Apărarea Patriei, iulie 1961 (Anul 17, nr. 155-180)

1961-07-22 / nr. 173

2 S.Titlp in planeta Venus are o taină mai bun RĂSPUNS CITITORILOR La începutul lunii mai a.c., Academia de Științe a U.R.S.S. a comunicat despre un nou succes important obținut de știința socialistă : observarea complexă prin radiolocație a suprafeței planetei Venus. Enigmatica Venera, sora cea mai apropiată a Pămîntului — atît prin locul pe care-l ocupă în cadrul sistemului nostru solar, cît și prin unele caracteristici ale sale — are astăzi o taină mai puțin. Specialiștii sovietici au izbutit, primii in lume, să obțină informații destul de certe asupra perioadei de rotație a Venerei în jurul axei polilor săi. Ei au smuls astfel o importantă taină Luceafărului, care-și ferește cu grijă suprafața de privirile iscoditoare ale pămîntenilor, invăluindu-se in permanență intr-un acoperămint de nori denși. Radiolocatia Venerei După o aprigă discuție purtată de specialiști timp de aproape un secol, privitor la rotația planetei Venus, s-a ajuns la concluzia că este necesar să se folosească și pentru „sondarea“ de la distanță a planetei vecine metoda propusă încă înainte de cel de-al doilea război mondial de academicienii sovietici L.I. Mandelstam și N.D. Papaleksi de a se stabili contact prin radiolocație cu Luna. Cum știm, contactul prin radiolocație cu Luna a fost realizat în 1946 de profesorul maghiar Bay, precum și de specialiști din S.U.A., rezultatul sondării fiind determinarea exactă a distanței Pămînt-Lună. Cu aparatura folosită pentru radiolocația Lunii însă nu era posibil contactul radio eficace cu Venus, așa cum au dovedit-o încercările fără rezultate concludente făcute de astronomii americani (1958) și englezi (1959). Erau necesare emițătoare mult mai puternice, antene perfecționate și instalații de recepție de mare sensibilitate, deoarece distanța cea mai mică pînă la Venus este de peste 100 de ori mai mare decit depărtarea medie Pămînt-Lună. Puterea necesară a emițătorului crește mult mai repede decit sporirea distanței, astfel că pentru radiolocația eficace a Venerei a fost necesară o putere de 5 milioane de ori mai mare decât aceea folosită pentru sondarea radio a Lunei. O asemenea putere colosală a fost realizată de specialiștii sovietici care — așa cum s-a anunțat la începutul lunii mai 1961 — au izbutit să recepționeze în bune condiții semnalele radio trimise spre Venus și reflectate de suprafața planetei. Metoda aplicată este cunoscută. Un fascicul de unde radio este trimis spre Venus. Intîlnind un obstacol în care — suprafața planetei — radiosemnalele se reîntorc sub formă de semnale-ecou. Cunoscînd viteza de propagare a undelor electromagnetice folosite (300.000 km/s) și determinîndu-se foarte precis timpul scurs din momentul plecării semnalului pînă la revenirea sa la locul de unde a fost emis se poate afla distanța parcursă, adică depărtarea Pămînt-Venus- Pămînt.Evident, dacă semnalul s-a reîntors după 4 minute 40 secunde, înseamnă că pentru parcurgerea drumului intr-un singur sens a fost necesar un timp de 140 secunde ; în fiecare secundă semnalul a străbătut 300 mii km, deci drumul total parcurs în 140 secunde a fost de 42.000.000 km. Pentru a se obține semnale-ecou care să poată fi interpretate a fost necesar să se asigure acestora o putere rămasă de cca. 15 wați — o valoare foarte mare dacă avem în vedere distanța străbătută. Dar cum s-a putut stabili perioada de rotație prin această metodă ? Folosind așa-numitul efect Doppler, se poate măsura, cunoscînd cît de mult se lărgește spectrul frecvenței oscilațiilor reflectate, viteza de rotație a obiectului mobil radiolocalizat. Să explicăm Dacă obiectul sondat prin radiolocație se rotește, lungimea de undă și frecvența semnalului emis diferă de lungimea de undă și frecvența semnalului reflectat. Această lărgire a spectrului obținut la recepție indică dacă obiectul se apropie sau se depărtează de observator și cu ce viteză se efectuează rotația corpului de care s-au reflectat radiosemnalele (Un punct de pe suprafața planetei care se rotește se apropie de observator, ajunge la un moment dat la distanța cea mai mică Și apoi se depărtează de acesta. In mod corespunzător se deplasează și spectrul amintit). Aplicînd acest procedeu destul de precis de determinare, specialiștii sovietici au ajuns la următoarea concluzie extrem de importantă pentru știință : perioada de rotație a planetei Venus este de 240 ore (unități terestre). Deoarece nu se cunoaște încă înclinarea axei polilor planetei, se consideră că perioada de rotație a Venerei este de 11 zile, numai în ipoteza că axa de rotație este perpendiculară pe direcția Pământ-Venus și că toată suprafața reflectă la fel semnalele de radiolocație. Altminteri, dacă axa poliioi planetei este înclinată față de planul orbitei cu 51 de grade (cum presupune savantul american G.Pumper — ipoteză susținută și prin studiile astronomului sovietic V.I. Ezerski), perioada de rotație a Venerei este de numai 9 zile. „Metrul“ ceresc Contactul prin radiolocație cu planeta vecină, Venus, a condus și la precizarea distanței medii Pămînt- Soare, adică a ceea ce cunoaștem sub denumirea de unitate astronomică" S-a găsit astfel că unitatea astronomică folosită pînă în prezent (149,5 milioane km) nu corespunde pe deplin realității, valoarea sa exactă fiind 149.457.000 km. In determinarea acestei unități se admite o eroare de numai 5.000 km față de aproape 100.000 km cît era eroarea admisibilă în evaluarea anterioară. Acest fapt este deosebit de important pentru știință deoarece de exactitatea determinării distanței medii Pămînt-Soare ( semiaxa mare a elipsei orbitale a planetei) depinde corectitudinea stabilirii depărtărilor celorlalte planete față de Soare. Să explicăm: Perioada de revoluție a oricărei planete din sistemul solar se poate determina prin observație directă, cu ajutorul aparatelor optice astronomice. Distanța pînă la Soare însă se determină tocmai pe baza cunoașterii unității astronomice a acestui „metru" ceresc. Cunoscînd exact distanța Pămînt-Venus se poate calcula unitatea astronomică. Pe baza ei se definește apoi amploarea sistemului nostru solar (Planetele sînt situate față de Soare la următoarele distanțe, exprimate în unități astronomice : Mercur 0,39, Venus 0,73, Pămînt 1,0, Marte 1,52, Jupiter 5,2, Saturn 9,54, Neptun 19,95, Uranus 30,8, Pluton 39,45). Se înțelege că dacă pentru rezolvarea problemelor de astronomie era satisfăcătoare unitatea stabilită, pentru cosmonautică, pentru organizarea și efectuarea cu succes a zborurilor cosmice era neapărat necesară micșorarea erorii admisibile la folosirea acestei unități. Și intr-adevăr, eroarea admisibilă la determinarea actuală este de sub 5.000 km, adică mai mică decît mărimea razei planetei Venus. Cu un asemenea grad înalt de precizie se poate asigura atingerea acestei planete de către o navă automată, al cărei traseu interplanetar a fost calculat folosind valoarea recent stabilită a unității astronomice. Cunoașterea a mai făcut un pas înainte Alături de răsunătoarele succese obținute de știința și tehnica sovietică în domeniul cuceririi spațiului cosmic — succese care au culminat cu istoricul zbor al lui Gagarin în Cosmos — reușita contactului prin radiolocație cu Venus reprezintă o nouă confirmare a tezei materialismului dialectic marxist privitoare la cognoscibilitatea lumii. Cît de clară ne apare, în fața acestor exemple, sublinierea făcută de Lenin că „In domeniul teoriei cunoașterii, ca și în toate celelalte domenii ale științei trebuie să raționăm în mod dialectic, adică să nu considerăm cunoștințele noastre ca ceva definitiv și invariabil, ci să analizăm în ce mod apare cunoașterea din necunoaștere, în ce mod cunoștințe incomplete neprecise, devin mai complete și mai precise" (V. I Lenin, Opere, vol. 14, E.S.P.L.P., 1954, pag. 93). Noul succes al științei socialiste — radiolocația Venerei — apropie omenirea de realizarea unei noi etape în cunoașterea Universului, de etapa explorării directe, nemijlocite, a planetelor. De aceea, apreciem noua realizare a Uniunii Sovietice ca un moment important în pregătirea zborului omului spre alte planete. Maior ing. D. ST. ANDREESCU PARAREA PATRIEI __________________________Sîmbătă 22 iulie 1961 Nr. 173 (46g5)_ PESTE 3 KILOMETRI ÎN ADÎNCUL PĂMÎNTULUI In clișeu: instalația de foraj 4 S.D. pentru adîncime de pînă la 3200 m. în timpul probelor la uzina constructoare „1 Mai“ Ploiești. NOUTĂȚI din tehnica rutieră militară In tehnica rutieră modernă au fost obținute în timpul din urmă unele rezultate asupra cărora ne oprim, pe scurt, în acest articol. Este un fapt cunoscut că cele mai rezistente și corespunzătoare șosele sînt cele din beton de ciment și cele din asfalt. Spre deosebire de betonul de ciment, asfaltul prezintă avantajul posibilității rapide de dare în exploatare. Asfaltul încălzit la o temperatură ridicată devine o masă fluidă, vîscoasa, care se întinde pe platforma drumului, unde prin răcire capătă rezistența necesară pentru a putea fi circulat. In schimb, întrebuințarea metodei „la cald“ — necesită utilaje complexe. (elevatoare, malaxoare etc.) Aceste utilaje sînt dispuse de obicei în fabrici. In ultimul timp iau o extindere din ce în ce mai mare fabricile mobile — utilajele amintite fiind grupate în agregate așezate pe roți și tractate. O soluție cu mult mai convenabilă, ținînd seama de necesarul în utilaje, o prezintă executarea șoselelor de asfalt „la rece“. Amestecînd asfaltul cu o substanță în care acesta se dizolvă, se formează pastă foarte fluidă care după așternere prin evaporarea substanței asfaltul se întărește și poate fi circulat. Se mai pot întrebuința emulsii, care se întăresc cînd apa scade la o anumită concentrație Volumul materialului crește în acest caz, emulsia conținînd numai proximativ jumătate biatum, cealaltă jumătate fiind apă. In zonele de operațiuni militare, unde ritmul de execuție a lucrărilor rutiere trebuie să fie ridicat, sînt indicate folosirea prefabricatelor. Astfel se execută șosele de beton de ciment din plăci prefabricate pătratice, cu latură de aproximativ 1 m. și grosimea de 18— 20 cm. Montarea și demontarea plăcilor ca și toate operațiile de încărcare — descărcare se realizează cu ajutorul unei automacarale. Aceasta, așezînd plăcile primei fîșii își pregătește și calea pentru deplasarea ei. Pentru a reduce greutatea plăcilor, acestea se toarnă nu numai în bloc ci și cu unele goluri In ele Se cunosc calitățile deosebite ale betonului pretensionat ; de exemplu s-a dovedit că o placă de 40—45 cm grosime din beton obișnuit corespunde cu rezistență unei plăci de 16 cm de beton pretensionat. Pentru condiții grele de exploatare se pot folosi plăci de beton cu armătură din coarde pretensionate groase de 12—14 cm., dublu armate, așezate la 12 cm., iar pentru condiții ușoare de circulație plăci chiar mai subțiri, de numai 6—8 cm. O asamblare solidă a plăcilor se realizează prin rigidizarea unor capete de armătură. Pentru îmbinarea plăcilor se mai pot folosi scoabe metalice care se sudează între ele. De asemenea, plăci prefabricate se execută și din asfalt (beton asfaltic fin), de obicei sub formă pătrată de latură 35—40 cm, și cu grosimea de 3—6 cm. In ultima vreme s-a executat cu bune rezultate și armarea asfaltului, folosind plase de oțel-beton de 6 mm diametru cu dimensiunile ochiurilor de 15x15 cm. Utilizarea betonului asfaltic armat pe sectoare supuse unui trafic greu , unde apar eforturi tangențiale ,deosebit de mari — a dat rezultate bune. In prezent se execută și plăci din mase plastice alveolare, care la dimensiuni similare au aceeași rezistență ca aceea a plăcilor de beton de ciment armat, dar de aproximativ 16 ori mai ușoare. Printre materialele noi rutiere experimentate în prezent se află și plastobetonul elaborat în U.R.S.S. Acesta este un beton fără ciment fără apă, care are ca liși ant o substanță numită surfurol, ca material de întărire acidul sulfobenzolic, iar ca material principal nisipul obișnuit de construcție. Plastobetonul posedă proprietăți fizico-mecanice mai bune decît betonul obișnuit și în multe cazuri depășește considerabil indicii acestuia. Proprietățile remarcabile ale plastobetonului vor permiterea cu 20—30 la reducea greutații lucrărilor sută și cu 30—40 la sută a consumului de armătură. De asemenea, procesul tehnologic al preparării lui se realizează simplu și rapid. Creșterea rezistenței plastobetonului se produce excepțional de repede. Astfel, după 24 ore rezistența lui ajunge la 300—350 kilograme cm2. O dezvoltare considerabilă o ia în ultimul timp execuția șoselelor de pămînt stabilizat. Materia primă o formează pămîntul, căruia i se adaugă doar un liant. Au fost descoperite substanțe chimice diferite care dau rezultate foarte bune fiind dozate față de greutatea pămîntului doar în procentaj de 0,5—1 la sută. Aceasta înseamnă un necesar de doar 1—2 camioane de material stabilizator pentru execuția unui kilometru de sosea Folosirea pămînturilor stabilizate duce la eliminarea treptată a drumurilor împietruite (macadamuri) din tehnica rutieră. Lucrările de construire a drumurilor de pămînt stabilizat sînt complet mecanizate. In acest scop se folosesc fie un lanț de utilaje, fie un singur utilaj complex. Introducerea de utilaje complexe care să execute majoritatea sau totalitatea operațiunilor necesare construirii drumului constituie o caracteristică a tehnicii rutiere militare actuale. Cu ajutorul lor se obțin productivități foarte ridicate. Astfel utilajele complexe sovietice utilizate pentru execuția drumurilor stabilizate au o productivitate orară de 1000 m2. Maior inginer EMINET ROLAND Atomic sau nuclear ? Numeroasele criterii după care pot fi apreciate fenomenele de eliberare a energiei nucleare în mijloacele întrebuințate pe cîmpul de lupta au făcut ca astăzi să fie folosite mai multe denumiri pentru unul și același mijloc. Insuficienta precizare a unor termeni precum și faptul că unele criterii de clasificare nu surprind aspectele cele mai caracteristice ale fenomenului dau naștere la confuzii și uneori ne împing chiar la întrebuințarea incorectă a noțiunilor Din punct de vedere tehnic, principalele criterii care au de j nerat această varietate de termeni au fost : nivelul la care se produce energia nucleară (de exemplu sînt folosiți termenii de bombe atomice, bombe nucleare, bombe termonucleare) ; natura chimică a materialelor cu care se încarcă mijloacele nucleare (bombe atomice cu uraniu sau bombe atomice cu hidrogen) și fenomenul însuși prin care se pune în libertate energia nucleară (bombe atomice cu material fisionabil sau iluzionabil). Pentru a caracteriza eliberarea instantanee de energie din procesele nucleare se mai folosește și termenul generic de bombe atomice cu acțiune explozivă. Dacă ne referim la nivelul la care se pune în libertate energia, atunci termenul de bombă atomică este incorect, deoarece cantitatea enormă de energie dezvoltată rezultă din transformările ce au loc în nucleu și nu din întregul atom. Apărut în urmă cu 15 ani, termenul de bombă atomică a fost întrebuințat pentru a denumi mijloacele din care energia nucleară rezultă prin fisionarea uraniului. După descoperirea energiei termo nucleare și apariția mijloacelor , corespunzătare de folosire a acesteia pe cîmpul de luptă — bombele termonucleare — în literatura de specialitate termenul de bombă atomică a fost substituit cu acela de bombă nucleară, ultimul reflectînd mai fidel nivelul la care se produce energia. Clasificarea care încearcă să țină seama de natura substanțelor capabile să dezvolte energia nucleară și care a condus la introducerile noțiunilor de bombe atomice cu uraniu și cu hidrogen este lipsită de preciziune, deoarece elementele care pot provoca explozia nucleară nu se rezumă numai la izotopii uraniului și hidrogenului, iar în scopul măririi puterii în bombele cu hidrogen izotopii acestuia — deuteriul și tritiul — se găsesc sub formă de combinații chimice (hidruri de litiu etc.). De asemenea, denumirea de bombă cu hidrogen fără specificarea nivelului la care are loc reacția (nuclear) nu ne face întotdeauna să ne gîndim la efectele pe care le produce. Denumirile introduse de clasificarea care ține seama de procesul cu produt’e's(f‘tratarea energiei nucleare T,,d,ifluviujipacele folosite pe cîmpul de luptă sînt corecte numai dacă în locul termenului de atomic se folosește termenul de nuclear (bombele nucleare cu material fuzionabil). Cu preciziunile făcute și ținînd seama de terminologia folosită în literatura tehnică de specialitate considerăm indicat să se dea o mai largă circulație termenilor de bombe nucleare bombe termonucleare, bombe nucleare cu material fisionabil și bombe nucleare cu material fuzionabil De ce se abat proiectilele din planul de aruncare? Derivația proiectilelor — Dacă proiectilul se rotește repede în jurul axului său, atunci el se transformă într-un giroscop. Intr-adevăr, proiectilul cu mișcare rapidă de rotație are proprietățile giroscopului (titirezului), și anume: își păstrează poziția axului în spațiu și se împotrivește oricărei încercări de a i se schimba poziția. Cum i se imprimă rotație proiectilului ? Prin apăsarea brîului forțator în ghinturile țevii, proiectilul este silit să urmeze drumul acestora, adică să înceapă să se rotească. Apăsarea este atît de puternică și ghinturile sînt astfel înclinate, încît proiectilul iese din țeava cu o mișcare rapidă de rotație. Intr-un minut, un proiectil modern poate efectua 14.000— 20.000 rotații, adică de 5—6 ori mai mult decît elicea unui avion. Proiectilul s-a transformat deci într-un giroscop. Să vedem deci ce proprietăți are el pe traiectorie în această nouă calitate. Dacă își păstrează neschimbată axa longitudinală, desigur aceasta nu este un lucru bun. In acest caz, proiectilul se va deplasa mereu paralel cu el însuși și va cădea cu fundul în punctul unde traiectoria înțeapă pămîntul. De această eventualitate, de nedorit, îi scapă însă pe artileriști cea de-a doua proprietate remarcabilă a giroscopului. Deoarece această proprietate este ceva mai complicată decît prima, pentru explicarea ei facem apel la figura alăturată, în care este reprezentat un giroscop fixat pe un inel prins la un suport. Pe figură se vede că dacă legăm de axul de rotație al giroscopului o greutate, în loc să se aplece inelul, cum ne-am fi așteptat, întregul cadru începe să se rotească în jurul axului vertical, așa cum indică săgeata. La fel stau lucrurile și cu proiectilul stabilizat giroscopic. Cînd acesta se rotește de la dreapta spre stînga, dacă este tras în jos, în loc să-și aplece vîrful către în jos, începe să se rotească ușor, îndreptîndu-și vîrful spre dreapta. Rotirea se face în același sens în care se efectuează și rotația rapidă principală și întotdeauna după o direcție perpendiculară pe direcția forței exterioare. Aceasta este o remarcabilă proprietate a giroscopului, de a se împotrivi acțiunii unei forțe prin rotirea în sensul rotației principale, dar spre o direcție care face cu direcția forței un unghi de 270 grade (trei sferturi dintr-o tură). Ce se întîmplă deci cu proiectilul stabilizat giroscopic pe timpul deplasării sale pe traiectorie ? Pe măsură ce proiectilul coboară sub linia de aruncare, datorită acțiunii forței de gravitație, el oferă aerului o suprafață tot mai mare (vîrful lui se ridică deasupra traiectoriei). Se face simțită o forță exterioară, care împinge proiectilul de jos în sus. Cum reacționează la aceasta proiectilul-giroscop ? El își va deplasa vîrful în spre dreapta, așa cum se vede în figura alăturată, întocmită pe baza celor stabilite mai înainte. Acum, rezistența aerului se manifestă mai puternic de la stînga spre dreapta și împinge proiectilul spre dreapta. Dar proiectilul-giroscop reacționează și de astă dată după regula știută. Trei sferturi de tură, măsurate de la direcția stînga, au capătul pe direcția spre în jos. Prin urmare, vîrful proiectilului se apleacă în jos (sub traiectorie). Se creează astfel o situație favorabilă pentru ca forța de rezistență a aerului să apese acum de sus în jos. Ca un răspuns la această forță, vîrful proiectilului se va îndrepta spre stînga ș.a.m.d. Rezultatul acestor alternanțe ale direcției de înclinare a capului proiectilului este o mișcare conică neîntreruptă în jurul traiectoriei pe care o descrie vîrful proiectilului pe tot timpul zborului. Deci, proiectilul este deviat mereu egal în toate părțile, adică urmează cu docilitate traiectoria, dar nu rigid (înțepenit), ci aplecîndu-se după curbura ei, și cade pe pămînt cu vîrful înainte, așa cum trebuie în tragerile de artilerie. Și acum, să răspundem la întrebarea din titlul articolului : de ce se abat proiectilele din planul de aruncare . Se știe că proiectilele artileriei ghintuite se abat din planul de aruncare spre dreapta sau spre stînga, după cum este sensul ghinturilor din țeava: proiectilele tunurilor sovietice, care se rotesc în sensul acelor ceasului, cad întotdeauna undeva mai la dreapta față de punctul ochit, iar proiectilele artileriei franceze, care se rotesc în sens invers acelor ceasului, cad la stînga planului de aruncare. Înseamnă că ceea ce determină abaterea proiectilului din planul de tragere — fenomen denumit derivație — este faptul că proiectilul are mișcare giroscopică. Intr-adevăr, minele de aruncător, care nu au mișcare de rotație, nu au nici derivație Cum se explică totuși apariția acestui fenomen care dă naștere unei erori sistematice, permanente, în tragere ? S-a arătat mai înainte că din cauza forței de rezistență a aerului, care acționează asupra priectilului ca o forță de frînare, vîrful proiectilului descrie un cerc în jurul traiectoriei. Ar însemna că tot atît cît se abate el spre dreapta, din cauza rotației sale giroscopice, se abate și spre stînga, din aceeași cauză. Dar proiectilul cade tot timpul datorită acțiunii forței gravității. Prin urmare, tot timpul se exercită asupra vîrfului și asupra unei bune părți din suprafața sa laterală o forță de rezistență a aerului care-l împinge în sus (pentru că el cade mereu și apasă necontenit asupra aerului). Ca o consecință a acestui fapt, în afară de alternanța acțiunii forței exterioare despre care s-a vorbit mai înainte, asupra ogivei se manifestă în tot timpul o forță dominantă de apăsare de jos în sus. Este ca și cum un ciocan l-ar lovi mereu dedesubt. Dar proiectilul este un giroscop. El se va comporta ca atare și, la acțiunea continuă a forței de jos, va răspunde printr-o deplasare, de asemenea continuă, spre dreapta potrivit proprietății sale arătate. Pe tot timpul duratei de traiect, derivația crește, astfel că cea mai mare valoare a abaterii proiectilului din planul de aruncare se realizează în zona de cădere, la bătaia maximă. De exemplu, un proiectil calibru 120 mm tras la 10 km are derivația de 110 m., iar la bătaia maximă, derivația atinge 310 m o valoare apreciabilă Bineînțeles, dacă tragerea se execută exact vertical, nu mai există condiții pentru apariția fenomenului de derivație, deoarece forța de rezistență a aerului frînează proiectilele, acționînd în mod uniform asupra corpului său. De asemenea, dacă tragerea se face în vid, derivația nu mai poate apărea, nemaiexistînd forța de rezistență a aerului. Maior ing. L. TEODORE An Sensul de rotalit Axa verticala ond SCO DU PLANUL DE ARUNCARE Punct ochit A Derivatia maximă Punct de cădere rotata canin Prima parașută de aviație s-au împlinit 48 de ani din vara aceea cînd locuitorii orașului francez Rouen au fost martorii unui spectacol uimitor. De pe înaltul pod care se arcuiește peste Sena, la o înălțime de 53 metri, un om s-a aruncat în apă, căzînd cu capul în jos. Cîteva clipe de cădere și, deodată, ...deasupra omului s-a deschis calota albă a unei mari parașute de mătase. Coborînd apoi lin, parașutistul a atins apa fluviului. Imediat, o șalupă l-a luat la bord. Săritura a fost repetată, cu același succes. Astfel, pentru prima oară în lume, un om efectuase sărituri libere, utilizînd o parașută de aviație, deschidere comandată, prima paracușută de acest fel. Mulțimea imensă care se adunase în grabă lingă pod și pe cheiurile învecinate aclama cu entuziasm măiestria parașutistului și admira precizia cu care funcționa parașuta. Cine era îndrăznețul parașutist ? Cine inventase minunata parașută? Spre marea lor surprindere, spectatorii au aflat că parașutistul nu era francez, ci... un rus, Vladimir Ossovski, student al Conservatorului din Petersburg, iar creatorul parașutei era tot un rus, și anume cunoscutul inventator Gleb Evghenievici Kotelnikov — inventatorul parașutei de aviație. Ing. I. G.