Apărarea Națională, 1937 (Anul 17, nr. 1-44)
1937-01-05 / nr. 1
REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA București Str. Câmpineanu No. 4 g Telefon: 4-1933 îfi Organ de propagandă națională creștină Director politic: Gh. A. CUZA Fondator: A. C. CUZA îsi ABONAMENTE jjj Un an 200 lei. Membri P. N. C. 120 lei anual Sprijinitori 500 lei și Instituiții lOOolei anual Director: A. C. CUSIN \'r Rips ni iii ni --------- i de A. C. CUSIN Un distins învățător român din jud. Cetatea-Albă, D. C. Burtea-Râmnicelu, de ale cărui sentimente naționaliste nu mă îndoiesc, deși a trecut din partidul nostru la liberali, publică în revista „Poporul românesc”", cu data de 1 Ianuarie 1937, două informațiunii cari mi-au atras atenția. Le vom publica, în întregime, alpi, pentru ca publicul cetitor să poată judeca, în cunoștință complectă de cauză, critica mea, pe care crez că o datorez nu numai ca om politic naționalist, dar ca publicist român. D. C. Burtea-Râmnicelu spune următoarele: „îndrăzneala Germanilor din Basarabia a întrecut-o pe aceia a Evreilor! Veneticii se întrec in a ne batjocori. Arătam astădată că un învățător neamț a tăiat din manualele de oi, Vla toate pasagiile unde se vorbea de izbânzile Românilor în războaiele cu Nemții și ceilalți dușmani. Acest învățător este plătit de Statul Român. Sunt un soiu de lighioane, numite învățători, pe care Statul i-a găsit suplinitori, fără școală românească, și după câteva luni de cursuri i-a încadrat învățători de gradul l-iu, cu 5—6000 lei lunar, când habar n’aude limba românească învățătorii tineri mor de foame și de tuberculoză plătiți cu 1600 lunar, sunt trântiți de trei ori la examenul de definitivat și sunt trimiși apoi acasă, în vechiul Regat, la plug și la sapă! Un astfel de exemplar, învățător neamț, — plătit de Statul Român — de la Brieni, C. Albă, spuneam, cancelarie: „vrem să fie păstrăm naționalitatea, limba, specificul nostru! Statul român vrea să ne desnaționalizeze“. Ei predau in clasă în limba germană, seara fac coruri în limba germană și ne insultă în fața copiilor in limba pe care noi nu o cunoaștem! Cel mai mare pericol național din regiunile eteroglofe îl constitue învățătorii minoritari, plătiți de Statul Român și cari țin trează conștiința minoritară. Statul comite o crimă contra națiunii, tolerându-i o zi mai mult în clasele școalelor românești!"" Mai departe, d. C. Burtea-Râmnicelu relatează un alt caz în următorii termeni: „Din îndemnul învățătorilor germani din com. Cloaștița, jud. C. Albă, învățătorul român Vasilescu I., a fost dat în judecată de propria lui clasă, pe care o educa, pentru motivul că și-a bătut elevii, cu nuiaua, fiindcă au venit murdari, la școală!! In fața justiției, învățătorul Vasilescu acuzat și 40 de elevi de el. Va acuzatori! Sărmane apostol! Justiția l-a achitat pe nevinovatul învățător! Năpârcile au făcut apel! S’au constituit parte civilă cu 450.000 lei! Volksratul hitlerist, plătește bine, dar bietul învățător, cu ce se va apăra, cu ce-și va plăti drumurile? Sperăm câ-t va apăra justiția noastră dela C. Albă, în aee cărei românism, credem. Iată, domnule Ministru, de ce trucuri se servesc învățătorii germani, pentru a ne alunga Basarabia! Destituiți-i, căci din cu sărăcia noastră materială, vom cădea să robiți! Dacă nu ne înțelegeți, ori noi suntem nebuni, ozi conducerea e surdă și nesimțitoare !“ Observ, mai întâiu, din aceste note, că d. Burtea-Râmnicelu nu păstrează în ele tonul calm și pătruns de acea misiune apostolică, pe care o are și care singur ar putea să-i dea autoritatea de care are nevoie pentru a-și impune această misiune. Notele sale sânt scrise cu indignare și cu o iritare care, în loc să convingă, țf silește să te întrebi: „Dar care în acest proces de conștiință etnică, acești învățători ai noștri să n’aibă nicio vină?" Dar a doua observație. D. C. Burtea-Râmnicelu s’a supărat pentru că învățătorul german i-a spus că vrea ca poporul său din România să-și păstreze limba și naționalitatea sa și să nu fie desnaționalizat de școala românească și nu s’a supărat de loc pentru că învățătorul Vasilescu a bătut pe elevii germani cu nuiaua sub motiv că au venit murdari în clasă. De când învățătorii tineri de la noi admit ca mijloc de pedagogie modernă : bătaia ? Și de ce învățătorii tineri români, cari sunt naționaliști, socotesc că e logic cari aparțin altor oi învățătorii neamuri să n’aibă dreptul să fie și ei naționaliști ? Fără a insista asupra acestor nedumeriri cari mi-i au fost produse de notele d-lui C. Burtea- Râmnicelu și pe cari nu mi le poate stâmpăra nici chiar plângerea, desigur dreaptă, pe care d-sa ține s’o înregistreze, cu acest prilej, că învățătorii tineri români sânt amărâți din cauza salariului mizerabil cu care sânt plătiți acolo, vreau să trec la fondul chestiunii ridicată in atenția publică prin aceste note. In sudul Basarabiei, printre alte naționalități creștine, vrednice de toată simpatia noastră, toate deopotrivă, trăiește, în vre-o 70 de sate, și poporul german. Și când zic, poporul german, înțeleg acest neam cu toată istoria, toată cultura și tot sufletul lui milenar eroic și de vastă civilizație. Tragedia stă în acest fapt, că Basarabia trecând sub stăpânirea noastră, a Românilor, stăpânire firească și primită de poporul basarabean cu dragoste, noi n’am căutat, cel puțin până azi, să ne apropriem și naționalitățile creștine conlocuitoare în această regiune și, mai ales, noi n’am pus nicio silință de a înțelege inima poporului german. Am dus acolo administrația noastră , nu totdeauna compusă din elementele cele mai bune. Am numit acesto învățători tineri, cu mult zel de-aș face datoria, dar lipsiți de pregătirea specială ce (Continuare in pag. II) C. CUSIN SinanUL IAN ÍOSLAVSKI, comisarul sovietic pentru MIȘCAREA INTERNAȚIONALA ANTIRELIGIQAȘA m a Oportunism sau perfidie iudaică? — Cazul celor 200 jidani, cari vor să se încreștineze O delegație, în frunte cu un oarecare Carol Spiegler-Fronda, i reprezentând prin procură două sute de jidani, s’a înființat deunăzi în fața autorității supreme a bisericii noastre ortodoxe și, cu petiție în regulă, a cerut primirea grupului în rândurile credincioșilor. Evident, faptul a surprins, fiind viu comentat. S’a relevat cu acest prilej adevăratul caracter al acestui „eveniment“. A fost — s’a spus — nu un act isvorât dintr’o sinceră nevoe sufletească, ci unul pur demonstrativ. Dar nu a fost numai atât. A fost, în primul rând, unul de ordin speculativ. Ce vroiau acești jidovi ? Să treacă la creștinism, să aibă o biserică „ortodoxă“ a lor, desigur una monumentală, și un preot propriu, ales de ei, pe sprinceană. Și toate acestea, atunci când ei erau: unii din Capitală, alții dela Brăila, sau de la Constanța, etc. in sfârșit din patru unghiuri ale țării. Cum avea să rezolve „chestia“ Patriarhia? Nu interesa. Doar d’aia e Patriarhia Patriarhie ca să știe. Și Patriarhia s’a pronunțat. Demersul colectiv, primit de altfel cu bunăvoința de rigoare, este numai în parte valabil. Fiecare din cei două sute de jidovi trebue să facă o cerere, semnată, cu mâna proprie. Înțelegând că botezul ce ar urma să-l primească este o problemă de conștiință și ea nu se poate rezolva după tipicul unei afaceri, bați palma și totul s’a făcut. Nu i se poate apoi admite biserică a- i parte și popă făcut din jidov creștinat. Nu știm ce epilog va avea acest caz, căci cei două sute de proaspeți „candidați“ la ortodoxie n’au răspuns încă, iar ir definitivă precizare a Patrarhiei se va produce abia Joi. Indiferent ce se va întâmpla, un adevăr nițel nu tocmai pe placul celor în cauză, se impune a fi stabilit, adevăr desprins din toate elementele pe care îl prezintă în general atitudinea jidanilor. După ce au pătruns în comerț, în industrie, în politică, în școală, în presă, unde au nimicit orice resort moral, semănând pe î ntinsul țării un înspăimântător dezastru, care a avut drept salutar efect puternica și legitima reacțiune naționalistă, — jidovii vin să ne spurce și altarele, printr’o manevră menită să mascheze adevărata țintă ce urmăresc. Ultimul așezământ de rezistență națională ce a rămas nebiruit de aceste scursuri galițiene este biserica. Toate eforturile lor trebuiau făcute pentru decimarea lui, necruțând pentru aceasta nici un mijloc, oricât de riscant ar fi el. N’a fost deci o „abilitate oportunistă" cum s’a crezut la început, fapt oarecum explicabil în fața „primejdiei antisemite“ care-i paște, ci pur și simplu rezultanta perfidiei iudaice de totdeauna, atât de cunoscută prin cuceririle înregistrate în decursul istoriei, spre unicul scop, pe care vrea să-l atingă „Alianța israelită universală” : dominația puilor de năpârci asupra întregii lumi. Ca să se vadă cum știu să-și ascundă adevăratele intenții, cităm din declarația celor 200 de jidovi făcută Patriarhiei: „SUNTEM IDENTIFICAȚI CU DURERILE ȘI BUCURIUL ACESTUI NEAM ȘI SINGUR RELIGIA NE MAI DESPARTE“... Cât au fost jidovii de „identi de IOAN GOGA ficați“ cu „durerile și bucuriile“ noastre știm. Ne-o demonstrează cu deplină elocvență toate flagelele sociale deslănțuite de ei asupra poporului românesc, trădările din timpul răsboiului, întreg convoiul mișeliilor încercate pentru peirea ființei noastre naționale, încât, cu drept cuvânt au câștigat din parte ne o poliță de „recunoștință“ pe care suntem datori să le-o plătim cum se cuvine la plinirea vremii și trebuie să mărturisim, nu fără solemnitatea recerută — că o vom face cu toate obligațiile ce decurg din ea. Iar cât de „identificați“ sunt ei azi cu „durerile și bucuriile“ poporului nostru vedem din faptele ce săvârșesc mereu, cu o regularitate aproape matematică, conformându-se povețelor din talmudul lor „sacru“. Că-i desparte numai religia de noi? Perfect adevărat. De n’ar fi fost această „ingrată“ barieră, de mult ne-ar fi putut îmbrățișa cu căldura „dragostei“ lor nețărmurite încât, de voe de nevoe, ne-ar fi tăiat respirația. Și întrucât vin și ni se închină, leșinând în fața noastră de dragostea, ce ne-o poartă, prezentând — drept plocon — prețiosul dar al celor 200 de „aleși“ ai lor, ținem să-i întâmpinăm cu aceeaș sinceră efuziune, declarându-le: „Cinstea” asta nu face pentru noi; dreptul la recunoștința noastră îl aveți și așa asigurat, așa că păstrați-vă toți întregi, până la scadență, ca și plata noastră să poată fi întreagă”. Sperând că ne veți Înțelege, așa precum vă înțelegem și noi pre voi, vă zicem deci un cordial mersi; aveți — vă rugăm — răbdare, fiindcă numai cu răbdare se pot face orânduirile cele bune și intru toate folositoare.. ... O O L / f"' rJ' Colindă Moșd Crăciun cu gene albe, Flori de măr, florile dalbe Ne-ai sosit în ceasu bun, Dimineața lui Crăciun, Intru pace ș’adevăr, Mar domnesc mărului măr Moș bătrân cu iarna’n plete, Șezi la noi mai pe’ndelet, Cu desagii plini și grei Și ne-ascultă, dacă vrei, Sfânta noastră rugăciune, Ai putea fu, Moș-Crăciune Gârbovit, cu barba lungă. Să ne spui de ce ne-alungă Cei bogați de la ferești , Moș-Crăciune din povești, Sfânt mai bun ca tine nud Și-am dori ca să ne spui, Raza, floarea-soarelui — De ce pun zăvor la tindă, Când ne ducem la colindă ? De ce oamenii bogați Lasă câinii deslegați, Și-i asmuță cu privirea. Când întreagă mântuirea Le-o vestim pe nerăsuflet ?... Noi suntem curați la suflet Și venim cu vorbe bune Ca doi îngeri, Moș-Crăciune. Spune: pentru ce ne-alungă, Moșule cu barbă lungă Și cu plete mari și albe ? Flori de măr, florile dalbe, — De-ai venit în ceasul bunt Dimineața lui Crăciun, — Spune’ntregul adevăr, Măr domnesc, mărului măr.. D. FLOREA RARIȘTE L Lud s Bm d Arani - Glasul unui preot — Am arătat trei interesante articole ale părintelui Econom dr. Furtună, publicate în ziarul „Țara Noastră“. D-sa e învățat oricând să mărturisească adevărul. Ca fost director de seminar, ca profund cercetător al trecutului nostru îndepărtat, e recunoscut ca cel mai autorizat cleric de a se pronunța în chestiunile bisericești. Naționalismul — în țara noastră — a înflorit în umbra altarelor vechi, de prin văgăunile munților. Apărarea nației de hoardele păgâne dinspre răsărit și miazăzi, era apărarea Crucii lui Hristos. De aceia între creștinism și naționalism — la noi — e o legătură indisolubilă, cimentată dealungul veacurilor. „A. C. Cuza — spune păr. Furtună — a luat dintru început, ideologia nației și implicit și a Bisericei noastre naționale ortodoxe. Logica acestora, e logica lui. Cu alte cuvinte, dat fiind că la noi religia este o perfectă adaptare națională — să nu ne mirăm că A. C. Cuza a fost, este și va fi la Români exponent și al Bisericii străbune“ (Țara Noastră anul XV No. 1281). Mentalitatea in a doua jumătate a veacului al XIX, era specific materialistă. Ideile masone a celor dela 48, tindeau să cuprindă toată intelectualitatea. Era o mândrie pentru semidocți să spună că’s liberi cugetători și să fluture fraze nietzscheene prin saloanele orășene. Fiindcă Nietsche, scăpăiatul poet german, al cărui sfârșit tragic fu într’un ospiciu, înnebunise pe... cărturarii noștri. O luptă cumplită se deslănțuia împotriva slujitorilor altarului. Frazele poetice întortochiate ale acestui filosof — „cu acute dureri de cap" după expresia lui Ottocar Prokoszka — împotriva lui Hristos și a slujitorilor lui, erau sulițele veninoase folosite cu iscusință de descifratorii bucelor moldovenești. Regretatul Ghibănescu, în amintirile publicate in anuarul seminarului „Veniamin" din 1932, dă o icoană fidelă a vieții de al tunel. Normal îstîi de la „Vasile Lupu“ I , aruncau icoanele din sălile de clasă, iar seminariștii de la „Veniamin“ citeau pe ascuns reviste ce atacau Biserica. In vremea acela tulbure de grea răspântie sufletească, singur A. C. Cuza înfrunta mentalitatea atee. Dacă pe linia intransigenței naționale și a rezolvirii problemei Jidovești, prof. Cuza se găsește pe aceiași linie cu filosoful V. Conta, pe linia tradițională creștină se găsește diametral opus. Nădejdile de mai bine a unui neam se pune în tineret. Educația tineretului se face în mare măsură în școlile primare. Și prof. Cuza a înțeles că o școală primară națională, sinceră în spiritul tradițiilor, trebue să aibă ca învățător pe preot pentru că, conducătorul firesc și luminătorul poporului nostru așa de creștin în sufletul său și așa de evlavios, nu poate fi decât preotul" (Țăranii și Clasele dirigente: A. C. Cuza, din Arhiva Iași 1895). Numai din acest citat, luat după „Merite nemuritoare" a păr. Furtună din Țara Noastră No. 1281, se poate constata, concepția creștină, de care era animat prof. A. C. Cuza. Ceia ce profesa Cuza, era îsvorit dintr’o convingere adâncă, rezultată dintr’o minuțioasă cercetare istorică a neamului românesc. Gestul de atunci nu poate fi uitat! Pe linia intransigenței naționale, A. C. Cuza a înfruntat loviturile vremii cu sfinxul egiptean. Astăzi d-sa domină peste pustiul frământat de vânturile tuturor concepțiilor străine, ce cad ca fluturi de zăpadă și se topesc, la căldura adevărurilor expuse de prof. A. C. Cuza. Glasul de recunoștință a păr. dr. econom Furtună, e glasul întregei preoținci românești, pentru acest învățat, a cărui merite, vor străjui deapururi peste destinele neamului românesc. Dorința mea vie, e ca spiritul analitic al păr. Furtună, să cerceteze tot cela ce a scris și profesat A. C. Cuza In legătură cu creștinismul, dându-se astfel o operă nemuritoare despre „meritele nemuritoare“ ale prof. Cuza pentru Biserica strămoșească, 1 VISARION PUIU 1