Adevěrul, mai 1937 (Anul 51, nr. 16338-16360)

1937-05-01 / nr. 16338

mi 51. No. 16.338 20 pagini SÂMBĂTĂ 1 MAI 1937 FONDATORI * ^ belddun * uh'Atuhi : const bulle »aw lg» IA 91—1920 O.rector politie - Mi AIL SADOVEANU bOO lei pe un an I In «.tramnă»nt« l­ li Centrala: 3­84-30. 300 id pe r, inni dubin 3 Lei BlROURILE: Bucureștî, Str. Const. Milie (Sărindar) No. 5-7- 9 TELEFOANE provincia: 3-84-31. ____________ ISO lei pe 3 luni |________________| 7 ’ 1­­ 7 | [ Străinătatea: 3-84-33. I»«» ne-a lăsat cununa de spini, lancea $i iubirea de oameni... ••• Care s’a rătăcit însă pe drum ! AM FOST IN AFRICA mnmnmmmmmI ► • mnmnammmmm de MIHAIL SADOVEANU Profanii nu­ cunosc eu ce ne în­deletnicim noi vânătorii. Unii sunt înclinaţi a crede că ne agonisim hrana cea de toate zilele. Alţii, că n’avem ce face acasă; ori, chiar dacă am avea ce face acasă, este o pricină care ne alungă — după­ o vorbă a lui Gib­bi Moise: o sobă care fumegă, ori o nevastă cicălitoare. Alţii, mai înţelepţi, fac socoteala ceasurilor pierdute, a hainelor rupte, a ghetelor scâlcia­te, a cheltuielilor de transport, a taxelor, a cânilor speciali, a ar­melor, a muniţiunilor,ie şi din acest total redutabil scad preţul câtorva perechi de prepeliţi ori sitari, a unui iepure, a unei raţe sălbatice , care se găsesc destul de ieftin şi la piaţă. Prietinul nostru Topîrceanu a susţinut odată, la un popas într’un orăşel din Moldova, o asemenea discuţie cu nişte cetăţeni rezonabili, care se ţineau la distanţă respec­­toasă de puşcă şi mai ales de pie­lea de lup pe care vânătorul o avea lângă sine. Mai este ceva de adăugat la cheltuielile de mai sus: popasurile la o margine de târg, la un han de drumul mare, sau la o casă de gospodar, între păduri. Care-i fo­losul să poposeşti sub o şandrama, când tu ai o verandă minunată a­­casa; şi să beai vin acru, când că­mara ta e îndestulată cu licori pe care te apreciază o lume? Şi de ce să-ţi pierzi vremea cu vagabonzi bărboşi şi cu ţigani cu dible, la ra­­teşul cel vechiu, unde a trăit odată Santa lui Codreanu haiducul, când relaţiile tale sociale sunt într’o re­giune spre care aspiră în zădar mulţi dintre omenii aşezaţi şi cu­minţi? Trebuie să fie un drac la mijloc, cum ar zice mătuşa Casandra. Adică oamenii aceştia, vânătorii, sunt nişte şturlubatici şi nişte ne­buni, ori măca­r le lipseşte o doagă. Dacă ar mai şti oamenii cuminţi şi altele! Că de multe ori ne întoarcem ,­cu buzele umflate“, după ce ara ridicat colnice şi am coborît văii Că ni se întîmplă să rătăcim şi să umblăm flămânzi şi însetaţi. Că in­trăm cu vehiculele în regiuni im­posibile, în bălţi mâloase, în no­roaie sensaţionale, de unde nu mai putem ieşi decât la coada unei pro­cesiuni albe de opt perechi de boi, îndemnaţi cu harapnice şi înjură­turi de nişte autohtoni veseli, care şi-aruncă apropouri glumeţe şi ne privesc cu coada ochiului. Că ne-apucă furtuna, ploaia şi visco­lul, umilindu-ne şi zbârlindu-ne. Că ni se întâmplă, în bălţile Prutului ori ale Dunării, să ne despărţim de luntre într’un chip brutal şi să cu­noaştem nu numai băi forţate în­tr’un sezon neprielnic, dar să pier­dem, în asemenea catastrofe, mu­niţii excelente şi o armă cum nu se mai află pe lume. Curajul, însă, nu-l pierdem. După ce ne ridicăm din băltă şi din umilinţă şi lăsăm să treacă zilele necesare refacerii, devenim iarăşi nişte prieteni teri­bili, care­ am străbătut prin toate cu o uşurinţă şi vrednicie uimitoa­re, care am făcut lovituri nemai­pomenite, care n’ar fi scăpat raţă, iepure şi becaţină, care am avut aventurile cele mai neverosimile, izbândind, care am doborît cel mai înfricoşat lup şi cel mai­­faimos cucoş de munte. In sfârşit, e­­o te­vatură de care noi singuri am pu­tea rămânea uimiţi, dacă ne-am desface din farmec, retrăgându-ne deoparte si privindu-ne cu un ochiu rece de critic. A, nu. Asta nu. Noi nu ne retra­gem deoparte şi nu ne privim ch un ochiu rece de critic. In sezonul mort pentru noi, când intrările spre ţara de dincolo de negură sunt închise, găsim alte resurse, ca să nu rămânem în zona şi în timpul oamenilor cuminţi. Nu, trecem d­ecât prea rar cătră cine­matograf, şi cu atât mai puţin că­tră literatura dvs. Ce-avem n­ai cu literatura şi cu ficţiunile scrise? Dacă e vorba de ficţiune, preferăm să ne trăim.­­şi unei fantazii deslăn­­ţuite de la birou preferăm întâm­plări ale indivizilor din tagma noastră, pe care nu le poate ima­gina nici cel mai iscusit dintre ro­mancierii Regatului. Intre sfârşitul sezonului de ie­puri şi apariţia sitarilor, Sevastos mi-a propus să ne întoarcem la anul 1780 şi să pătrundem în Africa de Sud, Cn tovărăşia vânătorului şi naturalistului F. Le Vaillant. Aşa am făcut şi m’am simţit foarte bine. Cartea lui Le Vaillant, retipărită de Pion nu de mult, a fost un reconfort şi o rară plăcere, în nişte timpuri care de multe ori îmi dau îndemnul să mă strămut în lună. Cu Sevastos şi cu Le Vail­lant ne-am dus la Cap, la Boern­ de la 1780, am organizat două cele­bre expediţii spre Cafreiia şi So­malia, am văzut toate animalele mari ale Africei şi peisagiile pri­mitive; după greutăţi neînchipuite şi peripeţii cu totul neobişnuite, am intrat în paradisul de odihnă, în dumbrăvile unor fluvii încă necer­­cetate de omul alb. Am suferit de foame, ne-am istovit şi fript de sete şi de soare copleşitor, ne-au pierit boi care trăgeau în câte douăzeci de perechi căruţele noastre fere­cate, pe urmă iar ne-am refăcut şi iar ne-am agonisit vite şi cele tre­buitoare trecând de la înfrângere la biruinţă. Cea mai minunată fiinţă pe care ne-a arătat-o Le Vaillant în aceste expediţii a fost omul pri­mitiv: acel sălbatec, cafru sau bo­şiman, pe care albii şi astăzi sunt înclinaţi să-l dispreţuiască şi să-l aşeze alături cu fiarele. Acei oameni din pustia necunos­cută a Africei Sudice au întovără­şit expediţiile, cu credinţă şi de­votament. Încă nu cunoscuseră re­gimul civilizaţilor. Cuvântul lor era cuvânt. Credinţa jurată era sa­cră. Strângerea de mână era sin­ceră. Depozitul încredinţat îl pă­strau. Obligaţia, nescrisă, o înde­plineau fără agenţi opresivi. Cel mai mişcător şi mai neaştep­tat lucru la acei sălbateci de demult şi de departe sunt bunele raporturi familiare, cuviinţa femeilor şi de­licateţa fetelor în ceia ce lumea modernă începe să numească sex­­appeal. Dacă e vorba să nu mai găsim floarea ruşinii — cum îi spuneau bătrânii noştri — şi iarba omeniei decât la Boşimanii şi Cafiii dela 1780, atuncea nici eu, nici Le Vail­lant, nici Sevastos nu ne mai în­toarcem la dv. Mihail Sadoveatru . Clmmiuimm Ad amic­um - A. i__. „1­­ . _. » ,1 , • . • 1 „ 1 «„„taifl ovirf rau egaie iar vwue iul — ufiate Zările de briza marină — «au ■fopotrivă d­ puternic si de calde. Pe apele agitate luntrea lor avea o Linie precisă. Lopătară lopătau înspre zenit cu toate că vântul batea, uneori, dimpotrivă. Au înfruntat primejdia naufragiului şi au biruit vijeliile mării pentru că au crezut nestrămutat că vor ancora, intr'o dimineaţă de primăvară pe ţărmul în­sorit al visului. Ei şi-au notat, în agenda amintirilor intime, prima înfrângere: căderea băia­tului acela înalt şi frumos, al cărui gând se exprima prin tăria cărbunelui acuzator ca un pamflet. Privirea lui, înrourată şi mustră­toare, ne urmăreşte de dincolo, cu o în­trebătoare­­tristeţe: — De ce vă irosiţi? Prietenului care pleacă, tovarăşului de drum şi de ideal, ii simţim pierderea mai adânc decât avem tăria s’o spu­nem. Dar nădăjduim că foarte curând ne vom întâlni Împreună, lângă aceleaşi rame de stejar, îndrumând prova către aceleaşi ţărmuri. Prietenului care pleacă spre viaţa,, şi spre tumultul altei cetăţi, ii trimetem la despărţire, i'idicăMsarea caldă a UM»' stol de amintiri­­şi de regrete. Tinereţea, frumoasă şi brutală, a nop­ţilor şi a dimineţelor de bohemă şi poe­zie e prea apropiată pentru ca să nu-i auzim, lângă noi, fluturarea din aripi. Dar ceasul îşi poartă minutarele în­cet, ca două lopeţi lăsate în voia valu­rilor. Luntraşii şi-au aprins pipele, noaptea e plină de stele ,şi amintiri. De aceia poate cel mai tânăr dintre vâslaşi trăeşte clipe de răscolitoare tristeţe. El îşi deapănă acum, la această despărţire pe infinitele drumuri de apă, toată povestea tinereţii sale, brodată pe canavaua unui cer care a fost şi nu mai e, albastru, începutul e timid, zănatic şi crud, din liniile lui n’au mai rămas decât im­perceptibile estompări, şi, deodată, totul la forme concrete şi seamănă cu o trezire lucidă dintr'un vis pe care-l reconstitui, bucată cu bu­cată, ca pe-un castel din dominouri, ele copilăriei. Porniseră, in grup, pentru a cuceri i­­dealuri de dreptate şi omenie. Ei cre­deau in puterea de sentinţă a cuvân­tului scris şi voiau să-şi af­irme nădej­dile lor, dorinţa, de mai bine. S’au stră­duit pentru triumful luptei comune, fie­care in lotul lui, cu puterile, cu price­perea şi cu râvna de care era capabil. Ştiau bine că in largul mării desfăşu­rarea forţelor va fi inegală, natura nu a realizat tipare identice. Dar mai ştiau că atmosfera va fi străbătută de tre­mural adânc al aceluiaş cântec de ti­nereţe care nu cunoaşte obstacole în şerpuitorul său drum. Sub acest semn eforturile tuturor e- Horia Roman N­ĂZBÂTII CAM ABUZEAZĂ „ Nu numai cu pâine şi cu sare va trăi omul, ci şi cu cuvântul Domnu­lui”. De vorba aceasta cam abuzează guvernanţii... Kix V Din cuprinsul acestui număr ,2 INTERVIEW-URI LITERARE CU PETER NEAGOE LIVIU REBREANU 2 MARI ANCHETE: 1) Economie liberă sau eco­nomie dirijată? Răspund câţiva foşti miniştri, numeroşi distinşi economişti şi teoreticieni. 2) Amintiri din viaţa de student a profesorilor universitari Numeroase personalităţi din lumea noastră univer­sitară povestesc episoade interesante, sugestive şi inedite. OAMENI DE ŞTIINŢA vorbesc „Adeverului" Prof. V MARCESCU Prof. C.PARHON ^fppte HRISTOS a fost crucificat între doi tâlhari. Probă că cei răi simt cel puţin de două ori mai mulţi decât cei buni... DE Paşti cad jertfă turme de miei. Omul când se bucură — trebue să sacrifice cel puţin o fiinţă nevi­novată...* DE când lumea — aceiaşi rin­­duialâ: Magdalena păcătueşte mereu, și noi —­ urmând exemplul divin — tot c­ertăm... CRIST a spus: „Să nu furi!“ Și nu merita moartea? * Gânduri de Paşte de GALA GALACTION Ştim toţi şi cei ce facem şi vrem să facem parte d­in marea familie creştină şi cei de dincolo de hota­rele creştinătăţii, că sfântul Paşte pe care îl aşteptăm este marea săr­bătoare a păcii biruitoare şi a cre­dinţei în învierea Dumnezeului pă­cii. Crezând, din toată inima că Mântuitorul nostru Iisu­s Christos a înviat din morţi — aşa cum au crezut Petru, loan, Toma... Pavel şi toţi ceilalţi — dai pace inimii tale şi pacifici, in tine şi în ju­rul tău, această viaţă vecinie tul­burată şi plină de dureri. Iisus Christos a înviat din morţi, — ca un Dumnezeu atotputernic ! A biruit ura, brutalitatea, a confun­dat toate concepţiile din cari de­cursese răstignirea lui şi a pecet­luit, cu diamantul evidenţei, doctri­na lui despre adevărul vieţii vii­toare. „Nu vă adunaţi comori pe pă­mânt, unde molia şi rugina Ie strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci a­­dunaţi-vâ comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură!...“. (Matei 6, 19—20). „...Christos a înviat din morţi fiind părga învierii celor adormiţi". (1 Corinteni, 15,20). „...Christos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruin­­du-le!...". Dar toate aceste fericite afirmări trebue să aibă, în sufletul tău, ră­dăcini nemuritoare! Trebue să vezi, aidoma, pe Domnul Răstignit, bi­ruind pravila morţii şi ridicându-se, viu, din mormânt, în suprema di­mineaţă, din „prima zi a săptămâ­nii“, numită de atunci încoace: Du­minica învierii! Trebue să-ţi pleci grumajii trufiei tale, trebue să te identifici cu sublimul entuziasm al cercului apostolic, trebue să te pră­buşeşti cu Pavel, în colbul căii Da­mascului şi să te ridici cu el, ful­gerat şi convins că ai văzut, în slavă dumnezeiască, pe Răstigni­tul lui Pilat! El a înviat! El e viu ! El a frânt pe Pa­vel ca pe un toiag!­ El a făcut eroi şi cuceritori ai lu­mii pe sărmanii năvodari de pe la­cul Tiberiadei! El a dărâmat zidul spaimei şi al ignoranţei şi ne-a ară­tat, limpede, dincolo de prăpastia morţii. Canaanul prea luminat şi subjugator al vieţii viitoare! Religia Mântuitorului este religia certitudinei că viaţa întru Iisus Christos este eternă şi că moar­­tea este numai o vamă, la hotare. Cuvântul cel din urmă al credinţei creştine este siguranţa victorioasă, este încredinţarea tare ca granitul că moartea este o iluziune şi că dincolo de cernitele ei praguri ne aşteaptă o viaţă superioară cu atât mai minunată şi mai fericită cu cât ne-am făcut una cu învăţătura ţii cu sublimele Taine ale Bisericii Creştine! „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede In mine va fi viu, chiar dacă va muri!“. (Ioan 11,25). Când recapitulezi în inima ta vi­bratoare, toate aceste sfinte adevă­ruri şi te gândeşti că vine marea sărbătoare a Învierii şi a păcii con­ştiinţei, tumultul vremii noastre îţi apare tragic şi plin de grele destăi­nuiri. Lupta oribilă, cu atâtea meşteşu­guri perfecţionate, pentru cuceri­rea celor exclusiv pământeşti, lupta furioasă pe care o duc popoarele creştine, acasă la ele şi dincolo de vetrele lor, ca să sporească bogă­ţia, trufia şi deşertăciunea vieţii îţi apare categoric, ca o brutală apos­­tasie. Urmaşii eroilor de altă dată nu ÎMPOTRIVA LIBERTĂŢILOR De trei ani şi jumătate trăim sub cenzura şi stare de asediu — după scurte intervale de libertate relati­vă. Iar acum, la închiderea unei se­siuni anemice a parlamentului, gu­vernul s’a aşezat cu temeiu pe o le­giferare prin decrete-legi. Cum este posibilă această stare de fapt? Printre alte explicaţii, notăm una­­ care priveşte tineretul, acel mediu din care odinioară se recru­tau luptătorii pentru libertăţi, şi care contribuie la crearea şi între­ţinerea unei anumite mentalităţi. Tinerii de astăzi nu cunosc liber­tatea. Ei au deschis ochii in timpul războiului şi au crescut sub măsuri excepţionale. Tineretul a fost influenţat de spiritul colectivist — de extrema stângă, imediat după război... iar acum, de extrema dreaptă. Omul nu este — după părerea curentă in zilele noastre — o indi­vidualitate, geloasă de libertatea-i de gândire şi de exprimare. E un un număr intr'o formaţiune para­militară. Tânărul nu mai este robul visu­rilor umanitariste. Nu-i poetul din mansarde, nu-i omul de bibliotecă şi de laborator. Nu urmăreşte o viaţă liberă — fără restricţii ale o­ mai cred în adevărul pentru care s’au jertfit înaintaşii lor ! Violenţa şi exclusivismul, cu care ne com­batem pentru bunurile pământeşti, sunt o amară dovadă că nu mai credem în viaţa viitoare. Dacă am mai avea un dram de credinţă în (Citiţi continuarea în pag. II-a) , retor de repaos, de studii şi de me­­ditaţ­ie. De Paşti, tineretul nu vrea să ci­­tească poezii, nu se plimbă un voa prin grădini sau afară din oraş. El se încolonează şi trăeşte viaţa su­pusă de tabără — viaţa de ascul­tare, de anihilare a propriei voinţe. Se face astăzi o educaţie pentru dictatură. Generaţia nouă se ridică in aşteptarea unui stăpân. Iar cei ce au cunoscut libertatea, se înalţă deasupra mulţimii fasci­nate de un miraj de cetăţuie şi dă­ închisoare — şi nu vor depune ar­mele până nu se vor elibera iarăși din reţeaua de fier care-i încon­joară. M. Sevastos I­ FIQUE POLITICE... CIOCNITUL OUALOR Unii pretind că omul se cunoaşte la cărţi. Nu atât în cărţile pe care le-ar scrie, ci la cărţile pe care le joacă. Eu pretind că omul se cunoaşte tot aşa de bine la ciocnit oule roşii, de Paşti. Ca să experimentaţi pretenţiunea mea, luaţi o farfurie cu ouă roşii şi puneţi-o de Paşti pe masă. Aveţi grijă ca acei pe care doriţi să-i cu­noaşteţi să fie prin prejur. Lăsaţi farfuria şi, distrat, propu­neţi oficiarea acestui obicei al cioc­nitului, şi observaţi ce se întâmplă. Va fi unul care va întinde sceptic şi pasiv mâna, şi va lua primul ou care-i cade în cale. Fără să-l ana­lizeze, fără grijă de estetica lui o­­cazională sau de forma lui esenţială şi perpetuă, va fi gata să ciocnească. Acest tip, de obicei, va fi pasiv. A­­dică, va strânge uşurel oul în mâ­nă şi va aştepta ca altul să sară a­­supra lui şi să-l atace. Nu este sigur că întotdeauna oul lui va fi cel mai slab. Găinele şi ouăle îşi permit şi ele ambiţii şi iro­nii. Dacă oul lui s’a stricat, n’are nici-o scârbă; are aerul că se aştepta la de DEMOSTENE BOTEZ ' asta de când lumea, — că era fata) să fie astfel. Nici n’are să se grăbească, practic, să despoie coaja de pe el, şi să-l mănânce, cu sare şi cu muştar. El nu este un profitor. E tipul apatia­cului, al filosofului. Va fi altul care-şi va alege oul uşi sfert de oră, studiind ce dimensiuni are, dacă-i ascuţit sau exagerat p­ val, dacă vopseaua s’a prins bine de el sau nu, dacă porii calcarului sunt mari sau mici. II va cântări în mâ-­­nă, şi-l va cerca de frunte sau de­ dinţi. După aceia, socotind că a desle­­gat misterul resistenţei coajei unui ou, va lua o poză belicoasă, va în­­treba cine se pune cu dânsul şi va ridica oul in sus, cu vârful cel mai ascuţit In jos, in semn că el nu ac­ceptă să-l ciocnească altul, ci dum­­nealui doreşte să aibă iniţiativa. De îndată ce va găsi un adversar, se va năpusti asupra lui cu o vio­lenţă de berbec. Dacă ouăle nu sunt suficient fierte, gălbenuşul va în­­proşca hainele şi, în special cravata, adversarului, — însă, din oul special. (Citiți continuarea in pag. II-a) . PAȘTE 1937 CHESTIA ZILEI — Ouăle astea nu le-am făcut noi. Le-a făcut Krupp Desen de ROSS

Next