Argeş, 1968 (Anul 3, nr. 1-12)

1968-01-01 / nr. 1

Cuprinsul JURNAL CONTEMPORAN Noi trepte, de Petre Duminică 1 Dinamica societăţii româneşti, de Nicolae Gheorghe 3 Slatina, la 600 de ani de existenţă documentară, de prof. Gh. Matache, prof. N. Popescu-Op­­taşi, Mihai Butoi, Gheorghe Stănescu, arh. Radu Răută şi ing. C. Spoitu. 4­5 CALENDAR NAŢIONAL 550 de ani de la moartea lui Mircea cel Bătrîn, de M. Ştefănescu 1 Unirea Principatelor temelia unirii neamului întreg, de Vasile Net­ea 2—3 PERMANENŢE ROMANEŞTI Scrisori inedite de la Lucian Blaga şi Victor Ion Popa către Ion Chinezu, publicate de Gabriel Ţe­­pelea 8 ŞTIINŢA ŞI TEHNICA­­ Un izvor nou şi nelimitat de energie : plasma, de acad. E. Bădărău, prof. dr. I. Agîrbiceau şi ing. Iulian Anghel 6 Glanda tiroidă, de dr. Marcela Pitiş 6 ŞCOALA ŞI VIAŢA Geologia — „cenuşăreasa“ ştiinţelor naturii ? — anchetă realizată de M. Muşat. 1 Creşterea şi formarea omului nou, de prof. G. Aman 7 învăţători de altădată, de D. Udrescu. 7 „MEŞTERUL MANOLE“ Profil: Dan Rotaru 9 Proză de Aurel Călinescu şi Neagu Rădulescu 10—12 Lumea copilăriei lui Creangă în imagini, de Dan Smântânescu 10—11 Cronica literară, de Mihail Diaconescu 13 SPECTACOLE — SPECTATORI Luminile şi umbrele Festivalului naţional al teatrelor dramatice, de Al. Cerna-Rădulescu 14—15 însemnările unui impresar, de Gaby Michailescu 14—15 ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR Arhitectura populară a lemnului, de Radu Creţeanu 20 MERIDIANE — PARALELE Bertrand Russell, de Adina Arsenescu 16 Dona Bianca, de Gabriela Dolgu 16 ★ INTERSECŢII, de Baruţa T. Arghezi 2 ARTA PLASTICĂ, de Al. Alexandru şi Nae Cosmescu 15 CRONICA MĂRUNTĂ, de C. Cristobald, Barbu Brezianu, G. Corbu etc. 17 CALEIDOSCOP, de prof. Al. Bera, B.T.A. etc. 18 REBUS MAGAZIN, de N. Gh. Popescu-Rebus, Mugurel Aragon, ing. Emilian Iliescu etc. 19 ARGEŞ , REVISTĂ POLITICĂ, SOCIALĂ, CULTURALA EDITATĂ DE COMITETUL PENTRU CULTURA ŞI ARTĂ AL REGIUNII ARGEŞ Apare lunar COMITETUL DE REDACŢIE : BARUŢU T. ARGHEZI, inginer CONSTANTIN BUDAN, AL. CERNA - RĂDULESCU (secretar general de redacţie), ŞERBAN CIOCULESCU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, MIHAIL DIACONESCU (redactor şef), arh. V. MANU, GH. STANCULESCU, GABRIEL ŢEPELEA, inginer NICOLAE ŢILIVEA REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA : Piteşti, B-dul Republicii 64, telefon 27­28 Tiparul : întreprinderea poligrafică „Argeş“ Strada N. Bălcescu — comanda nr. 11801 L­a 5 ianuarie­­1859 Alexandru Ioan Cuza a fost a­­les domn al Moldovei. La 24 ianuarie adunarea electivă de la Bucureşti îi încununa tîmplele şi cu coroana Ţării Româneşti, punîndu-se astfel bazele politice ale Unirii Principatelor Române. Peste trei ani, la 24 ianuarie 1862, cele două principate se contopeau într-un singur organism politic, înscriind pe harta lumii o ţară nouă : România. România de la 1862, care cuprindea abia cele două pro­vincii ciscarpatine, Moldova şi Ţara Românească, nu era însă România voită de exponenţii revoluţiei de la 1848, care deschiseseră lupta pentru unire, fiindcă în afară de hotarele ei rămăseseră numeroase alte provincii — Ardea­lul, Banatul, Crişana, Maramureşul, Bucovina, tot atît de româneşti ca şi cele care izbutiseră să se unească, dar care erau ţinute în robia imperiului habsburgic. Or, entu­ziaştii luptători paşoptişti, V. Alecsandri, M. Kogălnicea­­nu, N. Bălcescu, C. A. Rosetti, George Bariţiu, Andrei Mureşanu, Constantin Roman - Vivu, nu pentru o astfel de Românie se ridicaseră, ci pentru una care, aşezată pe te­ritoriul vechii Dacii, să cuprindă­­întreaga suflare româneas­că. Pe aceasta o cîn­tase V. Alecsandri în Deşteptarea Ro­mâniei, pe aceasta o invoca Mureşeanu în Deşteaptă-te române, la ea se gîndea C.A. Rosetti atunci cînd îşi expri­ma dorinţa „să nu mai fie moldovean, muntean, transil­vănean... ci o singură naţiune de români liberi şi egali, fără protectori şi suzerani“. Ea era steaua care strălucea pe firmamentul speranţelor şi certitudinilor lor. Iată de ce, cu toată bucuria provocată de unirea celor două principate, România de la 1862 n-a fost considerată, din punctul vedere al teritoriului, decit ca o alcătuire, provizorie, impusă de conjunctura politică a timpului, principala ei misiune istorică, pe plan naţional, fiind pre­gătirea unirii tuturor românilor. Rolul de matrice istorică al acestei Românii a fost re­cunoscut chiar din momentul Unirii Principatelor, fiindcă la scurtă vreme după urcarea lui Alexandru Ioan Cuza, pe tronul lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul, noul domn primea din partea istoricului şi luptătorului tran­silvănean Al. Papiu-Ilarian un Memorand prin care i se relevau două mari principii de politică naţională deopo­trivă de îndreptăţire : neputinţa românilor transilvăneni de a-şi găsi un alt punct de sprijin decit, în viaţa româ­nilor de peste Carpaţi, şi, concomitent, imposibilitatea a­­cestora de a se putea dezvolta din punct, de vedere eco­nomic şi politic fără unirea cu fraţii lor transcarpatini. „Românii din Transilvania in împrejurările de faţă — scria învăţatul istoric — numai la Principate privesc, nu­mai de aici aşteaptă semnalul, numai de aci-şi văd scă­parea“, constatînd totodată că „fără Transilvania nici Principatele nu au viitor“,­fiind construise la „o existenţă precară şi dubie. Numai unirea Transilvaniei — conchidea Papiu — va pune fundamentul vieţii perpetue a Româ­niei". De la constatările geografice, istorice­­ şi politice, Papiu trecea la aprigul îndemn al faptei, urînd succeso­rului lui Mihai Viteazul : „O Principe şi Doamne al româ­nilor, fie ca să vă steie în ajutor geniul naţiunii române ca să răzbunaţi cu înţelepciune moartea şi să fiţi execu­torul fericit al planului celui mai mare Domn şi român ce a avut vreodată Dacia lui Traian“. In numai cîteva cuvinte se înfăţişa astfel cel mai larg program de afirmare naţională, din care nu lipsea nici u­­nul din elementele marii noastre tradiţii istorice : Dacia, Traian, Mihai Viteazul, — tendinţa permanentă spre uni­tate a poporului român, împrejurările politice au împiedicat pe Cuza în scurta lui domnie să realizeze programul propus de Al. Papiu Ilarian, dar el avea să devină programul tuturor luptă­torilor patrioţi de pe ambele versante ale Carpaţilor, so­rocul înfăptuirii sale fiind ziua de 1 decembrie 1918. Şi intr-adevăr, din momentul Unirii Principatelor, care a provocat în Transilvania un adevărat val de entuziasm, şi pînă la adunarea de la Alba Iulia care a proclamat unirea preconizată de Al. Papiu Ilarian, toate marile acte politice şi culturale ale societăţii româneşti s-au e­­fectuat cu participarea românilor de pretutindeni, urmă­­rindu-se în mod sistematic afirmarea solidarităţii şi uni­tăţii naţionale. Cel mai­ elocvent dintre ele a fost actul înfiinţării Socie­tăţii Academice din Bucureşti (1866) — viitoarea Academie Română — printre ai cărei membri au fost aleşi chiar de la început 7 români din Moldova şi Muntenia, 3 din Tran­silvania, 2 din Banat, 2 din Maramureş, 2 din Bucovina, nefiiind uitaţi nici românii de la Fund etc. La şedinţa de inaugurare a noii societăţi, exprimînd un sentiment unanim, Timotei Cipariu, reprezentantul Tran­silvaniei , a declarat: Am început domnilor a ne elibera patria, am început a ne elibera limba. Am început dar nu am terminat, rămîne să continuăm şi să terminăm“. A termina lupta începută însemna, atît pentru Cipariu cît şi pentru toţi ceilalţi participanţi la inaugurare a ter­mina lupta pentru desăvîrşirea unităţii naţionale, luptă care fără eliberarea Transilvaniei nu se putea considera terminată. Cronicarul festivităţii, entuziastul V. A. Ure­che, arăta în darea de seamă scrisă cu această ocazie că declaraţia lui Cipariu a fost primită cu „aplauze detună­­toare“. Aplauzele menţionate de Ureche nu se adresau a­­tît marelui filolog de la Blaj, cît mai ales ideii expri­mate de dînsul, idee din care izvorîse însăşi iniţiativa în­fiinţării Academiei, în anul următor, ca o reacţie împotriva proclamării dualismului austro-ungar şi a încorporării Transilvaniei la Ungaria, se înfiinţa în Bucureşti o altă societate cul­turală intitulată demonstrativ Transilvania, printre mem­brii şi conducătorii căreia găsim de asemenea floarea in­telectualităţii române de pretutindeni. Drept „motto" al noii societăţi a fost ales un fragment dintr-o chemare la învăţătură, la minte, a bănăţeanului D. Ţichindeal: „Mintea, mărită naţie daco-românească din Banat, din Ţear­a Românească, din Moldova, din Ardeal, ..., UNIREA PRINCIPATELOR temelia unirii neamului întreg Casă care a aparţinut lui Alexandru Ioan Cuza, aşa cum arată azi. (Bucureşti, Calea Victoriei). G sau ajîge la Influenţe şi efecte Sintem­ participanţii şi spectatorii unui fenomen care se petrece în rîndurile tineretului în contactul dintre sat şi oraş: preluarea unor deprinderi de viaţă socială şi intimă şi a unor manifestări caracteristice oraşului. Orice fenomen are adîncimea unui conţinut şi formele lui de exteriorizare, legate evident de nişte realităţi, de nişte puncte de sprijin în structura societăţii. Viaţa oraşului oferă prin cinematograf, localuri publce, terenuri de sport, prin freamătul străzilor lui principale şi parcurile de plimbare, o atracţie miraculoasă pentru tineret şi tentaţia permanentă de a o cunoaşte sub toate aspectele. Zilele de sărbătoare şi de întîlniri sportive cunosc o afluenţă crescută din partea tinerilor din localităţile învecinate oraşului. Se pe­trece astfel, într-un timp scurt, un contact care nu întotdeau­na are eficienţa unui act de civilizaţie şi progres, de multe ori căpătînd unele efecte care devin supărătoare. O emancipare greşit înţeleasă din partea unor tineri ai sa­telor sau chiar oraşelor mai mici duce la un veritabil conflict de generaţii cu implicaţii destul de mari în înseşi o serie de relaţii dintre formele vieţii locale. Astfel serile de dans, orga­nizate la căminele culturale sau chiar în casele de cultură, se desfăşoară de multe ori într-o atmosferă jenantă, într-o ambi­anţă dominată de această categorie de tineri care­ au împrumu­tat superficial de la oraş o serie de deprinderi. „Orchestrele“ devin zgomotoase şi supărătoare, dansul se transformă într-o caricatură de mişcări care îşi pierd ritmul, iar această desfăşurare de 3—4 ceasuri îşi pierde noţiunile şi caracterul pentru care a fost creată. Urmărind convorbirile dintre băieţi şi fete, constatăm folosirea unui limbaj depărtat de frumuseţea şi plasticitatea limbii noastre. Gesturile cad şi ele repede în vulgaritate şi atmosfera generală se desfăşoară pe o treapt­ă de neînţeles, comparativ cu condiţiunile concepute pentru distracţie, relaxare şi cultură, în satele şi comunele unde tradiţiile populare sunt puter­nice, dansul, hora, adunările populare, momentele tinereşti se desfăşoară sub forma corectă a relaţiilor, in spiritul unei fru­moase corespondenţe omeneşti, a unor clare trăsături de ca­racter.­­! Să fie, simplu, oraşul de vină, cu formele lui evoluate de viaţă ? ! Să împiedicăm tineretului contactul cu aceste forme şi aspecte?! Nici vorbă ! Problema e alta : este tineretul sătesc pregătit suficient de şcoală, de organizaţiile de tineret, de căminul cultural, de acti­vităţile cultural-educative paralele muncii desfăşurate în ca­drul local ? Cuprinde oare suficient radioul şi televiziunea, în emisiunile pentru tineret, şi această problemă ? Presa locală şi programele de radioficare ajută destul tineretul satelor noastre spre a face, corect şi multilateral,­­жи1 spre oraş ? Urmărind diversele aspecte ale ficestui fenomen, în discu­ţiile cu mulţi tineri din satele şi comunele noastre — toţi as­cultă radioul şi urmăresc majoritatea programelor de televi­ziune — am observat, de pildă, că emisiunea Tanţa şi Costel (cum i se spune curent) — foileton satiric şi critic al micului ecran — are în multe cazuri efectul inversat. Sunt destul de mulţi tinerii care împrumută nu numai expresii, dar şi gesturi şi situaţii, socotind, greşit, că „aşa e la oraş !“ Credem că discutarea problemei tineretului sătesc priveşte toate formele de educaţie şi­ cultură, toate reţelele create pentru tineret şi mai cu seamă organizaţiile U.T.C. locale, clu­burile şi căminele culturale. Şantierele sunt un mijloc de educaţie şi îndrumare profe­sională unde mulţi tineri îşi ridică nivelul profesional ori se califică pentru meseria preferată. Aci contactul cu oraşul şi cu expresia tehnică avansată este direct, uneori brusc, multilate­ral. Sunt tineri care nu ştiu ce reprezintă şantierul pe care lu­crează, care nu cunosc rolul uzinei pe care o construiesc şi care îşi însuşesc o spoială de informare şi cultură cu care vor merge înapoi la casele lor... Ar fi necesar ca în toate aceste mijloace de contact ale tineretului cu lumea nouă a şantieru­lui, a oraşului, o mai amplă şi diversă contribuţie a tuturor factorilor sociali să se facă practic simţită. O dezbatere pe această temă, între pedagogi şi toţi răspunzătorii formelor de educaţie şi cultură, ar avea darul să pornească o acţiune spre a înlesni, în etape şi prin diferite mijloace, formarea unei mentalităţi general© ridicate şi crearea unor forme adecvate de activitate în lumea tineretului nostru sătesc. Trăim o mare epocă în care tineretul are nevoie de toate forţele culturale cu care să-şi poată defini caracterul, cultura personală, orizontul uman şi împlini concret personalitatea creatoare. Faţă de această epocă şi faţă de acest tineret se cu­vine să nu pregetăm în a căuta şi găsi modalităţile necesare, cu atît mai mult cu cît apropierea dintre sat şi oraş începe să fie o noţiune a noilor dimensiuni concrete de viaţă. BARUŢU T ARGHEZI • « Ф CALENDAR NATIONAL

Next