Ateneu, 1969 (Anul 6, nr. 1-12)
1969-01-01 / nr. 1
torului humuleştean. Fiica preotului David Creangă, a moştenit casa şi a lăsat-o la rîndu-i fiului ei, Dumitru, care o stăpîneşte şi astăzi. Casa „bunelului" — cum spune cu duioşie Dumitru Şoimaru — păstrează aproape neştirbită,ar moşiera de acum aproape o sută de ani: laviţe vechi, icoane, găvane cu nuci, sfeşnice, scoarţe moldoveneşti, lăzi de zestre pictate cu trandafiri mari şi roşii, pe fond verde. Peste toate, un miros de tun, de mere pirguite. Toamna, moş Şoimaru Herbe vin de măcieşe, pe care şi le culege singur. Vinul dădăcit şi fermentat după relele misterioase este investit cu puteri magice, poate nu iară temei, dacă ne-am gindi că moş Şoimaru s-a restabilit rapid — şi asta la 90 de ani — după o intervenţie chirurgicală. Cine ar bănui că pragul casei anonime care stă intr-o rină pe una din uliţele care duc spre Humu- Ieşi a fost trecut de Creangă deseori şi de Eminescu o dată sau de două ori şi că aici i-a văzut pe cei doi mari prieteni şi moş Şoimaru. „Eram prin clasa a IlI-a primară... — începe D. Şoimaru să-şi depene amintirile. Noi stăteam aici, alăturea, eram megieşi. Eu eram toată ziua pe aici şi prin grădină. Asta era prin iunie-iulie. Odată, cînd am venit, „bunelul" mi-a zis: „Stai pe aici că ai să-l vezi pe Creangă. Mi-a scris o carte poştală, că vinei" Venea de la laşi la moşu-său. Erau aici un păr şi un nuc şi mai erau doi bolovani mari". Cei doi copaci pe care ii evocă Dumitru Şoimaru sînt şi acum, bătrini pe atunci, monumentali astăzi. Pe acelaşi loc se află tintina de piatră, cu apă bună, rece, din care o fi băut pe săturate şi autorul „Amintirilor", chiar dacă preferase şi vinul pregătit de moşu-său. „Acolo s-au aşezat de vorbă — continuă interlocutorul meu. Cum a venit Creangăi, m-am dus și i-am sărutat mina. A început cu deale lui, cu ris, cu glume. El le spunea, dar nu rîdea, ferească Dumnezeul Numai că mă cheamă „bunelul": „Du-te pină la Deli, că era crîșmă vizavi, adu două kile de vin". Mă întorc cu vinul și i-i dau lui Creangă in mină... I-a fost somn şi s-a culcat. Chiar in odaia asta a dormit. în casa asta a venit o dată, la vreun an, un an şi jumătate de atunci cu Mihai Eminescu şi au dormit aici. Mergeau spre mînăstiri... Murise mama lui Creangă şi unde să se ducă decit la moşu-său ? Au dormit aici, au beat !". L-am întrebat dacă mai fine minte cum arăta Eminescu. Răspunsul a fost laconic : „Era frumos... Şi avea o voce tare plăcută". L-am întrebat dacă ştia atunci pe cine văzuse : „Nu, nu ştiam. Abia după aceea am aflat şi mi-a părut tare rău că n-am stat să ascult ce spune !". Dumitru Şoimaru avea zece ani cind l-a văzut pe Eminescu. Amintirile sale au un cadru de desfăşurare foarte veridic, iar tonul este sincer. Cu toate acestea întîmplările relatate nu sunt menite săi Îmbogăţească istoria literară. Preţios este insă faptul că la aproape 80 de ani de la data cînd cel mai mare poet al românilor s-a petrecut de pe lume, auzim oameni care răspund nostalgiei noastre incurabile, că i-au văzut chipul şi l-au auzit, şi aceştia sunt poate ultimii lui martori în viaţă. Victor Frunză Cultură şi valoare inepică Fundamental şi esenţial pentru romanul modern nu este faptul, ci viziunea ce se restructurează din el şi îl face posibil ca o structură şi valoare epică. Romanul actual este în mare parte în stadiul de cultură a epicului, a viziunii ca valoare sieşi, şi ca strat social, psihologic. Explicaţia nu pare a fi greu de găsit: proza tinde, după experimente de tot felul, la o cultură a ei, mai bine spus la o formă superioară de intelectualitate ce se află în oricare roman am deschide. Intrusul nu e numai o naraţiune, o derulare de fapte semnificative în raport cu fenomenele istorice care le condiţionează, le clasifică, le propune o rezolvare, ci şi un roman de esenţă intelectuală, de probleme adînci ale conştiinţei, e, altfel spus, un text reflexiv şi presupune o percepţie educată, un înalt grad de luciditate, de gîndire. Valoarea lui se face cunoscută şi prin putinţa de a înţelege ceea ce se ascunde, imprevizibil, dincolo de propoziţii, dialoguri. Romanul devine astfel potrivit, înţeles, o meditaţie, o existenţă proprie ce are nevoie de anumite chei pentru a fi receptată. Tendinţa aceasta spre intelectualitate, meditaţie nu exclude trăitul, experienţa. Ea se manifestă, în proporţii diferite, în stil. Nu se mai elaborează în stil plat, cenuşiu, jurnalistic, ci clasic, sobru, uneori eruptiv, de o intelectualitate indiscutabilă. Nicolae Breban are stil, iar Şerban Nedelcu rămîne într-o fază de reporter, de meşteşugar. Valoarea, evident, este net superioară la primul. Inexistenţa unui stil original, de recunoscut oricînd, este o problemă a întregii proze actuale şi mărturisim că preferinţele merg cu nici o rezervă, spre romancierii şi povestitorii cu stil bine precizat, efectiv intelectual. Două romane excelente, Vestibul şi Interval, de Al. Ivasiuc, sînt în primul rînd meditaţii, o imensă dramă a inteligenţei şi apoi naraţiuni ce propun viziuni, structuri. E la Al. Ivasiuc pe lîngă o experienţă şi o percepţie excepţională, o cultură ce se desfăşoară odată cu viaţa personajelor care, efectiv le-o condiţionează într-un fel (v. Ilea). Ei se exprimă într-un stil intelectual, definit şi rareori „naturalismul" le este apropiat, conversează degajat, cu înţelepciune. Lungul şi filozoficul monolog interior al lui Ilea nu este altceva decît o restituire prin limbaj a unei gîndiri ce caută să se elibereze de sine şi să ajungă la un nivel al adevărului. Scrisorile neexpediate, tot ce reflectează dr. Ilea provine dintr-o conştiinţă estetică tragică, căci romancierul vede meditaţia ca o formă de cultură a epicului şi a personajului creat : „Toate faptele ţi se par acoperite de necunoscut, chiar cele pe care le ştii foarte bine : nu-mi dau seama dacă spaima derivă din neprecizat sau neprecizatul din spaimă. Frumoasa continuitate şi adîncime a lucrurilor pe care am găsit-o prin tine s-a întors împotriva mea. Imaginea ta muzicală de aseară m-a bîntuit toată noaptea şi cînd, în sfîrşit, s-a luminat cenuşiu, aşa, ca după toate insomniile, oricare ar fi anotimpul, am început să mă gîndesc stăruitor ce s-a-ntîmplat cu mine, să încerc să descompun în minte dragostea mea. Ca s-o regăsesc, mai întîi trebuia să mă îndoiesc chiar şi pentru o clipă, că e într-adevăr dragoste şi nu o nebunie ciudată, un fenomen de vîrstă sau poate umbra înşelătoare a unei nemulţumiri surde a unei stări speciale" (Vestibul, p. 31). De fapt, romanul actual redescopere meditaţia şi promovează înţelepciunea, mitul. Faptele sunt văzute, dar structura e doar sugerată. Romancierul modern este un estetician, îl preocupă teoria romanului şi chiar încearcă s-o pună de acord cu opera. El îşi expune ideile, „ştie" ceea ce e romanul şi numai după aceea scrie. Cultura şi chiar erudiţia nu sunt un obstacol în creaţia epică. Toţi marii romancieri au fost oameni de cultură, spirite erudite, cu dispoziţii spre idei, dacă nu sisteme filozofice. Fluctuaţia, sau sincronizarea culturii în straturile epicului, naraţiunile — de orice întindere, ridică valoarea prozei actuale. Multe cărţi sunt ratate din cauza neînţelegerii esteticului romanului, condiţiei lui. Să nu se înţeleagă că pledez pentru teorii apriorice, gata făcute. Dar fiecare prozator şi mai ales cei tineri sunt „datori" ca preocupările lor să fie îndreptate şi spre estetica operei, să-şi verifice posibilităţile de creaţie, de tehnică. Sunt curios cum ar defini romanul N. Ţie sau Aurel Mihale, prozatori foarte „la modă" într-o vreme şi aproape uitaţi azi, de critica literară.. Profunzimea estetică a romanului actual se datoreşte şi meditaţiei asupra condiţiei sale, asupra tehnicii, realismului. Orice experienţă nu poate fi ridicată pînă la nivelul de artă dacă scriitorul nu o introduce în estetic, în ficţiune, printr-un proces de esenţializare, sincronizare spirituală cu propria-i sensibilitate. Proza este o experienţă morală şi un fapt de cultură, dobîndite şi finalizate în realul gîndit sub aspecte nemaicunoscute. Pseudovalorile ce se desprind prin divulgare din circuitul valorilor au o insuficientă spiritualitate. Cine citeşte un roman nu-i parcurge paginile numai în căutarea senzaţionalului, a unicului act spectaculos, ci se întreabă, pune la încercare şi mai ales caută viaţa spirituală a personajelor, adică meditaţia. Restituirea romanului tradiţional nu este justificată decît pe planul unei adînci metamorfoze a stilului, a fondului, a conflictului şi a personajelor cu drept de existenţă individuală. în Animale bolnave Nicolae Breban realizează o reîntoarcere la roman şi o excepţională însumare a realului în estetic. Romanul său e clasic şi nu are nimic de-a face cu experimentul. De o intelectualitate poate chiar excesivă sunt Martorii lui Mircea Ciobanu. E aici o cultură a epicului cu circuit închis, o continuă meditaţie cu finalitate precisă, neartificială. Cultura prozei nu este o falsă problemă de estetică, de tehnică, ci o realitate, hotărîtoare pentru evoluţia prozei actuale. Tot mai mult romancierul sau povestitorul este un om de idei, un teoretician cu principii ferm expuse. Este „incomod" scriitorulcare se povesteşte cu simplitate şi îşi ascunde gîndirea sterilă în fraze retorice, convenţionale. Cine îl mai citeşte azi pe Nicuţă Tănase, Ştefan Luca, Ion Pas şi alţii, ca artişti, pentru „clasicitatea" lor ? Timpul estetic nivelează, selectează valorile, stabileşte cu neteamă grafice şi pregăteşte cu încetul operele ce vor intra în istoria literaturii. El nu se înşeală niciodată.Cultura prozei, o intelectualitate ridicată va duce exclusiv la o valoare reprezentativă, suficientă sieși de a fi clasificată, introdusă în circuitul de autentice valori care nu sînt decît... clasice. Căci: „Singurul indiciu serios de valoare îl dă aspectul literar (n.n.) al romanului, în urma aceea de inhibare a inefabilului personal în materialul obiectiv" (G. Călinescu). Intelectualitatea romanului nu este „intelectualism" comun, o experienţă de viaţă înlocuită prin una pur speculativă, ci o experienţă asimilată esteticului. De aici începe proza, proza modernă. Zaharia Sângaorzan Absenţe la banchetul liric In momentele de reală efervescenţă ale producţiei lirice, cind spunem pe drept cuvint că fenomenul poetic românesc ne poate reprezenta vi fata oricărei alte culturi la o altitudine care ne favorizează ■, cind bilanţurile finelui de an au depăşit momentul festiv (dar n-au putut depăşi întotdeauna pragul constatativ-euforic), ne îngăduim să facem cîteva observaţii asupra relaţiilor critică-poezie. De la început suntem nevoiţi să afirmăm că, fără a fi victima unor complexe provinciale, detectoarele criticii au acţionat asupra unui număr restrins de poeţi, mereu aceiaşi, lăsînd in urmă mari spaţii neexplorate. Ceea ce G. Călinescu definea ca Hind „acea chezăşie, că judecata multiplelor obiecte se face cu o măsură comună, şi nu in legătură cu vicisitudinile istorice sau nutritive* şi, am îndrăzni săi adăugăm, geografice, adică acea probitate morală şi estetică ce-ar trebui să anime actul critic, a operat cu mai puţină convingere asupra fenomenului poetic global. O privire sintetică asupra liricii contemporane ne lipseşte. Călinescu cunoştea acest dezinteres (dacă nu chiar dezgust) balcanic al criticii aşa zis „centrale" pentru literatura scrisă in afara perimetrului metropolei şi-l înfiera, pentru că el considera ca un dar esenţial înfrăţirea cu opera, apropierea deschisă de problematica ei, fără aere de superioritate şi blazare şi mai cu seamă fără circumspecţa celui care ştie apriori că nu va descoperi nimic. Starea criticului este aceea a exploratorului ce trece hotarele unor ţinuturi-surpriză. Să admitem că de cele mai multe ori se întimplă aşa , dar în acest caz incursiunile sunt efectuate pe aceleaşi teritorii, e drept ţări ale făgăduinţei cu rîuri de miere şi lapte. Aceste ţări metafizice sunt vizitate pe rînd de către toţi, ultimilor revenindu-Ie uneori rolul ingrat de simpli oaspeţi, pentru că cei dinaintea lor au spus tot sau aproape tot despre ele. Dar moda e modă, canoanele ei sînt drastice şi astfel rămîn necunoscute o mulţime de cărţi fără de care peisajul nostru liric, ori de cite ori este adus in faţa cititorului apare mai sărac decit în realitate. Acestei atitudini a criticii nu i se poate intenta proces de intenţie fiindcă, în definitiv, fiecare este liber să-şi aleagă cartea care-i convine. Avem critici „specializaţi" in Marin Sorescu sau, ceva mai greu, în Nichita Stănescu pentru că, în genere, poezia lui depăşeşte efortul aprecierii critice. Faptul că fiecare cronicar se simte obligat să exerseze pe marginea celor mai faimoase cărţi constituie uneori o slăbiciune şi nu un act de virtuozitate cu atît mai mult cu cit această operaţiune se face în dauna altor cărţi bune. Nu ne gindim la acele carfi plate care apar din cinci in cind şi care sint tot atitea agresiuni asupra poeziei. O recoltă lirică de valoarea celei româneşti contemporane nu poate face abstracţie de ele ; poezia noastră, ca a oricărei culturi nu există apoi în afara poeziei scrise de autorii mai vîrstnici. Ei bine, puţini dintre criticii noştri se acordă atenţie. In alte cazuri unghiul de vedere este viciat de mobiluri care ne scapă. O carte ca „Cinste specială" ne-a „înviorat" ca şi cum cultura românească ar fi făcut pentru prima dată cunoştinţa bătrînului surrealism, oricum, (continuare în pagina 4) Ovidiu Genaru Impresia generală este aceea a unei reviste plăcute, atrăgătoare, care reuşeşte să intereseze şi un om trecut de mult de vîrsta copilăriei, servind pe deplin scopului de instruire şi educare etică şi estetică a copiilor. Liviu Chiscop cei ce au vizionat şi încurajat aceste echipe, obligînd spre o nouă etapă de lucru, pe măsura disponibilităţilor artei noastre amatoare. Ernest Gavrilovici „Cutezătorii“ Coloanele ultimelor numere ale revistei „Cutezătorii” găzduiesc noutăţi din domeniul ştiinţei, tehnicii şi artelor, reportaje şi note de călătorie, schiţe şi poezii, dialoguri cu savanţi, scriitori, artişti şi sportivi de seamă din ţară şi de peste hotare. Pagini speciale sunt consacrate activităţii şcolare şi pioniereşti, desenelor şi încercărilor literare ale elevilor, veştilor de la copiii din întreaga lume. Povestirile, schiţele şi romanele ilustrate sunt bine alese. Acţiunea lor are forţă dramatică şi dinamism, captivînd lectorul, iar mesajul este uşor de descifrat, contribuind la educarea unor nobile trăsături de caracter : demnitatea, curajul, cinstea, patriotismul, necesitatea sacrificiului pentru umanitate. O menţiune specială trebuie acordată povestirilor şi scenariilor ilustrate, prezente cu regularitate pe ultima copertă a fiecărui număr, semnate de Dumitru Almaş, Alexandru Mitru, Aurel Tita şi Vlaicu Barna. Ilustraţiile, în special cele aparţinind lui V. Baciu, Teodor Begei, Mircea Bîtcă, Mihai Sînzianu, completează cu spirit şi cu bun gust textul, mulţumind ochiul şi îmbogăţind imaginaţia. Despre luna decembrie A nins abia la sfîrşitul lunii. O zăpadă abundentă şi trainică a dat ultimei luni a anului solemnitatea tradiţională. In ce priveşte însă destinele literare, ele au beneficiat încă de la începutul lunii de cadrul solemn corespunzător, prin numeroasele bilanţuri şi articole de sinteză dăruite nouă de „România literară” şi de rudai sa recunoscătoare „Luceafărul”. Citindu-le, am ajuns la „frumoasa" concluzie că marea literatură română s-a dezvoltat în exclusivitate în interiorul sus-amintitelor redacţii. Poeţi şi prozatori au scris despre prozatori şi poeţi şi invers iar critica literară, reprezentată de redactori plini de bunăcredinţă ai aceloraşi publicaţii, a manifestat o impresionantă unitate de convingeri. Concluzia nu s-a lăsat aşteptată : Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Grigore Hagiu şi Virgil Mazilescu au fost declaraţi poeţi naţionali iar Nicolae Breban şi Fănuş Neagu au primit învestitura de prozatori naţionali. Cîteva voturi au fost acordate poeţilor Cezar Baltag şi Dan Laurenţiu. In privinţa prozatorilor nu cunosc alte nume care să fi inoportunat slava olimpiană a celor mai sus amintiţi. Cercul a fost închis, bisericuţa a fost înconjurată de ziduri austere care să nu permită comunicarea cu restul lumii şi dacă un tînăr critic ieşean, Magda Ursache, şi-a permis ca într-un amplu articol despre poezia anului 1968 să amintească şi alte nume, reacţia iritată a „României literare” a demonstrat tuturor că asemenea acte de insubordonare nu se bucură de aprecierea tinerelor genii de pe bulevardul Ana Ipătescu. Cu aceeaşi vehemenţă a fost întîmpinat articolul curajos şi plin de bun simţ al lui Virgil Ardeleanu despre proza lui Nicolae Velea. Nu am crezut niciodată că în literatură acţionează Criterii geografice şi nu am manifestat niciodată complexe provinciale, dar bilanţurile lunii decembrie au avut darul să ne pună pe gînduri , nu privind pleioada poeţilor sau prozatorilor din toată ţara, ci lipsa de principialitate a citatelor reviste. Oare Cezar Ivănescu şi Adi Cusin nu meritau să stea alături de George Albonu şi Virgil Mazilescu pe lista debuturilor poetice ale anului ? Nu-mi amintesc să fi citit printre zecile de articole recapitulative din „România literară” şi „Luceafărul” un singur rînd despre poeţii Virgil Teodorescu, Tudor George sau Radu Cârneci, ale căror cărţi, apărute în 1968, au constituit veritabile evenimente literare. Sau îşi închipuie cumva stimaţii redactori de la cele două reviste bucureştene că resuscitarea suprarealismului, respiraţia baladescă şi eleganţa prozodică a liricii erotice nu reprezintă înnoiri ale limbajului, în timp ce repetarea obsedantă a motivelor onirice poate acredita săptămînal cîte un poet? Este meritoriu efortul de a legitima o nouă generaţie poetică, nu însă prin ocolirea unor scriitori ce se află la maturitatea mijloacelor artistice. Dacă George Bălăiţă şi Sorin Titel nu trăiesc în imediata vecinătate a celor care se erijează în distribuitori de lauri, prezenţa lor în cîmpul literelor trebuie ignorată cu desăvîrşire ? Nu înţelegem cum se poate schiţa un tablou cuprinzător al liricii tinere fără a se aminti de Anghel Dumbrăveanu, Ovidiu Genaru sau Petre Stoica? Şi iar nu înţelegem, de ce împing în lături cărţile semnate de Nicolae Breban şi Fănuş Neagu alte lucrări de proză, cum ar fi „Intrusul” lui Marin Preda sau „Vestibul” de Al. Ivasiuc ? Dar Dumitru Radu Popescu cu ce a greşit faţă de Olimpul de pe Bulevard ? Am dori să repetăm un adevăr cunoscut şi anume că niciodată exclusivismul nu a făcut casă bună cu dezvoltarea armonioasă a unei literaturi. Exagerările, acreditarea falselor valori şi conspiraţia tăcerii nu au niimic comun cu spiritul de profundă responsabilitate ce trebuie să însoţească actul critic. Cînd intervine intoleranţa, atunci nobila noţiune de grup literar degenerează în ceea ce se numeşte în mod curent „gaşcă”. Am urmărit cu profund interes apariţia „României literare” şi a seriei noi a „Luceafărului”. Se pare însă că frecvenţa aceloraşi semnături în coloanele celor două reviste ca şi interminabilul schimb de redactori au înlesnit apariţia unui climat ce poartă semnele acestei intoleranţe. Luna decembrie, lună a bilanţurilor literare a reuşit să ne preschimbe semnalele în nelinişte justificată. Ioana Parava Perspectivă editorială băcăuană Să recapitulăm : în anul 1968 scriitorii băcăuani au fost prezenţi în librării cu următoarele cărţi : Radu Cârneci cu volumele Umbra femeii şi Iarba verde, acasă ; Ovidiu Genaru cu Nuduri ; Ioanid Romanescu cu Presiunea luminii ; Mihail Sabin cu întreţinerea focului; Vlad Sorianu cu Glose critice. Ele s-au bucurat de interesul cititorilor şi comentatorilor ; mai mult, Iarba verde, acasă şi Nuduri sunt considerate de critică printre cărţile de poezie remarcabile ale anului trecut. Să reamintim că , în anul 1968, unui alt scriitor băcăuan, lui George Bălăiţă, i-a fost atribuit premiul Uniunii Tineretului Comunist, pentru proză. E un bilanţ rodnic, care dovedeşte de la sine contribuţia valoroasă a scriitorilor grupaţi în jurul revistei „Ateneu” la realizarea, alături de scriitorii din întreaga ţară, a literaturii contemporane. Perspectiva editorială a anului 1969 se conturează deasemenea bogată. Radu Cârneci a selectat din cărţile sale publicate, poemele reprezentative, pentru volumul ce va apare în colecţia „Albatros”. Poetul va debuta şi ca traducător, la E.L.U. urmînd să vadă lumina tiparului o culegere din versurile scriitorului, sene galez L. S. Senghor. Ovidiu Genaru va oferi iarăşi un volum de versuri omogen, intitulat Cărţile de lut, iar Ioanid Romanescu va continua ciclul început cu Presiunea luminii printr-o nouă carte de versuri : Aberaţii cromatice. In 1969, două debuturi băcăuane în roman. George Bălăiţă, apreciatul nuvelist din Conversînd despre Ionescu, a predat Editurii pentru Literatură romanul Cina cea de taină, iar Ovidiu Genaru a încheiat lucrul la romanul Weekend în oraş. Şi un alt debut — în nuvelistică —, cel al lui Ci cerone Cernegura cu vo lumul Cazul Argentin, lucrarea unui prozator fantast şi umorist. In ipoteza că şi alte cărţi ale scriitorilor din grupul „Ateneului” vor avea posibilitatea să apară în 1969, vom anunţa cu plăcere faptul cititorilor noştri. C. Horaţiu MATTIS—TEUTSCH ,Nud de femeie“ breviar, (A 'tPKINIKI fl — â