Amanah Flacăra, 1989

ALMANAH FLACĂRA 1­989 I Un magis de analiză în articolele și studiile social­­politice ale lui Mihai Emi­­nescu, ca și în manuscrisele care ne-au rămas de la ma­rele poet, se află, între altele, și primul model de analiză sociologică a societății româ­nești în întregul său. Un mo­del prin care marele gînditor se vădește preocupat, în egală măsură, de viața eco­nomică, socială, politică, de viața cultural-spirituală a tu­turor românilor — din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Evoluția românilor și împlini­rea ca nație, în granițele na­turale ale aceluiași stat, stă în puterea lor de creație și folo­sire, în interes propriu, și a valorilor politice, și a valorilor juridice. Știința care studiază întregul acestui proces, legile obiective ale societății în care are loc, activitatea oamenilor, locul și rolul acestora în con­textul fenomenelor sociale, al determinismelor societății în epoca dată, este — spune Eminescu — SOCIOLOGIA. Ca orice altă știință, subli­niază el, ea se „întemeiază pe un axiom comun tuturor cu­noștințelor omenești, ca adică întîmplările concrete din viața unui popor sunt su­puse unor legi fixe, care lu­crează în mod hotărît și ine­vitabil“. înțelesul este, aici, de știință a totului social în evoluția sa firească, naturală, în și prin activitățile etniilor respective, în cadrul unor societăți date, însă nu un tot social static, dar odată pentru totdeauna, ci un tot social dinamic, înte­meiat pe „progresul consecu­tiv al științelor, invențiilor, aflărilor, clasificărilor și de­ a urma dezvoltarea principii­lor". Eminescu definește societa­tea din punct de vedere cul­tural, ocupîndu-se de cultura materială, cultura științifică, cultura tehnică, cultura poli­tică, cultura morală și juri­dică, cultura artistică, cultura comportamentală și de civili­ trat model sociologic a­ zație, cultura tradițională (ba­zată pe obiceiuri și datini), cultura sentimentală (bazată pe psihologie și comporta­ment). Cultura materială este „al­bina care suge din florile a toată știința“, ea nefiind „mărginită pe un teren anu­mit al științei.“ Pentru Emi­nescu, „nici un fel de materie nu e cugetabilă, care să nu poată constitui un element al culturii". Aici stă ideea sa de geniu privind definirea societății umane ca matricea și agentul C()creației sale proprii, în con­sens cu natura, cu legile ei obiective, societatea „se poate mișca liberă în univer­sul celor ce se pot ști“, „în modul care-i e măsurat sco­pului ei“. Eminescu a înțeles foarte clar că omul, înainte de a fi so­cial, adică social, are nevoie de „hrană", „îmbrăcăminte", „locuință“. Pe acestea și le poate realiza, firește, și sin­gur. Dar atunci nu-i încă om. El devine om cînd acestea sînt realizate colectiv, cînd simte nevoia de a comunica bucuriile ori necazurile lui, cînd simte nevoia de a fi cu EMINESCU 100 de ani de comemorare alții. Atunci apar și creația, și cultura, și civilizația. De ce? Și creația, și cultura, și civili­zația au nevoie, ne spune po­etul, de a fi, de a exista, de a deveni, au nevoie de univer­salitate, ca semn distinctiv al „ființei umane", al individului ca socias. Și de aici încolo, Eminescu discută de om, de colectivitatea umană, de so­cietate în grade diferite, după „măsura universalității în care ea se mișcă“. Nimeni n-a definit mai clar și mai deplin decît Eminescu obiectul științei sociologiei, ca știință a unui anumit grad de generalitate în cunoaște­rea și acțiunea umană. Cum a numit-o un alt mare savant al românilor, Vasile Conta, sociologia este asemenea mi­neralogiei, fizicii, fiziologiei, adică știință a structurilor și activităților primare ale so­cietăților. Pe terenul culturii, astfel con­cepută, ne-a înfățișat Emi­nescu știința sociologiei; în fapt, sociologia nu este ști­ §Fe (?) I­e­m ... Poate că în această «coexistență a contrariilor» stă cheia cu care am putea descifra «enigma» lui Eminescu: faptul că acest «pesimist» în filosofia lui teoretică era atît de «op­timist» cînd interpreta istoria și politica românească; faptul că acest «tradiționalist» era însetat de culturile occidentale și extrem-orientale; faptul că acest «conservator» a înfăp­tuit cea mai radicală «revoluție» lingvistică, fundînd în bună parte poetica română modernă și contribuind, ca ni­meni altul, la purificarea, însănătoșirea și îmbogățirea pro­zei literare și didactice. Poate că această «coexistență a contrariilor» era cerută chiar de structura «omului universal» așa cum tindea să-l întrupeze geniul lui Eminescu. MIRCEA ELIADE (°) și

Next