Adevěrul, septembrie 1937 (Anul 51, nr. 16437-16462)
1937-09-01 / nr. 16437
MUL 51. Ho.gl6.43? 3 PAGINI Miercuri 1 Septembrie 1937 FONDATORI s 188S_1897 L.UJV ST. MILLE 1897__1920 I 600 lei pe un an I In străinătate am* _ _ _ . .... „ . ■ » kr "7 a telefoane bonamente 1300 iei pe 6 luni I „ublu 12 Lei BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sarmdar) No. 5-7-9 MICA ANTANTĂ | [Miniştrii de externe ai Micii Antante se sfătuiesc iarăşi, în acelaş spirit de moderaţiune şi de calm ca de obicei, asupra împrejurărilor Uimei în care statele lor trăiesc, suferind repercusiunile tuturor evenimentelor, chiar şi ale acelor cari s’ar putea părea că nu le privesc. Când în cugetarea lui Take Ionescu, atât de fecundă în soluţii politice şi diplomatice, a germinat ideia organizaţiei ce este Mica Antantă ,ea a fost însoţită de un întreg şir de altele , cari priveau structura individuală a României. Numai spre sfârşitul vieţii sale, Take Ionescu, acest mare nedreptăţit, s-a împăcat complect cu ideile democratice. Dar odată ce le-a socotit necesare, a procedat la acţiunea pentru realizarea lor. Fundamentul acestor idei a fost libertatea, pe care din primul moment a reclamat-o pentru toţi locuitorii ţării sale, pentru toţi locuitorii lumii civilizate. Această Europă nouă, cum a ieşit din marele război, a fost pentru el opera principiilor democratice, de libertate. Şi el nu vedea cum ar putea ea trăi, fără a respecta aceste principii, fără a le consolida, fără a le dezvolta. Regula generală că un organism politic nu poate subzista, nu poate trăi, decât în şi prin principiile cari au prezidat la naşterea lui, i-a apărut de nezdruncinat. De aceia şi ideia Micii Antante s’a născut din capul său cu întreaga ei armură. El o vedea ca pe un stâlp al păcii europene, al acelei păci care e definită şi înscrisă în tratatele, cari toate poartă în fruntea lor statutul Societăţii Naţiunilor. Ideia a devenit o realitate. Mica Antantă este astăzi unul din factorii principali ai politicii europene. Zidul pacific al acesteia, ar fi în această parte a lumii, în aer fără ea. Unde se porneşte o acţiune pacifică, ochii se îndreaptă şi spre Mica înţelegere. Şi se ştie că aportul ei e totdeauna asigurat unei asemenea acţiuni. Cu vremea acordul între cele trei state cari o compun, a devenit mai strâns. Adversarii ei, adversarii păcii ca scop suprem politic, au încercat adesea să puie aceasta la îndoială. Evenimentele, faptele ulterioare i-au dezminţit. Oamenii de stat cari au conlucrat şi conlucrează azi ca şi ieri în spiritul celei mai largi înţelegeri pentru interesele generale şi speciale ale celor trei ţări, continuă să se întrunească şi să se sfătuiască şi toate încercările din afară, de a zdruncină mica înţelegere, sunt zadarnice tocmai fiindcă ea nu este o construcţie hibridă, nu este o construcţie bazată numai pe idei cari fie ele cât de nobile, de generoase, de rezonabile chiar, nu preţuiesc, vai, hotărîtor în politica şi diplomaţia practică, ci este bazată pe interese reale, pe interese, aceasta se poate spune fără exagerare, vitale, ale celor trei ţări. In sensul şi în domeniul politicii şi diplomaţiei internaţionale. Mica Înţelegere apare deci ca o mare putere în Europa — ca a şasea mare putere. Ca o mare putere reală, prin forţele ei imediate şi, mai cu seamă, prin potenţialul ei de război, care, din nefericire şi aşa cum se dezvoltă lucrurile, este adevăratul potenţial al păcii. Nu numai opinia publică a Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, dar şi opinia publică europeană, urmăreşte cu atenţiune şi interes, consfătuirile de la Sinaia. Oricât asemenea consfătuiri se înconjoară de discreţiune, nimeni în bune nu se îndoieşte că între d-nii Victor Antonescu, Krofta şi Stoiadinovici, nu se va discuta, nici hotărî nimic, ce ar putea fi potrivnic liniştei, nimic ce nu ar fi îndreptat în sensul salvgardării şi consolidării păcii. Iată cel mai mare capital moral şi politic, cel mai evident semn al încrederii pe care Mica înţelegere a ştiut să şi le câştige în lume. Iată şi cea mai puternică temelie morală pe care e aşezată. B. Brănişte? »5 „Adversarul cu ochelari... îmi tulbura orele de lucru şi mă teroriza cu notiţe şi clişee din faţă şi profil, până acum vreo 3-4 ani, un , tânăr scriitor însoţit de o tânără scriitoare, la rândul ei însoţită de o doamnă în vârstă, maică-sa. Era vorba de lansarea unui roman — sau aşa ceva — iscălit de scriitoarea în chestie şi de organi- îzarea unei publicităţi necesare în jurul cărţii. Mi-aduc aminte că l-am servit pe tânărul care voia să fie spiritual şi inteligent şi nu era nici una nici alta, nu pentru calităţile cărţii — pe care nu o citisem — ci pentru insistenţa cu care pleda cauza logodnicei sale. Oamenii se iubeau şi vedeam în bâlbâelile junelui cu ochelari emoţia firească a celui care porneşte la încropirea unui cămin. Sunt situaţii pe care o elementară disciplină de omenie şi bun simţ mă face să le accept total, fără control, fără rezerve. Pe deasupra mă împingea şi un sentiment de generozitate. Insul era de origină bulgară (pentru care motiv adoptase şi un pseudonim strident românesc), iar valul şovin înscepuse să se manifeste într’o parte a presei: ştiam că nu i se va deschide nicio poartă, nicăeri. Deci, l-am ajutat. Peste câtva timp, am aflat că menajul în proect s’a stricat; că scrii- ^ toarea a scos o carte împotriva logodnicului; că logodnicul la rândul lui, îi publică scrisorile de dragoste ca mostre pentru a-i dovedi lipsa de talent și de cultură și — mai ales pentru a-și divulga ex-logodnica în faţa opiniei publice ca pe profitoarea muncii sale cerebrale. Toată etalarea aceasta de rufe in-time, pe frânghia publicităţii, toată ţigănia aceasta, la care trebuia să asiste România Mare, mi-a tăvălit în noroi imagina curată a celor doi po-rumbei cu ochelari ce se lamentau pe sălile „Adevărului” pentru un clişeu şi o notiţă auto-laudativa. Dar acest episod tragi-comic nu are prea mare importanţă. In definitiv de lipsa celor şapte ani de acasă sunt responsabili părinţii, educatorii. Să mergem mai departe. Tânărul cu ochelari „făcea foame”. Ii trebuia un angajament la o gazetă. Ne-a solicitat acest angajament. Cu căldură, cu repetate insistenţe, cu umilinţe. Nu l-am putut satisface. Ospitalitatea noastră are limite şi criterii. Peste câteva luni, tânărul cu ochelari a găsit loc la un fel pe publica-ţie cotidiană f. f. „naţionalistă”. A început, prin articole, să se certe cu , Europa şi să polemizeze cu Continentele. Era frumos. Şi, în tot cazul, 11 amuzant. Dar, mai târziu, a început să ne înveţe pe noi, Românii, cum să ne iubim ţara. Şi, deşi ne venea cam! greu să primim lecţii de patriotism] dela bulgari, am trecut cu vederea lucrul acesta. „ Astăzi însă, domnul în chestie s’a obrăznicit rău. El vorbeşte de „hrubele dela „Adevărul” şi de „spelunca din Sărindar”. Ştiţi: spelunca unde, e umil, cerşea cu logodnica şi soacra la un loc, un clişeu pe o coloană, câteteva aprecieri elogioase, plus un lucru de reporter. 44 „patrioţii”, ce abundă în paginile presei „naţionaliste” au trecut pe la noi, ne-au cerut ajutoare. Ne sunt cunoştinţe vechi. Astăzi, ne dau lecţii de patriotism, improvizaţi în „doctori” sau „ingineri”. Bineînţeles, fără diplome. Horia Roman BPOTE DE guvernul Tătărescu iar nu se vorbeşte nimic. Liberalii au noroc de diversiuni: când războiul din Spania, când războiul chino-japonez... # GUVERNUL a decis ca România să participe la expoziţia de vânătoare dela Berlin. D. Tătărescu vrea să dea de lucru d-lui Dinu Brătianu? IN străinătate s’a făcut o statistică: cine scrie mai mult. La noi , oamenii politici... LA ultimele consfătuiri ministeriale de sub preşedinţia d-lui Tătărescu a luat parte şi ministrul cultelor. Pentru un eventual serviciu religios? PESTE câteva zile se va deschide la Bucureşti un congres international de antropologie. Sunt curioși și savanții străini să vadă ce fel de oameni suntem. # Traiul funcţionarilor publici __ Am primit un Jpgs 'al apel al unui grup de funcţionari, MBim |f || care pledează bBbHBIBA pentru ridicarea KBWiaCuirai curbei de sacrificiu. Apelul dă drept exemplu traiul unui impiegat căsătorit, cu patru copii și o servitoare. Pentru această familie este nevoe de: 4 pâini 36 lei 3 litri de lapte 24 „ 1 kg. de carne 24 „ 1/2 kg. zahăr 14 „ 1/2 kg. untdelemn 18 „ Zarzavaturi 10 „ Diferite: orez, făină etc. 15 „ Condimente 10 „ Total pe zi 151 lei „Sânt excluse de aici, — spun slujbaşii, — fructele, prăjiturile, untul, mierea, vinul şi orice alte articole de lux". Şi mai departe: „Aşadar, impiegatul care prim iPifp. în mână ipâti/î tiu aro rpii. neri din salariu bineînţeles un salariu lunar de 2.377 lei numai pentru masă îi trebue lunar 4.530 lei ca să poată trăi — să zicem omeneşte, — fără a face lux. „De unde va lua el încă 2.153 de lei lunar ca să-şi poată hrăni familia? „Dar pentru chirie, lemne, lumină, îmbrăcăminte şi încălţăminte, cine-i dă bani? Când lui — după cum am spus mai sus — speranţa îi este un salariu? Majoritatea noastră stăm la periferii unde chiriile sunt mai eftine, în câte o cameră cu întreaga familie, transportându-ne pe jos din cauza lipsei“. După acest tablou gospodăresc, apelul vorbeşte de starea sufletească a unui slujbaş intelectual (fără posibilitate de a-şi cumpăra o revistă sau o carte), pe care — „chiar în somn — îl apasă grija de a-şi asigura pâinea necesară familiei pe a doua zi“. Prin mărirea salariilor, — urmeazăapelul, — statul nu va pierde, dimpotrivă, va câştiga datorită muncii ordonate a funcţionarului şi zelului depus de dânsul în îndeplinirea datoriei. Relativ la posibilităţile de ridicare a curbei de sacrificiu, d. Mircea Cancicov, ministrul de finanţe, a făgăduit unei delegaţii de funcţionari că rectificarea se va face. Insă într’un singur caz: dacă încasările pe August vor da acelaşi spor ca şi încasările pe Iulie. Delegaţia funcţionarilor a amintit d-lui Cancicov făgăduiala dată de primul ministru, că o sumă de 600 milioane va fi afectată pentru mărirea salariilor. Realizarea acestei promisiuni ca şi traducerea în fapt a dorinţei d-lui Cancicov de a repara nedreptatea făcută funcţionarilor — sânt în funcţie de încasările fiscale. In primele zile ale lui Septembrie, când se va cunoaşte situaţia pe August, ministrul de finanţe îşi va spune cuvântul. Funcţionărimea îl aşteaptă cu nerăbdare. M. Sevastos Carenţa statelor pacifiste şi provocările imperialiste Serajevo rămâne punctul de incidenţă al neînţelegerilor care au provocat războiul din 1914. Un singur fapt, un singur act anarhic în epoca liniştită de acum douăzeci şi trei de ani, a fost suficient ca marea încăerare între aproape toate statele lumii să fie declanşată, şi e foarte explicabil, pentru că pe atunci dreptul internaţional constituia o realitate a cărei violare nu putea rămâne fără sancţiuni din cele mai drastice. Incheerea păcii şi trasarea nouilor frontiere ale statelor europene, luarea din posesiunea învinşilor a domeniilor lor coloniale în scopul de a le reduce pe viitor forţa economică şi deci posibilităţile de refacere militară, măsurile de dezarmare adoptate faţă de învinşi, erau consecinţa logică a unei victorii câştigată în numele dreptăţii şi a eliberării naţiunilor oprimate de sub dominaţia statelor răspunzătoare de provocarea războiului mondial. Şi organizarea Societăţii Naţiunilor avea ca unică raţiune instaurarea unei ere de egalitate între toţi membrii ei — printre cari figurau şi Învinşii — prin repunerea la locul de onoare a normelor de drept internaţional în virtutea cărora avea să fie condusă omenirea. Aproape douăzeci de ani omenirea a trăit liniştită. Forul genevez răspundea misiunii sale, pentru că nimeni nu-i sabota lucrările, pentru că nimeni nu încerca să reintroducă în viaţa internaţională metodele tulburătoare cari puteau rupe echilibrul european, stabilit cu atâtea jertfe omeneşti, în lungii ani ai războiului mondial. A fost suficient insă ca evoluţia pacinică — politică şi socială — a unor state să fie brusc întreruptă prin lovituri de forţă in interiorul acestor state, pentru că şi ordinea internaţională să fie primejduită. Atâta vreme cât Italia era singura putere în Europa cu regim dictatorial personal — pentru că U. R. S. S. pornind sub conducerea d-lui Stalin la politica de concesiuni, părăsise izolarea şi aderase la principiile Societăţii Naţiunilor integrându-se astfel vieţii internaţionale normale—nici o tulburare nu se produsese în Europa. Din clipa în care Germania a căzut sub conducerea nazismului însă, conjuraţia forţelor dictatoriale împotriva Societăţii Naţiunilor se desemna din ce în ce mai accentuată, până când atacul a putut fi dat în plin. Au urmat în ritm accelerat loviturile: reînarmarea Reichului, reocuparea Rhenaniei, anexarea Abisiniei, provocarea războiului civil din Spania, şi intervenţia directă a Italiei şi Germaniei în favoarea rebelilor spanioli. Intre timp se consolida axa Roma—Berlin cu toate consecinţele ei: sprijinirea revizionismului, tentativele de dislocare a aliantelor Franţei din Europa centrală, înveninarea raporturilor polono-cehoslovace, campaniile presei naziste împotriva Cehoslovaciei, provocarea conflictului diplomatic între Lisabona şi Praga, o serie nesfârşită de fapte cari desvălue fără putinţă de controversare intenţiile agresive ale statelor dictatoriale cari au neapărată nevoe de diversiuni în afară pentru a distrage atenţia masselor populare dela falimentul intern al doctrinelor totalitare. In faţa acestui puhoi de provocări, puterile devotate dreptului s’au menţinut în defensivă. Prestigiul Societăţii Naţiunilor a scăzut, comedia comitetului pentru neintervenţie în afacerile spaniole s’a transformat până la sfârşit într’o tragi-comedie şi tratativele diplomatice în afara forului genevez n’au dus la nici un rezultat practic. Timpul — pe care în special Anglia voia să-l câştige — a lucrat în favoarea adversarilor păcii şi ai dreptului. Şi, în această situaţie, era normal ca aceşti adversari ai păcii să continue în ritm accelerat opera de destrămare a lumii. Nici un mijloc nu le pare nepotrivit întru realizarea acestei opere nefaste: submarinele, torpiloarele şi avioanele „necunoscute“ atacă vasele de comerţ în Mediterana, în Marea Egee, în Dardanele şi sunt pe cale de a-şi extinde raza de acţiune şi în apele Mării Negre; libertatea căilor maritime a fost desfiinţată nu numai în apele europene dar — intervenind războiul japono-chinez — şi în apele Oceanului Pacific unde flota Japoniei a instituit blocusul ameninţător pentru toate flotele străine. Acolo, în Extremul Orient, s’a mai produs un act de o deosebită gravitate: atentatul împotriva ambasadorului Marii Britanii şi a ataşatului ei militar în China. Din Africa, vin iar ştiri interesante: cetăţeni ai Marocului francez sunt ademeniţi de agenţi ai lui Franco şi înrolaţi cu sila în armatele .,naţionaliste“; în colonia britanică Kenya — care are frontiere comune cu Abisinia ocupată de italieni — s’au produs neaşteptate tulburări împotriva autorităţilor engleze, populaţia arabă a coloniei fiind agitată de aceiaşi agenţi mai mult sau mai puţin misterioşi cari întreţin mişcarea pan-arabă a lui Ibn-Seud şi lucrează în Palestina, Siria, Liban, Irak şi până în îndepărtata Indie în rândurile populaţiei musulmane. Atâtea violări ale dreptului internaţional, atâtea acte îndrăzneţe contra ordinei internaţionale şi totuşi nici o sancţiune. Incontestabil că nimeni nu doreşte dezlănţuirea unui războiu mondial care va fi incomparabil mai grozav decât cel din 1914. Dar nici statele cari au reorganizat omenirea pe baza principiilor wilsoniene şi au stabilit nouile norme de drept ce formează tăria tratatelor de pace eliberatoare a atâtor naţiuni altădată oprimate, nu pot asista indiferente la asaltul aventurierilor împotriva acestei juste opere. Pentru că forţele imperialiste ale dictaturilor vor continua să profite de carenţa autorităţii statelor democratice şi să-şi extindă dominaţia cât mai mult. Abisinia, Spania, China nu vor fi decât etapele stabilirii hegemoniei dictaturilor asupra întregei lumi. G. Spâna i Calistrat Hogaş a învins ••• de GEORGE MIHAIL ZAMFIRESCU Au trecut douăzeci de ani de la moartea unui mare poet al priveliştilor moldoveneşti şi al cărărilor singuratice de munte — poet prin temperament şi sensibilitate, prin nostalgia plecărilor şi prin evlavia cu care se dăruia drumeţiei, cu sufletul contopit în covârşitoarea singurătate a crestelor şi mare prin talentul cu care a resfrânt, în paginile lui, minunatele peisagii din ţinutul de piatră şi de basm al Neamţului. Calistrat Hogaş nu ar fi avut nevoe de lipsa de înţelegere şi uneori de ura contemporanilor, pitici ai vremii lor, ca să simtă nevoia să evadeze din oraşul cu intrigi mărunte şi cu plutaşi înstăriţi, prins între malurile Bistriţei cu ape repezi şi reci şi între culmile pleşuve, ca într’o capcană. Rămas răzeş în sâmburul de lumină al culturii lui clasice, care-i limpezise şi mai mult gândurile, feciorul protopopului Gheorghe Dimitriu-Hogaş şi al cucoanei Mărioara, fiica serdarului Stanciu din Pechea covurluiană, trăia între brazi şi piscuri româneşti, sub cerul limpezit de furtuni şi peticit de frunzişuri, ca într’o diafana şi înviorătoare cămaşe a prea-fericitului, apropiat de toate tainele firii şi răstălmăcindu-le, în marile şi eternele lor înţelesuri, în clipele rare de reculegere şi de înfrăţire cu firul de iarbă, cu apele înspumate ale primăverilor şi cu sborul plutit, de o eleganţă imperială, al vulturului. Sunt împrejurări când și noi, ci- tadini cu viata sfărâmată la fel, între biroul în care munca nu mai are elanuri şi cutioarele de ciment de acasă, unde existenţa îşi macină şi pierde rosturile visate odinioară, simţim nevoia unei evadări, pentru câteva săptămâni sau numai pentru câteva ore, din labirintul sufocant al oraşului. Mulţi ne simţim in larg, hoinărind prin bărăganul cu orizonturile niciodată atinse Alţii se simt ai lor numai între piscuri şi văgăuni, chemaţi de o putere nevăzută pe cărări ce urcă pieptiş printre primejdii, spre cine ştie ce „piatră a altarului“, care aduce aminte de ceremonialuri şi închinări, în vecinătatea norilor, unor forţe supranaturale ce şi-au schim- CALISTRAT HOGAŞ NAZBAŢII RĂBDARE ŞI TUTUN Consumul de tutun creşte... ...Pe măsură ce ne scade răbdarea. K:x bat numele în muta rostogolire a mileniilor dar şi-au păstrat aureola de stăpâne ale tuturor întocmirilor văzute şi nevăzute. Ascultăm, atunci, risipiţi cum suntem printre talazurile de aur ale lanurilor sau pe poteci şerpuite printre stânci, o poruncă de dincolo de noi şi de vremuri. Fără să ştim ori să încercăm să ştim, cum s’a putut arcui un pod de argint între noi şi tot ce a fost, avem impresia că ne purtăm paşii pe drumuri şi spre culmi ce au fost şi ale altora — strămoşi ce-şi retrăesc, prin noi, nostalgiile şi neastâmpărul. Cine n’a amuţit cu greu, în suflet sau n’a scăpat, printre dinii, un chiot haiducesc, trecând prin imperiul fantasmelor ciclopice ale Bicazului, acela nu va înţelege — cu siguranţă — cum te poţi înfrăţi cu morţii tăi şi cum le poţi purta, în paşii şi în destinul ce ţi-a fost scris, poruncile... Aşa a fost călător şi Calistrat Hogaş a plecat în fiecare vacanţă pe munţii şi prin văile Neamţului, să se încadreze şi să se cuminece în misterele unei naturi mitologice ori să se desfete, oprit la o stână sau la un schit, într’o văgăună sau în cerdacul unui conac, alături de părintele Ghermănuţă ori de părintele lovinadie, în tovărăşia unor ţărani ca Ion Rusu sau ca primarul din Tazlău ori a unor ţărance de felul lor „subţirele şi năltuţe“, cum era Călina lui Drăgan, ca să nu mai vorbim de Ioniţă Hrisanti şi de protopopul „care era de o castitate proverbială“... Toţi aceşti eroi, din amintirile şi descrierile lui Calistrat Hogaş, erau duhuri ale trecutului. Niciun zvon de lume nouă şi nici o adiere de civilizaţie nu ajunsese până la ei, să le clatine sufletele şi să le întineze credinţele şi obiceiurile, să-i ticăloşească... Lirică prin expresie şi elanuri, în latura ei descriptivă, opera lui Calistrat Hogaş se ridică, prin confesiunile autorului şi prin problematica existenţii, la o impresionantă semnificaţie etică. Crescut într’o epocă de mari transfigurări sociale şi naţionale, prin influenţa hotărîtoare a geniului eminescian şi format în disciplina acelei Academii Mihăilene, care ne-a dat pe Gh. Panu şi pe Lambrior, pe C. Dumitrescu-Iaşi dar şi pe Vasile Conta şi A. D. Xenopol — cu care, de altfel, a şi fost coleg —■ Calistrat Hogaş a simţit cum se ciocnesc în el cele două curente ce aveau să determine viitoarea orientare a spiritualităţii româneşti moderne. Predilecţia lui constantă pentru cultura clasică şi preocupările de mai târziu ale conferenţiarului din societatea ştiinţifică-culturală „Asachi“ şi din Aula Universităţii din Iaşi, justifică poziţia pe care trebuia să rămână profesorul-poet dela revista ce purta numele inspiratului din capitala Moldovei, el însuşi un exponent al culturii clasice latine şi condiţionează, în bună măsură, destinul acestui moldovean timid din ţara de jos. Calistrat Hogaş s’a ridicat, cu toată tăria, împotriva acelui „ultrasavantism“ ce voia să „împueze sufletul și inima rebelă a Românii(Continuare mer. ”-a col. I-a) Centrala : 3-84-30. Provincia : 3-84-31. Străinătatea : 3.84.33. Tipografia : 4-67-39. După victoria locală dela Santander, trupele generalului Franco au început să se lupte între ele. Asta ne arată ce s'ar întâmpla în cazul unei victorii pe tot frontul... CHESTIA ZILEI PRIN LUPĂ „Anul acesta vom avea un buget excedentar”, J (D. CANCICOV) , D. CANCICOV. — Privește și d-ta, primula, mare e excedentul meu... ce OIOSESCU „NERESPECTAREA ANGAJAMENTELOR” După congresul podgorenilor baserabeni, o moţiune a fost prezentată guvernului de către viticultori. In această moţiune se protestează, în primul rând, „contra neaplicării vădite a legii pentru apărarea viticulturii“. Moţiunea s-a votat după multe discuţii relative la politica gosporească a guvernelor. „Dela unire încoace — a spus un orator — nici un guvern din câte s’au perindat la cârma ţării... nu şi-a respectat angajamentele luate faţă de viticultori". Iar când s’a votat o lege, nimeni n’o aplică —, cum este cazul legii pentru apărarea viticulturii, îşi care-i rezultatul? Ni-l arată un orator: „Vecinii noştri bulgari ne-au întrecut, fiindcă statul bulgar a înţeles să acorde cel mai mare sprijin viticultorilor — pe când la noi li se pun tot felul de piedici: lipsesc vagoane potrivite, taxele sunt enorme, greutăţile la obţinerea permiselor sunt prea mari, etc.‘‘ Dacă întâmpinările oamenilor de Specialitate, bazate pe fapte, nu spun nimic, guvernanţilor noştri , ar trebui să-i impresioneze... cel puţin lecţiile pe care ni le dă străinătatea. PENSIONARII ........... Discutăndu-se în presă chestia rectificării salariilor — un grup de pensionari ne atrage atenţia că, şi ei, sunt in aceiaşi situaţie ca şi foştii lor colegi. „Şi noi pensionarii, — ne spune cineva intr’o scrisoare — verbem în acelaş cazan ca funcţionarii, pentru că şi nouă ni s’au redus pensiile ca şi leafa foştilor noştri colegi, ajungându-ne astăzi pensia aproape la jumătate“. Pensionarii au perfectă dreptate. Odată cu rectificarea salariilor e just să se rectifice şi pensiile. M. S.. eautituimm Doctorii Vacile şi Lucreţia Sion Ce iute uităm! Francezii spun: „Les morts vont vite” (Morţii se duc repede). Se duc şi pierdute din memoria oamenilor. Noroc că pentru medici există o ramură de învăţământ numită: „Istoria medicinii”. Ea înregistrează figurile proeminente ale progresului medical. Ritualul religios al parastaselor mai are şi el ca rol să menţină în amintirea celor viii icoana vieţii celor cari au plecat pentru vecie dintre noi. Pentru Lucreţia dr. Sion s’a oficiat un parastas în biserica Amzei din Capitală, şi imaginea frumoasei sale vieţi a revenit iar întreagă, pentru câteva clipe printre noi. Dar în mintea tuturor celor cari au asistat la progresele României moderne timp de o jumătate de veac, a răsărit totodată icoana figurii intelectuale şi a tovarăşului ei de viaţă, neuitatul dr. Vasile sion. Vorbeşte generaţiei de azi despre Vasile Sion, şi toţi te vor privi miraţi. E un nume care nu le spune nimic, şi totuşi nu mai departe decât acum 25 de ani, el era un animator al progresului ţării. Azi se vorbeşte enorm de mult de... naţionalism. Dar Vasile Sion şi Lucreţia Sion, erau cea mai splendidă întruchipare a celui mai luminat şi mai eficient naţionalism. In haosul şi întunericul satelor ţării româneşti, ei doi, prin activitatea lor neobosită, — el, ca director al Serviciului Sanitar (echivalent atunci cu gradul de ministru al sănătăţii de azi), iar tovarăşa lui (creatoarea primului Cămin al moaşelor rurale din România), — au adus în satele României — într’o măsură şi calitate nemaiîntâlnite până atunci, —medici, farmacişti, moaşe, şi prin aceasta, — sănătate şi civilizaţie. Numai noi cei care am fost instrumente ale acestei providenţiale activităţi, cu adevărat naţionaliste, ne-am putut da seama ce a însemnat pentru viaţa satelor, şi deci a poporului român, desfăşurarea activităţii zi de zi, an de an, a celor două strălucite energii sufleteşti cari au fost d-rii Vasile şi Lucreţia Sion, şi de aci şi imboldul sufletesc poruncitor pentru noi de a evoca imaginile lor, — acum când s’a oficiat parastasul in biserica Amzei. Doctorul Ygrec