Administraţia Română, 1929 (Anul 9, nr. 1-22)

1929-01-01 / nr. 1

1­3 ADMINISTRAŢIA ROMÂNĂ stabil, ea este încredinţată unui organ politic care, nu este numai şef de poliţie, ci în principal el este repre­zentantul statului pe lângă administraţia locală a jude­ţului şi organul ei executiv. Astfel, că de fapt, prefectul de judeţ nici nu este şeful administrativ al serviciilor de poliţie din judeţ, ci numai şeful politic al acţiunii poliţieneşti. Pentru acest motiv chiar jandarmeria, si­guranţa şi poliţia capitalei judeţului, constituesc servicii separate, cu sedii şi şefi proprii şi funcţionarea lor este din nefericire prea adeseori atât de dezarmonică. Oricare ar fi viitorul organizării poliţiei statului, fapt este, că direcţiunea superioară a poliţiei, siguranţei şi jandarmeriei trebue să aibă servicii şi organe atât în provincii, cât şi în judeţe, plăşi şi comune, întocmai ca şi serviciul administrativ al statului. Serviciile provin­ciale se cuvine să fie tot inspectorate generale, în acei­aşi competenţă teritorială şi acelaş sediu ca şi inspec­toratele generale administrative şi având aceleaşi atri­­buţiuni de a iniţia din punct de vedere technic, a con­duce activitatea de poliţie şi a controla disciplinar or­ganele poliţiei de stat din judeţe şi municipii. Inspec­toratele generale trebue să aibă sub conducerea lor de­opotrivă şi poliţia zisă administrativă şi siguranţa şi jandarmeria din regiunile respective. Toate unităţile de poliţie administrativă, siguranţă şi jandarmerie din judeţe trebuesc împreunate într’o singură conducere şi într’un singur local, pentru a se înfăptui chiar din punctul de vedere al administraţiei lor din singur serviciu unitar cu trei birouri, indiferent de menţinerea sau înlăturarea actualelor lor denumiri specifice de: batalion sau companie de jandarmi, ser­viciu sau brigadă de siguranţă, poliţie sau prefectură de poliţie orăşenească. Noi credem, că şeful acestui ser­viciu astfel format ar trebui să fie prefectul de poliţie funcţionar de carieră — pentru motivele mai sus expuse ; totuşi s’ar putea păstra şi de prefectul de judeţ în acea­stă funcţiune, dar în acest caz trebue să se diferenţieze in mod formal atribuţiunile sale de prefect de poliţie, de acelea de prefect de judeţ şi ca pentru tot ce pri­veşte activitatea sa poliţienească el să atârne numai de inspectoratul general poliţienesc şi de direcţia superi­oară de poliţie. In acest caz prefectul de judeţ ar căpăta şi titlul prefect de poliţie al judeţului. Secţiile de jandarmi, cari în prezent alcătuiesc singurul serviciu de poliţie de stat din plăşi, rămân a funcţiona sub conducerea pretorului, ale cărui atribu­­ţiuni administrative sunt cu mult mai restrânse ca ale prefectului de judeţ. Pretorul nu este decât organ de control disciplinar şi iniţiere a organelor administraţiei comunelor rurale, nu şi organul lor executiv, cum este prefectul pentru administraţia judeţeană şi în acelaş timp şi autoritate de control administrativ (aşa zisa tu­telă administrativă) pentru comunele rurale. 6. Poliţia comunala. Fiindcă dreptul de poliţie este considerat ca o ramură a dreptului de administraţie autonomă, este fi­resc ca comunele care se bucură de autonomie admi­nistrativă să aibă şi un drept de poliţie pentru trebuin­ţele lor proprii. Acest drept de poliţie comunală in ţara noastră nu este folosit însă decât doară pentru paza desbaterilor consiliilor şi a localurilor primăriilor, pen­tru paza grădinilor publice în unele oraşe şi pentru paza în comunele rurale. Este foarte interesant de observat, că oraşele noa­stre folosesc pentru toate trebuinţele lor de poliţie în mod exclusiv organele de poliţie ale statului şi fac foarte bine, căci este şi mai economic şi mai practic să avem numai un singur serviciu de poliţie admini­strativă in comune; iar cât despre poliţia comunală la sate, oricât de curios ar părea, ea nu este organizată de comunele rurale din propria lor iniţiativă, ci din voinţa statului, care nu dispune de forţe suficiente de poliţie în aceste comune. Organizarea unei poliţii în comunele rurale nu se poate face, decât sau pe baza legii pentru unificarea administrativă din 1925, sau pe baza legii poliţiei ge­nerale a statului. Dacă ne punem din punctul de vedere al poliţiei comunale, atunci este evident, că statul nu poate avea iniţiativa organizării ei, căci legea pentru unificarea ad­ministrativă prin art. 50 şi 51 dispune, că organizarea poliţiei comunale este în competenţa exclusivă a comu­nelor insăşi. Dacă considerăm însă interesul statului de a avea o bună poliţie la sate, atunci ministerul de in­terne nu poate să o organizeze pe baza străvechii legi a poliţiei comunelor rurale din 1868, ci numai pe baza legii poliţiei generale a statului din 1903, cu modifică­rile ulterioare. Astfel fiind constatăm, că atât legea administrativă, cât şi legea poliţiei statului sunt în perfect acord pen­tru a stabili că statul nici nu se poate amesteca în or­ganizarea poliţiei comunale, nici nu se poate sustrage obligaţiunii sale de a apăra­ drepturile şi libertăţile ce­tăţenilor săi locuitori ai comunelor rurale, aruncând această obligaţie în sarcina comunelor. Dreptul de po­liţie al comunelor nu se poate transforma într-o obli­gaţie de poliţie impusă de stat, şi acest drept al comu­nelor nu poate înlătura obligaţia statului de a asigura paza libertăţilor şi drepturilor tuturor cetăţenilor săi, obligaţie categoric înscrisă în art. 1 al legii poliţiei ge­nerale a statului. Ca o consecinţă a acestei obligaţiuni, statul şi-a organizat încă de mult o poliţie aşa în toate oraşele ţării, pentru comunele rurale însă, dată fiind importanţa redusă, pe care guvernele le-au acordat în trecut, statul s-a mulţumit numai cu vechea poliţie rurală organizată pe baza legii din 1868.

Next