Ateneu, 1969 (Anul 6, nr. 1-12)
1969-01-01 / nr. 1
PUNCTE DE VEDERE tribulaţiile normativului Bazată deseori pe controverse, estetica n-a făcut niciodată abstracţie de caracterul normativ sau explicativ după caz, al disciplinei. Cum de acei pot rezulta diverse precizări teoretice, aceasta înseamnă că avem dreptul să ne întrebăm în legătură nu numai cu calitatea normativă a esteticii în general, ci şi cu cea a esteticii marxiste, aş zice, în special. Aici, se pare, stă partea cea mai sensibilă a problemei, iar dezlegările, deloc uşoare, trebuie s-o recunoaştem, facilitează lămuriri şi în alte registre ale discuţiilor. Mai întîi trebuie observat că vorbind despre latura normativă a gîndirii estetice marxiste înseamnă că se impun unele precizări. Căci conceptul de „normativ" se află, fără exagerare, în vecinătatea „dogmaticului", totul fiind doar o chestiune de dozaj şi potenţare, cum tot în virtutea potenţării cred că se pot face, cel puţin parţial, diferenţierile dintre „normativ" şi „explicativ". De aceea, dincolo de întrebarea dacă critica estetică are caracter normativ sau explicativ, absolut utilă şi ea, se cuvine să ne lămurim în ce măsură şi intensitate cele două laturi operează în cîmpul artistic şi totodată ce factori le cheamă la viaţă. De aici şi o anume coloratură a judecăţilor estetice, adică marea lor acomodare la diversele ecuaţii ale vremii. Desigur că afirmaţia pare vulnerabilă în flancurile ei susceptibile de vulgaritate, dar, în fapt, istoria gîndirii estetice nu este o acumulare de segmente individuale, ci fiinţarea unor direcţii fundamentale, sensibilizate şi structurate periodic şi în progresie. Este un adevăr pe care l-am dori ilustrat prin fapte din viaţa artistică şi pe care cititorul şi-l poate figura fără dificultate. Cu toată opoziţia frapantă dintre clasicism şi romantism, ca să citez doar o secvenţă devenită de altfel comună, sau competiţia Maiorescu- Gherea, niciodată nu au fost anulate conceptele de bază în totalitatea lor. Este drept că în momentele de aprindere a conflictelor aparenţele convingeau de adversităţi ireductibile. A avut însă grijă istoria să restrîngă sensibil aripile încordate ale extremităţilor, astfel că în aceeaşi albie a timpului cercetătorul poate surprinde deseori ciudate trunchiuri de concepte. Căci nimeni nu mai face astăzi imprudenţa să-l înlăture frontal pe Maiorescu în favoarea rivalului său, şi dacă ne gîndim bine însuşi Gherea a avut prilejul să rostească cuvinte de apreciere pentru mentorul Junimii. Faptul nu trebuie să trezească mirare, nici îngrijorare. Mutaţia sistemelor nu se face prin anulare, ci prin corectarea extremelor şi a exceselor. Parnasianismul este un exces faţă de simbolism şi invers, ceea ce impune generaţiilor scuturarea balastului, adică a acelor aspecte speciale care justifică, de fapt, şi dau coloratură unei grupări artistice individuale şi temporale. Tocmai în momentele de maximă încordare îşi impun prezenţa, în chip gradual, ambele laturi ale criticii estetice : explicativă şi normativă. Boileau şi-a fixat codul dogmatic, dar a avut grijă, ca şi Aristotel altă dată, să explice atributele dramei, poeziei, realismului sau ale frumosului, să spunem, în manieră sui, generis, intuite, totuşi, ca fiinţe estetice perene, însuşi Engels cînd şi-a asumat cunoscutele răspunderi teoretice şi-a propus înviorarea aceloraşi concepte fundamentale, ca dovadă că generalizările sale pornesc de la experienţe efectiv consumate ca Homer, Dante, Shakespeare, Schiller şi cel mult Honoré de Balzac. Numai că formulările lui Engels n-au avut decît caracter explicativ, nicidecum normativ şi cu atît mai puţin dogmatic. Doar atunci cînd împărtăşea prin scrisori cunoscuţilor probleme privind esenţa romanului, aspectul normativ era implicat fără îndoială. Curiozitatea este că, deşi iniţial au avut alt destin, observaţiile lui Engels, Marx sau Lenin au căpătat ulterior încordări nuanţat normative. Ne amintim cu toţii, de pildă, de discuţiile mai vechi prilejuite de atacurile la adresa gîndirii marxiste, cum că aceasta ar păcătui prin caracterul său prea terestru şi expres dogmatic în estetică, vizarea ţintind îndeosebi spiritul de partid. Privind lucrurile de la distanţa unui deceniu, putem înţelege, fără îndoială, că învinuirile respective erau nedrepte şi exagerate şi, în chip paradoxal, dacă înseşi răspunsurile polemice, bine intenţionate ar fi revăzute astăzi, cititorul ar surprinde de îndată justeţea de fond dar şi stîngăcia argumentărilor. Şi aceasta pentru că nu se ţinea seama, nici dintr-o parte nici din alta, de caracterul fluctuant al normativului. Pentru noi este limpede că în anii postbelici, de refacere culturală, direcţionarea îşi cerea neapărat drepturile, ca arta realistă să izbîndească din nou. Ca atare limbajul estetic fundamental trebuia reabilitat. Desigur că temeiul se cuvenea să fie organismul nostru naţional, propria noastră experienţă artistică de un secol şi mai bine, cu soluţiile cunoscute, istoria, folclorul şi realităţile ţării, devenite permanente apărate de multe generaţii de intelectuali români. Dar aceleaşi adevăruri şi-au aflat confirmarea în însăşi gîndirea marxistă, şi astfel noua orientare a căpătat un spor de vitalitate. Era de aşteptat, aşadar, ca, pînă la reaşezarea faptelor pe verticală, presa noastră să facă apostolat direcţional, ca noua generaţie să primească lămuririle trebuitoare. Cît priveşte prejudecata că gîndirea estetică marxistă ar fi neîndestulătoare mi se pare o falsă problemă. Mai întîi pentru că nu toate contribuţiile marxiste au fost evidenţiate. Pe de altă parte, gîndirea estetică marxistă nu s-a închegat în sistem ca cea a lui Hegel, să spunem, ci s-a oprit la cîteva legi generale, intuite încă de la Aristotel, noutatea stînd în calitatea lor teoretică. întrucît clasicii nu au continuat cercetările în această direcţie, nu se cuvine să ne descurajăm. Din contra, aş crede că aici stă principala calitate a contribuţiilor, căci formulările lor devin extrem de elastice, tocmai prin caracterul de mare generalitate. Dacă şi-ar fi închis cercetările în sistem, precizînd cele mai mici încheieturi, ele ar fi fost destinate unei singure sfere de temporalitate, iar cititorii i-ar fi simţit fie caducitatea, fie povara dogmatică. De aceea, dacă dincolo de corpul consistent al legilor generale există în gîndirea estetică marxistă un spaţiu alb intuit de clasici, ca în tabelele lui Mendeleev, este de datoria fiecărei generaţii în parte să opereze haşurările respective, acestea echivalînd, pe plan teoretic, cu nestatornicia gustului artistic, în cutele sale cele mai efemere. Din păcate însă contribuţia noastră încă nu s-a făcut simţită cu suficientă rigoare. Pentru că în textele clasice nu găsim formulări suplimentare pentru a lămuri ciudăţeniile unor inovaţii care ne incomodează, se iscă anumite situaţii speciale, prezente în dezvoltarea artistică a ultimilor ani. Pe de o parte este vorba de confruntarea tezelor învăţate în şcoală cu diverse fenomene literare recente. Cum identificările mecanice nu se produc, după prejudecata legiuitorului, acesta frînează din exces de zel avîntul în creaţie. în gîndirea lui comodă speră să convingă şi pe alţii, prin studii superficiale, că ar sta la adăpostul clasicilor, eroare de mai multe ori gravă, în primul rînd că dovedeşte astfel o regretabilă lipsă de iniţiativă şi de personalitate, şi apoi pentru că învesteşte pînă la exces estetica marxistă cu aceleaşi atribute normative, deşi perioada de ucenicie a fost de multă vreme depăşită. Desigur că inovaţia este semnul cel mai categoric al contemporaneităţii. Din păcate există însă tendinţa ca această noţiune vitală să fie echivalată cu alta reprobabilă, influenţa străină, singura raţiune, chipurile, emulativa pe planul creaţiei. De aceea, cînd întîlnim un fenomen novator, cred că se cuvine să ne întrebăm cine l-a determinat: ultimul stoc de traduceri străine sau cuprinde simţirea noastră etnică transfigurată în sensibilitate modernă. Istoria noastră culturală ne oferă destule exemple ilustrative, cu sugestii de îndreptare. Nu aduc nici o noutate dacă amintesc că totdeauna cînd au fost momente sensibile pentru inovaţii, cu chipuri de rele ispititoare, ne-am îndreptat către noi înşine. Recunoaştem calitatea emulativă a influenţelor, dar ele nicicînd nu au constituit o literatură, ca să citez iarăşi un adevăr din vechime. Cultivarea lor necesară, este drept, dar temporală, trebuie să ducă neapărat la iscarea „curentelor indigene". Cu toată tendinţa de universalizare a artei moderne, mai ales în privinţa mijloacelor tehnice de expresie, ea nu se rupe de spiritul naţiunii care o naşte. Acest lucru poate fi sesizat chiar şi la Kafka, Ionescu şi cu atît mai mult în proza contemporană americană. Ne amintim că Iorga a salutat cu entuziasm prima plachetă de poezii semnată de Lucian Blaga, tocmai pentru că exerciţiile tehnice inedite s-au incifrat în simţire românească. Se cuvine aşadar ca nici scriitorii contemporani să nu se drapeze în figuraţii artificiale, mimînd cu naivitate modelele cunoscute, în ritmul modei literare, aşa cum se întîmplă unor tineri, crezînd că fronda, teribilismul şi expresia controversată sînt cheile magice ale artei moderne şi prind bine pe oricine. Dar fie forma cît de neaşteptată, ea se animează numai atunci cînd ilustrează un destin literar şi uman. Şi cu aceasta nu am rostit decît unul dintre marile adevăruri eterne în privinţa gîndirii estetice, cunoscute de toată lumea. Numai că el stă învăluit în aparenţe mereu schimbătoare. Este locul şi momentul intervenţiei criticii estetice explicative, pentru haşurarea spaţiilor albe, întrucît cea normativă şi-a făcut datoria, oferindu-ne indicaţii teoretice fundamentale pe temeiul gîndirii marxiste. Căci se impune în faţa fiecărei generaţii lămurirea unei probleme esenţiale: delimitarea teoretică de înaintaşi şi de cultura contemporană universală, pentru a şti ce se cuvine acceptat în munca noastră de progres artistic. Desigur că operaţiunea nu este deloc uşoară, în primul rînd că epocii noastre îi este caracteristică emulaţia progresivă a sintezelor, cum observa şi Lucian Blaga, referindu-se la o perioadă mai veche. Dar de la sinteză la influenţă este o distanţă considerabilă şi persistenţa nesiguranţelor poate deveni periculoasă, căci niciodată nu am înţelege îndeajuns în ce măsură cutare mişcare artistică ne exprimă pe noi înşine şi nici dacă cutare formulare din alfabetul estetic contemporan, absolut viabilă în altă parte, devine sau nu hibridă pe teren românesc. Se impun, cu alte cuvinte, noi precizări privind estetica momentului nostru, care să ne dea mai multă siguranţă teoretică şi să înlesnească perspectivele către universalitate ale artei contemporane, deziderat de supremă nobleţe spirituală. Petru Ursache breviar atitudini Amintiri despre purificare Un poem de largă respiraţie, baladesc ca viziune şi euritmie, publică Tudor George In „România literară” nr. 10. „Amintiri de la bala cu aburi” exprimă pregnant forţa artistică, neobişnuita voluptate a cuvîntului şi dimensiunile temperamentale ale poetului. Pornind de la motive indice şi romane, Tudor George imaginează o metaforă virilă despre purificarea trupească şi spirituală. Poetul cultivă imagini rebele, simbolistica sa este cind solemnă, cînd de o stranie moliciune levantină, ca în aceste strofe, citate cumva la întîmplare, pentru că aproape fiecare vers al poemului merită reluat: „Şi prin această junglă virilă / Amiresma cultul femeii / Prin hărmălaia de duhuri, virilă / Dansul felin al Salomei !”; sau: „Or poate carnea fumegă-n zori / Trăind coşmarele cele mai varii / Cînd beţivanii de gladiatori / Tînjesc să frîngă-n bucăţi cezarii”. Versificaţia curgătoare, realizată aparent fără efort, ascunde adesea subtilităţi de construcţie a frazei de un mare rafinament : „Şi pentru ca mersul iar să-mi apară / Necesitatea providenţii, / Deprinşi cu plutirea paşii mei răsunară / Concretelor lespezi pocnindu-mi galenţii”. Poemul este definitoriu pentru destinul literar singular al lui Tudor George şi pentru descendenţa sa aparte din lirica simbolistă interbelică. Aliaj de inefabil şi vitalitate, de incantaţie şi sugestie „Amintiri de la baia cu aburi” dă glas eternei aspiraţii către puritate a celui menit să-şi depăşească limitele propriei naturi. Autoportretului frămîntat şi tragic ce însoţeşte poemul i se potriveşte admirabila strofă din final, suavă şi revoltată, concepută în stil villonesc : „Doar într-o curte la un catarg / Cînd vîntul semincepu să sufle, / Văzui cum zboară-n apusul larg / Un stol de îngeri-un stol de rufe”. Mihail Sabin O valoroasă monografie teatrală Sub egida Comitetului Judeţean de Cultură şi Artă a apărut lucrarea ,,Bacău, două decenii de teatru”, consacrată activităţii instituţiei teatrale locale care şi-a sărbătorit, după cum se ştie, două decenii de activitate în cursul lunii octombrie 1968. Autorul ei, C. Isac, nu-şi rezumă cercetarea la o simplă incursiune documentară, ci urmăreşte sistematic şi cu un ascuţit spirit critic evoluţia artistică a instituţiei. Activitatea teatrului este privită în contextul istoric-cultural al oraşului iar coordonatele dezvoltării ei, puse în acord cu dinamica întregii mişcări teatrale. Originalitatea şi obiectivitatea lucrării se desprind şi din periodizarea celor două decenii de activitate după criteriile polarizării energiilor creatoare ale colectivului pe anumite direcţii distincte, din stilullimpede şi concis al analizei, din străduinţa de a afla resorturile interioare care au determinat atît succesele cît şi insuccesele teatrului. Aşa cum s-a remarcat şi în alte periodice, monografia teatrului din Bacău semnată de C. Isac este un document critic de valoare, o contribuţie la cercetarea istoriei acestui teatru din Moldova, pe care o putem situa printre lucrările monografice menite să consemneze şi să explice particularităţile vieţii culturale şiartistice ale oraşelor noastre. I A rfKiNiighil 3L MARTORI IN VIAŢĂ despre Eminescu şi Creangă De curind am realizat pentru TV un film documentar cu un subiect care, fară să fie senzaţional, poate stîrni, totuşi un oarecare interes. In acest Ulm, doi oameni spuneau că l-au văzut pe Eminescu şi că i-au auzit glasul. Dacă de la moartea lui Eminescu se vor împlini 80 de ani, acela care a fost la o virstă conştientă in timpul vieţii poetului trebuie să se afle acum in jurul a 90 de ani. Cel de al doilea, si mai rar, privilegiat, e ca un asemenea om să fi avut norocul să se fi aliat in anii copilăriei in preajma poetului. Cini dintre contemporanii televiziunii pot spune că au avut un asemenea noroc ? Absenta atributelor tehnice specifice vremii noastre au lipsit posteritatea de o imagine cinematografică a chipului lui Eminescu, înregistrată pe peliculăi. Niciodată nu vom ști cum suna glasul poetului cînd ii recita pe Goethe, pe Heine, sau cînd declama versurile sale. La întrebarea : citi dintre contemporanii televiziunii mai pot spune că l-au văzut pe autorul „Luceafărului" şi că au vorbit cu el ? din fericire mai putem răspunde cu o cifră pozitivă. Am cunoscut doi asemenea oameni. Unul este un ţăran din Ipoteşti, moş Dumitru Leancă. Bineînţeles, era copil cind l-a văzut pe poet. Interesant este şi faptul că Eminescu i-a vorbit, cerindu-i, probabil in glumă, să-i aducă un pui de cocostîrc de pe o casă. La asta, băiatul de atunci ar fi reacţionat, în ciuda bănuţului primit, prin refuz, de teamă să nu strice acoperişul şi mai ales de teamă că o să-l bată baba. Moşul mai spune că i l-a văzut pe Eminescu cum „buciuma dintr-un buciumaş", brodind de acum legende pe o imagine fugară din copilărie. Moş Leancă nu precizează anul cînd a avut loc scena evocată. El spune doar că avea pe atunci şapte ani. Este posibil ca aceasta să se fi petrecut cu doi ani înaintea morţii lui Eminescu, respectiv în anul 1887, când poetul devastat de boală se alia la sora sa Henrieta, la Botoşani. E probabil să fi dorit să privească orizonturile natale din pragul casei părinteşti şi să fi fugit de suferinţele trupului şi de cele ale sufletului, la Ipoteşti. Din păcate, datele pe care ni le-a dat interlocutorul nostru nu coincid intru totul. Scena povestită rămine însă veridică, cel puțin din două motive : casa moștenită din bătrîni a lui Dumitru Leancăi s-a aliat dintotdeauna peste drum de casa familiei Eminovici, iar moșul se află in al nouălea deceniu de viaţă. Al doilea martor este Dumitru Şoimaru, nepot al lui Ion Creangă. L-am găsit în locuinţa sa din Tg. Neamţ, care este de fapt casa preotului David Creangă, frate al mamei poveşti s. A. Ion Luca şi manualul de clasa a Xll-a Să fie un destin nefast care urmăreşte scrisul dramaturgului Ion Luca și după consacrarea lui definitivă și oficială în istoria literaturii ? In manualul experimental destinat clasei a Xll-a de liceu (anul IV licee de specialitate) lui Ion Luca i se dedică la paginile 102—103, 18 rînduri din care elevii ultimei clase liceale află că acesta este autorul cîtorva piese printre care : „Amon Ra”, o poveste de dragoste din Egiptul de acum patru mii de ani, „Rachieriţa” (asupra căreia se insistă ceva mai mult), „Morişca”, ,,Pelina,, şi „Apele în jug”. După o nedreaptă şi revoltătoare tăcere în junii operei unuia din cei mai proeminenţi dramaturgi moldoveni interbelici manualul nu face altceva decît să închidă un ciclu care a însoţit o viaţă pusă în slujba teatrului românesc şi o operă originală, remarcată prin valorile ei de limbaj şi construcţie comparabile cu operele de frunte ale dramaturgiei noastre. Notaţiile fugare din manual observă, e drept, că opera lui Ion Luca este sursa unor importante contribuţii la peisajul dramaturgiei interbelice, dar constatarea apare de domeniul informaţiei şi nu al analizei didactice, care se cuvenea făcută, cel puţin la nivelul celorlalte pagini ale capitolului. Opera dramaturgului poate fi discutată în planul cel mai divers iar înscrierea ei în perimetrul teatrului nostru, nu poate fi pusă la îndoială de nimeni. Or, în acest context, definirea piesei „Amon Ra”, un poem de o rară frumuseţe stilistică şi o gravă meditaţie filozofică despre umanitate, printr-o propoziţie cu iz de reclamă comercială ca şi ignorarea unor lucrări de rezonanţă şi de o verificată rezistenţă (de ex. „Icanii de pe Argeş”, „Femeiai cezarului”, „Alb şi Negru”, „Chiajna”, „Cuza Vodă”) denotă un punct de vedere de-a dreptul bizar dacă nu o insuficientă informaţie. Să nu uităm că în liceu se formează gusturile pentru literatura naţională. In acest caz, dacă-1 considerăm pe Ion Lura un scriitor acceptat, atunci de ce nu este studiat la dimensiunile lui exacte, de ce se exemplifică din opera lui doar aspectele nesemnificative ale temelor sociale şi nu complexitatea caracterelor şi mai ales contribuţiile de limbaj dramatic ? în urmă cu cîţiva ani Tudor Arghezi denunţa nedreptatea ce se făcea unei opere demne de stimă dar care „tulburai” anumite spirite confortabile. Ion Luca devenise un caz trist de ignorare a valorilor reale, poate dintre cele mai triste cazuri din istoria literaturii române moderne. După cum vedem, dosarul Luca încă n-a fost închis ; ne mîngîie doar gîndul că manualul aici amintit se subintitulează „Experimental”. Laureaţii Dincolo de aspectele, oarecum sportive, aleacestei ultime bienale de teatru pentru amatori „I. L. Caragiale”, rămînem statornic cu sentimentul satisfacţiei de a fi intuit valori reprezentative. Desigur, nu e vorba întrun mod absolutizant despre valori reprezentative spectacologice din toate sistemele instituţionale participantela cea de-a V-a ediţie a festivalului. Căci dacă ar fi fost aşa, judeţul Bacău ar fi trebuit să fie prezent pe scena tradiţională a finalei de pe Lipscani, şi cu o echipă de teatru a vreunei case de cultură din aşezăminte şi cu o echipă de teatru a vreunui club sindical. Selecţia interjudeţeană a operat riguros şi, poate, dintr-un anume punct de vedere, în favoarea noastră, iată de ce din 5 probe la care s-a participant la Bucureşti, 3 au adus titlul de laureaţi, ceea ce i se întîmplă pentru a doua oară Bacăului înistoria concursurilor republicane. Echipa de teatru a Căminului cultural din Faraoani îşi încununează cu titlul de laureată o activitate continuă de 12 ani care a debutat cu un premiu III pe ţară. 5 dintre componenţii echipei sunt absolvenţi ai cursurilor de teatru ale Şcolii populare de artă din Bacău. Menţionăm aportul deosebit al regizorului Ion Mihăilescu şi a interpreţilor Ştefan Severin, Leonida Moldoveanu, Eugenia Dobrescu. Actuala formaţie, s-a caracterizat prin omogenitate adusă la un nivel artistic de virtuozitate. Ea a dovedit o matură înţelgere a texturii dramatice şi o capacitate deosebită de transmitere directă la public a replicilor pline de haz şi deseori încărcate de ironie ale piesei lui Paul Everac, „Vizită la Malu”. Se cuvin apoi adăugate calităţi ţinînd de ritm, autenticitate şi soluţii regizorale. Sofia Budescu de la Clubul „23 August” din Moineşti, deţinătoarea unui alt titlu de laureată, este o actriţă de sensibilitate, cu un repertoriu interesant, dispunînd de o mare ştiinţă a folosirii mijloacelor artistice cu care este înzestrată. Recitind „Memoria adolescenţilor” de Nina Cassian, a emoţionat prin acurateţe şi expresivitate. Teatrul popular din Municipiul Gh. Gheorghiu- Dej s-a prezentat în concurs cu valoroasa şi deosebit de dificila lucrare a dramaturgului Horia Lovinescu, „Petru Rareş”. Reprezentaţia s-a întemeiat pe rezolvări scenice bine gîndite din care n-a lipsit uneori spectaculosul, reunind interpreţi familiarizaţi cu larga respiraţie a pieselor istorice. Regia (Ilie Mitarcă) a excelat prin virtuţi artistice subliniate, rafinament şi bun gust. Colectivul păstrează cîţiva interpreţi valoroşi care au jucat şi în „Marele fluviu îşi adună apele” — spectacol laureat cu cîţivaani în urmă. (Ilie Mitarcă, Mihaela Creţu, Nicolae Tatu). Rezumînd consideraţiile în jurul ultimilor laureaţi ai mişcării artistice de amatori din judeţul Bacău, se impun acele elemente comune care stau la baza triplului succes repurtat : — vechime şi continuitate; — valoare repertorială; — nivel artistic elevat. Succesul repurtat de formaţiile artistice ale judeţului Bacău, la care se adaugă spectacolul cu „Baltagul” prezentat la Bicaz, de asemenea laureat, bucură pe toţi interpreţii, regizorii ca şi pe MATTIS—TEUTSCH „Nud de femeie“