Amicul Tinerimii, 1934 (Anul 2, nr. 1-4)
1934-01-01 / nr. 1
fii mesteacănul lui ‘Dionis Poate pentru-a suta oară, Grui, — moşneag şi vechiu păstor, Vru să ’ncerce înc’odată Dacă va putea să bată Pe smintitul său fecior, Care, alintat, din faşă, crescut, floare la ureche, A ieşit, în gloata lumii un stricat fără pereche, — Insă, cum nerodul tatii clocotea acum de ureala Şi pe buză-i răsărise întuneric de mustafă: — Oricât se ’ncorda moşneagul care n’avea fire calmă, Nu-i putea cinsti obrazul nici măcar cu biată palmă!... Ba, era mai mare dragul, Să priceşti al lor frământ, Cum se repezea moşneagul Şi lovea mereu... în vânt!... Dar, pe când smucia bătrânul, în zadar, pe fiu la piept, S’a apropiat de dânşii Dionis, — un înţelept, — Şi-arătând, — nu prea departe — pe spinarea unui dâmb, Un mesteacăn gros şi strâmb, — înţeleptul Dionis, Clipind leneş a fost zis: — Moşule, eu fi-aş da galbeni, cât poţi duce cu spinarea, Dacă poţi, acel mesteacăn să-l îndrepţi, ca lumânarea!.. Moşul, copt îndeajuns, Intro clipă ia răspuns: — Hei, aş face eu ce-mi spui, Dacă ar fi mesteacan-pui, Dar, fiind aşa voinic, Nu mai pot să-i fac nimic ! Răspunzând aşa moşneagul, — Dionis i-a mai grăit: — Ca mesteacănul acela e şi fiul tău smintit, Căruia, din omenie, nu mai poţi să-i dai nici pic. Dacă numai alintare i-ai fost dat cât a fost mic!.. Vasile Militară .Fabule“