Adevěrul, aprilie 1937 (Anul 51, nr. 16312-16337)

1937-04-01 / nr. 16312

ANUL 51.­ No. 16.312 8 naff mi JOI 1 APRILIE 1937 pagini FONDATORI * ^ BELDIMAN * UHUAJ.UKI : CONST­RULLE 188ft—1897 1897—1920 — wMifUVEANU ABONAMENTE :110 leî pe un an _ , . SBSÎB /AS 2 Lei BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 5­ 7­ 9 TELEFOANEI [ . ---------------------------- ■ —^ ■. Ultimele manifestări naţional-ţărăniste Duminica trecută era aşteptată cu o plăcută nerăbdare de toţi ad­versarii — şi sunt destui! — ai partidului naţional-ţărănesc. Se pândea (pentru a câtea oară?), se aştepta cu voluptate, se nădăjduia cu înfrigurare sfărâmarea acestui partid, care stă — cu toate scăde­rile lui — în calea aventurii de dreapta. Erau convocate, pentru a­­ceastă Duminică de primăvară, câ­teva adunări, în câteva puncte ale ţării. Se credea că, de pe fiecare tribună, vor porni sute de săgeţi o­­trăvite, cari trebuiau să se încru­cişeze în atmosfera însorită, peste capetele milioanelor de ţărani de­votaţi partidului lor. Această Du­minică trebuia să fie un adevărat masacru: fruntaşii naţional-ţără­­nişti urmau să se sfâşie între ei. Partidul era să rămână fără con­ducători sau, în orice caz, să se fragmenteze în cinci-şase partidu­­ţe fără importanţă... Toate aceste nădejdi nu s‘au realizat. Manifestaţiile organizate Duminică de naţional-ţărănişti n‘a­i avut caracterul războinic, pe care-l sperau inamicii acestei mari miş­cări populare. Că există unele deosebiri de ve­deri în partid? Dar cine tăgăduie­şte aceasta! Aşa cum există şi în partidul liberal, care — totuşi — a guvernat patru ani de zile. Aşa cum există şi în gruparea Goga- Cuza, care totuşi revendică pu­terea. Aşa cum există chiar în gru­pările de extremă dreaptă, condu­se dictatorial, cu gârbaciul. • Vom spune chiar mai mult: este natural să existe disensiuni la na­­ţional-ţărănişti — şi în orice par­tid, care are cadre numeroase, pro­gram larg şi masse populare în spatele lui. Aceasta este viaţa ori­cărei colectivităţi. Acesta este semnul vieţii reale. Numai moartea este rigidă, nemişcată, înţepenită­ .Viaţa e în permanentă agitaţie... E firesc ca, între naţional-ţără­­nişti, să existe deosebiri de vederi asupra problemelor atât de varia­te, atât de complexe, pe care le o­­feră cu atâta generozitate actuali­­tatea atât de zbuciumată. Aceste deosebiri de­­ vederi n‘au dus, Duminica trecută, la carnagiul sperat de duşmanii ideii de partid şi ai partidelor, în genere. Manife­staţiile au avut loc, dar pe scenele sălilor de întrunire na rămas nici un mort. Fruntaşii sunt toţi în via­ţă! Săgeţile înveninate n’au fost săgeţi şi n‘au purtat venin, câteva cuvinte de duh, cum stă bine unei societăţi de oameni dornici de lup­tă. Partidul nu s‘a sfărîmat. Dim­potrivă. S’au produs foarte intere­sante manifestări de solidaritate. La Huşi, la sărbătorirea d-rului Lupu, au asistat reprezentanţii tu­turor provinciilor. Scrisoarea d-lui I. Mihalache — şi prin tonul ei cald, amical, şi prin cuprinsul ei de adâncă semnificaţie politică — a dobândit o mare importanţă. Iar telegrama d-lui Iuliu Maniu a con­stituit un gest, menit să desmintă anumite zvonuri. Declaraţiile d-lui Madgearu la Giurgiu şi telegrama adresată de d-sa d-lui dr. N. Lupu, au arătat că nu este vorba de prăpăstii în partid, ci că partidul înţelege să-şi concentreze toată puterea împotri­va adversarilor lui fireşti — libe­ralii şi grupările extremiste de ori­ce fel ar fi ele. Cuvântările d-lor M. Ghelmegea­­nu şi Armand Călinescu n’au fost declaraţii de război faţă de alte ramuri ale partidului, aşa cum se şoptea de către cei bine informaţi. Se poate spune deci, că Dumini­ca a trecut în linişte pentru parti­dul naţional-ţărănesc... Noi, cam­ am susţinut necontenit aci, ideia de partid, noi, care cre­dem că partidele sunt cele mai bu­ne instrumente de guvernare, cu toate imperfecţiunile lor; noi, cari vedem în dictatură o înjosire a na­ţiei, fiindcă pentru dictator naţia este o turmă necuvântătoare — credem că efortul conducătorilor de a pune frâu ambiţiilor prea zgo­motoase trebue să continuie. Par­tidul trebue să rămână unit în ju­rul programului, în jurul şefului şi în jurul demnităţii lui. Da, demni­tatea de partid — aceasta este, a­­ceasta trebue să fie lozinca orei de faţă. Demnitate in lupta de opozi­ţie. Demnitate în lupta de cucerire a guvernului. Demnitate mâine, la guvern. Aceasta înseamnă renunţa­rea la tintp mijloacele cari strică demnităţii. Nici umilinţe, prin ur­mare. Dar nici atitudini, cari — sub aparenţă intransigenţă — nu sunt de fel demne. Respectul pro­gramului este iarăşi o condiţie de viaţă pentru acest partid. Adică, respectul angajamentelor luate­ fa­ţă de massele ţărăneşti, cari cred în acest partid şi cari nu trebuiesc dezamăgite. Tudor Teodorescu-Branişte Nu numai oamenii politici, dar chiar publiciştii şi scriitorii îşi răspândesc articolele prin reviste şi ziare — iară să le ştie de urmă. Având nevoe de un anumit articol, autorii vin la redacţii sau se duc la Ac-­ademia — ca să-l caute in colecţii, ori în teancuri de gazete din başca. Pierd ore şi zile Întregi — de multe ori fără folos. Bîr şi publicul cititor, ca şi cercetă­torii de specialitate, adesea caută ză­­darnic documentele ce-i interesează — tocmai din pricina dezordinei scriitori­ceşti. D. Gr. L. Trancu-Iaşi — care va fi sărbătorit peste câteva zile — dă un exemplu de spirit de ordine. D-sa și-a făcut un repertoriu al lucrărilor sale — de la primele articole, despre o ex­cursie, publicata la 1890 în Curierul Bal,sau din Iaşi., până la scrierile apărute la 6 Noembrie 1936. Autorul a trecut in registru, zi cu zi, tot ce-a publicat. A tăiat articolul din ziar şi l-a imit intr’o condică specială — unul după altul. De obiceiu publiciştii nu dau prea mare atenţie scrisului lor. Aproape toţi suntem nemulţumiţi de ceea ce facem! N’avem încredere. Nu privim lucrurile decât sub semnul­­ zilei curente. Cine se gândeşte să-şi înca­dreze lucrările in timp — sub aspectul, dacă nu al eternităţii... cel puţin al duratei? D. Trancu este un om al realităţilor. El ia in serios meseria scrisului. Are, în fiecare lucru scris, o informaţie —dând în acelaşi timp soluţii de ordin practic. După o viaţă de studiu in permanent contact cu realităţile economice, d. Trancu a reuşit să adune un mare nu­măr de lucrări — inventariate acum — din care se vede diversitatea preocupă­rilor sale, păstrarea aceleiaşi linii de conduită şi gândul de mai bine, nicio­dată întunecat de deziluzii. „Repertoriul” d-sale este o broşură utilă atât în sine, cât şi prin sugestiile ce ne dă — precum şi ca exemplu de muncă ordonată. M. Sevastos Sărbătorirea unui mare filo-român O­sii­, Ţiţeica, Răducanu, de Martonne şi Nistor, la banchetul oferit de Mini­­___ _ şirul educaţiei naţionale, in cinstea d-lui Cmv de Martonna . gg UNII LIBERALI SE SIMT IN STARE DE­ O NOUĂ LEGISLATURĂ. FIINDCĂ NU EI SUNT CEI CE AU SU­PORTAT-O... CHESTIA ZILEI Mai multă bunăvoință să nu-mi cereți, d-le ministru!... Autarhie însemnează război Cetitorii vor fi fost curios im­presionaţi de o ştire pe care a transmis-o acum câtva timp tele­graful oficial german şi care a­­nunţa că s’a organizat adunarea cârpelor, otrepelor, din toate gos­podăriile, cari ar avea să fie vizi­tate în acest scop de două ori pe lună. Adunătorii de otrepe trebuie să fie arieni. Dar e de presupus că de furnizat otrepele vor trebui să fie furnizate şi de nearieni. La ce extremitate trebuie să fie economia unei ţări, pentru ca să, a­­jungă la asemenea soluţiuni, me­nite să procure materie primă u­­neia din cele mai importante ra­muri ale industriei sale! Bine­înţeles că aparatul de pro­pagandă nazist prezintă lucrul ca un mare succes al spiritului de or­ganizare german. Adunarea calme­lor, ca şi cea a tuburilor de la creme şi de la paste de dinţi, face într’adevăr parte din planul de pa­tru ani, a cărui execuţie e pusă di­rect sub supravegherea d-lui Goe­­ring şi al cărui scop este, să facă Germania independentă de pieţele străine, în ce priveşte materiile prime. Nu se poate contesta că pentru a obţine acest rezultat, ştiinţa şi tehnica germană au reuşit să a­­ducă un aport mai serios, să inven­teze lucruri mai serioase, decât a­­dunarea cârpelor. Din cărbune se face benzină şi gazoil. Din lemn se face un zahăr bun de nutreţ pen­tru vite. Tot din lemn se face un fel de fir din care se pot ţese stofe. In fine s’a reuşit să se facă un cau­ciuc artificial şi o pastă de căr­bune care poate înlocui la maşini şi în special la materiale de răz­boi, unele metale cari nu se găsesc în subsolul german. Dar toate acestea cu cheltueli a­­tât de formidabile, încât departe de a însemna o economie, vor în­semna o grea şi apăsătoare sar­cină pentru finanţele publice şi pentru gospodăria naţională. Nu mai vorbim că în tendinţa spre autarhie s’a ajuns să se pro­­puie drept nutreţ pentru vite un produs rezultat din arderea cada­vrelor de animale şi să se reco­mande carnea de balenă pentru a­­limentarea oamenilor. Dar întreagă această acţiune, care tinde să economisească de­vize, dar şi să facă din Germania un stat economiceşte autarhie, nu este atât de absurdă, cum apare la prima vedere. Considerată din punctul de ve­dere al unei ţări pentru care răz­boiul e o nenorocire posibilă sau cel mult probabilă, toată această organizare a sărăciei cu cheltueli mari este absurdă. Ea încetează însă de a fi astfel dacă e conside­rată din punctul de vedere al unui regim, pentru care războiul e o certitudine, care formează obiec­tul permanent al preocupărilor sale, pe care o urmăreşte şi o doreşte şi pe care înţelege s-o realizeze în momentul ales de dânsul, adică în momentul care o să-i apară a fi cel mai favorabil. Cu alte cuvinte, planul de patru ani, dezvoltarea industriei suroga­telor, reglementarea alimentaţiei populaţiei, obicinuirea acesteia cu un standard de viaţă redus şi cu o hrană inferioară, — toate acestea fac parte, ca şi uriaşele înarmări, din pregătirea viitorului război. Până şi declaraţiile pacifice ale şe­filor nazişti, au acelaş scop. Pangermanii — şi hitleriştii nu sunt decât o variantă a lor — nu uită ce s’a întâmplat în marele răz­boi. Ei continuă să creadă în le­genda cuţitului pe care poporul flă­mânzit l-a înfipt în spatele frontu­lui. Şi în mania organizatoare, se hrănesc cu iluzia că acest popor va rezista mai bine, dacă încă din timp de pace va fi obicinuit să mănânce prost şi insuficient. Evident că proectele acestea be­licoase contează toate pe un răz­boi scurt. In această privinţă na­ziştii cred că au învăţat ceva şi din cel din 1914, care trebuia să fie de asemenea scurt şi care a durat pa­tru ani. In războiul viitor evident e vorba de a se evita greşelile care au prelungit pe cel trecut. Numai că şi ceilalţi beligeranţi au învăţat ceva. Nu numai nebuneştile înarmări germane; nu numai abilităţile di­plomatice ale Berlinului cari, de sub fraza voinţei pacifice, au făcut să răsară mereu noui acţiuni a că­ror finalitate nu putea fi decât răz­boiul ; nu numai agitaţiile naziste în Marocco şi Spania, dar şi pre­gătirile economice, tendinţele au­tarhice, menite să aprovizioneze Germania cu toate materiile prime necesare, inclusiv alimentaţia, din propriile resurse ale solului ei, au deschis ochii Angliei şi au alar­mat-o. Odată alarmată, Anglia a intrat în cursa de întrecere a înarmări­lor. Franţa o imită acum. Rusia este şi ea în joc cu o armată for­midabilă. Cercul viţios e deschis astfel. Iar dilema în faţa căreia e pus regimul nazist, este: sau răz­boiul in condiţii mortale pentru el, sau renunţarea la autarhia ab­surdă pentru a reintra în circuitul economiei internaţionale care, ba­zată pe diviziunea muncei,­ îngă­duie acel schimb de produse între diferitele ţari, pe baza unei rezona­bile repartiţii a muncei, fiecare pro­ducând ceia ce după împrejurări poate face în condiţiunile cele mai favorabile şi mai convenabile. Autarhia însemnează război. Nu­mai solidaritatea economică a ţă­rilor asigură pacea. B. Brănişteanu D. GOERING Nicolae Lupu La Huşi a fost JB& _nB sărbătorit, cu o f­­­­fPfl participare ex­ala«« Sj ■ trem de bogată, ■■ mm doctorul Niculae ________ Lupu. Omagiul celor 20.000 de prieteni adus popularului tribun este expresia dragostei şi a simpatiei de care se bucură vice­preşedintele partidului naţional-ţâ­­rănesc. S’a dovedit, cu acest prilej, că infamiile şi reaua credinţă a u­­nora, oricât de abil şi de zgomotos s’ar manifesta, se spulberă în faţa realităţilor. Acţiunea politică a d-rului Lupu, care se sprijină pe o platformă na­ţională, ţărănească şi democrată, va triumfa. Marea manifestaţie dela Huşi nu constituie oare un temeinic şi îm­bucurător semn? S’a afirmat acolo, în cele aproape şaizeci de discursuri câte s’au ţi­nut, adevărul foarte cunoscut dar care e necesar să fie foarte repe­tat, că democraţia este singura formă politică pentru garantarea independenţii poporului românesc. In momentul de faţă doctorul Lupu este una din forţele cele mai dinamice ale acestei democraţii. Toate manifestările d-sale din ul­tima vreme: concentrarea forţelor stângii la Mehedinţi şi Hunedoara, unde fascismul român a fost stăvi­lit; constituirea, în România, a co­mitetului naţional pentru pace; par­ticiparea, în fruntea unei delega­­ţiuni, la congresul internaţional de la Bruxelles; realizarea parţială a concentrării forţelor democrate în actualele alegeri comunale (social democraţii şi d. Grigore Filipescu),­­ constituie dovada cea mai eloc­ventă a liniei pe care activează doctorul Lupu. Şi pe această linie ar trebui să fie urmat de întregul partid naţional-ţărănesc, care stră­bate un moment de criză acută tocmai din pricina ezitărilor şi a lipsei de unitate în acţiune.­­ Evocând din tinereţea sa zbuciu­matele zile ale anului 1907, când ca prefect de Fălciu, a potolit spi­ritele agitate fără nici o vărsare de sânge, doctorul Lupu a făcut o minunată mărturisire: „In 1907 când ţăranii s’au răscu­lat cerând pământ, fiecare împuş­cătură în carne ţărănească, fiecare bătaie şi fiecare gest de împilare mă durea pe mine, fiu de ţăran din acest judeţ". Cine il cunoaşte pe doctorul Lupu, cine cunoaşte cinstea sufle­tească a acestui admirabil om, işi dă seama ca, într’adevăr, suferea atunci cu „fiecare Împuşcătură în carne ţărănească”. De aceia astăzi, după 30 de ani de carieră politică, după o atât de bogată activitate, doctorul Lupu poate vorbi cu autoritatea îndelun­gatei sale experienţe. „Noi trebuie să mergem alături de Franţa — a spus d-sa — pen­tru ca aceasta este singura cale in­dicată de interesele mari ale nea­mului. Ştiu însă că duşmanii cari sunt în slujba nemţilor nu vor reuşi să convingă marile masse. D-voa­­stră nu veţi merge cu ei pentru a realiza dictatura care vă pericli­tează libertatea şi vă face robi. Li­bertatea este pentru om ceiace este ploaia şi ceiace e raza de soare pentru planta tânără. Să nu ni se dea nouă lecţii de felul cum trebue să conducem ţara. Tinerii să-şi vada de carte iar când le va veni vremea cei cari vor fi pregă­tiţi vor putea să ne ia locul. Dar numai atunci”. Participarea cu totul neobişnuită a ţăranilor şi a prietenilor politici la Huşi, cu prilejul sărbătorirei, a­­rată imensul prestigiu şi populari­tatea de care se bucură doctorul Lupu. Acest prestigiu ar trebui să se răsfrângă, întreg, asupra partidului naţional-ţărănesc şi să fie chezăşia viitoarei sale guvernări. Horia Roman Treaga Dei Crucea roşie a acceptat în ajunul sărbătorilor catolice de Paşti propu­nerea admirabilă a d-rei dr. Alice Masaryk de a se consacra cele trei zile de sărbătoare ideii de pace u­­niversală. In Sâmbăta Paştilor socie­tăţile de Cruce roşie s’au întrunit în şedinţe solemne, consacrând două minute de tăcere amintirii milioane­lor de oameni, căzuţi în război şi a­­mintirii celor cari au murit fără să fi putut îndeplini opera pentru care s’au jertfit. Un act de pietate, plin de înţelep­ciune. In hărţuiala zilelor noastre, în clocotul de conflicte şi de ură, ziua simbolică a Omului Renăscut nu putea fi mai frumos şi mai ex­presiv sărbătorită. D-ra dr. Alice Masaryk a cerut o adevărată Treuga Dei, trei zile în care gândul oameni­lor să se îndrepte către legile eterni­tăţii şi către poruncile eticei supe­rioare. Lozinca aleasă pentru aceste zile de potolire a pasiunilor cu a­­mintirea patimilor lui Isus Cristos a fost, potrivit vremurilor aspre şi de primejdie in care trăim, lozinca, pace atentă. Şedinţa solemnă a Crucii roşii din Cehoslovacia s-a ţinut în Camera deputaţilor, în prezenţa d-lui pre­şedinte al republicei dr. Eduard Be­­neş. Iar vice­preşedintele Camerei a tălmăcit înţelesul acestei lozince, aşa cum trebuie să o facă astăzi orice popor, dornic şi hotărit să-şi apere drepturile de existenţă, fără gând rău împotriva nimănui. „Nu vrem nici luptă nici duşmă­nie, — a spus d-sa. — vrem priete­nie şi pace; aceasta nu înseamnă însă că prin educaţia pentru pace neglijăm acea educaţie, care este necesară spre a menţine pacea in toate împrejurările. Putem dovedi lumii întregi că armata noastră per­fectă şi politica noastră externă au făcut din Cehoslovacia un stat cu care este util să colaboreze oricine”. Iar d. preşedinte de consiliu, dr. Milan Hodza a lămurit şi mai bine această idee, care trebuie să fie şi a noastră, prin formula „vigilantibus pax”. „Pacea este cel mai înalt bun — a spus preşedintele de consiliu — şi tocmai de acela pretinde de la noi jertfele cele mai mari. Vom avea a­­tâta pace, cât vom putea dobândi prin luptă. Cel slab ameninţă mai mult pacea, pentru că duce in ispită pe cel tare”. Iar o naţiune tare şi puternică nu poate fi decât dacă se alungă din sufletul cetăţenilor fanatismul ideo­logic. Exemplul Cehoslovaciei a fost mare şi frumos şi in această împrejurare. Insistăm asupra lui in speranţa că va putea găsi poate şi la noi un ecou. Liviu P. Nasta N­Ă­ZBÂTII CONSERVARE D. Tătarescu vrea, pentru ultima etapă, să introducă în guvern pe d. Ghiaţa. Ca să conserve cât mai mult gu­vernul? Rix Centrala: 3-84-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. Glose politice... EUGENIU CARAPA La Craiova s’a inaugurat monu­mentul lui Eugeniu Carada. Acest om cu o bogată și diversă personalitate, era inzestrat — in­tr’o foarte largă măsură — cu spi­ritul de partid. De altfel acest spi­rit — asemeni parcă spiritului de solidaritate ostășească a ani­mat, şi animă încă, pe mulţi frun­taşi ai partidelor politice. Un partid se desvoltă după in­tensitatea acestui spirit — echiva­lent cu spiritul de conservare poli­tică. Cât timp membrii unui partid se simt soldaţi in apărarea aceluiaşi crez , partidul este sortit să pro­greseze. De îndată ce spiritul de partid — in înţelesul cel bun al cuvântului— se pulverizează... se nimiceşte în­săşi formaţiunea politică respecti­vă. In­deobşte opinia publică este re­fractară acestui spirit, combătut mai ales pentru laturele-i nesimpa­tice: sectarismul şi fanatismul de club. Totuşi, spiritul de partid — prin coheziunea impusă membrilor — duce de fapt formaţiunile politice la izbândă, formaţiuni, care din moment ce intră in luptă, trebue să ia ceva din atmosfera câmpuri­lor de bătae. O pildă superioară a spiritului de partid este Eugeniu Carada, care avea un singur ideal: binele patriei — cu ajutorul partidului, discipli­nat, unitar, contopit cu interesele şi cu aspiraţiile lui. M. Sv. ELEMENTELE de dreapta din partidul naţional-ţărănesc vor să pună apă în programul partidului. Deşi programul e făcut la Efo­rie... UN ziar spune: „D. Tătârescu are noroc“... ...De şefia d-lui Dinu Brătianu. * D. TĂTÂRESCU a hotărit să în­fiinţeze consiliul economic superior, înfiinţarea prin lege nu era su­ficientă? FRONTUL Românesc a uimit Duminică şapte întruniri publice in Capitală. Cele şapte vaci slabe... (Continuarea în pagina a II-a) Faza rurală a tuberculozei de Dr. S. IRIMESCU In epidemiologia tuberculozei, con­statarea care acum este generală, e că boala se află în faza ei rurală. Constatarea aceasta are o valoare nu numai statistică dar şi sanitară şi socială, ca mod­ de evoluţie al boalei. In mediul de la ţară, izolat de co­municaţii, tuberculoza pătrundea greu. Ruralii erau feriţi de molipsire pentru că nu veneau în contact de loc sau cu totul incidental cu bol­navi de tuberculoză. Acum insă, ba­rierele au fost rupte intre sate şi oraşe şi interdependenţa economică creată de nouile condiţii de viaţă a produs o confundare a masselor ur­bane şi rurale. Inversând o formulă cunoscută se poate spune că puţină civilizaţie scuteşte de tuberculoză — în sensul că păzeşte populaţiile de­părtate de oraşe de a veni în con­tact cu purtătorii de bacili — şi că multă — nu destulă însă, ca boala să fie bine îngrădită — duce la tu­berculoză, deoarece promiscuitatea în uzine, ateliere, birouri, îngrămă­direa în locuinţe lipsite de igienă provoacă condiţiile cele mai priel­nice pentru producerea şi răspândi­rea ei. Nu înseamnă că „lăudători ai timpului trecut“, am râvni să re­venim la el, dar e un fapt că civili­zaţia pripită are şi inconveniente, până ce se va organiza după norme de întocmiri de mai multă armonie şi înţelegere a intereselor reciproce ale diferitelor clase sociale. Când reuşeşte să se infiltreze în populaţii noui, tuberculoza ia dese­ori un caracter grav, cu evoluţie ra­pidă şi cu sfârşit de multe ori mor­tal. Terenul virgin, neobişnuit cu a­­tacurile bacilului de tuberculoză nu oferă nici o rezistenţă şi ofensiva bacilului are toţi sorţii să fie victo­rioasă. Sunt exemple numeroase, în această privință. Se întâmplă cu tu­berculoza ceiace s’a Întâmplat cu pojarul, când a fost introdus in in­sulele Feroe.Fojarul, boală de obi­cei benignă a luat caracterul unei grave epidemii, a cărei descriere care a rămas clasică a fost făcută de Pan­um. Cercetările lui Metchnikoff, Muck și Deyke, Gruber, Boner, pentru a nu cita decât pe cele mai importan­

Next