Argeş, 1977 (Anul 12, nr. 1-4)

1977-03-01 / nr. 1

Zilele şi nopţile eroismului Conştiinţă patriotică, conştiinţă revoluţionară Forja muncii libere dr. ing. VALENTIN IONIŢĂ Cutremurul din 4 martie a afectat foarte serios instalaţiile noastre de producţie. Dar numai în citeva zile am remediat toate stricăciunile şi acum lucrăm la întreaga capacitate; unele instalaţii, prin modernizările aduse lucrează chiar peste nivelul parametrilor iniţiali. Prin mobilizarea exemplară a colectivului nostru am reuşit deja să recuperăm o bună parte din pagubele pricinuite de cutremur, iar în lunile imediat următoare vom re­cupera întreaga cantitate. Măsura hărniciei şi totodată a capacităţii noastre tehnice este dată şi de faptul că în primele trei luni din acest an am livrat cele mai mari cantităţi de produse la export şi că am luat toate măsurile pentru a ne respecta exemplar toate con­tractele încheiate cu partenerii externi. Imediat după cutremur mulţi „specialişti" din străinătate au afirmat că petrochimia românească a căzut la pămînt, că-i vor trebui mulţi ani să-şi revină, ii invităm pe toţi aceşti pro­feţi să ne viziteze combinatul pentru a se convinge cu propriii lor ochi de puterea colectivului, de abnegaţia cu care muncim pentru a fi la înălţimea sarcinilor trasate de partid. In acest an vom realiza în combinatul nostru o producţie de 1 350 000 000 lei mai mare faţă de 1976, iar în 1978 creşterile vor fi şi mai spectaculoase prin intrarea în funcţiune a noilor instalaţii. Toa­te acestea sunt fapte concrete, palpabile de care se poate convinge oricine. Pentru viitorul Argeşului ing. MIHAI DUMITRU Erou al Muncii Socialiste directorul I.A.P. Ca participant la şedinţa comună a C.C. al P.C.R., Marii Adunării Naţionale, Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice si Sociale şi activul central de partid şi de stat am inţeles încă o dată că avem un partid care ne călăuzeşte cu înaltă clarvi­ziune mersul nostru avîntat spre zorii comunismului, că avem un conducător în persoana tovarăşului Nicolae Ceauşescu care ne oferă cel mai bun exemplu de înalt patriotism, de dăruire totală pentru destinul luminos al patriei noastre socialiste. în­tregul nostru colectiv munceşte acum în spiritul preţioaselor in­dicaţii date de secretarul general al partidului de a accelera mersul îndepliniriii planului, ritmul dezvoltării ţării în coordo­natele adoptate de Congresul al XI-lea al P.C.R. O dovadă în acest sens o constituie şi realizările lunii martie, lună în care am înregistrat cea mai mare producţie de autoturisme, de la intrarea în funcţiune şi până acum­­ 5 650 bucăţi. Pentru etapa următoare ne-am asigurat toate condiţiile depăşirii planului anual. Realizările noastre de excepţie vin să dovedească nete­meinicia afirmaţiilor că seismul din 4 martie va încetini ritmul dezvoltării, vin să confirme plenar capacitatea poporului nos­tru,condus de partid, de a depăşi chiar şi în cele mai dificile situaţii. Argumentele realităţii Ing. ION PIETRÃREANU, directorul C.P.L. Dacă există cineva, oriunde aiurea, care se îndoieşte de capacitatea poporului român de a îndeplini exemplar măreţele obiective stabilite de Congresul al XI-lea îl poftim să vină şi aici la noi la C.P.L. Piteşti — o mică familie din marea familie muncitorească a ţării — să ne vadă la treabă. In martie, de exemplu, luna în care forţele oarbe ale naturii au lovit cu toată puterea în economia românească, în combinatul nostru am realizat producţii record: cea mai mare producţie fizică lunară de P.F.L., cea mai mare producţie fizică de timplărie, cea mai mare producţie de mobilă din cei 15 ani de existenţă a combinatului. Şi pentru a arăta că tocmai în această perioadă grea am muncit mai bine ca oricînd, voi menţiona şi faptul că în pri­mul trimestru ne-am depăşit sarcinile de export cu aproape un milion lei valută, în condiţiile în care planul producţiei marfă a fost depăşit cu 8 500 000 lei. Ritmurile realizate în primele trei luni nu numai că vor fi menţinute şi în continuare dar vor fi considerabil sporite. Stau şi mă întreb nedumerit: poate oare un om de bună credinţă să pună la îndoială aceste fapte concrete, de înălţător patrio­tism, în faţa unor vorbe goale rostite în necunoştinţa de cauză ? Eu cred că nu ! Cuvinte simple despre o­amen Oamenii rămîn Planeta, cu partea ei de pă­mînt unde stele nu se văd, s-a zvîrcolit la 4 martie ca o babă smintită de primăvară. Mai mul­te secunde au devenit eternitate pentru mulţi oameni. Nenumă­ratele secunde ce au urmat zbu­ciumului nefiresc, au confirmat eternitatea celorlalţi oameni pe partea aceasta de pămînt dinspre stelele României. Dova­dă sînt oamenii-grindă care au rămas să reia modelarea cără­mizilor şi betoanelor, a metale­lor şi a sticlei, a marmurei şi a vopselelor, a sentimentelor şi a convingerilor. Uriaşa recons­trucţie stă pe oamenii-grindă, atît cei pe care-i ştim după nume, pronume, chip şi gînduri, cit şi cei pe care îi ştim şi-i numim, pe scurt, ,,noi, cei de azi". Zvîrcolirea ne-a retezat chiar şi oameni-grindă. In întreaga noastră milenară istorie ne-au fost retezaţi străluciţi oameni­­grindă. Dar iată, nici cataclis­mele naturale, cu atît mai mult cele puse la cale de oameni nu pot învinge puterea de regene­rare, aproape ciudata forţă de recuperare şi reconstrucţie a poporului nostru. întotdeauna am ştiut să ivim din străfundu­rile noastre acele grinzi în ju­rul cărora ţara a fost recons­truită. Aceste grinzi sînt condu­cătorii şi eroii. 4 martie 1977 a vorbit din nou despre conducătorii şi eroii noştri. Ca oameni, trecători pe acest pămînt, ne putem prăbuşi precum cărămizile dintr-un zid îmbătrînit. Ca oameni-grindă rămînem mereu şi mereu fiind o fără de sfîrşit coloană verte­brală a neamului românesc. Corneliu MARCU ...Cit de curată era liniştea in seara aceea... Emilia Solomon aştepta într-o tihnă albă, şi doar neliniştea, şi doar speranţa - de ritual al facerii­­ îi biciuiau bucuria. Se făcuseră orele 21,23... Atunci, ceasurile Româ­niei au îngheţat... De prin mă­runtaiele pâmîntului se năştea, pustiitor, monstruos, cutremurul, ca un sfîrşit de lume... Chiar în aceeaşi clipă, din viaţă izvora viaţa, un boţ de om, nou în­ceput de lume : fetiţa Emiliei Stoian... într-o sală de materni­tate din Piteşti, ca peste tot ÎN ACEL MOMENT, viaţa atîrna mai greu, fundamental, în tal­gerul lumii. Era 4 martie 1977.... ...Sufletu-mi zvîcnea de-atitea vaiete, pe sub hainele trase-n pripă, prăfuite, zdrenţuite de spaime ghiceam coloane verte­brale rupte, picioare fracturate, mîini zdrobite. Eram doar mar­tor, cu gîndurile pierite, faţă-n faţă cu-atîta durere. La cîţiva paşi, doctorul ortoped Paul Popescu reconstruia oameni, cu o indîrjire mai mult decit ome­nească, mai mult decit profesio­nală. I s-a terminat ghipsul, i-au mai adus. Era ca un inginer în haine albe, refăcind dimensiuni­le esenţiale ale vieţii. Zilele de 5, 6, 7, 8, 9 martie se scurgeau spre matca lor firească... ...O rudă foarte apropiată a doctorului Helban, de la acelaşi spital piteştean „N. Bălcescu“, a intrat în comă din cauza seis­mului. Ei bine, nu puteau exist atunci, rupţi în două, doctori Holban şi ruda Heiban. Doch ■ui şi omul ciu rămas, laolaiii la datorie ! După numai o ruda doctorului Heiban murea ...Peste bătrînul spital s-a a temut o taină albă, curată. E acelaşi loc unde s-au înfrunta pe viaţă şi pe moarte, sosire şi plecarea de pe lume, fetit Emiliei Solomon creşte în greu­tate, viaţa se­ adună în viaţă. N ştim dacă pe certificatul ei­­­sta scris că la naştere s­­născut o stea... ...Este 17 martie 1977, şi buh­tinele României arată timp si nin, ca o linişte albă şi curată. D. G Viaţ­a ca viaţa Nemaiauzita întrebare Aceste rînduri sînt scrise cu inima... Aceste rînduri le scriu cu lacrima... ...Aseară, 15 martie 1977, l-am revăzut pe micul ecran, cu ochii arzînd de speranţa descoperirii din moloz şi din moarte, a celor ce aveau ne­voie de el, de bătăile inimii sale, de cuvintele sale de im­­burbâtare. In acele momente juca supremul rol al vieţii sale. Spre nefericirea noastră- ultimul. De acum înainte, cei ce vor a­­vea nevoie de braţele-i puter­nice de erou, nu le vor mai putea simţi. Singura viaţă pe care n-a putut s-o scoată din moarte a fost a sa. In schim­bul dorinţei de a o salva pe alta, in schimbul gindului că acolo, la etajul 8, cineva avea nevoie de privirile şi de braţele­ sale. Şi i-a intins, cu eroism şi curaj, viaţa. Mulţi supravieţu­itori salvaţi, cărora le-a împru­mutat din setea lui de viaţă, i-au rămas datori cu multe cu­vinte de mulţumire. Mulţi îi vor păstra în memorie chipul, ochii lui negri şi blînzi, pe care creş­tea visul. Era unul din aceia care cred că imposibilul este posibil... Şi totuşi... Lui Tudor Stavru îi scriu ca unui prieten drag, plecat să mai cotrobăie şi acum cu de­getele şi privirile prin moloz şi prin lume, în căutarea vieţii. Lui Tudor Stavru îi scriu cu lacrima care mi s-a prelins pe obraji aseară tirziu... Azi, 16 martie, primăvara îmi bate-n geam cu stropi de ploa­ie. Tresar, crezînd că sînt de­getele sale, şi aştept să-l aud intrebînd, rugător, aşa cum a făcut-o de atîtea ori : „£ cineva in viată acolo ?". Dan ROTARU ! \ Fiu de argeşean Pădurile şi munţii mă ştiu pe dinafară Şi-am­ colindat cimpia cu sufletul desculţ Mi-e inima-nflorită de dragoste de ţară Şi curg din demnitatea Carpaţilor cărunţi. Străbunii mei în Argeş, n-au somn odihnitor îi regăsesc în doina şi-n cintecul de joc îmi trec prin singe cerbii acestui plai de dor. Şi-mi ard un grai miresme de brad şi busuioc. Cu Meşterul Manole mă înfrăţesc prin singe Din zborul lui spre moarte cu aripi mi-am făcut Şi freamătul Fintinii prin mine se răsfringe Cind isprăvesc urcuşul, s-o iau de la început. Ion CHINGARU doi Sîntem datori faţă de noi înşine şi faţă de urmaşi „Sîntem născuţi în sinul naturii, adesea antagonis­tă, ostilă iniţiativelor noastre, mai precis indiferen­tă, absorbită în întregime de propriile sale în­­timplări. Lăcomia ei nu cunoaşte nici odihnă, nici răgaz; nu caută pe nimeni... Pentru a scăpa de strîngerea ei ne ridicăm îm­­potrivă-i. Dacă ea constituie universul, noi am vrut, dintot­­deauna, să ne creăm un univers al nostru. Şi îl apărăm p­e truda noastră zilnică. Le Corbusier: „Bucuriile esenţiale" Loviţi puternic, sîntem impresionaţi de dramatismul mani­festării catastrofale din zilele din urmă cu care natura a în­cercat încă o dată cunoaşterea dar şi puterea noastră. Sîntem fiii pâmîntului ce l-am numit „pămîntul mamă", îl iubim, prin toată fiinţa noastră care purcede din el şi prin spi­ritul nostru care nu trăieşte decit prin el, limitat de sarcini zdrobitoare şi fără de sfîrşit, cercetîndu-i mecanismul pentru a-l supune, căutîndu-i raţiunile pentru a ne susţine demnitatea, încercînd să-i înţelegem esenţa, pentru a ne linişti. Deceniile din urmă au fost confruntate nu o dată de pro­blemele complexe pe care le ridică relaţia om-natură. Incer­­cînd să meditez la spusele slujbaşilor proeminenţi ai arhitec­turii moderne care consideră arhitectura nu numai o imagine, ci o realitate concretă, mediul creat de om, care cuprinde viaţa societăţii, „scena pe care se desfăşoară viaţa noastră" (Bruno Zevi: „Cum să înţelegem arhitectura"), găsesc esenţa gîndirii lor în „Carta internaţională a locuirii" prin care Uniunea in­ternaţională a Arhitecţilor pune în centrul activităţii membrilor săi OMUL, considerînd că orice aşezare urbană trebuie să concure la îmbunătăţirea calităţii vieţii şi la desăvîrşirea omu­lui şi a societăţii, şi să constituie astfel mărturia istorică a so­cietăţii respective. Un oraş este o creaţie complexă, o unealtă de muncă, este un cadru artificial, un organism uman de apărare şi muncă, este un act de apărare a omului împotriva aspectelor vitrege ale naturii. Cunoaştem bine că bazele de plecare sunt inegale, profesioniştii, cei ce construiesc, ştiu că faţă de posibilităţile complexe ale creşterii naturale, mjloacele tehnice raţionale ale constructorului sunt practic nişte experimente sărăcăcioase. Oricum însă asemănarea structurilor spaţiale ale naturii şi teh­­nicii este uluitoare şi totodată încurajatoare. Pasiunea colectivă ce răscoleşte epoca noastră, de puter­nică dezvoltare a ştiinţei şi tehnologiei, este cea a exactităţii; exactitatea ridicată la rang ideal, căutarea perfecţiunii. Pen­tru a practica exactitatea se cere să nu fim defetişti; se cere ordine, un curaj tenace şi putere de caracter. Pentru arhitec­tura unei epoci tehnice, aşa cum este arhitectura modernă pe care o promovăm, lămurirea problemelor tehnice din care se dezvoltă forma, este de neînlăturat. Din ce în ce mai mulţi arhitecţi acceptă această idee ca o premiză ce fereşte arhi­tectura modernă să cadă într-un nou formalism. Adesea greşi­ta interpretare a posibilităţilor oferite de tehnică duce la ma­nifestări ale unui „formalism tehnicist". Tehnica, a cărei ţintă îşi are rădăcinile în legile naturii, imprimă arhitecturii moderne impulsuri importante. Din această interpretare şi înţelegere se dezvoltă aşanumitele „forme struc­turale". Ca arhitect, consider că noi trebuie să înţelegem din ce în ce mai bine aceasta. Prin integrarea legilor tehnicii în scara valorilor estetice capătă o importanţă mai mare şi gîn­­direa economică. Nu este vorba aici de o gîndire economică meschină, în cele mai multe cazuri birocratice, ce operează re­duceri, vizind modificări minore, ci, aşa cum a subliniat în re­petate rînduri secretarul general al partidului nostru, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, „să înţelegem că trebuie trecut la o restructurare radicală, revoluţionară a înseşi concepţiei în con­­strucţii-montaj", de a găsi concordanţa deplină între util, trai­nic şi frumos, concordanţa deplină între mijloc şi scop. „Formele structurale", în general, nu rezultă din calcule, ci sînt de natură configurativă. Relaţiile dintre construcţie şi formă sînt mai complicate decît ceea ce se exprimă numai prin forma rezultată din cifre. Forma structurală se conformează le­gilor naturii încadrîndu-se totodată și în ordinea arhitecturală. A considera problema structurilor o preocupare exclusivă a in­ginerului consider că este o trădare a arhitecturii. Mă consi­der partizanul ideii că actul creator autentic în arhitectură con­stă în armonizarea deplină, într-o concepţie organică şi uni­tară a tuturor atributelor de bază ale arhitecturii: utilitate, so­liditate, frumuseţe, economicitate, flexibilitate, urbanitate şi poa­te în ultimul rînd avînd şi un specific. Folosirea creatoare a posibilităţilor intrinsece ale compo­ziţiilor spaţiale raţionale şi ale realizării tectonice şi construc­tive. Eliminarea oricăror structuri fals „tehnicizate" nu sărăceşte cu nimic posibilităţile de expresie ale arhitecturii, ci dimpotri­vă, elimină, în majoritatea cazurilor, confuzia. Aceasta creează în acelaşi timp premisele optime pentru utilizarea cea mai ra­ţională şi economică a mijloacelor tehnice şi plastice, pentru obţinerea randamentului optim cu minimum de cheltuieli sub toate aspectele: spaţial, constructiv-structural şi estetic. Tendinţa raţională, dominantă în practica proiectanţilor practicieni, de a se alege structurile cele mai logice, economice şi uşor inteligibile, expresive şi totodată sincere soluţiei spaţi­ale şi schemei constructive devine astfel factorul esenţial al formei arhitecturale. Ca idee şi substanţă, concepţia „structurii portante spaţia­le", preferată de natură şi accesibilă astăzi din ce în ce mai mult tehnicii constructive prin adoptarea tehnologiilor avansate şi realizarea structurilor spaţiale, constituie o concepţie de or­din superior în gîndirea şi practica inginerească. Gîndirea spa­ţială apropie astfel inginerul de domeniul specific arhitectului, de formarea spaţiilor funcţionale. Se impune ca ei să se în­­tîlnească cît mai mult pe acest teren. Această colaborare com­plexă trebuie să fie permanentă. Spiritul inventiv, iscoditor trebuie să mediteze... Ca o re­acţie la puternica lovitură pe care am trăit-o cu toţii la 4 mar­tie, încordarea noastră de astăzi trebuie să dezlănţuie energii nebănuite, care să ducă la găsirea soluţiilor celor mai bune pentru ca, într-adevăr, construcţiile pe care le imaginăm pe planşetă să reziste tuturor încercărilor unei naturi uneori dez­lănţuite. Putem face afirmaţia că în încercarea din 4 martie construcţiile­ Piteştiului, ca şi cele din alte oraşe ale judeţului, au rezistat în condiţii deosebit de bune. Este şi un merit al constructorilor care, pe lingă că şi-au arătat încă o dată com­petenţa profesională, au pus parcă şi o parte din sufletul lor, amintind la o scară mult dimensionată că legenda Meşterului Manole este extrem de actuală. Fără pasiune, fără o parte din conştiinţa noastră de oameni ai naturii nu se poate face nimic, sau mai exact, nimic durabil, nu numai în arhitectură, ci în orice alt domeniu al activităţii umane. In anumite mo­mente, omul reîncepe să creeze şi acestea sunt clipele sale de fericire — spunea cineva, arhitecţii şi constructorii piteşteni au fost şi trebuie să rămînă în aceste clipe, cînd munca lor a fost confruntată cu natura dezlănţuită, lucizi creatori pentru gene­raţiile de azi şi pentru cele de mîine, oamenii care înglobează, în construcţiile proiectate şi apoi ridicate, o mare parte din fericirea sau nefericirea semenilor lor. Şi la această fericire trebuie să mediteze spiritul lor inventiv şi iscoditor... arh. Nicolae ERNST

Next