Ateneu, 1970 (Anul 7, nr. 1-12)

1970-01-01 / nr. 1

Bacoviană Dramatica impresie a abisului Ca formă de cunoaştere, lirica bacoviană oferă asupra lumii două perspective : una care soco­teşte universul ca ilogic, golit de orice înţeles — alta, care-i bănuieşte un înţeles adine, dar irele­­vabil, învăluit în taină. In măsura în care poetul crede în existenţa unor semnificaţii, fie şi ascunse, el se alătură tipului de cunoaştere simbolist, metafizic. Versul „Ve­deam ce nu se vede, vorbea ce nu era“ atestă bănuielile sale metafizice. Ceea ce „nu se vede“ capătă altădată chiar un nume precis : „fiinţă supremă“ care „ne cunoaşte“, adică aproape a­­celaşi lucru cu „divitatea“ lui Baudelaire sau „creatorul“ rimbaldian. Dar acolo unde lumea îi arată reversul absurd, golit de semnificaţii, Bacovia ilustrează un sen­timent al înstrăinării ce ţine de sensibilitatea mai recentă. In această perspectivă, tot ce va compune poetul, va da impresia unui spaţiu de­­semantizat, în care fragmente disparate ale existenţei există doar ca inventar, ca simple „re­zistenţe“ senzoriale, cu neputinţă de raportat la ceva inteligibil. Cîteva exemple : „Orice obiect atins şopteşte : lasă-mă-n pace !“ / De-acum... / Auzi cum ploaia plînge pe drum...“, sau : „Plîn­­gînd, eu mi-am spus să nu mai plîng / Eu a­­veam... / Cine mai ştie şi eu ce gîndeam, / Altă­ dată, în crîng...“, de asemenea: „Foi galbene, us­cate ! Roşii ! Că vor pica...“, ...„De-acum..„Eu aveam...“, „Că vor pica­. In plină comunicare, clişeul se rupe sau se voa­lează, şi frazele rămîn la jumătate fără să mai poată evoca întregul căruia au aparţinut. De alt­fel, poetul ne prevenise asupra neputinţei de a intra în comunicare cu lumea, care „şopteşte: lasă-mă-n pace“. Notaţie prin care ni se dă de veste că interesul autorului vizează nu metafizi­ca, ci obiectele, cu alte cuvinte imanenţa m­ate­­riei, în care vor cantona mai toţi artiştii „în­străinaţi“. Ostilitatea existenţei la gestul tran­­scenderii e unul din postulatele poeziei moderne care se vrea, ca la Francis Ponge, „natură moar­tă“, fiindcă autorul simte că „nu stă în puterea lui să-i dirijeze execuţia“. Baudelaireanul „tem­plu al naturii“ se goleşte de „privirile prietenoa­se“ ale „pădurilor de simboluri“, fremătînd, la Bacovia, de sonuri cavernoase, lipsite de înţeles: „Ca în tăcerea gravă a unui dom / Viaţa pare­ a trece fără nici un sens“. Deposedarea lumii de înţelesuri răpeşte gîndirii şi, deci, omului rostul de a fi, reducîndu-l la o condiţie factice, iluzorie. Se petrece o bruscă rarefiere a spaţiului de pre­zenţa umană. Sie însuşi, poetul îşi vorbeşte ca u­­nei umbre : „O umbră eşti acuma şi pot să te ridic / Lăsînd odaia goală şi lampa afumată“. Pasul următor e de presupus. Rarefierea devine vid, neant. Omul vorbeşte, întîmplare stranie, fără să existe : „E mult de cînd dormim în um­bră / In cimitirul violet“. Ajuns aici, Bacovia se desparte de alte destine „înstrăinate“, căci de a­­cum înainte poezia lui îşi pierde, pe toată supra­faţa, stratul fabulatoriu, anecdotic, păstrat de alţii (cf. Vera Călin, „Alegoria şi esenţele“, 1969). Devenit „un suflet orb“, nu-i mai rămîne decit să strige în pustiu „Eu nu te mai văd...“, şi să se poarte în consecinţă. In opera lui vor năvăli simboluri ale opacităţii ca: umbrele, haosul, a­­murgul, uitarea. Impresionează abundenţa pro­­numelor nehotărîte, care şterg identitatea lucru­rilor şi le anulează înţelesul: „.. .vînt şi frunza zboară undeva..„undeva este cu mult mai de­parte. ..“, „închide oriunde..„orice au murit, orice se năruiră“, „oricine, orice au trăit / nimic nu rămîne“. Iar acolo unde „nimic nu rămîne“ se deschid prăpastia, caverna, rîpa, „golul isto­ric“ imagini ale abisului. In general, viziunea cosmică şi estetică a lui Ba­covia se va decupa din sentimentul abisului. Bau­delaire, Rimbaud, Mallarmé au eşuat şi ei în­­tr-un sentiment asemănător (cf. Jean Pierre Richard, „Poésie et profondeur“), pe care, însă, nu-l prevăzuseră. Dimpotrivă, opera lor tinde să populeze vidul cu Idei primordiale, crezute Lecturi 0­a n­eroi timpiului nostru !Puncte de vedere Comunicarea cu cititorul ateneu 2 Este vădit că azi, la noi, Stendhal se citeşte puţin. Vreau să spun că atunci cînd se vorbeşte sau se scrie, cînd se caută o relaţie de literatură modernă, contemporană, Stendhal este amintit destul de rar.­­Mă refer la cititorii de profesie. Nu ştiu ce se întîmplă cu marele public cititor, în ca­zul dat, dar bănuiesc că, oricum, Balzac sau Vic­tor Hugo — cu Mizerabilii — sînt preferaţi auste­rului Boyle. Mă îndoiesc că un cititor avizat ar putea nega actualitatea lui Stendhal. Atunci, de ce articolul acesta ? Fiindcă mi se pare mai importantă o discuţie despre autorul Mînăstirii din Parma, chiar cu riscul de a nu depăşi bunele intenţii, decit expedierea ei prin zîmbetul cu­noscut , loc comun, asta o ştie toată lumea. De obicei ceea ce ştie toată lumea este foarte puţin cunoscut de fiecare în parte). Spirit nou, iconoclast, prin adîncimea observaţiei („Timiditatea pasională pe care o întîlneşti în provincie se poate depăşi uneori şi atunci ea arată ce înseamnă voinţa. Apropiindu-se de fe­tişcana atît de chipeşă care binevoia să-i vorbeas­că, — „trebuie să-i spun adevărul“, gîndi Ju­lien — deveni îndrăzneţ fiindcă îşi învinsese ti­m­iditatea“), prin oroarea de retorică şi de stilul vag („Mi-au plăcut şi îmi plac matematicile, ca unele care nu admit ipocrizia şi vagul...“ ş.a.),prin cruzimea lucidităţii („Fiecare moare cum poate ; eu nu vreau să mă gîndesc la moarte decit în felul meu. Ce-mi pasă mie de ceilalţi ? — s.a. — Legăturile mele cu ceilalţi — s.a. — vor fi retezate brusc“). Stendhal nu apare, cu toate acestea, invocat printre „sursele“ litera­turii preferate azil). Poate, tocmai în principiile care îl apropie de omul secolului al XX-lea — el, trăind în secolul al XIX-lea, socotit nu o dată Vreau să mă adresez în aceste însemnări acelui cititor totdeauna tînăr prin capacitatea de a fi gata să primească și să se bucure de cuvîntul scris, chiar şi atunci cînd dificultăţile de recep­tare îi ridică probleme. Voi porni de la faptul că în artă schimbările se petrec mai rapid decit în alte domenii ale vieţii materiale şi spirituale ; şi aceasta, cu atît mai mult într-un secol al descoperirilor uluitoare în toate sectoarele. Lumea noastră este deschisă tu­turor căutărilor, îşi asumă răspunderi pe dru­muri cît mai directe, iar riscurile, atunci cînd vizează interesele colectivităţii, nu pot fi califi­cate decît ca dovezi ale dăruirii totale şi — deci — îşi află justificarea. Aşa cum în chimie, în medicină sau astronautică, descoperirea unui element sau procedeu nu în­seamnă rezultate imediate, nici în literatură va­lorile nu se declară peste noapte. Ba, chiar, nume ilustre, bine înfipte în solul spiritual al unui po­por, pot fi uneori şi sunt contestate (sau, oricum, rediscutate) după secole de entuziasm general. A ne declara mulţumiţi de o anume formulă şi a sta comod în ea pînă la moarte ar fi similar cu a ieşi din sala de concert unde se cîntă muzică dodecafonică pentru că — ştiu eu ? — nu ni s-au cîntat „canoane“ ; ar însemna ca poetului să-i pretindem să scrie numai în rime şi să ignore versul alb... Generaţia mea se bucură, fără îndoială, de o de­plină libertate. în artă ai şi libertatea de a greşi, în cazul cînd e vorba de un experiment personal. Căci „neîntrerupta ucenicie“ obligă ; adevăratu­lui creator nu-i place nimic din ceea ce face, e bîntuit de îndoieli, caută mereu să exprime cît mai pregnant adevărul. Pe un astfel de teren, al generozităţii, rezultatul va fi cu atît mai bogat cu cît se mizează pe mai multe posibilităţi (şi fiecare creator este o posi­bilitate). Chiar dacă din numărul acestora vor rămîne doar cîteva. Insă oricît de valoroase ar fi, ele nu se vor putea explica — fiecare în parte — numai prin sine. Rodul este în primul rînd al în­trepătrunderilor, al influenţării reciproce şi al „concurenţei“ creatoare. Artelor zilelor noastre nu numai că trebuie să li se impună specializarea şi cooperarea, ci şi o mai strînsă legătură cu ştiinţele. Locul arbitrarului, al diletantismului şi al „fricii de a nu greşi“, nu poate conveni decît contabililor efemeri ai artei, celor care încă se mai ascund de realitate şi de ceea ce e nou. Mi s-a părut judicioasă remarca unui tînăr critic care arăta, de curând, că unii — sub masca „anticalofiliei“ — propun rudimen­­tarismul. Evident, timpul-calcul nu poate fi sin­cronic cu timpul-artă. Cititorul — haroscop al librăriilor — este­­cel ce Interviu cu scriitorul Corneliu Ştefanache — Cum apreciaţi climatul literar actual ? — Pot spune doar că nu mă nelinişteşte. Consi­der literatura o fiinţă vie, o fiinţă în stare să sin­tetizeze la cel mai înalt grad spiritualitatea unui popor. Ca orice fiinţă, are nevoie de toate orga­nele. Extirparea sau blocarea unuia nuu-i de să­nătate, ci dimpotrivă, î­n ceea ce ne priveşte, cred că am început să avem o astfel de literatură. Ul­timii ani ne-au adus, totuşi, nişte cărţi (premiate sau nepremiate), care, în pofida scepticilor, se află sub semnul perenităţii. Unele de mai înainte, cele­­de acum, ne dau certitudinea că ne aflăm pe o cale bună. Sper că această analogie între fiinţa vie şi literatură nu va fi etichetată ca o substituire a­­mişcării respective cu mişcarea bio­logică. Spun asta fiindcă mai sunt încă unii care îşi întind schemele peste cărţi, articole etc. — Nu vreţi să precizaţi ? — Mă refer în special la unii critici, esteticieni, istorici literari etc., care într-un trecut nu prea îndepărtat au administrat literaturii lecţii pre­tins marxiste şi care de fapt se caracterizau prin tot ce poate însemna cuvîntul dogmatism. Căr­ţile mari — aş exemplifica doar prin Desculţ, Moromeţii, Groapa — s-au născut în pofida a­cestor lecţii. Curios că tocmai aceştia ne învaţă să vedem cu un „ochi modern“ ce-i în jurul nos­tru. Cine îi mai ia în seamă ? După părerea mea sofisticăriile de ultim moment care se mai ivesc ici şi colo nu vor decît să înlocuiască un dogma­tism prin altul. Şi unii şi alţii, şi cei care şi-au schimbat brusc faţa şi cei care vor cu orice preţ să fie moderni nu se sfiesc, aşa cum spuneam, să-şi întindă schemele şi să spună cît este alb şi cît este negru. După cum se ştie, marxismul prin esenţa sa este antidogmatic. A fi scriitor, cu o asemenea concepţie sau estetician, critic marxist, nu poţi să nu refuzi cărţile schematice sau cri­tica şi estetica practicată sub semnul amintit. — Ce relaţii ar trebui să existe între revistele literare şi de cultură ? — Eu aş spune între toate publicaţiile. Relaţii de respect. Asta nu înseamnă un cor pe o singură voce. Şi aşa seamănă atît de mult între ele. Pen­tru asemănarea asta numai o parte din vină re­vine redacţiilor. — Semnaţi de multă vreme în revista „Cronica“ un jurnal, după opinia mea foarte interesant. In­tenţionaţi să reuniţi articolele publicate la a­­ceastă rubrică într-o carte ? — Cîteva dintre ele le pot recupera Şi le voi a­­dăuga la un jurnal din care n-am publicat nici un rînd. Deocamdată îl scriu pentru mine. Să-l public, aş risca să-mi înzecesc adversarii şi, prin aceasta, să fiu mie însumi adversar. Prin ceea ce public, sper la un minimum de ecou, adică așa se mai îndreaptă cite ceva, atunci cînd cele afir­mate sînt adevărate. — Apropo, care a fost eficiența articolului „Cul­tură și rentabilitate“ ? — Nulă. Probabil că s-a considerat că l-am scris într-un moment de eroare. Turnul Babei Cei io­ooo! Am 10.000 de prieteni! Ce mă fac ? Căci iată îmi apare o carte nouă. Îmi admir poza la ziar, din faţă, din profil, cu nasul în vînt, de parcă aş fi Garry Cooper. Poză care mai întîi de toate îmi supără la Capşa, confraţii : — Terrhună, domnule! Nu deschid un ziar să nu dau de tine. După ce că publici atît, îţi mai văd şi mutra. Cînd scrii şi desenezi atît ? Şi noaptea în somn ? Astîmpără-te ! — Exact: sînt cam somnambul, dar o să mă as­­tîmpăr ! Și in fine, apare marea hoardă a celor zece mii de amici foarte, foarte intimi. Prieteni care te ur­măresc pe stradă, îţi răsar în faţă, popîndăi, pe după colţuri, te smucesc de mine­, îţi arată de­monstrativ obrazul, te scutură de cravată să ţi-o smulgă din gulerul cămăşii. — Hei, băiatule, cartea ? Unde e cartea m­ea ? — Autorule, te eschivezi ? Iţi închipui că scapi ? Ai putea să te simţi ? ! — Ascultă, mă ! Nu te credeam în halul acesta ! Poate te crezi tu acum vreun Proust sau vreun Gide ! Nu mi-ai trimes încă volumaşul ! — Bine, şefule, scoţi o carte nouă şi mie nu mi-o dai? Noi care am făcut milităria împreună. A­­ceeaşi companie, aceeaşi mitralieră care ne-a rupt umărul... Concentrarea de la Mogoşoaia, mobili­zarea de la Galaţi, campania din Tatra ! — Cărţulia ! Unde e cărţulia mea ? Nu cumva îţi închipui că trebuie să mi-o plătesc ! Eu o fac şi p-asta, dar... — Ruşine, domnule autor ! Clasele primare îm­preună, într-a şasea corijenţi la greacă, împre­ună, şi poate îţi imaginezi că am să-ţi cumpăr volumele ! Perzani, sînteţi voi mă, scriitorii! — Salve, romancierule ! Mîine îţi mai aştept cartea şi pe urmă chiar dacă mi-o oferi n-o mai primesc. Prea e de tot. Bem la Corso şi la Capşa, cu nea Cazaban, cu nea Minu, cu taica Rebreanu, şvarţurile le servim împreună şi nici nu-ţi trece prin cap că citesc şi eu literatură... — Nu m-am mutat, autoraşule. Tot acolo stau, aşa că ai putea să-mi trimiţi romaneiul cu un autograf. Deci, cu unii ai copilărit, cu alţii ai sorbecăit zeama lungă şi amară a milităriei şi a concentră­rilor, din acelaşi cazan, cu alţii ai trecut prin clasele primare, liceu, universitate, cu alţii te beţiveşti, la „Mercur“ la „Cîinele şchiop“, la „Rai“, sau la „Măgarul cu botul de aur“, pe alţii îi cunoşti de la fotbal, de la „Venus“, de la hi­podrom, din tramvai, de pe stradă şi de cine mai ştie unde ! Şi toţi, absolut toţi, pe care îi mai ţii minte, sau habar nu mai ai cum îi cheamă, te somează cu pistoalele prieteniei în infinni. — Cartea ! Unde-i volumul meu ? Creditor să le fii şi n-ar striga atît de imperti­nent la tine. — Cartea ! Volumul meu ! Pînă şi chelnerul de la „Cîinele şchiop“ servin­­du-ţi două chiftele şi-o gogonea, te somează. — Mi-aţi adus cartea ? Să te chinuieşti cu fiecare, ca să le explici că un volum e tot un fel de marfă ca şi legătura de ridichi, ca şi pîinea, ca şi chifteaua, nu însă destinată toropelilor stomacale şi materiei ce­POŞTA REDACŢIEI Prof. Dumitru Stavar — Rădăuţi. Însemnările pe care ni legaţi trimis despre „Trilogia culturii“ de Lucian Blaga au o valoare strict personală, pentru că ele sunt o încercare de explicare a fi­lozofiei marelui poet pentru dvs. înşivă. Termi­nologia este însuşită corect, dar nu vă detaşaţi îndeajuns de obiectul analizei incit cititorul nu ştie care este punctul de vedere al dvs. şi care e al lui Lucian Blaga. Valeriu Moncea — Iaşi. Există fără îndoială, un fior poetic în versurile dvs. ceea ce ne face să vă aşteptăm cu noi veşti. Feriţi-vă însă de grandilocvenţă, pentru că poezia nu are nevoie de gesturi pentru a se manifesta. Mariana Mihăilă — Bacău. Puţinii ani pe care-i aveţi devin un argument pentru viitoarea evo­luţie lirică a dvs. Sîntem convinşi că prin stu­diu şi perseverent exerciţiu poetic rezultatele îm­bucurătoare nu vor refuza să apară. O îndru­mare şi un climat adecvat începului poetic le puteţi găsi chiar în cercul literar din şcoala unde învăţaţi. Ştefan Onofrei — Huşi. „O vînătoare de urşi“ este mai mult un reportaj decît o nuvelă. Cu tot subiectul care se vrea palpitant, „nuvela“ nu se susţine dramatic datorită nu numai construcţiei ei deficitare, dar şi a neexistenţei unui personaj care să aibă cît de cît o fizionomie proprie. Cît­ priveşte dialogurile... Maria Grecia — Bacău. Toată stima pentru fru­moasa dvs. profesiune. Cu regret trebuie să vă­ spunem că versurile pe care aţi avut amabilita­tea de a ni le trimite nu depăşesc nivelul unei­ simple versificări şcolăreşti. în privinţa poezii­lor „pentru cei mici“ adresaţi-vă unei reviste cu un astfel de profil. Ion Vişan — oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Compuneri retorice fără substanţă poetică. „Pă­trunde în mine universul / ca rădăcinile de pom / mă simt mai plin, mai puternic / am raţiunea şi sunt om“. Doru Kalmuski — Iaşi. Schiţa „Peisajul“ capti­vează prin suspansul ei. O mai atentă şi mai în­delungată oprire asupra detaliilor semnificative ar fi făcut schiţa publicabilă. Aşa că trimiteţi-ne altceva. V. Tell — Bacău. Ne mărturisiţi că iubirea a fost pentru dvs. cea care a declanşat poezia. Pînă aici totul e frumos ! Numai că ceea ce nu­miţi dvs. „poezie“, nu e poezie, ci un joc pueril de-a versificaţia.

Next