Adevěrul, februarie 1949 (Anul 63, nr. 17378-17401)

1949-02-01 / nr. 17378

mi w - i& nm w wvefl» $ AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 CONST. GRAUR 1921—1936 B. BRANIŞTEANU 1897—1947 FONDATORI: * Dlrí Proprietari S. A. »Sărindar" EDITOAREA ZIARELOR „ADEVERUL” Şl „DIMINEAŢA" Registrul de publicaţii al Trib. Ilfov S. I. Som. Nr. 142/948 Două documente istorice Declaraţia Ministerului de Afa­ceri Externe al Uniunii Sovietice şi răspunsurile date de Generalissi­­mul Stalin la întrebările puse de ziaristul american Kingsbury Smith constitue un tot; cele două documente reflectă o singu­ră politică: politica de pace a Uni­­unei Sovietice; şi impresia produ­să de publicarea lor este cu atât mai puterniccă cu cât au fost cu­noscute la un foarte mic interval de timp şi cu cât pun Inlfr’un con­trast mai puternic ţelurile politicii externe a Uniunii Sovietice cu ţe­lurile corespunzătoare ale statelor anglo-saxone. Declaraţia Ministerului de Afa­ceri Externe al Uniunii Sovietice constituie un amplu şi puter­nic act de acuzare. Documen­tarea lui este complectă, înlănţui­rea faptelor este în chip desăvâr­şit pusă în lumină; succesiunea lor in timp este scoasă în evidenţă; ceaţa ideologică in care se în­cearcă ascunderea unor ţeluri ina­vuabile este risipită. Apare limpe­de efortul persistent, continuu multilateral, de a se organiza, în toate colţurile lumii, de la Kirke­nes la Singapore, din Groenlanda până în ţinuturile antartice, un şir de alianţe a căror ţintă nu este numită, dar care este evidentă din simplul fapt că Uniunea Sovietică şi ţările de democraţie populară nu au fost invitate să facă parte din de. Pe măsură ce aceste alianţe, denumite cu un eufemism care nu poate înşela pe nimeni, acorduri regionale, principiile şi scopurile proclamate în cursul războiului şi imediat după războiu, în comun, de marile puteri învingătoare ale hitlerismului, sunt abandonate; pactele şi acordurile încheiate pentru materializarea acelor prin­cipii, pentru asigurarea păcii in Europa şi în lume, sunt uitate; o­­bligaţiile asumate de a se lucra pentru democratizarea şi demilita­rizarea foştilor agresori sunt înlo­cuite cu încercarea febrilă de a se înarma din nou­ braţul acelor a­­gresori şi de a se împiedica înche­ierea tratatelor de pace cu Germa­nia şi Japonia. Declaraţia Ministerului de Afa­ceri Externe al Uniunii Sovietice atrage atenţia asupra a doua serii de fapte şi trage două concluzii principale. Faptele asupra cărora se atra­ge atenţia sunt: deoparte, nu toate ţările vor fi de acord să se ală­ture ,,acordurilor regionale” în­cheiate nu pe temeiul, ci In pofida Chartei Naţiunilor Unite, şi nu toate ţările care s'au alăturat a­­cestor acorduri se vor supune în toate împrejurările şi în mod ne­condiţionat directivelor anglo­­americane. După 48 de ore, eşecul conferinţei statelor scandinave de la Oslo, a confirmat această prognoză. De altă parte, trebuesc luate în considerare crescândele dificultăţi economice şi sociale cari sguduie statele angajate intr’o po­litică ce este departe de a avea chiar o contingenţă îndepărtată cu interesele naţionale. Şi declaraţia Ministerului de A­­faceri Externe al U.R.S.S. scoa­te din faptele pe larg analizate, două concluzii principale: Uniunea Sovietică este silită să ia notă de alcătuirea pactelor şi acordurilor cu scopuri agresive şi îşi va inten­sifica lupta împotriva acestei po­litici, considerând drept aliaţi ai săi „pe toate celelalte state iubitoa­re de pace şi pe nenumăraţii spri­jinitori ai păcii democratice uni­versale din lumea întreagă”. A doua concluzie este că Uniunea Sovietică îşi va mări eforturile pentru a face din O.N.U. o pie­dică în calea respectării acelei po­litici de izolare a ei care a dus la deslăşiţuirea ultimului război mon­dial şi la distrugerea aproape to­tală a civilizaţiei europene. Citite după Declaraţia Ministe­rului de Afaceri Externe al U. R. S­ S., răspunsurile concise şi lim­pezi ale generalissimului Stalin a­­rată şi mai pregnant ţelurile paci­­nice şi dorinţa de colaborare inter­naţională a Uniunei Sovietice. Ce­­ea ce trebue remarcat în răspunsu­rile Generalissimului­­. V. Stalin este că ele oferă, în atât de puţine cuvinte, un program, atât de com­plect, atât de cructet, al constru­irii păcii. Da­­sph­ne General­issimul Stalin, Uniunea Sovietică este gata să examineze publicarea unei declaraţii comune sovieto-ameri­­cane. Uniunea Sovietică ar putea colabora cu guvernul Statelor U­­nite , aplicarea măsurilor care ur­măresc realizarea unui pact al pă­cii şi dezarmarea treptată, cu anu­mite condiţii, perfect echitabile, Uniunea Sovietică nu vede nici o piedică la ridicarea restricţiilor a­­supra transporturilor în regiunea Berlinului, cu condiţia însă ca res­tricţiile asupra transporturilor şi comerţului, introduse de către cele trei puteri, să fie ridicate în acelaş timp, guvernul sovietic nu ve­de aici o obiecţiune împotriva u­­nei întâlniri St­alin­ Truman. Faţă de acest program con­structiv, faţă de aceste declaraţii limpezi, toată agitaţia bizuită pe legenda „imposibilităţii“ unei cola­borări cu Uniunea Sovietică se prăbuşeşte. Cele două documente ale politi­cii externe a Uniunii Sovietice — declaraţia Ministerului de Afaceri Externe al U.R.S.S. şi răspunsurile Generalissimul Stalin — pun guvernul american în faţa unui „Hic Rhodus!“. Este vorba de fi­xarea unor răspunderi istorice, e­­ste vorba de judecata pe care o va formula opinia publică mon­dială. In orice caz, politica de pace şi de colaborare internaţională a Uniunii Sovietice apare mai puter­nic conturată şi mai solid întemeia­tă pe voinţa de pace a popoarelor din întreaga lume. Ad. § GIPSE POLITICE împrumutul D. Petsche, ministrul de finanţe francez, a vorbit la radio în ter­meni entuziaşti de împrumutul de 100 miliarde franci lansat a­­cum câteva, zile de guvern. Carac­teristica acestui împrumut, — ob­servă „CD soir” — o constiue faptul că nu s'au emis decât tit­­luri de 10.000 şi de ÎOO.OOO franci, ceea ce exclude din capul locului pe subscriitorii mărunţi. împru­mutul apare d­eci ca o afacere ren­tabilă pentru posesorii de mari capitaluri şi, fireşte, pentru în­treprinderile bancare cărora l se oferă un plasament sigur. D. Petsche a declarat in alocu­ţiunea, sa că împrumutul va mar­ca „întoarcerea încrederii şi sta­bilizarea francului”, punct de ve­dere optimist care nu e împărtă­şit de toată lumea. Chiar d. Petsche a precizat ceva mai târ­ziu că prin „întoarcerea încrede­rii” n’a înţeles o întoarcere ime­diată — şi prin ,,stabilizarea fran­cului” n’a vrut să zică... stabili­zare definitivă. E vorba de o stabilizare până la... viitorul împrumut] a adăugat un membru al comisiei financ­are a Camerei... & Vizite 'Aviatorii americani din Germa­nia Și aviatorii lui Franco își fac vizite reciproce. Un grup de avia­tori spanioli au făcut recent o vizită la Wiesbaden, unde se află cartierul general al forţelor ae­riene americane, întorcând astfel, vizita pe care a făcut-o recent la Madrid generalul WHlam Tur­­ner, şeful formaţiunilor aşa nu­mitului ,,pod aerian” de la Berlin. Achit­at Un tribunal de denazificare din Weinheim, Bavaria, a achitat a­­cum câteva zile pe Ernst „Putzi” Hanfstaengl, unul din primii şefi de presă ai lui Hitler. Tribunalul a apreciat că d-rul Hanfstaengl, care s’a numărat printre primii aderenţi la mişcarea pornită din Hitler în 1922 în Bavaria, nu tre­bue socotit nazist, fiindcă d-rul Goebbels l-a înlăturat din postul pe care-l definea imediat după ve­nirea la putere în ianuarie 1933. Se vede că funcţiunea principa­lă a acestor tribunale de denazifi­care nu este alta decât de a da certificate de bună purtare foş­tilor fruntași naziști. T­EPI Peste 58 milioane metr 5 cubi de apă, consumată de Capitală în 1948. Din cantitatea cunoscută De metri cubi ce nu revin, O parte-am consumat-o brută Iar altă parte-o bem... in vin ! F. LeSpodă i­mmmfeZh I *■• * $ -» - - --. ^»r «jWMg.y«*?. -1‘ Noul ministru de finanţe al Turciei a declarat că fiecare turc trebue să fie conştient de rolul său­­...«Rol» ...fiscal ? Marţi 1 Februarie 1849 IN SPRIJINUL CREATORILOR Dotă li­ri pentru două categorii de creatori, «deopotrivă de urgisiţi Noul decret pentru stimularea activităţii ştiinţifice, literare şi ar­tistice, prevede 15 premii anuale ale Academiei în valoare de câte 200.000 lei fiecare, intru încunu­narea celor mai valoroase creaţii sau lucrări ştiinţifice, literare şi artistice. Prevede o seamă de îm­bunătăţiri in condiţiile de viaţă şi de lucru ale academicienilor­ Şi în sfârşit, în ultimul articol, mai prevede şi înfiinţarea a două instituţii­­ ,,Fondul Literar al Scriitorilor“ şi „Fondul de Stat pentru încurajarea creaţiei arti­stice în domeniul plasticei şi mu­­zicei“ — amândouă înzestrate, deocamdată, pe lângă celelalte surse de venituri, cu alocaţiuni bugetare de câte 30.000.000 lei. Stăruim asupra acestor două a­­şezăminte din urmă şi stăruim a­­supra cifrelor, fiindcă ele ne scu­tesc de prea îndelungi discuţii în vidul consideraţiunilor generale. Sunt fapte. Fapte pentru care mulţi am luptat de peste trei de­cenii, pe toate căile şi cu toate ar­mele. Tragica soartă a creatorilor dinaintea generaţiei noastre, ne-a îndemnat nu odată să ne solidari­zăm, nu atât pentru a ne apăra modestele drepturi la viaţa pă­mântească, la asigurarea bătrâ­nelelor şi a familiei, cât mai ales la asigurarea condiţiilor de crea­ţie pentru operele care adesea trec peste capetele noastre. A fost tragic destinul pămân­tesc, individual, al lui Grigore A­lexandrescu, Eminescu, Luchian, Andreescu, etc., etc. Dar încă mai tragic a fost pentru destinul cul­turii noastre, scoaterea pretimpu­rie din luptă a acestor creatori, care n’au apucat să-şi dea măsu­ra şi au fost seceraţi de boli, de mizerie, de vitregia contempora­nilor, înainte de a făuri opera lor de maturitate, care ar fi însemnat aportul specificului nostru naţio­nal in marile valori ale culturii u­­niversale. A înălţa glorioase monumente după moartea creatorilor, nu re­pară nimic. Datoria era să nu-i fi lăsat să moară şi să-i fi ajutat să creeze. Repet , nu pentru vre­melnicul pumn de humă, ci pen­tru operele pe care nu le-a mai putut crea nimeni şi au rămas pentru totdeauna pierdute. După asemenea devastatoare, experienţă a trecutului, cele două aşezăminte cu fondurile respecti­ve, pregătesc în sfârşit viitorul. A­­dică îngăduie creatorului răgazul de a făuri opera sa fără hărţuielile lipsurilor materiale de toată ziua, fără panica bolii de mâine şi de mizeria familiei de poimâine, îm­prumuturi, ajutoare de boală şi de invaliditate, pensii pentru familie, case de odihnă, sanatorii, creşe, cantine, cooperative de consum — toate acestea încadrează scriito­rul, artistul plastic sau compozito­rul, in societatea în mijlocul că­reia trăieşte şi pentru care traie­­­şte cu misiunea de a eterniza cli­pa trecătoare, epoca, oamenii, luptele şi fizionomia epocii. Creatorul nu mai este un pariu. Nici o apariţie bizară, excentrică şi oarecum, chiar prin duhul său creator, expulzat din sânul socie­tăţii. Căci fost-a altceva în trecut, in afară de câteva rare excepţii? Fost-a altfel tratat de contempo­rani un Grigore Alexandrescu ori Eminescu, un Creangă ori,un An­dreescu, un Luchian ori un St. O. Iosif? ori un Chendi? ori un Io­­nescu-Raicu Rion? Cum au trăit? Cum au murit? In ce condiţii in­grate au realizat, abia o umbră din ceea ce ar fi putut să realizeze? Când un Caragiale cu gustul cenuşii în gură şi-a părăsit ţara, pentru a-şi rosti de dincolo de ho­tare strigătul de patriotică alar­mă din anul răscoalelor ţărăneşti, strigătul de dreptate socială pen­tru milioanele de clăcaşi — nu a­­junge atât, pentru a defini poziţia creatorului român, în mediul său contemporan de Mitici şi de Caţa­­venci şi de Pristandale? Pentru a­­ceştia, Caragiale era un bufon, un măscăriciu, nevrednic prim­ar de un premiu literar al Academiei. Iar academicienii erau nişte nemuri­tori care muriseră din viaţă, şi despre care astăzi nimeni nu mai pomeneşte, nici măcar cât despre Cilibi Moisi, analfabetul plin de duh şi de înţelepciunea mulţimilor. CEZAR PETRESCU $­c Se notează ca fapte cu nuan­ţă de noutate, crearea feluritelor şcoli, ce se deosebesc de ceea ce eram obişnuiţii în materie de e­­ducaţie a tinerimii şi anume, şcoli de pregătire profesională,­­ în direcţii in care se credea că sim­plul empirism era suficient ca sa dea bune roade. Ne gândim la şcoli de perfecţionare începând de la factori poştali până la pregă­tirea funcţionarilor din felurite bi­rouri administrative. Şi tot în di­recţia aceasta notăm şi inovaţia ca in şcolile ce urmăresc educaţia artistică, să se dea o atenţie oare­cum specializată asupra depistării talentelor în faşe, şi a personali­tăţilor care nu aşteaptă decât sti­mulentul Inteligent din afară, pen­­tru ca virtualitatea să devină rea­litate. Şi această atenţie dată unor şcoli, in­directă legătură cu via­ţa, este bine de a fi relevată, de­oarece şcoala — în accepţia ei cea mai largă — trebue să fie o pregătire a vieţii sociale şi indi­viduale. A treia oameni care să trăias­că în regiuni abstracte, fără a cunoaşte condiţiiile concrete şi reale în care sunt chemaţi a lu­cra, este o operă inutilă, dacă nu chiar dăunătoare. Cei cu cultură pur abstractă, chemaţi a fi factori activi în compartimentele con­crete, sunt de multe ori desorien­­taţi. S’ar fi putut crede că un diplo­mat academic ar fi şi un bun func­ţionar administrativ, — ceea ce de multe ori nu se adevereşte, căci funcţionarilor li se cer anumite cunoştinţe, altă pregătire decât a celui ce şi-a consumat energia pentru a concentra Digestele lui Justinian ori a face traduceri din Homer. Atenţia dată vieţii practice, e necesară, chiar şi prin accentua­rea acelor cursuri care au direct ecou cu concretul vieţii. In pro­gramele de şcoli secundare, e ne­­voe de o intensificare a lecţiilor de higienă, căci este oarecum o curiozitate ca un tânăr ce cu­noaşte bine succesiunea dinasti­ilor egiptene să nu ştie cum să-şi apne viaţa de microbi, ori ce trebue să facă atunci când este victima unui accident, care la început poate fi inofensiv, dar grav, mai târziu, fără o pricepută îngrijire. Sunt învăţăminte practice foar­te utile, care în aparenţă minore, fac totuşi pe om mai tare în lupta vieţii. Montaigne povesteş­te cu humorul lui obişnuit, cum un mare învăţat grec, nevoit să facă un drum pe apă cu barca, nu ştia exact încotro bate vân­tul, până ce servitorul lui i-a spus să ude degetul şi să-l ridice in sus, şi unde va simţi că e dege­­tu’ mai rece, de acolo bate vân­tul Poate că reţeta nu e infaili­bilă In materie de navigaţie, dar e caracteristică prin ironia cu care se înţeapă preocupările te­oretice, cu ignorarea acestor cu­noştinţe practice atât de neces­are condiţiei umane însăşi­­; tipul învăţătorului care e­­­t­iv ca un copil în complexul exis­tenţei nu e nou. E un tip de co­medie des întâlnit. Şi a evita pe cât posibil aceste excrescenţe e­­duc­ative, ori lacunare pregătiri, şcolile practice sunt bine venite. GR. TAUSAN­ O­L CU PROGRAME NOUI ■Fgp JK» Fruntaşii partidului comu­nist din Statele Unite, al căror proces se desfăşoară actualmente la New-York. Reia stânga la d­reap­ta în râtului de sus : Ro­bert Thompson, Hsîsh­ Wiinston, Eu­gene Dennis, Dus Ha-S8 și J­im William scm. în rândul de jos .­ Jack Stacker, Irving Potash, Carl Winter, Bejamin J. Davis jr., John Gates și Gilbert Green. IN UNIUNEA SOVIETICĂ Stalinabad, capitala R. S. Tadjikistan: Magazinul universal central Sunt subiecte înduioşătoare. Sunt şi cărţi înduioşătoare, — în format şi coperţi de cutii de bon­­boane fondante. Eie au clienţii lor, — ca orice marfă. Altfel nu s’ar fabrica. Stim bune chiar şi pentru oamenii nor­mali. Conţin oarecare vitamine, dulcege, necesare pentru orga­nism. Ca siropurile, ca vinurile tonice Numai văzul lor te predis­pune la Un lirism naiv şi fecio­relnic. Iată, în gen, o mică ediţie Nils­son. O ediţie de buzunar de ve­stă, care se poate fine şi la pan­taloni, în puniguliţe inutil rezerva­te pentru un ceas clandestin. Are şi mici desene, care servesc de model pentru cărţi poştale tan­dre de sărbători: două păsărele care se sărută în sbor deasupra urui pancraş cu trandafiri, — şi o copertă de culoarea unei pla­­pume de domnişoară, cu ghirlănzi în flori de dafin, ca la o cămăşuţă de noapte stânsă la gât. E un fel de prezentare, mimetic. E vorba de „Cele mai frumoase cugetări” despre... prietenie. Cartea-i ca un fel de mic album al unei fetiţe de pension, care-a umblat îmbujorată, zâmbitoare şi timidă, pe la defuncţi, să-i scrie câte un panseu asupra floarei care se cheamă prietenie. Şi a întâlnit, fetiţa, şi entuzi­aşti, şi sceptici, şi desamagifi, de toate felurile, după cum au pă­ţit-o cu prieteniile în propria lor viaţă. Cugetările cu caracter de proverbe din înţelepciune indivi­duală, nu sunt de loc un fruct al rafiunei precum se pretind, ci nu­mai al experienţei. Desamăgifii sunt acri şi „cor­­­tra”; ăştia, mi se pare mie, au fost adevăraţii prieteni; ăştia au dat acestui sentiment calm şi re­zonabil, adevăratul lui sens. înşelaţi, ei au devenit „contra” şi au început să aibă cuvinte ne­politicoase la adresa­ prieteniei, aşa precum bărbaţii c­afemeiaţi.­in momente de insucces sau la bă­trâneţe când insuccesul... este per­­mament, devin misoghini. Fiindcă suntem în materie de cugetări, prin contaminare, aş putea să spun că „nu urăşte femeia de­cât cine a iubit-o”. Se vede însă că celebrităţile din albumaşul cu coperţi roz — ino­cent, exagerează, ca artiştii, sau măcar, ca intelectualii. Aristot spune, de pildă că „prietenia este un suflet cu două trupuri”. Cicero, mi se pare ceva mai ac­tual, mai modern: prietenia este o necesitate”. Greu de văzut pe stradă sau în case, acri demi-gemeni de mitolo■e­gie despre care vorbeşte Aristot. Prieteni, — în accepţia curentă şi contemporană, — pe tot dru­mul, — eventual mimai cu un trup şi cu nimic altceva. „Prieten” încoace, „prieten” în­colo... cuvântul a înlocuir pe cel de „cunoscut”. Mă rog, cu cine nu-i om­ul prieten, din­ acei de care eventual ar avea nevoie ".­ Dacă l-ai mai invitat şi la masă, fie şi numai odată, şi a venit, a­­tunci prietenia se cheamă „la ca­taramă” (catarama având o legă­tură cu o masă copioasă, ca pen­tru un prieten căruia ai de cerut ceva). Asta cât eşti sănătos şi-ţi merg® bine, nu numai tu eşti darnic cu titulatura asta, sunt şi ceilalţi. Prietenia devine aproape generală, ca cetăţenia. Buletinul de popu­laţie ar fi un fel de carte de mem­bru al prieteniei cu toţi concetă­ţenii. Dar, să te ferească Dumnezeu să cazi din ce-ai fost, sau să fii bolnav! Omul are două categorii de prieteni: unii pe care-i doreşte el, şi unii care-l doresc ei pe dân­sul.­­ Nici unii, nici alţii nu mai răs­pund la apel. Nici măcar la cel telefonic... « „Prietenia este o necesitate”... da! una de iluzii. Victor Hugo ştia ceva. El, nul numai a scris, — « şi trăit. De aceia ştia: , Că „mulţi amici sunt precum cadranul solar , nu arată orele de­cât când, e soare”. DE MO ST­ENE BOTEZ CARNETUL NOSTRU CEVA DESPRE PRIETENIE CE SE PETRECE In­ BIZONIA REAPARIŢIA IN ARim A LUI OTTO STRASSER Pilitica anglo-americană in Ger­man­a occidentală a înaripat for­ţele oculte ale reacţiunii germa­ne­ In utt­mul timp, au început să-şi ridice capul şi susţinători­i­litarizării Germaniei, fapt ca­re nu poate să nu provoace neli­niştea adevăraţilor apărători ai păci-Recent, a fost eliberat, în ur­ma deciziei comisiunii germane pentru denazificare, fostul şef de stat major al armatei hitleriste, generalul colonel Halder- In pre­zent conduce sub un nume străin la Muenchen, lucrările „Comite­tului pentru controlul economic“, transformat într’un centru de re­­militarizare a Germaniei. După ştirile apărute în presă,­­ Halder urmează să fie înaintat „în grad“. Autorităţile americane intenţio­nează să-l numească în postul de şef al poliţiei militare industriale, adică un fapt, şef al formaţiilor militare de pe teritoriul zonelor de ocupaţie anglo-americane. Eliberarea lui Halder, utiliza­rea lui Guderian, instruirea şi pregătirea soldaţilor germani sub firma „batalioanelor de muncă“, — toate acestea sunt verigi ale aceluiaş lanţ. Presa germană aflătoare sub conducerea autorităţilor occiden­tale face propagandă în mod fă­ţiş pentru înarmarea Bizoniei. Reacţionarii germani au devenit atât de cinici, încât îndrăsnesc să formuleze ideea de utilizări ale armatei germane pentru apăra­rea Europei, având în vedere după cum se vede, participarea Germa­niei occidentale la faimosul „Bloc al Atlanticului“. Astfel, ziarul „Hessische Nachrichten“ scrie că „soldaţii germani au început din nou să joace un rol şi de aceea trebue să avem grijă de concen­trarea tuturor soldaţilor eliberaţi din prizonierat“. Ziarul „Zeit“ merge şi ma departe şi declară pur şi simplu „Noi trebue să ata­căm“­Lucrurile nu se mărginesc nu­mai la propagandă. In Germania occidentală se iau măsuri pentru renaşterea partidului fascist sub o altă fomă­ Presa a anunţat re­cent că la Braunschweig va avea loc în curând congresul consti­tuirii noului partid, care a adop­tat titulatura de „Uniunea ger­mană“. Judecând după ştirile de presă, acest partid va întruni toa­te elemente fasciste şi de extre­mă dreapta. Ziarul „Telegraf“ anunţă că fondarea „Uniunii ger­mane“ nu este altceva decât o reînviere­ a „frontului negru“, sub conducerea lui Otto Strasser, unul din activiştii notorii ai par­tidului fascist, care, după cum se ştie, până în prezent se găsea în America şi conducea acolo orga­nizaţia fascistă „Uniunea pentru renaşterea Germaniei“. Nu este câtuşi de puţin întâmplător faptul că tocmai acum Otto Strasser in­tenţionează să părăsească Ame­rica şi să se întoarcă in Germa­nia. După informaţiile ziarului „Telegraf“ mişcarea lui Strasser a şi primit din partea cercurilor industriale germane un sprijin material în sumă de un milion de mărci. Apariţia lui Otto Strasser In arena politică este foarte simpto­matică. Autorităţile de ocupaţie anglo-americane sunt gata să uti­lizeze orice elemente naziste- La 11 Ianuarie, agenţia „Telepress" a anunţat că ministrul de finanţe din regiunea Rinului de nord — Westfalia (zona engleză de ocu­pație), Doctor Weiz a înaintat o (Continuare in pag. 2-3)

Next