Ateneu, 1969 (Anul 6, nr. 1-12)

1969-01-01 / nr. 1

torului humuleştean. Fiica preotului David Creangă, a moştenit casa şi a lăsat-o la rîndu-i fiului ei, Dumitru, care o stăpîneşte şi astăzi. Casa „bu­nelului" — cum spune cu duioşie Du­mitru Şoimaru — păstrează aproape neştirbită,­ar moşiera de acum aproape o sută de ani: laviţe vechi, icoane, găvane cu nuci, sfeşnice, scoarţe mol­doveneşti, lăzi de zestre pictate cu trandafiri mari şi roşii, pe fond verde. Peste toate, un miros de tun, de mere pirguite. Toamna, moş Şoimaru Herbe vin de măcieşe, pe care şi le culege singur. Vinul dădăcit şi fer­ment­at după relele misterioase este investit cu puteri magice, poate nu iară te­mei, dacă ne-am gindi că moş Şoi­maru s-a restabilit rapid — şi asta la 90 de ani — după­ o intervenţie chi­rurgicală. Cine ar bănui că pragul casei anonime care stă intr-o rină pe una din uliţele care duc spre Humu- Ieş­i a fost trecut de Creangă deseori şi de Eminescu o dată sau de două ori şi că aici i-a văzut pe cei doi mari prieteni şi moş Şoimaru. „Eram prin clasa a IlI-a primară... — începe D. Şoimaru să-şi depene amin­tirile. Noi stăteam aici, alăturea, e­­ram megieşi. Eu eram toată ziua pe aici şi prin grădină. Asta era prin iu­­nie-iulie. Odată, cînd am venit, „bu­nelul" mi-a zis: „Stai pe aici că ai să-l vezi pe Creangă. Mi-a scris o car­te poştală, că vinei" Venea de la laşi la moşu-său. Erau aici un păr şi un nuc şi mai erau doi bolovani mari". Cei doi copaci pe care ii evocă Du­mitru Şoimaru sînt şi acum, bătrini pe atunci, monumentali astăzi. Pe a­­celaşi loc se află tintina de piatră, cu apă bună, rec­e, din care o fi băut pe săturate şi autorul „Amintirilor", chiar dacă preferase şi vinul pregătit de moşu-său. „Acolo s-au aşezat de vor­bă — continuă interlocutorul meu. Cum a venit Creangăi, m-am dus și i-am sărutat mina. A început cu de­ale lui, cu ris, cu glume. El le spu­nea, dar nu rîdea, ferească Dumne­zeul Numai că mă cheamă „bunelul": „Du-te pină la Deli, că era crîșmă vizavi, adu două kile de vin". Mă în­torc cu vinul și i-i dau lui Creangă in mină... I-a fost somn şi s-a culcat. Chiar in odaia asta a dormit. în casa asta a venit o dată, la vreun an, un an şi jumătate de atunci cu Mihai Eminescu şi au dormit aici. Mergeau spre mînăstiri... Murise mama lui Creangă şi unde să se ducă decit la moşu-său ? Au dormit aici, au beat !". L-am întrebat dacă mai fine minte cum arăta Eminescu. Răspunsul a fost laconic : „Era frumos... Şi avea o voce tare plăcută­­". L-am întrebat dacă ştia atunci pe cine văzuse : „Nu, nu ştiam. Abia după aceea am aflat şi mi-a părut tare rău că n-am stat să ascult ce spune !". Dumitru Şoimaru avea zece ani cind l-a văzut pe Eminescu. Amintirile sale au un cadru de desfăşurare foarte ve­ridic, iar tonul este sincer. Cu toate acestea întîmplările relatate nu sunt menite săi Îmbogăţească istoria lite­rară. Preţios este insă faptul că la aproape 80 de ani de la data cînd cel mai mare poet al românilor s-a petre­cut de pe lume, auzim oameni care răspund nostalgiei noastre incurabile, că i-au văzut chipul şi l-au auzit, şi aceştia sunt poate ultimii lui martori în viaţă. Victor Frunză Cultură şi valoare in­epică Fundamental şi esenţial pentru romanul modern nu este faptul, ci viziu­nea ce se restructurează din el şi îl face posibil ca o structură şi valoare epică. Romanul actual este în mare parte în stadiul de cultură a epicului, a viziunii ca valoare sieşi, şi ca strat social, psihologic. Explicaţia nu pare a fi greu de găsit: proza tinde, după experimente de tot felul, la o cultură­ a ei, mai bine spus la o formă superioară de intelectualitate ce se află în oricare roman am deschide. Intrusul nu e numai o naraţiune, o derulare de fapte semnificative în raport cu fenomenele istorice care le condiţionează, le clasifică, le propune o rezolvare, ci şi un roman de esenţă intelectuală, de probleme adînci ale conştiinţei,­ e, altfel spus, un text reflexiv şi presupune o percepţie educată, un înalt grad de luciditate, de gîndire. Valoarea lui se face cunoscută şi prin putinţa de a înţelege ceea ce se ascunde, imprevizibil, dincolo de propoziţii, dialoguri. Romanul de­vine astfel potrivit, înţeles, o meditaţie, o existenţă proprie ce are nevoie de anumite chei pentru a fi receptată. Tendinţa aceasta spre intelectualitate, meditaţie nu exclude trăitul, experienţa. Ea se manifestă, în proporţii di­ferite, în stil. Nu se mai elaborează în stil plat, cenuşiu, jurnalistic, ci clasic, sobru, uneori eruptiv, de o intelectualitate indiscutabilă. Nicolae Breban are stil, iar Şerban Nedelcu rămîne într-o fază de reporter, de meşteşugar. Valoarea, evident, este net superioară la primul. Inexistenţa unui stil original, de recunoscut oricînd, este o problemă a întregii proze actuale şi mărturisim că preferinţele merg cu nici o rezervă, spre roman­cierii şi povestitorii cu stil bine precizat, efectiv intelectual. Două romane excelente, Vestibul şi Interval, de Al. Ivasiuc, sînt în pri­mul rînd meditaţii, o imensă dramă a inteligenţei şi apoi naraţiuni ce propun viziuni, structuri. E la Al. Ivasiuc pe lîngă o experienţă şi o per­cepţie excepţională, o cultură ce se desfăşoară odată cu viaţa personaje­lor care, efectiv le-o condiţionează într-un fel (v. Ilea). Ei se exprimă într-un stil intelectual, definit şi rareori „naturalismul" le este apropiat, conversează degajat, cu înţelepciune. Lungul şi filozoficul monolog inte­rior al lui Ilea nu este altceva decît o restituire prin limbaj a unei gîn­­diri ce caută să se elibereze de sine şi să ajungă la un nivel al adevă­rului. Scrisorile neexpediate, tot ce reflectează dr. Ilea provine dintr-o conştiinţă estetică tragică, căci romancierul vede meditaţia ca o formă de cultură a epicului şi a personajului creat : „Toate faptele ţi se par acope­rite de necunoscut, chiar cele pe care le ştii foarte bine : nu-mi dau sea­ma dacă spaima derivă din neprecizat sau neprecizatul din spaimă. Fru­moasa continuitate şi adîncime a lucrurilor pe care am găsit-o prin tine s-a întors împotriva mea. Imaginea ta muzicală de aseară m-a bîntuit toa­tă noaptea şi cînd, în sfîrşit, s-a luminat cenuşiu, aşa, ca după toate in­somniile, oricare ar fi anotimpul, am începu­t să mă gîndesc stăruitor ce s-a-ntîmplat cu mine, să încerc să descompun în minte dragostea mea. Ca s-o regăsesc, mai întîi trebuia să mă îndoiesc chiar şi pentru o cli­pă, că e într-adevăr dragoste şi nu o nebunie ciudată, un fenomen de vîrstă sau poate umbra înşelătoare a unei nemulţumiri surde a unei stări speciale" (Vestibul, p. 31). De fapt, romanul actual redescopere meditaţia şi promovează înţelepciu­nea, mitul. Faptele sunt văzute, dar structura e doar sugerată. Romancie­rul modern este un estetician, îl preocupă teoria romanului şi chiar în­cearcă s-o pună de acord cu opera. El îşi expune ideile, „ştie" ceea ce e romanul şi numai după aceea scrie. Cultura şi chiar erudiţia nu sunt un obstacol în creaţia epică. Toţi marii romancieri au fost oameni de cul­tură, spirite erudite, cu dispoziţii spre idei, dacă nu sisteme filozofice. Fluctuaţia, sau sincronizarea culturii în straturile epicului, naraţiunile — de orice întindere, ridică valoarea prozei actuale. Multe cărţi sunt ratate din cauza neînţelegerii esteticului romanului, condiţiei lui. Să nu se în­ţeleagă că pledez pentru teorii apriorice, gata făcute. Dar fiecare prozator şi mai ales cei tineri sunt „datori" ca preocupările lor să fie îndreptate şi spre estetica operei, să-şi verifice posibilităţile de creaţie, de tehnică. Sunt curios cum ar defini romanul N. Ţie sau Aurel Mihale, prozatori foarte „la modă" într-o vreme şi aproape uitaţi azi, de critica literară.. Profunzimea estetică a romanului actual se datoreşte şi meditaţiei asupra condiţiei sale, asupra tehnicii, realismului. Orice experienţă nu poate fi ridicată pînă la nivelul de artă dacă scriitorul nu o introduce în estetic, în ficţiune, printr-un proces de esenţializare, sincronizare spirituală cu propria-i sensibilitate. Proza este o experienţă morală şi un fapt de cul­tură, dobîndite şi finalizate în realul gîndit sub aspecte nemaicunoscute. Pseudovalorile ce se desprind prin divulgare din circuitul valorilor au o insuficientă spiritualitate. Cine citeşte un roman nu-i parcurge paginile numai în căutarea senzaţionalului, a unicului act spectaculos, ci se în­treabă, pune la încercare şi mai ales caută viaţa spirituală a personajelor, adică meditaţia. Restituirea romanului tradiţional nu este justificată decît pe planul unei adînci metamorfoze a stilului, a fondului, a conflictului şi a personajelor cu drept de existenţă individuală. în Animale bolnave Ni­colae Breban realizează o reîntoarcere la roman şi o excepţională însumare a realului în estetic. Romanul său e clasic şi nu are nimic de-a face cu experimentul. De o intelectualitate poate chiar excesivă sunt Martorii lui Mircea Ciobanu. E­ aici o cultură a epicului cu circuit închis, o continuă meditaţie cu finalitate precisă, neartificială. Cultura prozei nu este o falsă problemă de estetică, de tehnică, ci o rea­litate, hotărîtoare pentru evoluţia prozei actuale. Tot mai mult romancie­rul sau povestitorul este un om de idei, un teoretician cu principii ferm expuse. Este „incomod" scriitorul­­care se povesteşte cu simplitate şi îşi ascunde gîndirea sterilă în fraze retorice, convenţionale. Cine îl mai ci­teşte azi pe Nicuţă Tănase, Ştefan Luca, Ion Pas şi alţii, ca artişti, pen­tru „clasicitatea" lor ? Timpul estetic nivelează, selectează valorile, stabi­leşte cu neteamă grafice şi pregăteşte cu încetul operele ce vor intra în istoria literaturii. El nu se înşeală niciodată.Cultura prozei, o intelectuali­tate ridicată va duce exclusiv la o valoare reprezentativă, suficientă sieși de a fi clasificată, introdusă în circuitul de autentice valori care nu sînt decît... clasice. Căci: „Singurul indiciu serios de valoare îl dă aspectul li­terar (n.n.) al romanului, în urma aceea de inhibare a inefabilului perso­nal în materialul obiectiv" (G. Călinescu). Intelectualitatea romanului nu este „intelectualism" comun, o experienţă de viaţă înlocuită prin una pur speculativă, ci o experienţă asimilată esteticului. De aici începe proza, proza modernă. Zaharia Sângaorzan Absenţe la banchetul liric In momentele de reală efervescenţă ale producţiei lirice, cind spunem pe drept cuvint că fenomenul poetic românesc ne poate reprezenta vi fata oricărei alte culturi la o altitudine care ne favorizează ■, cind bilanţurile finelui de an au depăşit momentul festiv (dar n-au putut depăşi întot­deauna pragul constatativ-euforic), ne îngăduim să facem cîteva obser­vaţii asupra relaţiilor critică-poezie. De la început suntem­ nevoiţi să afir­măm că, fără a fi victima unor complexe provinciale, detectoarele criticii au acţionat asupra unui număr restrins de poeţi, mereu aceiaşi, lăsînd in urmă mari spaţii neexplorate. Ceea ce G. Călinescu definea ca Hind „acea chezăşie, că judecata multiplelor obiecte se face cu o măsură comună, şi nu in legătură cu vicisitudinile istorice sau nutritive* şi, am îndrăzni săi adăugăm, geografice, adică acea probitate morală şi estetică ce-ar tre­bui să anime actul critic, a operat cu mai puţină convingere asupra fe­nomenului poetic global. O privire sintetică asupra liricii contemporane ne lipseşte. Călinescu cunoştea acest dezinteres (dacă nu chiar dezgust) balcanic al criticii aşa zis „centrale" pentru literatura scrisă in afara pe­rimetrului metropolei şi-l înfiera, pentru că el considera ca un dar esen­ţial înfrăţirea cu opera, apropierea deschisă de problematica ei, fără aere de superioritate şi blazare şi mai cu seamă fără circumspecţa celui care ştie apriori că nu va descoperi nimic. Starea criticului este aceea a ex­ploratorului ce trece hotarele unor ţinuturi-surpriză. Să admitem că de cele mai multe ori se întimplă aşa , dar în acest caz incursiunile sunt efectuate pe aceleaşi teritorii, e drept ţări ale făgăduinţei cu rîuri de miere şi lapte. Aceste ţări metafizice sunt vizitate pe rînd de către toţi, ultimilor revenindu-Ie uneori rolul ingrat de simpli oaspeţi, pentru că cei dinaintea lor au spus tot sau aproape tot despre ele. Dar moda e modă, canoanele ei sînt drastice şi astfel rămîn necunoscute o mulţime de cărţi fără de care peisajul nostru liric, ori de cite ori este adus in faţa citito­rului apare mai sărac decit în realitate. Acestei atitudini a criticii nu i se poate intenta proces de intenţie fiindcă, în definitiv, fiecare este liber să-şi aleagă cartea care-i convine. Avem critici „specializaţi" in Marin Sorescu sau, ceva mai greu, în Nichita Stănescu pentru că, în genere, poezia lui depăşeşte efortul aprecierii critice. Faptul că fiecare cronicar se simte obligat să exerseze pe marginea celor mai faimoase cărţi con­stituie uneori o slăbiciune şi nu un act de virtuozitate cu atît mai mult cu cit această operaţiune se face în dauna altor cărţi bune. Nu ne gin­­dim la acele carfi plate care apar din cinci in cind şi care sint tot atitea agresiuni asupra poeziei. O recoltă lirică de valoarea celei româneşti contemporane nu poate face abstracţie de ele ; poezia noastră, ca a ori­cărei culturi nu există apoi în afara poeziei scrise de autorii mai vîrst­­nici. Ei bine, puţini dintre criticii noştri se acordă atenţie. In alte cazuri unghiul de vedere este viciat de mobiluri care ne scapă. O carte ca „Cinste specială" ne-a „înviorat" ca şi cum cultura românească ar fi făcut pentru prima dată cunoştinţa bătrînului surrealism, oricum, (continuare în pagina 4) Ovidiu Genaru Impresia generală este a­­ceea a unei reviste plă­cute, atrăgătoare, care reuşeşte să intereseze şi un om trecut de mult de vîrsta copilăriei, servind pe deplin scopului de ins­truire şi educare etică şi estetică a copiilor. Liviu Chiscop cei ce au vizionat şi în­curajat aceste echipe, o­­bligînd spre o nouă etapă de lucru, pe măsura dis­ponibilităţilor artei noas­tre amatoare. Ernest Gavrilovici „Cutezătorii“ Coloanele ultimelor nu­mere ale revistei „Cute­zătorii” găzduiesc noutăţi din domeniul ştiinţei, teh­nicii şi artelor, reportaje şi note de călătorie, schi­ţe şi poezii, dialoguri cu savanţi, scriitori, artişti şi sportivi de seamă din ţară şi de peste hotare. Pagini speciale sunt consacrate activităţii şcolare şi pio­niereşti, desenelor şi în­cercărilor literare ale ele­vilor, veştilor de la copiii din întreaga lume. Poves­tirile, schiţele şi romanele ilustrate sunt bine alese. Acţiunea lor are forţă dramatică şi dinamism, captivînd lectorul, iar me­sajul este uşor de desci­frat, contribuind la edu­carea unor nobile trăsă­turi de caracter : demni­tatea, curajul, cinstea, pa­triotismul, necesitatea sa­crificiului pentru umani­tate. O menţiune specială tre­buie acordată povestirilor şi scenariilor ilustrate, prezente cu regularitate pe ultima copertă a fiecă­rui număr, semnate de Dumitru Almaş, Alexan­dru Mitru, Aurel Tita şi Vlaicu Barna. Ilustraţiile, în special cele aparţinind lui V. Baciu, Teodor Be­gei, Mircea Bîtcă, Mihai Sînzianu, completează cu spirit şi cu bun gust tex­tul, mulţumind ochiul şi îmbogăţind imaginaţia. Despre luna decembrie A nins abia la­ sfîrşitul lunii. O zăpadă abundentă şi trainică a dat ultimei luni a anului solemnitatea tradiţională. In ce priveşte însă destinele literare, ele au beneficiat încă de la începutul lunii de cadrul solemn corespunzător, prin numeroasele bilanţuri şi articole de sinteză dăruite nouă de „România litera­ră” şi de rudai sa recu­noscătoare „Luceafărul”. Citindu-le, am ajuns la „frumoasa" concluzie că marea literatură româ­nă s-a dezvoltat în ex­clusivitate în interiorul sus-amintitelor redacţii. Poeţi şi prozatori au scris despre prozatori şi poeţi şi invers iar critica literară, reprezentată de redactori plini de bunăcredinţă ai aceloraşi publicaţii, a ma­nifestat o impresionantă u­­nitate de convingeri. Con­cluzia nu s-a lăsat aştep­tată : Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Grigore Hagiu şi Virgil Mazilescu au fost declaraţi poeţi na­ţionali iar Nicolae Breban şi Fănuş Neagu au primit învestitura de prozatori naţionali. Cîteva voturi au fost acordate poeţilor Ce­zar Baltag şi Dan Lauren­­ţiu. In privinţa prozatori­lor nu cunosc alte nu­me care să fi inopor­­tunat slava olimpiană a celor mai sus amintiţi. Cercul a fost închis, bisericuţa a fost în­conjurată de ziduri auste­re care să nu permită co­municarea cu restul lumii şi dacă un tînăr critic ieşean, Magda Ursache, şi-a permis ca într-un amplu articol despre poe­zia anului 1968 să amin­tească şi alte nume, reac­ţia iritată a „României li­terare” a demonstrat tu­turor că asemenea acte de insubordonare nu se bucu­ră de aprecierea tinerelor genii de pe bulevardul Ana Ipătescu. Cu aceeaşi vehemenţă a fost întîmpi­­nat articolul curajos şi plin de bun simţ al lui Virgil Ardeleanu despre proza lui Nicolae Velea. Nu am crezut niciodată că în literatură acţionează Cri­terii geografice şi nu am manifestat niciodată com­plexe provinciale, dar bi­lanţurile lunii decembrie au avut darul să ne pună pe gînduri , nu privind pleioada poeţilor sau pro­zatorilor din toată ţara, ci lipsa de principialitate a citatelor reviste. Oare Cezar Ivănescu şi Adi Cusin nu meritau să stea alături de George Albonu şi Virgil Mazilescu pe lista debuturilor poe­tice ale anului ? Nu-mi a­­mintesc să fi citit printre zecile de articole recapi­tulative din „România li­terară” şi „Luceafărul” un singur rînd despre poeţii Virgil Teodorescu, Tudor George sau Radu Cârneci, ale căror cărţi, apărute în 1968, au con­stituit veritabile eveni­mente literare. Sau îşi în­chipuie cumva stimaţii re­dactori de la cele două reviste bucureştene că resuscitarea suprarealis­­mului, respiraţia baladescă şi eleganţa prozodică a liricii erotice nu repre­zintă înnoiri ale limbaju­lui, în timp ce repetarea obsedantă a motivelor o­­nirice poate acredita săp­­tămînal cîte un poet? Este meritoriu efortul de a le­gitima o nouă generaţie poetică, nu însă prin o­­colirea unor scriitori ce se află la maturitatea mijloacelor artistice. Dacă George Bălăiţă şi Sorin Titel nu trăiesc în ime­diata vecinătate a celor care se erijează în dis­tribuitori de lauri, pre­zenţa lor în cîmpul lite­relor trebuie ignorată cu desăvîrşire ? Nu înţelegem cum se poate schiţa un tablou cu­prinzător al liricii tinere fără a se aminti de An­gh­el Dumbrăveanu, Ovidiu Genaru sau Petre Stoica? Şi iar nu înţelegem, de ce împing în lături cărţile semnate de Nicolae Breban şi Fănuş Neagu alte lucrări de proză, cum ar fi „In­trusul” lui Marin Preda sau „Vestibul” de Al. Iva­siuc ? Dar Dumitru Radu Popescu cu ce a greşit faţă de Olimpul de pe Bulevard ? Am dori să repetăm un a­devăr cunoscut şi anume că niciodată exclusivismul nu a făcut casă bună cu dezvoltarea armonioasă a unei literaturi. Exagerări­le, acreditarea falselor va­lori şi conspiraţia tăcerii nu au niimic comun cu spiritul de profundă res­ponsabilitate ce trebuie să însoţească actul critic. Cînd intervine intoleran­ţa, atunci nobila noţiune de grup literar degenerea­ză în ceea ce se numeşte în mod curent „gaşcă”. Am urmărit cu profund interes apariţia „Româ­niei literare” şi a seriei noi a „Luceafărului”. Se pare însă că frecvenţa a­­celoraşi semnături în co­loanele celor două reviste ca şi interminabilul schimb de redactori au înlesnit apariţia unui cli­mat ce poartă semnele a­­cestei intoleranţe. Luna decembrie, lună a bilan­ţurilor literare a reuşit să ne preschimbe semnalele în nelinişte justificată. Ioana Parava Perspectivă editorială băcăuană Să recapitulăm : în anul 1968 scriitorii băcăuani au fost prezenţi în librării cu următoarele cărţi : Radu Cârneci cu volume­le Umbra femeii şi Iarba verde, acasă ; Ovidiu Ge­naru cu Nuduri ; Ioanid Romanescu cu Presiunea luminii ; Mihail Sabin cu întreţinerea focului; Vlad Sorianu cu Glose critice. Ele s-au bucurat de inte­resul cititorilor şi comen­tatorilor ; mai mult, Iarba verde, acasă şi Nuduri sunt considerate de criti­că printre cărţile de poe­zie remarcabile ale anului trecut. Să reamintim că , în a­­nul 1968, unui alt scriitor băcăuan, lui George Bă­lăiţă, i-a fost atribuit premiul Uniunii Tineretu­lui Comunist, pentru proză. E un bilanţ rodnic, care dovedeşte de la sine con­tribuţia valoroasă a scrii­torilor grupaţi în juru­l revistei „Ateneu” la rea­lizarea, alături de scriito­rii din întreaga ţară, a li­teraturii contemporane. Perspectiva editorială a anului 1969 se conturează de­­asemenea bogată. Radu Cârneci a selectat din cărţile sale publicate, poemele reprezentative, pentru volumul ce va a­­pare în colecţia „Alba­tros”. Poetul va debuta şi ca traducător, la E.L.U. urmînd să vadă lumina ti­parului o culegere din versurile scriitorului, sene­­­ galez L. S. Senghor. Ovidiu Genaru va oferi iarăşi un volum de ver­suri omogen, intitulat Cărţile de lut, iar Ioanid Romanescu va continua ciclul început cu Presiu­nea luminii printr-o nouă carte de versuri : Aberaţii cromatice. In 1969, două debuturi băcăuane în­ roman. Geor­ge Bălăiţă, apreciatul nuvelist din Conversînd despre Ionescu, a predat Editurii pentru Literatu­ră romanul Cina cea de taină, iar Ovidiu Genaru a încheiat lucrul la ro­manul Weekend în oraş. Şi un alt debut — în nu­velistică —, cel a­l lui Ci­­ cerone Cernegura cu vo­ lumul Cazul Argentin, lu­crarea unui prozator fantast şi umorist. In ipoteza că şi alte cărţi ale scriitorilor din grupul „Ateneului” vor avea po­sibilitatea să apară în 1969, vom anunţa cu plăcere faptul cititorilor noştri. C. Horaţiu MATTIS—TEUTSCH ,Nud de femeie“ breviar, (A 'tPKINIKI fl — â

Next