Adevěrul, decembrie 1936 (Anul 50, nr. 16214-16236)

1936-12-01 / nr. 16214

Marți 1 Decembrie 1936 ANUL 50.­No. 16.214 8 pagini 750 lei pe un an - A _ ’ _ _ ' ; ’ Centrala: 3-84-30. abonamente 200 lei pe 3 luni ** Dublu a 3 Lei BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 5-7-9 telefoane provincia: s-m-si. 380 lei pe 6 luni ■ *' • _________ _________________________________________ ___ .1 străinătatea: 3-84-33. FONDATORI • ^ BELDIMAN l­UmJAlUldl . CONST. MILLE J$Director^. /MIHAIL SADOVEANU nSunt oamenii otrăviţi de o presă, care cultivă ura şi care se pare că nu-şî dă seama de ceea ce înseamnă pentru o naţiune, atunci când ura ajunge în fundul tuturor sufletelor". Din discursul d-lui prof. N. IORGA, la mesaj ft. prof. N. Iorga despre politica externă Am subliniat în articolul prece­dent opiniile d-lui prof. N. Iorga în domeniul politicei interne. Intr’o e­­pocă, în care toţi ambiţioşii vulgari proclamă carenţa regimului parla­mentar, marele nostru istoric este apărătorul strălucit al acestui re­gim şi cere alegeri libere, curate, fe­rite de influenţa banului şi a minciu­nii electorale. Mărunţilor amatori de dictatură, d. prof. Iorga le-a ser­vit o lecţie drastică, dar deplin me­ritată. In politica externă, d. Iorga a fost tot aşa de categoric. Aţi văzut, de­sigur,­ că , de la o vreme — fie­care partidul, fiecare minuscul şef de minusculă grupare — îşi are po­litica lui externă. Unul vrea „să fim­ bune” cu Parisul, dar... „să facem şi o alianţă” cu Berlinul. Altul cere să rămânem în Mica înţelegere, dar —­­păstrându-ne toată libertatea — „să ne aranjăm“ după poftă cu toate ce­lelalte state... Politica externă, ini­ţiată de Ion I. C. Brătianu şi Take Ionescu, sub domnia lui Ferdinand cel Leal, e pusă astăzi, în bătaia tu­turor vânturilor, în răspântia celor mai puerile controverse, împotriva acestor manevre, pro­fund păgubitoare ţării, d. prof. N. Iorga s’a ridicat cu energia şi cu căldura patriotismului d-sale. „Ce nenorocire să-şi închipue ci­neva că se schimbă aliaţii, aşa ca rudele!”. Fraza aceasta loveşte pe toţi cei cari îşi închipuesc că pot smulge România din cadrul alianţelor ei fi­reşti, cari sunt alianţele ei de ieri şi de azi, ca s’o asvârle în braţele unei Germanii ostile şi revizioni­ste.­. Cu verva d-sale, cu acea ironie ucigătoare, d. prof. Iorga i-a carac­terizat astfel pe aceşti „schimbă­tori de alianţe”: „Am avut aliaţi până la un mo­ment ni-au dat ceva, şi din mo­­ment ce ni-au dat, ce să ne mai gândim la ei? Aliatul, care ni-a dat,­­*şi-a făcut datoria. Te gândeşti la al­tul, care nu ţi-a dat nimic”. Această politică josnică, din punct de vedere moral — şi orice s’ar spune, morala nu poate lipsi din po­litică— merge, până când? „Până va veni momentul când nu-ţi va putea da nimeni nimic, căci nu te va mai crede nimeni. Să ne fe­rească Dumnezeu să ajungem acolo, de să nu mai creadă nimeni in cu­vântul României”. Prin urmare, această politică de schimbări de alianţe, această poli­tică de chilipir, nu poate izbuti. Nu numai fiindcă este o politică imo­rală. Ci şi fiindcă este o politică ne­­practică. Acest adevăr elementar scapă şi d-lui Goga şi tuturor celorlalţi domni, cari nu vor să înţeleagă un lucru: România TREBUE să rămâie în cadrul alianţelor ei, pe linia in­tereselor ei şi credincioasă cuvân­tului ei... Dar d. prof. N. Iorga a mai spus un lucru, care nouă ni­ se pare ho­­tăritor in discuţia aceasta. Iată: „Şi, mai ales, nu este permis să­ se discute axiomele de politică externă, atunci când Regele României se duce in numele ţârii şi rosteşte anu­mite cuvinte şi de anumite asigu­rări. Când Carol al II-lea a mers la Paris acum câteva luni de zile, şi a spus: „unde va fi soldatul fran­cez, trebuie să Înţeleagă toată lumea că soldatul român nu poate fi de­cât acolo”, iar când, din nou, Re­gele României a mers la Praga şi cu un fast deosebit şi-a luat din nou angajamente, aceste angajamente sunt pentru toată lumea. „Ce? Am ajuns acolo încât să a­­vem o politică externă a fiecăruia? Dacă sunt douăzeci şi cinci de par­tide, fiecare să-şi dozeze un alt fel de politică a României? Dar se poate? Dar politica externă, aceasta presupune şi anumite socoteli mili­tare. Cum poţi să crezi dumneata — nu am văzut noi in timpul marelui război ce a însemnat schimbarea de front, in ce priveşte politica ex­ternă?, — cum poţi să crezi că le­găturile făcute intr’o anumită di­recţie pot fi înlocuite îndată cu le­gături in direcţia cealaltă? „Ce absurditate! Ce lipsă completă de orişice simţ practic, precum şi ce lipsă de orice sentiment de demni­tate şi de oricare sentiment de o­­noare, iar poporul acesta trăieşte de secole cu sentimentul onoarei şi cu sentimentul cuvântului dat”. Iată, în faţa tuturor inovaţiunilor pe cari le predică extrema dreaptă. In politica externă, — iată cuvântul înţelept al unui om care, cunoscând trecutul, poate despica viitorul. Tudor Teodorescu-Branişte NOTE DEBITANŢII de tutun,au hotărît să-şi susţină revendicările intr’un congres. Deoarece ei — deşi au tutun — au isprăvit răbdarea... * NEGRUL de fum a fost impus In o taxă de 6 la sută. Se reînfiinţează fumăritul? * CONTEST­AŢI­A împotriva d-lui Mirto pe tema naţionalităţii a fost respinsă. De aici însă până la valahism este drum lung... „VIITORUL" ne recomandă ^co­ceni murafi". Asta ne aduce ultima etapă de guvernare? IN Germania se va practica pe o scară întinsă sportul tragerii la țintă... ...Pe viu. ' ■» . D. DINU BRĂTIANU este împo­triva grupurilor din partid. Fiindcă liberalii au astăzi prea multi „șefi". La consfătuirea ministerială de la d. Dinu Brătianu au lipsit foarte multi miniștri. Fiindcă acolo nu se dau jetoane de prezentă. ■■ -♦ m v * . . Glose politice... CONTRAPICŢIE Vorbind despre Eugeniu Carada. „Viitorul" se exprimă extrem de elogios pentru acest ,,om nou" — colaborator la ziarul lui C. A. Ro­setti, „patriarhul cugetării liberale şi ostaş curajos al ziaristicei închi­nate marilor idealuri naţionale". Iar relativ la libertăţi, iată cum se pronunţă oficiosul liberal: „Intr’o vreme in care libertăţile publice şi naţionale erau încă sim­ple deziderate ale unei minorităţi ce se putea socoti in parte „revo­luţionară" el (Eugeniu Cara­da) este democratul convins, tovarăşul de luptă pe drumul li­bertăţilor, al lui Ion Brătianu şi C. A. Rosetti, gazetarul pasionat de ideile naţionale, şi sprijinitorul culturii româneşti dincolo de Car­­paţi". Cât priveşte trecutul vedem că „Viitorul" are mare admiraţie pen­tru „ostaşii curajoşi ai ziaristicii", in frunte cu C. A. Rosetti, care s’au luptat pentru libertatea presei. . Oficiosul liberal ajunge cu în­cântarea până la cuvântul revolu­ţie — ce-i drept, în ghilomete... dar totuşi... Şi în vreme ce trecutul ,revolu­ţionar­ al partidului liberal este astfel ridicat în slavă de „Viitorul". — actualitatea cunoaşte m­anifes­­tări cu totul deosebite din tabăra guvernanţilor. Se pregăteşte un regim sever pentru presă. S-au suspendat liber­tăţile Cele mai mari abuzuri se fac sub acest regim excepţional. Şi atunci avem dreptul să ne în­trebăm: Nu-i oare o contradicţie între a­­titudinea admirativă a „Viitorului" faţă de „revoluţionarismul" liberal de pe vremuri şi intre practica de acum a acestui guvern — şi el— lihfirfil? SĂNĂTATEA, LA SATE S’a întrunit marele consiliu me­dical. Cu acest prilej, d. prof. dr. To­­mescu — preşedintele Asociaţiei generale a medicilor — a arătat că consiliul se va ocupa şi de proble­me de ordin general sanitar, nu nu­mai de chestii profesionale propriu zise. In această ordine de idei a vor­bit d. dr. Costinescu, ministrul să­nătăţii. D-sa a arătat proasta stare sa­nitară de la sate. A citat tifosul exantematic ca o mare ruşine na­ţională. Pentru îndreptarea situaţiei, — a adăugat d-sa. — aş avea nevoe de un buget de încă trei miliarde şi jumătate pe an pe lângă cel exis­tent pentru a pune la punct marile probleme de natură sanitară. „Zadarnic ne înarmăm cu arma­ment, dacă el va fi mânuit mâine intr’un eventual război, de oameni suferinzi". Şi însfărşit: „Chestia sănătăţii la sate este o chestie de ordin naţional; şi trebue să ne mobilizăm toţi forţele şi con­ştiinţa pentru a salva însuşi po­porul şi generaţiile viitoare dela o existenţă precară sau chiar dela o distrugere din punct de vedere al sănătăţii".­­ 1­4 D. dr. Costinescu a făcut apel la medici pentru a merge la ţară, în­deplinind astfel oficiul de misio­nari la care se reduce astăzi func­ţia de medic. Nu ştiu dacă va fi posibil de transformat medicul de plasă, prost salarizat şi ţinut să trăiască şi el nehigienic, intr’un misionar al­ să­nătăţii populare. M. Sv. RĂSPUNDEREA IN PRESA Se vorbeşte acum mult de răs­punderea în presă, de­ răspunderea efectivă, cum se spune. Care ziarist conştient, nu are în sânge simţul acestei răspunderi? Şi care s’ar putea refuza regle­mentării sale, în limitele Constitu­ţiei? Aceasta a acceptat ceiace pe franţuzeşte s-a numit „responsabi­­lité par cascades“. Am auzit pe unii afirmând că din acest sistem ar decurge posibilitatea de a sta­bili o răspundere colectivă sau chiar dreptul de a căuta pe autorul unui articol, atunci când directorul sau redactorul responsabil nu ar vroi să-l indice. Punându-se această teză, se ri­dică una din cele mai importante şi mai grave probleme privitoare la libertatea presei şi la profesiunea ziaristică." E problemă anonimatu­lui in presă Există, se înţelege, păreri foarte deosebite în această privinţă. Dar cea care prevalează şi care ni se pare mai întemeiată, este acela ca­re susţine anonimatul ca un corolar indispensabil al libertăţii presei. Tin anul 1933, Asociaţia presei el­veţiene a serbat a 50-a aniversare a existenţei sale. Cu această­­ocazie a publicat o lucrare intitulată „Pre­sa elveţiană“, la care au contribuit cu lucrări de mare interes, diferiţi specialişti. In­ cele privitoare la­ re­gimul de drept al presei, găsim ur­mătorul pasagiu, care, evident, e discutat şi documentat de autor: „Constituţia garantînd libertatea presei, o apără pe aceasta de inter­venţii ale statului, cari ar putea-o împiedeca in împlinirea misiunei sale speciale. Se poate insă întâm­pla­ ca nu numai intervenţia statu­lui, ci angajamente şi dependenţe personale, sociale şi mai ales legă­turi, economice, să fie o piedică în calea liberei exprimări a gânditei prin presă, sub semnătură. Presa ve­de astfel pusă în discuţie îndeplini­­-rea­ îndatoririlor, ei publice, cum e dorită şi cerută de comunitatea­ so­cială, când are, in deosebi, forma re-' gimului den­ocratic...In faţa acestor primejdii se impune necesitatea de a găsi asigurări împotriva lor. Aceste asigurări constau­­ principalmente din secretul­ redacţional şi din recu­noaşterea juridică a anonimităţei.­­„Dacă e vorba ca presa să slujeas­că liberei expresiuni a gândirei, dacă e vorba ca ea să­ lumineze prin cri­tică ei toate condiţiunile vieţei, da­că e vorba ca să influenţeze cu succes lupta politică, atunci nu se poate cere, în orice împrejurări, acţiunea des­chisă, care rămâne idealul. Ba tre­buie chiar să se deducă din dreptul libertăţei exprimărei gândirei şi a presei, dreptul la anonimitate“. Şi mai departe: „Pseudonimitatea e un caz special al anonimităţii şi trebuie juridiceşte tratată ca atare”. Ştim ce se va răspunde la acea­sta, de unele cercuri cari au prac­ticat de decenii anonim­itatea, dar pentru anume motive cari nu au ni­mic de a face cu libertatea şi cu nobilele principii din cari decurge, o resping acum. însuşi anteproectul pentru regle­mentarea regimului presei, preve­de în articolul 68 că autorul care întrebuinţează pseudonime sau ini­ţiale este obligat a le declara oda­tă cu numele, pronumele şi domici­liul său la tribunalul circumscrip­ţiei în care domiciliază, cerând înserarea lor intr’un registru. Acest registru ar avea să fie se­cret. Numai că instanţele judecăto­reşti îl vor putea cerceta, pentru a determina „pe autorii responsa­bili” şi pentru a elibera certificate părţilor interesate. Cu alte cuvinte registrul nu e secret. Şi are scopul de a stabili răspunderea autorului, când Con­stituția prevede un director res­ponsabil şi în lipsa acestuia un re­dactor responsabil. La ce ar mai fi prevăzut aceasta, dacă legiuitorul ar fi voit să fie responsabil perso­nal pe autor? Interpretarea că in tot cazul au­torul trebuie tras la răspundere, implică suprimarea secretului re­dacţional, posibilitatea percheziţii­lor în vederea găsirii manuscrisu­lui, pentru a stabili pe autor, cu im cuvânt măsuri care sunt potrivnice uneia din cele mai mari garanţii ale libertăţii presei. E drept că principiul acestui se­cret nu e înscris în nici o lege. Dar el decurge din însuşi dreptul con­stituţional. Iar în presa română, se­cretul redacţional a fost păstrat cu sfinţenie. Redacţiile şi-au făcut tot­deauna o onoare din respectarea lui. Ceiace nu numai nu însemnea­ză fuga de răspundere, ci dimpo­trivă, căci răspunderea o asumau ele. Singurul lucru ce se poate ad­mite aci ca necesar, este, ca să se prevadă că redactorul responsabil să fie un ziarist profesionist din corp. De altfel, este evident că nici o redacţie nu­, va asuma răspunderea unui­ articol, sau unei­ informaţiuni, dacă nu a cercetat-o în prealabil şi dacă nu şi-a făcut convingerea că autorul e de bună credinţă şi vred­nic de încredere. Să nu se uite că presa cea mai onorabilă din lume, cea engleză, practică în general anonimatul. Să nu se vorbească de deosebirile din­tre nivelul publicului cetitor ,şi al mediului social şi politic. Anoni­matul a fost practicat în Anglia în urmă cu secole, când moravurile politice erau departe de a fi avut nivelul pe care-l au azi în Anglia şi chiar la noi. Nu e oare caracteristic că lupta pentru cucerirea drepturilor politi­ce, pentru apărarea lor împotriva împietărilor forţei executive, a fost întreprinsă prin acele faimoase scrisori semnate cu pseudonimul Iunius, pseudonim sub care s’a as­cuns un om, al cărui nume nici pâ­nă astăzi nu a putut fi stabilit cu preciziune. Să fim bine înţeleşi. Anonimatul nu e reclamat de ziarişti, pentru a fugi de răspundere, unul din ei o ia şi trebuie s’o ia, chiar când nu a făcut decât să publice scrisele unui cetăţean oarecare. Ziarele noastre au practicat totdeauna semnarea articolelor. Şi chiar când colabora­torii lor s’au servit de pseudonime, persoana lor a fost şi este cunoscu­tă şi adesea denunţată. Dar câte abuzuri ar fi rămas ne­­denunţate, câte nedreptăţi nerepa­rate sau cel puţin neînfierate, da­că nu ar fi existat anonimatul, da­că nu ar fi fost secretul de redac­ţie cu sfinţenie păstrat? Dacă o­­mul modest, din popor, nu ar fi fost convins de aceasta? Cum şi-ar fi putut spune păsul cel slab şi obi­dit? Cum ar fi putut el apela de la autoritatea rău informată sau rău inspirată, la opinia publică pe care s-o informeze mai bine? Şi în această privinţă libertatea presei e un bloc. Cea mai mică fi­sură în acest bloc şi numaidecât se prăpădeşte ea, despre care Iu­­nius a spus: „Scrieţi în­ sufletele voastre, repetaţi copiilor voştri, că libertatea presei e paladiul tuturor drepturilor civile şi politice ale ce­tăţeanului”. B. Brănişteanu DISCURSUL D-LUI GR. IUNIAN In cadrul discuţiei la mesaj, d. Gr. Iunian a ţinut un mare discurs. Toate problemele importante la ordinea zilei au fost trecute în re­vistă. Au fost privite subt unghiul larg al democraţiei şi al civilizaţiei. Trebue însă să remarcăm şi iro­nia acesui leader parlamentar, plin de vervă şi de originalitate — care ar putea ilustra cu succes orice adu­nare occidentală. Printre chestiile atinse de orator a fost şi libertatea individuală. Cu toate declaraţiile guvernamen­tale referitoare la respectarea aces­tei libertăţi,­­ cetăţenii continuă să fie arestaţi fără nici un motiv. Sunt ţinuţi zile şi săptămâni in arest, pentru ca apoi organele­ respective să Ie dea drumul din lipsă de dovezi. D-sa a dat drept exemplu cazul dlul Olteanu, şeful organizaţiei ra­­dical-ţărăniste, din Braşov, fost pre­fect, etc. care a putut fi arestat pen­tru vina de a fi avut în bibliotecă volume rare figurează în rafturile fiecărui intelectual, Si de a fi pose­dat programul partidului de subt preşedinţia d-lui Iunian. — Dar atunci de ce nu m’aţi a­­restat şi pe mine care am compus a­­cest program? a întrebat oratorul. Cu acest prilej, parlamentarii ba­­sarabeni au citat cazuri­le când a­res­tările şi eliberările s’au făcut pentru estorcare de bani. Subt cenzură şi subt stare de ase­diu, cu practica străveche a abuzu­lui autohton,­­ cetăţenii au ajuns să nu mai fie siguri,­la plecarea di­mineaţa de acasă, că se vor întoar­ce seara subt acelaş acoperământ. Cu fapte zdrobitoare, printr’o strânsă argumentare, vibrând de re­voltă,­­ d. Iunian a avut elan în a­­părarea libertăţilor şi accente de in­dignare împotriva acelora care, subt masca legalismului, ţin poporul — aproape după două decenii de la răz­­boiu — în condiţii excepţionale. Provocat de o replică, d. Iunian — in această epocă de prigonire a presei — a avut curajul să mărtu­risească motivul demisiei sale din­ guvern: refuzul de a acoperi cu nu­­mel său legea presei. Ţinându-se consecvent linia demo­raţiei şi a parlamentarismu­lui, d. Iunian a apărat cu succes posturile înaintate ale politicii ro­mâneşti. ■'_, ‘ înaintea raţiunii şi a talentului, naintea vervei necruţătoare, — oamenii politici din toate partidele, atacaţi în bloc sau izolat, nu s’au putut opri de a nu felicita pe d. Iunian care, prin strălucita-i dis­curs, a dovedit mai bine decât ori­care alt argument... necesitatea parlamentarismului. M. Sevastos CARNETUL MEU UN CONTINENT FERICIT Despre un asemenea continent ne aduce ştiri „Le Journal des Nations” care apare­ la Geneva. A trecut şi el, ca şi Europa şi Isnerica, printr’o mare criză economică şi totuşi a scăpat de ea, Dovada? Ascultaţi datele pe care ni le dă insuşi preşedintele consiliului de miniştri al „Nouilor Galii de Sud”, cu privire la Australia. „Şomajul a dispărut complect. Toţi locuitorii capabili să muncească găsesc ocupaţie în raport cu standardul vieţii şi nu pe preţul unor salarii de foamete. Bugetul guvernulu Commonwealth şi al celor şapte state se soldează cu un ex­cedent de şase milioane lire sterline pentru anul fiscal curent. Impozitele au putut fi reduse cu patru milioane lire pe an. Toate ramurile economiei, comerţul şi industria, lucrează şi rea­lizează beneficii din ce în ce mai mari. întreprinderii de interes public reali­zează profituri ce reprezintă o mijlocie de 7,5 la sută din capitalurile investite. Industriile de prefacere lucrează un chip tot atât de satisfăcător ca şi industriile materiilor prime. Un criteriu de apreciere asupra stării economice a unei ţări ne este desigur dat şi de costul vieţii. Ei bine, preşe­dintele consiliului ne-a dat şi aci date interesante: „Chiria lunară pentru o căsuţă unei familii din clasa de mijloc­e de 25 franci elveţieni (1150 lei); o pâine de două livre, 43 centime (elveţiene); ki­logramul de unt­­ fr. 45 (56 lei); litrul de lapte 70 centime; o duzină de ouă 1 fr. 08; o livră de carne de berbec 70 centime şi de vacă 87 centime (elve­ţiene).­­ Explicaţia acestei victorii economice trebue căutată, in primul loc, in regi­mul ultrademocratic sub care trăieşte Australia, în politica socială - progre­sistă pe care de zeci de ani o urmă­reşte guvernul şi ca urmare, în exis­tenţa unui buget de stat care nu în­ghite totul pentru armament, cum se întâmplă în cea mai mare parte a ţărilor europene, şi cu deosebire în Germania înflămânzită de imensele sa­crificii aduse zeului războiului. Hypocrates NĂZBÂTII­ EXPLICAŢIA La toate manifestaţiile naţionale ia cuvântul d. Valer Pop. Vrea d. Tătărescu să-l prezinte mai util în afară decât în guvern? Rîx SIR BASIL SAU OMUL SEMNIFICATIV de F. ADERCA Cel mai de seamă negustor de arme închide ochii în al 87-lea an al vieţii. A pornit la mijlocul vea­cului trecut dintr’un târguşor din Anatolia, copil menit să devie o figură mondială, mlădiţă grecească din trunchiul care de mii de ani nu încetează de a ne dărui poeţi, ne­gustori, actori şi femei fără pere­che. Nu şi-a ales cariera de industriaş al morţii din vreo aplecare sadică. Tânărul grec din Constantinopol, unde­­învârtise fără noroc o negu­storie cu un unchi avar, după nu­meroase peripeţii care l-au dus şi prin închisorile Londrei, se stabi­leşte la Atena. Vorbăreţ, isteţ şi simpatic — ca toţi grecii auten­tici — Basil Zaharoff e recoman­dat de­ milionarul Sculudis firmei de armament Nordenfeldt din An­glia care tocmai căuta un repre­zentant de comerţ în Balcani. Din întâmplare fusese o firmă de ar­mament. Ar fi putut fi o­ firmă de cravate sau de butoni de cămaşă — căci în orice ramură, Basil Za­haroff ar fi cucerit întâietatea. Inteligenţă mlădioasă şi caracter stăruitor, întâia mare competiţie comercială îl găseşte, la Viena, în inferioritate. Americanul Maxim prezenta marelui stat-major aus­triac o „mitralieră” — armă necu­noscută — în stare să tragă 60 de lovituri pe minut­, un adevărat mi­racol! (Azi mitralierele japoneze trag câteva mii pe minut și aproa­pe fără nici un zgomot). Basil Za­haroff nu mai putea prezenta mar­fa casei Nordenfeldt, dar împiedică deocamdată afacerea inginerului a­­merican, concurentul său. — Nu veţi face nimic cu mitra­liera Maxim, declară isteţul levan­tin unor ofiţeri superiori austriaci, plecând cu ei de pe câmpul de ex­perienţe. Invenţia e bună, dar îşi ia d. Maxim obligaţia să vie pe front să-şi mânuiască arma? Sol­daţii nu sunt ingineri iar mitraliera d-lu­i Maxim e prea complicata pentru soldaţi... In mai puţin de şase luni însă, Basil Zaharoff realizează unirea celor două firme concurente. Era în 1880. Se cunoaşte de atunci ca­riera strălucită a mitralierei... Alte combinaţii financiare îl fac părta­şul firmei Vickers, apoi şeful ei comercial, cu sucursale şi fabrici în toate ţările lumii (inclusiv Ro­mânia). In 1914 la izbucnirea războiului, Basil Zaharoff e un om bătrân — are 65 de ani iar în 1925 când in urma activităţii comisiilor de de­zarmare de la Geneva industria de război decade, moşneagul de 76 de ani salvează încă odată între­prinderile­­ pe care le conduce, rea­lizând o contopire între industrii­le concurente şi scăzând capitalul acţionarilor cu două treimi. Tot atunci a cumpărat cazinoul de la Monte-Carlo şi a înjghebat o so­cietate de distribuţie a petrolului englez în Franţa. Era încă o dovadă — şi anume pentru cei mai amarnici dintre de­tractori— că sir Basil nu urmărea neapărat câştigul hienei şi al şa­calului, ci orice fel de câştig —­ dacă era massiv. Căci sir Basil era om de afaceri, nu era episcop de Canterbury, încărcat cu toate onorurile, dis­punând de o bogăţie de legendă, sir Basil Zaharoff n’a fost măcar un om imoral. A iubit o singură femeie, o frumoasă spaniolă întâl­nită în tren la o vârstă destul de matură. Din pricină că soţul no­bilei spaniole trăia intr’un ospiciu, formidabilul industriaş şi iubita­­ lui au fost siliţi să aştepte îndelung­­ moartea soţului legitim. Abea la 75 de ani sir Basil a putut duce la al­tar pe dona Maria del Pilar, care avea 62. A fost o căsnicie scurtă. Dona Pilar a murit curând, lăsând iar singur pe sir Basil. Nu se poate spune că marele con­i (Cititi continuarea în pag­­ib­­a) CHESTIA ZILEI CONSOLAREA „Viitorul“ recoma­ndă cititorilor ,,coceni murați“. " 111 "■ ' 1 :• ii ------ Văd că „Viitor­u­l “ recomadă „coceni m­urat­i •“ -— Pentru că liberalii se cor consola, în cu­rând, cu „răbdări prăjite“... Săptămâna de M­IRC­EA GRIGORESClI THEMIS Tutelară, zeiţa justiţie a pus sem­nul ei orb şi egal deasupra acestei săptămâni. Cu un talger al dreptăţii la Bacău, cu altul la Bucureşti, ea a avut de cumpănit­ două afaceri senzaţionale:­ vestitul bandit Coroi şi pasionata doamnă Armăşescu. In cadrul impersonal şi solemn al curţilor cu juri, care-şi permite, ast­fel să agonizeze în­ splendoare, jus­tiţia a­ căutat să rezolve două pro­bleme care nu sunt nici inedite nici specifice, dar poartă, cel puţin, bla­zonul nobiliar al eternităţii, furtul haiducesc şi drama sentimentală. Se spune că la origină haiducia se bucură de pretexte interesante. Că era, dacă nu se vor supăra toc­mai susţinătorii de astăzi ai aces­tei maniere forte, un fel energic de a formula revendicările sociale. Pri­goniţi odinioară de autorităţile care evident că nu pricepeau înălţimea lor sentimentală şi fantezistă, câţi­va dintre haiduci se bucură astăzi, ca oamenii de stat, de monumente publice şi faimoase titluri istorice. Vremurile sunt însă mai presus de noi. încetul cu încetul, haiducii au fost siliţi să-şi reducă activita­tea, să pensioneze bandele roman­tice şi să ia contact cu noile autori­tăţi, între care jandarmul personi­fică laolaltă poliţia judiciară, minis­terul de interne, judecătoria şi pe­deapsa.­­ , , Din erou, haiducul a devenit ban­dit simplu. Bandit comun, cum s’ar zice, fată de care societatea burghe­ză nu p­­ate să fie cruţătoare. De la vechii haiduci şi până astăzi pro­prietatea a devenit sacră, pe urmă garantată, dar nu mai puţin inviola­bilă. Paza persoanelor şi a avutului­­se face cu mare gelozie şi bandita au, constatat, ei înşişi, ce grea este lupta pentru viaţă. Ne-am fi aşteptat, în situaţia a­­ceasta,ca apărarea bandiţilor să o ia marxşiştii. In definitiv, doctrina lor pretinde că furtul este justificat socialmente şi economiceşte. Mai ştii?... Iată însă că judecarea lui Coroi a întors lumea pe dos. Cu formida­bilă surprindere am citit în ziarele de dreapta că domnul Coroi este haiduc,, deci că ar reprezintă prin acest titlu ad-hoc, ceva din esenţa istorică a neamului! In consecinţă, considerând că el bine a făcut ce a făcut, prădând şi omorând, în nu­mele haiduciei, n’ar strica să fie a­­ch­itat, l­ăsăm juraţilor să-şi permită lu­xul unui final de sesiune în deplină libertate de opinie. Treaba lor, da­că vor să-l achite pe Coroi. Dar să ajungă presa de dreapta să facă... marxism, sub altă formă, de dragul unui haiduc, iată ce n’am­ fi crezut cu putinţă. In fond, bravo Coroi! Ai destin istoric. PASIUNE Că lumea a fost făcută din dra­goste, nu se mai îndoieşte nimeni. La început a fost cuvântul, dar cu­vântul acesta nu a rămas anonim, abstract, ci s’a tradus în dicţionarul ideal printr’un termen curent: iu­bire. Inventiv şi nesatisfăcut, omul, în care se luptă îngerul şi demonul, a perfecţionat conţinutul iubirii. A ga­si cuvântului un superlativ: pasi­une. Iubirea a fost creatoare. Pasiunea perverteşte. Faţă de poziţia exta­tică a dragostei, pasiunea se dove­­­deşte clocotitoare, nesatisfăcută şi dezamăgită. Plecând de la iubire, o femeie poate ajunge la juraţi, dacă ţine prea mult la pasiune. Acesta este şi cazul doamnei Ar­­măşescu, eroina proceselor sale, a­­dică a proceselor în care victima adevărată, propriu zisă dispare sub patetica frământare a victimei pasi­onate: Arabela. Din nou nu vrem să dăm vreo su­gestie juraţilor, a căror intimă cum­pănire şi convingere este adesea atât de frumos umană. Dar dacă sorţii ar fi ales pe autorul acestor rânduri să judece cazul de la juraţii (Cititi continuarea în pagina II-a)

Next