Amanah Flacăra, 1989
ALMANAH FLACĂRA 1989 I Un magis de analiză în articolele și studiile socialpolitice ale lui Mihai Eminescu, ca și în manuscrisele care ne-au rămas de la marele poet, se află, între altele, și primul model de analiză sociologică a societății românești în întregul său. Un model prin care marele gînditor se vădește preocupat, în egală măsură, de viața economică, socială, politică, de viața cultural-spirituală a tuturor românilor — din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Evoluția românilor și împlinirea ca nație, în granițele naturale ale aceluiași stat, stă în puterea lor de creație și folosire, în interes propriu, și a valorilor politice, și a valorilor juridice. Știința care studiază întregul acestui proces, legile obiective ale societății în care are loc, activitatea oamenilor, locul și rolul acestora în contextul fenomenelor sociale, al determinismelor societății în epoca dată, este — spune Eminescu — SOCIOLOGIA. Ca orice altă știință, subliniază el, ea se „întemeiază pe un axiom comun tuturor cunoștințelor omenești, ca adică întîmplările concrete din viața unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucrează în mod hotărît și inevitabil“. înțelesul este, aici, de știință a totului social în evoluția sa firească, naturală, în și prin activitățile etniilor respective, în cadrul unor societăți date, însă nu un tot social static, dar odată pentru totdeauna, ci un tot social dinamic, întemeiat pe „progresul consecutiv al științelor, invențiilor, aflărilor, clasificărilor și de a urma dezvoltarea principiilor". Eminescu definește societatea din punct de vedere cultural, ocupîndu-se de cultura materială, cultura științifică, cultura tehnică, cultura politică, cultura morală și juridică, cultura artistică, cultura comportamentală și de civili trat model sociologic a zație, cultura tradițională (bazată pe obiceiuri și datini), cultura sentimentală (bazată pe psihologie și comportament). Cultura materială este „albina care suge din florile a toată știința“, ea nefiind „mărginită pe un teren anumit al științei.“ Pentru Eminescu, „nici un fel de materie nu e cugetabilă, care să nu poată constitui un element al culturii". Aici stă ideea sa de geniu privind definirea societății umane ca matricea și agentul C()creației sale proprii, în consens cu natura, cu legile ei obiective, societatea „se poate mișca liberă în universul celor ce se pot ști“, „în modul care-i e măsurat scopului ei“. Eminescu a înțeles foarte clar că omul, înainte de a fi social, adică social, are nevoie de „hrană", „îmbrăcăminte", „locuință“. Pe acestea și le poate realiza, firește, și singur. Dar atunci nu-i încă om. El devine om cînd acestea sînt realizate colectiv, cînd simte nevoia de a comunica bucuriile ori necazurile lui, cînd simte nevoia de a fi cu EMINESCU 100 de ani de comemorare alții. Atunci apar și creația, și cultura, și civilizația. De ce? Și creația, și cultura, și civilizația au nevoie, ne spune poetul, de a fi, de a exista, de a deveni, au nevoie de universalitate, ca semn distinctiv al „ființei umane", al individului ca socias. Și de aici încolo, Eminescu discută de om, de colectivitatea umană, de societate în grade diferite, după „măsura universalității în care ea se mișcă“. Nimeni n-a definit mai clar și mai deplin decît Eminescu obiectul științei sociologiei, ca știință a unui anumit grad de generalitate în cunoașterea și acțiunea umană. Cum a numit-o un alt mare savant al românilor, Vasile Conta, sociologia este asemenea mineralogiei, fizicii, fiziologiei, adică știință a structurilor și activităților primare ale societăților. Pe terenul culturii, astfel concepută, ne-a înfățișat Eminescu știința sociologiei; în fapt, sociologia nu este ști §Fe (?) Iem ... Poate că în această «coexistență a contrariilor» stă cheia cu care am putea descifra «enigma» lui Eminescu: faptul că acest «pesimist» în filosofia lui teoretică era atît de «optimist» cînd interpreta istoria și politica românească; faptul că acest «tradiționalist» era însetat de culturile occidentale și extrem-orientale; faptul că acest «conservator» a înfăptuit cea mai radicală «revoluție» lingvistică, fundînd în bună parte poetica română modernă și contribuind, ca nimeni altul, la purificarea, însănătoșirea și îmbogățirea prozei literare și didactice. Poate că această «coexistență a contrariilor» era cerută chiar de structura «omului universal» așa cum tindea să-l întrupeze geniul lui Eminescu. MIRCEA ELIADE (°) și