Adevěrul, septembrie 1937 (Anul 51, nr. 16437-16462)

1937-09-01 / nr. 16437

MUL 51.­­ Ho.gl6.43? 3 PAGINI Miercuri 1 Septembrie 1937 FONDATORI s 188S_1897 L.UJV ST. MILLE 1897__1920 I 600 lei pe un an I In străinătate am* _ _ _ . .... „ . ■ » kr "7 a telefoane bonamente 1300 iei pe 6 luni I „ublu 12 Lei BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sarmdar) No. 5-7-9 MICA ANTANTĂ | [Miniştrii de externe ai Micii An­tante se sfătuiesc iarăşi, în acelaş spirit de moderaţiune şi de calm ca de obicei, asupra împrejurărilor Ui­mei în care statele lor trăiesc, su­ferind repercusiunile tuturor eve­nimentelor, chiar şi ale acelor cari s’ar putea părea că nu le privesc. Când în cugetarea lui Take Io­­nescu, atât de fecundă în soluţii politice şi diplomatice, a germinat ideia organizaţiei ce este Mica An­tantă ,ea a fost însoţită de un în­treg şir de altele , cari priveau structura individuală a României. Numai spre sfârşitul vieţii sale, Take Ionescu, acest mare nedrep­tăţit, s-a împăcat complect cu ideile democratice. Dar odată ce le-a so­cotit necesare, a procedat la ac­ţiunea pentru realizarea lor. Fundamentul acestor idei a fost libertatea, pe care din primul mo­ment a reclamat-o pentru toţi lo­cuitorii ţării sale, pentru toţi locui­torii lumii civilizate. Această Euro­pă nouă, cum a ieşit din marele război, a fost pentru el opera prin­cipiilor democratice, de libertate. Şi el nu vedea cum ar putea ea trăi, fără a respecta aceste princi­pii, fără a le consolida, fără a le dezvolta. Regula generală că un organism politic nu poate subzista, nu poate trăi, decât în şi prin principiile cari au prezidat la naşterea lui, i-a a­­părut de nezdruncinat. De aceia şi ideia Micii Antante s’a născut din capul său cu întreaga ei armură. El o vedea ca pe un stâlp al păcii eu­ropene, al acelei păci care e defi­nită şi înscrisă în tratatele, cari toate poartă în fruntea lor statutul Societăţii Naţiunilor. Ideia a devenit o realitate. Mica Antantă este astăzi unul din facto­rii principali ai politicii europene. Zidul pacific al acesteia, ar fi în a­­ceastă parte a lumii, în aer fără ea. Unde se porneşte o acţiune pacifi­că, ochii se îndreaptă şi spre Mica înţelegere. Şi se ştie că aportul ei e totdeauna asigurat unei aseme­nea acţiuni. Cu vremea acordul între cele trei state cari o compun, a devenit mai strâns. Adversarii ei, adversarii pă­cii ca scop suprem politic, au încer­cat adesea să puie aceasta la în­doială. Evenimentele, faptele ulte­rioare i-au dezminţit. Oamenii de stat cari au conlucrat şi conlucrea­ză azi ca şi ieri în spiritul celei mai largi înţelegeri pentru intere­sele generale şi speciale ale celor trei ţări, continuă să se întruneas­că şi să se sfătuiască şi toate în­cercările din afară, de a zdruncină mica înţelegere, sunt zadarnice toc­mai fiindcă ea nu este o con­strucţie hibridă, nu este o con­strucţie bazată numai pe idei cari fie ele cât de nobile, de generoase, de rezonabile chiar, nu preţuiesc, vai, hotărîtor în politica şi diplo­maţia practică, ci este bazată pe interese reale, pe interese, aceasta se poate spune fără exagerare, vi­tale, ale celor trei ţări. In sensul şi în domeniul politicii şi diplomaţiei internaţionale. Mica Înţelegere apare deci ca o mare pu­tere în Europa — ca a şasea mare putere. Ca o mare putere reală, prin forţele ei imediate şi, mai cu seamă, prin potenţialul ei de răz­boi, care, din nefericire şi aşa cum se dezvoltă lucrurile, este adevăra­tul potenţial al păcii. Nu numai opinia publică a Ceho­slovaciei, Iugoslaviei şi României, dar şi opinia publică europeană, urmăreşte cu atenţiune şi interes, consfătuirile de la Sinaia. Oricât a­­semenea consfătuiri se înconjoară de discreţiune, nimeni în bune nu se îndoieşte că între d-nii Victor Antonescu, Krofta şi Stoiadinovici, nu se va discuta, nici hotărî nimic, ce ar putea fi potrivnic liniştei, nimic ce nu ar fi îndreptat în sen­sul salvgardării şi consolidării pă­cii. Iată cel mai mare capital moral şi politic, cel mai evident semn al încrederii pe care Mica înţelegere a ştiut să şi le câştige în lume. Iată şi cea mai puternică temelie morală pe care e aşezată. B. Brănişte? »5 „Adversarul cu ochelari... îmi tulbura orele de lucru şi mă­­ teroriza cu notiţe şi clişee din faţă­­ şi profil, până acum vreo 3-4 ani, un , tânăr scriitor însoţit de o tânără­­ scriitoare, la rândul ei însoţită de­­ o doamnă în vârstă, maică-sa.­­ Era vorba de lansarea unui ro­man — sau aşa ceva — iscălit de­­ scriitoarea în chestie şi de organi- î­zarea unei publicităţi necesare în ju­rul cărţii. Mi-aduc aminte că l-am servit pe tânărul care voia să fie spiritual şi inteligent şi nu era nici­ una nici alta, nu pentru calităţile cărţii — pe care nu o citisem — ci pentru in­sistenţa cu care pleda cauza logod­nicei sale. Oamenii se iubeau şi ve­deam în bâlbâelile junelui cu oche­lari emoţia firească a celui­­ care porneşte la încropirea unui cămin. Sunt situaţii pe care o elementară disciplină de omenie şi bun simţ mă­­ face să le accept total, fără control, fără rezerve. Pe deasupra mă împingea şi un­­ sentiment de generozitate. Insul era­­ de origină bulgară (pentru care mo­tiv adoptase şi un pseudonim stri­dent românesc), iar valul şovin în­­s­cepuse să se manifeste într’o parte­­ a presei: ştiam că nu i se va de­schide nicio poartă, nicăeri.­­ Deci, l-am ajutat. Peste câtva timp, am aflat că me­najul în proect s’a stricat; că scrii- ^ toarea a scos o carte împotriva lo­godnicului; că logodnicul la rândul lui, îi publică scrisorile de dragoste ca mostre pentru a-i dovedi lipsa de talent și de cultură și — mai ales­­ pentru a-și divulga ex-logodnica în­­ faţa opiniei publice ca pe profitoarea­­ muncii sale cerebrale. Toată etalarea aceasta de rufe in-­­­time, pe frânghia publicităţii, toată ţigănia aceasta, la care trebuia să a­­siste România Mare, mi-a tăvălit în noroi imagina curată a celor doi po-­­­rumbei cu ochelari ce se lamentau­­ pe sălile „Adevărului” pentru un cli­şeu şi o notiţă auto-laudativa.­­ Dar acest episod tragi-comic nu are­­ prea mare importanţă. In definitiv de lipsa celor şapte ani de acasă sunt responsabili părinţii, educatorii. Să mergem mai departe. Tânărul cu ochelari „făcea foame”. Ii tre­buia un angajament la o gazetă. Ne-a solicitat acest angajament. Cu căldură, cu repetate insistenţe, cu umilinţe. Nu l-am putut satisface. Ospita­litatea noastră are limite şi criterii. Peste câteva luni, tânărul cu oche­­l­­ari a găsit loc la un fel pe publica-­­­ţie cotidiană f. f. „naţionalistă”. A­­ început, prin articole, să se certe cu , Europa şi să polemizeze cu Conti­nentele. Era frumos. Şi, în tot cazul, 11 amuzant.­­ Dar, mai târziu, a început să ne­­ înveţe pe noi, Românii, cum să ne­­ iubim ţara. Şi, deşi ne venea cam!­­ greu să primim lecţii de patriotism­­] dela bulgari, am trecut cu vederea­­ lucrul acesta. „ Astăzi însă, domnul în chestie s’a obrăznicit rău. El vorbeşte de „hru­bele dela „Adevărul” şi de „spelunca­­ din Sărindar”. Ştiţi: spelunca unde, e umil, cerşea cu logodnica şi soacra la­­ un loc, un clişeu pe o coloană, cât­e­teva aprecieri elogioase, plus un lucr­u de reporter.­­­­­ 44 „patrioţii”, ce abundă în paginile presei „naţionaliste” au trecut pe la noi, ne-au cerut ajutoare. Ne sunt cunoştinţe vechi. Astăzi, ne dau lecţii de patriotism, improvizaţi în „doctori” sau „ingi­neri”. Bineînţeles, fără diplome. Horia Roman BPOTE DE guvernul Tătărescu iar nu se vorbeşte nimic. Liberalii au noroc de diversiuni: când războiul din Spania, când războiul chino-japonez... # GUVERNUL a decis ca România să participe la expoziţia de vână­toare dela Berlin. D. Tătărescu vrea să dea de lu­cru d-lui Dinu Brătianu? IN străinătate s’a făcut o statis­tică: cine scrie mai mult. La noi , oamenii politici... LA ultimele consfătuiri ministe­riale de sub preşedinţia d-lui Tătă­rescu a luat parte şi ministrul cul­telor. Pentru un eventual serviciu reli­gios? PESTE câteva zile se va deschi­de la Bucureşti un congres interna­tional de antropologie. Sunt curioși și savanții străini să vadă ce fel de oameni suntem. # Traiul funcţionarilor publici __ Am primit un Jpgs 'al apel al unui grup de funcţionari, MBim |f || care pledează bBbHBI­BA pentru ridicarea KBWiaCuirai curbei de sacri­ficiu. Apelul dă drept exemplu traiul unui impiegat căsătorit, cu patru copii și o servitoare. Pentru această familie este ne­voe de: 4 pâini 36 lei 3 litri de lapte 24 „ 1 kg. de carne 24 „ 1/2 kg. zahăr 14 „ 1/2 kg. untdelemn 18 „ Zarzavaturi 10 „ Diferite: orez, făină etc. 15 „ Condimente 10 „ Total pe zi 151 lei „Sânt excluse de aici, — spun slujbaşii, — fructele, prăjiturile, un­tul, mierea, vinul şi orice alte arti­cole de lux". Şi mai departe: „Aşa­dar, impiegatul care pri­m iPifp. în mână ipâti/î tiu aro rpii. neri din salariu bineînţeles­ un sa­lariu lunar de 2.377 lei numai pen­tru masă îi trebue lunar 4.530 lei ca să poată trăi — să zicem omeneşte, — fără a face lux. „De unde va lua el încă 2.153 de lei lunar ca să-şi poată hrăni fami­lia? „Dar pentru chirie, lemne, lumină, îmbrăcăminte şi încălţăminte, ci­­ne-i dă bani? Când lui — după cum am spus mai sus — speranţa îi e­­ste un salariu? Majoritatea noastră stăm la periferii unde chiriile sunt mai eftine, în câte o cameră cu în­treaga familie, transportându-ne pe jos din cauza lipsei“. După acest tablou gospodăresc,­­ apelul vorbeşte de starea sufle­tească a unui slujbaş intelectual (fă­ră posibilitate de a-şi cumpăra o revistă sau o carte), pe care — „chiar în somn — îl apasă grija de a-şi asigura pâinea necesară fa­miliei pe a doua zi“. Prin mărirea salariilor, — urmea­ză­­apelul, — statul nu va pierde, dimpotrivă, va câştiga datorită muncii ordonate a funcţionarului şi zelului depus de dânsul în îndepli­nirea datoriei. Relativ la posibilităţile de ridica­re a curbei de sacrificiu,­­ d. Mir­­cea Cancicov, ministrul de finanţe, a făgăduit unei delegaţii de funcţio­nari că rectificarea se va face. In­să într’un singur caz: dacă încasă­rile pe August vor da acelaşi spor ca şi încasările pe Iulie. Delegaţia funcţionarilor a amin­tit d-lui Cancicov făgăduiala dată de primul ministru, că o sumă de 600 milioane va fi afectată pentru mărirea salariilor. Realizarea acestei promisiuni ca şi traducerea în fapt a dorinţei d-lui Cancicov de a repara nedreptatea făcută funcţionarilor — sânt în funcţie de încasările fiscale. In primele zile ale lui Septem­brie, când se va cunoaşte situaţia pe August, ministrul de finanţe îşi va spune cuvântul. Funcţionărimea îl aşteaptă cu ne­răbdare. M. Sevastos Carenţa statelor pacifiste şi provocările imperialiste Serajevo rămâne punctul de in­cidenţă al neînţelegerilor care au provocat războiul din 1914. Un sin­gur fapt, un singur act anarhic în epoca liniştită de acum douăzeci şi trei de ani, a fost suficient ca marea încăerare între aproape toate statele lumii să fie declanşată, şi e foarte explicabil, pentru că pe a­­tunci dreptul internaţional consti­tuia o realitate a cărei violare nu putea rămâne fără sancţiuni din cele mai drastice. Incheerea păcii şi trasarea noui­­lor­ frontiere ale statelor europene, luarea din posesiunea învinşilor a domeniilor lor coloniale în scopul de a le reduce pe viitor forţa eco­nomică şi deci posibilităţile de refa­cere militară, măsurile de dezar­mare adoptate faţă de învinşi, erau consecinţa logică a unei victorii câştigată în numele dreptăţii şi a eliberării naţiunilor oprimate de sub dominaţia statelor răspunzătoare de provocarea războiului mondial. Şi organizarea Societăţii Naţiuni­lor avea ca unică raţiune instaura­rea unei ere de egalitate între toţi membrii ei — printre cari figurau şi Învinşii — prin repunerea la locul de onoare a normelor de drept in­ternaţional în virtutea cărora avea să fie condusă omenirea. Aproape douăzeci de ani omeni­rea a trăit liniştită. Forul genevez răspundea misiunii sale, pentru că nimeni nu-i sabota lucrările, pen­tru că nimeni nu încerca să reintro­ducă în viaţa internaţională meto­dele tulburătoare cari puteau rupe echilibrul european, stabilit cu atâ­tea jertfe omeneşti, în lungii ani ai războiului mondial. A fost suficient insă ca evoluţia pacinică — politi­că şi socială — a unor state să fie brusc întreruptă prin lovituri de forţă in interiorul acestor state, pentru că şi ordinea internaţională să fie primejduită. Atâta vreme cât Italia era singura putere în Euro­pa cu regim dictatorial personal — pentru că U. R. S. S. pornind sub conducerea d-lui Stalin la politica de concesiuni, părăsise izolarea şi aderase la principiile Societăţii Na­ţiunilor integrându-se astfel vieţii internaţionale normale—nici o tul­burare nu se produsese în Europa. Din clipa în care Germania a căzut sub conducerea nazismului însă, conjuraţia forţelor dictatoriale îm­potriva Societăţii Naţiunilor se de­semna din ce în ce mai accentuată, până când atacul a putut fi dat în plin. Au urmat în ritm accelerat lovi­turile: reînarmarea Reichului, reo­cuparea Rhenaniei, anexarea Abisi­­niei, provocarea războiului civil din Spania, şi intervenţia directă a Itali­ei şi Germaniei în favoarea rebelilor spanioli. Intre timp se consolida axa Roma—Berlin cu toate conse­cinţele ei: sprijinirea revizionismu­lui, tentativele de dislocare a alian­­telor Franţei din Europa centrală, înveninarea raporturilor polono-ce­­hoslovace, campaniile presei naziste împotriva Cehoslovaciei, provoca­rea conflictului diplomatic între Li­sabona şi Praga, o serie nesfârşită de fapte cari desvălue fără putinţă de controversare intenţiile agresi­ve ale statelor dictatoriale cari au neapărată nevoe de diversiuni în afară pentru a distrage atenţia mas­­selor populare dela falimentul in­tern al doctrinelor totalitare. In faţa acestui puhoi de provo­cări, puterile devotate dreptului s’au menţinut în defensivă. Presti­giul Societăţii Naţiunilor a scăzut, comedia comitetului pentru nein­tervenţie în afacerile spaniole s’a transformat până la sfârşit într’o tragi-comedie şi tratativele diplo­matice în afara forului genevez n’au dus la nici un rezultat practic. Tim­pul — pe care în special Anglia vo­ia să-l câştige — a lucrat în favoa­rea adversarilor păcii şi ai dreptu­lui. Şi, în această situaţie, era nor­mal ca aceşti adversari ai păcii să continue în ritm accelerat opera de destrămare a lumii. Nici un mijloc nu le pare nepotrivit întru realiza­rea acestei opere nefaste: submari­nele, torpiloarele şi avioanele „ne­cunoscute“ atacă vasele de comerţ în Mediterana, în Marea Egee, în Dardanele şi sunt pe cale de a-şi extinde raza de acţiune şi în apele Mării Negre; libertatea căilor ma­ritime a fost desfiinţată nu numai în­ apele europene dar — interve­nind războiul japono-chinez — şi în apele Oceanului Pacific unde flo­ta Japoniei a instituit blocusul a­­meninţător pentru toate flotele străine. Acolo, în Extremul Orient, s’a mai produs un act de o deose­bită gravitate: atentatul împotriva ambasadorului Marii Britanii şi a ataşatului ei militar în China. Din Africa, vin iar ştiri interesan­te: cetăţeni ai Marocului francez sunt ademeniţi de agenţi ai lui Franco şi înrolaţi cu sila în arma­tele .,naţionaliste“; în colonia bri­tanică Kenya — care are frontiere comune cu Abisinia ocupată de ita­lieni — s’au produs neaşteptate tul­burări împotriva autorităţilor en­gleze, populaţia arabă a coloniei fi­ind agitată de aceiaşi agenţi mai mult sau mai puţin misterioşi cari întreţin mişcarea pan-arabă a lui Ibn-Seud şi lucrează în Palestina, Siria, Liban, Irak şi până în înde­părtata Indie în rândurile populaţiei musulmane. Atâtea violări ale dreptului inter­naţional, atâtea acte îndrăzneţe contra ordinei internaţionale şi to­tuşi nici o sancţiune. Incontestabil că nimeni nu doreşte dezlănţuirea unui războiu mondial care va fi in­comparabil mai grozav decât cel din 1914. Dar nici statele cari au reorganizat omenirea pe baza prin­cipiilor wilsoniene şi au stabilit nouile norme de drept ce formează tăria tratatelor de pace eliberatoa­re a atâtor naţiuni altădată oprima­te, nu pot asista indiferente la a­­saltul aventurierilor împotriva ace­stei juste opere. Pentru că forţele imperialiste ale dictaturilor vor continua să profite de carenţa au­torităţii statelor democratice şi să-şi extindă dominaţia cât mai mult. Abisinia, Spania, China nu vor fi decât etapele stabilirii hege­moniei dictaturilor asupra întregei lumi. G. Spâna i Calistrat Hogaş a învins ••• de GEORGE MIHAIL ZAMFIRESCU Au trecut douăzeci de ani de la moartea unui mare poet al prive­liştilor moldoveneşti şi al cărărilor singuratice de munte — poet prin temperament şi sensibilitate, prin nostalgia plecărilor şi prin evlavia cu care se dăruia drumeţiei, cu sufletul contopit în covârşitoarea singurătate a crestelor şi mare prin talentul cu care a resfrânt, în pagi­nile lui, minunatele peisagii din ţi­nutul de piatră şi de basm al Neam­ţului. Calistrat Hogaş nu ar fi avut ne­­voe de lipsa de înţelegere şi uneori de ura contemporanilor, pitici ai vremii lor, ca să simtă nevoia să evadeze din oraşul cu intrigi mă­runte şi cu plutaşi înstăriţi, prins în­tre malurile Bistriţei cu ape repezi şi reci şi între culmile pleşuve, ca într’o capcană. Rămas răzeş în sâm­­burul de lumină al culturii lui cla­sice, care-i limpezise şi mai mult gândurile, feciorul protopopului Ghe­­orghe Dimitriu-Hogaş şi al cucoanei Mărioara, fiica serdarului Stanciu din Pechea covurluiană, trăia între brazi şi piscuri româneşti, sub cerul limpezit de furtuni şi peticit de frun­zişuri, ca într’o diafana şi învioră­toare cămaşe a prea-fericitului, a­­propiat de toate tainele firii şi răs­­tălmăcindu-le, în marile şi eternele lor înţelesuri, în clipele rare de re­culegere şi de înfrăţire cu firul de iarbă, cu apele înspumate ale pri­măverilor şi cu sborul plutit, de o eleganţă imperială, al vulturului. Sunt împrejurări când și noi, ci- tadini cu viata sfărâmată la fel, în­tre biroul în care munca nu mai are elanuri şi cutioarele de ciment de acasă, unde existenţa îşi macină şi pierde rosturile visate odinioară, simţim nevoia unei evadări, pentru câteva săptămâni sau numai pentru câteva ore, din labirintul sufocant al oraşului. Mulţi ne simţim in larg, hoinărind prin­ bărăganul cu orizonturile nici­odată atinse Alţii se simt ai lor numai între piscuri şi văgăuni, chemaţi de o pu­tere nevăzută pe cărări ce urcă pieptiş printre primejdii, spre cine ştie ce „piatră a altarului“, care a­­duce aminte de ceremonialuri şi în­chinări, în vecinătatea norilor, unor forţe supranaturale ce şi-au schim- CALISTRAT HOGAŞ N­AZBAŢII RĂBDARE ŞI TUTUN Consumul de tutun creşte... ...Pe măsură ce ne scade răbda­rea. K:x bat numele în muta rostogolire a mileniilor dar şi-au păstrat aureola de stăpâne ale tuturor întocmirilor văzute şi nevăzute. Ascultăm, atunci, risipiţi cum sun­tem printre talazurile de aur ale la­nurilor sau pe poteci şerpuite prin­tre stânci, o poruncă de dincolo de noi şi de vremuri. Fără să ştim ori să încercăm să ştim, cum s’a putut arcui un pod de argint între noi şi tot ce a fost, avem impresia că ne purtăm paşii pe drumuri şi spre culmi ce au fost şi ale altora — stră­moşi ce-şi retrăesc, prin noi, nostal­giile şi neastâmpărul. Cine n’a amuţit cu greu, în suflet sau n’a scăpat, printre dinii, un chiot haiducesc, trecând prin impe­riul fantasmelor ciclopice ale Bica­­zului, acela nu va înţelege — cu si­guranţă — cum te poţi înfrăţi cu morţii tăi şi cum le poţi purta, în paşii şi în destinul ce ţi-a fost scris, poruncile... Aşa a fost călător şi Calistrat Ho­gaş a plecat în fiecare vacanţă pe munţii şi prin văile Neamţului, să se încadreze şi să se cuminece în misterele unei naturi mitologice ori să se desfete, oprit la o stână sau la un schit, într’o văgăună sau în cerdacul unui conac, alături de pă­rintele Ghermănuţă ori de părintele lovinadie, în tovărăşia unor ţărani ca Ion Rusu sau ca primarul din Tazlău ori a unor ţărance de felul lor „subţirele şi năltuţe“, cum era Călina lui Drăgan, ca să nu mai vor­bim de Ioniţă Hrisanti şi de proto­popul „care era de o castitate pro­verbială“... Toţi aceşti eroi, din amintirile şi descrierile lui Calistrat Hogaş, erau duhuri ale trecutului. Niciun zvon de lume nouă şi nici o adiere de civi­lizaţie nu ajunsese până la ei, să le clatine sufletele şi să le întineze cre­dinţele şi obiceiurile, să-i ticălo­şească... Lirică prin expresie şi elanuri, în latura ei descriptivă, opera lui Ca­listrat Hogaş se ridică, prin confe­siunile autorului şi prin problema­­­tica existenţii, la o impresionantă semnificaţie etică. Crescut într’o epocă de mari transfigurări sociale şi naţionale, prin influenţa hotărîtoare a geniului eminescian şi format în disciplina a­­celei Academii Mihăilene, care ne-a dat pe Gh. Panu şi pe Lambrior, pe C. Dumitrescu-Iaşi dar şi pe Vasile Conta şi A. D. Xenopol — cu care, de altfel, a şi fost coleg —■ Calistrat Hogaş a simţit cum se ciocnesc în el cele două curente ce aveau să de­termine viitoarea orientare a spiri­tualităţii româneşti moderne. Predi­lecţia lui constantă pentru cultura clasică şi preocupările de mai târziu ale conferenţiarului din societatea ştiinţifică-culturală „Asachi“ şi din Aula Universităţii din Iaşi, justifică poziţia pe care trebuia să rămână profesorul-poet dela revista ce purta numele inspiratului din capitala Moldovei, el însuşi un exponent al culturii clasice latine şi condiţionea­ză, în bună măsură, destinul acestui moldovean timid din ţara de jos. Calistrat Hogaş s’a ridicat, cu toată tăria, împotriva acelui „ultra­­savantism“ ce voia să „împueze sufletul și inima rebelă a Românii­(Continuare m­er. ”-a col. I-a) Centrala : 3-84-30. Provincia : 3-84-31. Străinătatea : 3.84.33. Tipografia : 4-67-39. După victoria locală dela Santander, trupele generalului Franco au început să se lupte între ele. Asta ne arată ce s'ar întâmpla în cazul unei victorii pe tot frontul... CHESTIA ZILEI PRIN LUPĂ „Anul acesta vom avea un buget excedentar”, J (D. CANCICOV) , D. CANCICOV. — Privește și d-ta, primula, mare e excedentul meu... ce OIOSE­SCU „NERESPECTAREA ANGAJAMENTELOR” După congresul podgorenilor ba­ser­abeni, o moţiune a fost prezen­­tată guvernului de către viticultori. In această moţiune se protestea­ză, în primul rând, „contra neapli­­cării vădite a legii pentru apărarea viticulturii“. Moţiunea s-a votat după multe discuţii relative la politica gospo­­rească a guvernelor. „Dela unire încoace — a spus un orator — nici un guvern din câte s’au perindat la cârma ţării... nu şi-a respectat angajamentele luate faţă de viticultori". Iar când s’a votat o lege, nimeni n­’o aplică —, cum este cazul legii pentru apărarea viticulturii, îşi care-i rezultatul? Ni-l arată un orator: „Vecinii noştri bulgari ne-au întrecut, fiindcă statul bul­gar a înţeles să acorde cel mai ma­re sprijin viticultorilor — pe când la noi li se pun tot felul de piedici: lipsesc vagoane potrivite, taxele sunt enorme, greutăţile la obţinerea permiselor sunt prea mari, etc.‘‘ Dacă întâmpinările oamenilor de Specialitate, bazate pe fapte, nu spun nimic, guvernanţilor noştri , ar trebui să-i impresioneze... cel puţin lecţiile pe care ni le dă străi­nătatea.­ ­ PENSIONARII ........... Discutăndu-se în presă chestia rectificării salariilor — un grup de pensionari ne atrage atenţia că, şi ei, sunt in aceiaşi situaţie ca şi foştii lor colegi. „Şi noi pensionarii, — ne spune cineva intr’o scrisoare — verbem în acelaş cazan ca funcţionarii, pentru că şi nouă ni s’au redus pen­siile ca şi leafa foştilor noştri co­legi, ajungându-ne astăzi pensia a­­proape la jumătate“. Pensionarii au perfectă dreptate. Odată cu rectificarea salariilor e just să se rectifice şi pensiile. M. S.. e­autituimm Doctorii Vacile şi Lucreţia Sion Ce iute uităm! Francezii spun: „Les morts vont vite” (Morţii se duc re­pede). Se duc şi pier­dute din memoria oamenilor. Noroc că pentru medici exi­stă o ramură de învăţământ numită: „Istoria medicinii”. Ea înregistrează figurile proeminente ale progresului medical. Ritualul reli­gios al parastaselor mai are şi el ca rol să menţină în amintirea celor viii icoana vieţii celor cari au plecat pen­tru vecie dintre noi. Pentru Lucreţia dr. Sion s’a oficiat un parastas în biserica Amzei din Ca­pitală, şi imaginea frumoasei sale vieţi a revenit iar întreagă, pentru câteva clipe printre noi. Dar în mintea tutu­ror celor cari au asistat la progresele României moderne timp de o jumătate de veac, a răsărit totodată icoana fi­gurii intelectuale şi a tovarăşului ei de viaţă, neuitatul dr. Vasile sion. Vorbeşte generaţiei de azi despre Va­sile Sion, şi toţi te vor privi miraţi. E un nume care nu le spune nimic,­­ şi totuşi nu mai departe decât acum 25 de ani, el era un animator al progre­sului ţării. Azi se vorbeşte enorm de mult de... naţionalism. Dar Vasile Sion şi Lucreţia Sion, erau cea mai splen­didă întruchipare a celui mai luminat şi mai eficient naţionalism. In haosul şi întunericul satelor ţării româneşti, ei doi, prin activitatea lor neobosită, — el, ca director al Servi­ciului Sanitar (echivalent atunci cu gradul de ministru al sănătăţii de azi), iar tovarăşa lui (creatoarea primului Cămin al moaşelor rurale din România), — au adus în satele României — într’o măsură şi calitate nemai­întâlnite până atunci, —medici, farmacişti, moaşe, şi prin aceasta, — sănătate şi civilizaţie. Numai noi cei care am fost instru­mente ale acestei providenţiale activi­tăţi, cu adevărat naţionaliste, ne-am pu­tut da seama ce a însemnat pentru viaţa satelor, şi deci a poporului ro­mân, desfăşurarea activităţii zi de zi, an de an, a celor două strălucite ener­gii sufleteşti cari au fost d-rii Vasile şi Lucreţia Sion, şi de aci şi imboldul sufletesc poruncitor pentru noi de a evoca imaginile lor, — acum când s’a oficiat parastasul in biserica Amzei. Doctorul Ygrec

Next