Administraţia Română, 1929 (Anul 9, nr. 1-22)
1929-01-01 / nr. 1
13 ADMINISTRAŢIA ROMÂNĂ stabil, ea este încredinţată unui organ politic care, nu este numai şef de poliţie, ci în principal el este reprezentantul statului pe lângă administraţia locală a judeţului şi organul ei executiv. Astfel, că de fapt, prefectul de judeţ nici nu este şeful administrativ al serviciilor de poliţie din judeţ, ci numai şeful politic al acţiunii poliţieneşti. Pentru acest motiv chiar jandarmeria, siguranţa şi poliţia capitalei judeţului, constituesc servicii separate, cu sedii şi şefi proprii şi funcţionarea lor este din nefericire prea adeseori atât de dezarmonică. Oricare ar fi viitorul organizării poliţiei statului, fapt este, că direcţiunea superioară a poliţiei, siguranţei şi jandarmeriei trebue să aibă servicii şi organe atât în provincii, cât şi în judeţe, plăşi şi comune, întocmai ca şi serviciul administrativ al statului. Serviciile provinciale se cuvine să fie tot inspectorate generale, în aceiaşi competenţă teritorială şi acelaş sediu ca şi inspectoratele generale administrative şi având aceleaşi atribuţiuni de a iniţia din punct de vedere technic, a conduce activitatea de poliţie şi a controla disciplinar organele poliţiei de stat din judeţe şi municipii. Inspectoratele generale trebue să aibă sub conducerea lor deopotrivă şi poliţia zisă administrativă şi siguranţa şi jandarmeria din regiunile respective. Toate unităţile de poliţie administrativă, siguranţă şi jandarmerie din judeţe trebuesc împreunate într’o singură conducere şi într’un singur local, pentru a se înfăptui chiar din punctul de vedere al administraţiei lor din singur serviciu unitar cu trei birouri, indiferent de menţinerea sau înlăturarea actualelor lor denumiri specifice de: batalion sau companie de jandarmi, serviciu sau brigadă de siguranţă, poliţie sau prefectură de poliţie orăşenească. Noi credem, că şeful acestui serviciu astfel format ar trebui să fie prefectul de poliţie funcţionar de carieră — pentru motivele mai sus expuse ; totuşi s’ar putea păstra şi de prefectul de judeţ în această funcţiune, dar în acest caz trebue să se diferenţieze in mod formal atribuţiunile sale de prefect de poliţie, de acelea de prefect de judeţ şi ca pentru tot ce priveşte activitatea sa poliţienească el să atârne numai de inspectoratul general poliţienesc şi de direcţia superioară de poliţie. In acest caz prefectul de judeţ ar căpăta şi titlul prefect de poliţie al judeţului. Secţiile de jandarmi, cari în prezent alcătuiesc singurul serviciu de poliţie de stat din plăşi, rămân a funcţiona sub conducerea pretorului, ale cărui atribuţiuni administrative sunt cu mult mai restrânse ca ale prefectului de judeţ. Pretorul nu este decât organ de control disciplinar şi iniţiere a organelor administraţiei comunelor rurale, nu şi organul lor executiv, cum este prefectul pentru administraţia judeţeană şi în acelaş timp şi autoritate de control administrativ (aşa zisa tutelă administrativă) pentru comunele rurale. 6. Poliţia comunala. Fiindcă dreptul de poliţie este considerat ca o ramură a dreptului de administraţie autonomă, este firesc ca comunele care se bucură de autonomie administrativă să aibă şi un drept de poliţie pentru trebuinţele lor proprii. Acest drept de poliţie comunală in ţara noastră nu este folosit însă decât doară pentru paza desbaterilor consiliilor şi a localurilor primăriilor, pentru paza grădinilor publice în unele oraşe şi pentru paza în comunele rurale. Este foarte interesant de observat, că oraşele noastre folosesc pentru toate trebuinţele lor de poliţie în mod exclusiv organele de poliţie ale statului şi fac foarte bine, căci este şi mai economic şi mai practic să avem numai un singur serviciu de poliţie administrativă in comune; iar cât despre poliţia comunală la sate, oricât de curios ar părea, ea nu este organizată de comunele rurale din propria lor iniţiativă, ci din voinţa statului, care nu dispune de forţe suficiente de poliţie în aceste comune. Organizarea unei poliţii în comunele rurale nu se poate face, decât sau pe baza legii pentru unificarea administrativă din 1925, sau pe baza legii poliţiei generale a statului. Dacă ne punem din punctul de vedere al poliţiei comunale, atunci este evident, că statul nu poate avea iniţiativa organizării ei, căci legea pentru unificarea administrativă prin art. 50 şi 51 dispune, că organizarea poliţiei comunale este în competenţa exclusivă a comunelor insăşi. Dacă considerăm însă interesul statului de a avea o bună poliţie la sate, atunci ministerul de interne nu poate să o organizeze pe baza străvechii legi a poliţiei comunelor rurale din 1868, ci numai pe baza legii poliţiei generale a statului din 1903, cu modificările ulterioare. Astfel fiind constatăm, că atât legea administrativă, cât şi legea poliţiei statului sunt în perfect acord pentru a stabili că statul nici nu se poate amesteca în organizarea poliţiei comunale, nici nu se poate sustrage obligaţiunii sale de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor săi locuitori ai comunelor rurale, aruncând această obligaţie în sarcina comunelor. Dreptul de poliţie al comunelor nu se poate transforma într-o obligaţie de poliţie impusă de stat, şi acest drept al comunelor nu poate înlătura obligaţia statului de a asigura paza libertăţilor şi drepturilor tuturor cetăţenilor săi, obligaţie categoric înscrisă în art. 1 al legii poliţiei generale a statului. Ca o consecinţă a acestei obligaţiuni, statul şi-a organizat încă de mult o poliţie aşa în toate oraşele ţării, pentru comunele rurale însă, dată fiind importanţa redusă, pe care guvernele le-au acordat în trecut, statul s-a mulţumit numai cu vechea poliţie rurală organizată pe baza legii din 1868.