Ateneu, 1977 (Anul 14, nr. 1-4)

1977-03-01 / nr. 1

* r­evista social culturala Comitetului luctetean ele cultura si educaţie socialista Bacău, editata de ziarul .Steagul roşu" FONDATOR GEORGE BACOVIA Anul nr.­i 029­ martie 1977 16 peg — S lei 129 E iarăşi verde frunza E iarăşi verde frunza ce scînteie pe ram deşi ţîşneşte din fîntîni însîngerate şi mugurii sînt uzi, sînt uzi de lacrimi. Şi-un ou poartă-n bănuţ eternitate. Mai grea e astăzi raza luceafărului serii, firul cu plumb, la Fauri, îşi aminteşte greul pămîntului. Cu grijă sparge mierla sudul, pe şesuri lungi, dulgherii, repară curcubeul. Căci s-a stîrnit un foc primăvăratec, blind şi oamenii îşi încălzesc din nou căminul. Ţărîna-i lingă tîmplă. Şi fără să se-ncline, la cina liniştită, spre cei căzuţi picură vinul. Şi peste răni dă soarele pojghiţă nouă. Noi existăm ! Noi la răscruci de vînturi, noi am rămas un diamant indivizibil cu munţi lăuntrici şi vulturi pe gînduri. Aşa ai fost şi eşti, Măicuţă Românie : chilimul ce mi-l dai, întoarcă-se iar ţie ! Ovidiu GENARU Lîngă suflet SUB SEMNUL SOLIDARITĂŢII CIVICE După numai cîteva zile de la cumplita încercare, ţara întreagă era la datorie. Există într-adevăr o unanimă şi caldă înţelegere omenească, o parti­cipare solidară a conştiinţelor. Nu ar fi greu de găsit un motto unei cronici a acelor zile, în sim­ţămintele unui supravieţuitor al năprasnicei cum­­pene care ne-a încercat. Salvat după două zile şi două nopţi dintr-un cotlon, care putea să-i fie lă­caşul de veci, supravieţuitorul voia să privească la oamenii ce-l extrăseseră, pur şi simplu ca din­tr-un al doilea pîntece matern , mai, rece şi mai indiferent, dar restituindu-l tot aşa de întreg vie­ţii. Prima lui dorinţă de om perfect lucid şi, ce-i mai important, transformat moraliceşte, a fost să privească la salvatorii săi. Vedea acum lumea cu alţi ochi, se petrecuse în el o mutaţie, tîrziu şi în împrejurări tragice, dar care îl făcea să se simtă alt om. O mare lumină îi invadase conştiinţa: da, semenii există, cu ce au ei omenesc şi dura­bil­, cu scînteia aceea nemuritoare de solidaritate spontană, cu extraordinara pornire de a salva viul, de ■ a-l reintegra unui regn superior al rezistenţei, regnul omeniei cotidiene, fără nimic festiv şi pa­tetic, aşa cum trăiau şi pînă acum. Dintotdeauna românul şi-a păstrat omenia funciară neîntinată, şi se pare că, într-o lumină aparte, lecţiile crude şi nu puţine, pe care i le-au servit soarta i-au cul­tivat o stare de spirit înaltă, mai omeneasca, mai săritoare şi ospitalitatea cu care ne caracterizează , toţi străinii este încă un semn deosebit al autoh­tonilor din acest frămîntat spaţiu carpato-du­­nărean. A arătat-o primul om al ţării, preşedintele sta­tului şi secretarul general al partidului care, după un lung şi istovitor periplu diplomatic a descins direct în mijlocul sinistrului. Dar dincolo de ruine, el vedea încă din acel moment noul chip al­ lucru­rilor. Suferinţa şi dezastrul se ştergeau din faţa unui ochi obişnuit cu perspectivele vaste ale isto­riei. Intrîndu-i adînc şi ireversibil în conştiinţă, imaginile durerii omeneşti nu aveau decît puterea să se însufleţească : ele puneau în lucrare efortu­rile gigantice ale unei puteri care era a ţării, a unui popor întreg, unit ca un om în jurul parti­dului. Simbolul naţional al acestui gest îl con­stituie fondul omeniei, în care depun cele mai felurite categorii de concetăţeni ai noştri. L-a ilus­trat demnitatea de mare conducător cu care şe­ful statului a trasat liniile viitoare ale r­evoluţiei construcţiei, în cadrul acelei memorabile confe­rinţe de presă. La hotărîrea de a continua strădania construc­ţiei socialiste s-a alăturat fiecare judeţ de pe în­tinsul patriei, mobilizat cu promptitudine şi, chiar cînd el însuşi a avut de suferit şi-a îndreptat pri­mirile spre locurile cele mai lovite , spre Capi­­ală, spre Zimnicea, unicul dar atît de greu încer- c­atul orăşel de pe Dunăre, spre alte două oraşe mari, Craiova şi Ploieşti. S-a aflat că la Zimnicea au şi ajuns cabane şi alte construcţii din lemn de la Bacău. Minerii de la Filipeştii de Pădure şi-au făcut meseria nu în măruntaiele mun­telui, ci în pintecul unui bloc pînă mai ieri fal­nic, la care priveau cu admiraţie şi, poate, cu mi­rare, ei, scormonitorii deprinşi să caute spre în­­jos, către sclipirea unei avuţii milenare, dar fără suflet. Şi iată că a venit ceasul să-şi folosească priceperea într-un tărîm necrezut; şi şi-au folo­sit-o , nu numai priceperea, ci şi alte însuşiri, mai subtile, dar tot ale lor : de a asculta cu urechea respiraţia pămîntului şi, minune! de a i-o auzi! de a scoate de acolo un lignit, ci o femeie, un savant, un copil — un om... ...Peste 11.000 ! atîta şi poate şi mai mult ! Fără avuturi adunate de o viaţă, fără acele lucruri, pu­ţine sau mai multe, care alcătuiesc o casă. Dar su­fletul generos al naţiunii, întrupat într-o con­ştiinţă, în veghea colectivă a obştei, face ca aceşti oameni redaţi vieţii să revină întregi printre noi,­­ s-şi regăsească echilibrul sufletesc şi chiar­ ros­turile materiale şi să vadă astfel, în noile adăpos­turi, atît de neîntîrziat regăsite, lucruri obişnuite lor, acelea care dau certitudinea căminului şi a continuităţii traiului. Din Moldova sau din Ardeal, din îndepărtata Timişoară ori de la Satu Mare, din Nord sau de la Soare-Apune, din munte ori şes, de pe malul mării sau din Maramureş, o singură respiraţie a vibrat în acele zile, ca un imens şi solidar oftat de uşurare. Au venit apoi şi alte documente oficiale de partid, prevăzînd o multitudine de măsuri : haine gratuite celor sinistraţi, concedii de odihnă pen­tru a-şi reveni de pe urma traumelor psihice, len­jerie şi atîtea alte semne de omenească grijă. Ca un singur om s-a mobilizat ţara pentru ca natura potrivnică să nu ne întîrzie drumul spre viitor. Vom depune cu toţii mari strădanii supli­mentare, vom face sacrificii fără preget, însufle­­iţi de pilda celui dintîi cetăţean al ţării, celui i­ntîi comunist care a pus umărul primul pentru îndreptarea durerilor : tovarăşul Nicolae Ceauşescu a fost în acele zile părtaş la suferinţa poporului, dar tot el a fost primul care a depăşit cumpăna, îndemnîndu-ne cu exemplul propriu să facem totul pentru a înfringe stihia. Şi am înfrînt-o ! A. Vineri, 4 martie, seara, pe cînd îi citeam fiului meu povestea obişnuită înainte de culcare, am luat într-o clipă cunoştinţă de puterea absurdă care din adîncul pămîntului sfidează omul şi lu­crurile lui. O spaimă veche, ascunsă fără îndoială în voioşia mea zilnică încă din noaptea de noiem­brie 1940, cînd înfăşurat într-o pătură am fost scos în curtea îngustă în timp ce animalele de lîngă casă urlau la luna palidă şi zidurile se crăpau iar oamenii păreau cu toţii aruncaţi în coşul unei mori infernale, aşadar, frica aceea uitată m-a făcut să-mi arunc băiatul în braţele mamei lui şi pe amîndoi să-i împing spre scară, ieşiţi, am strigat, ei s-au amestecat în mulţimea care se rostogo­lea pe treptele de ciment, cu toţii uitînd atunci că scara de fapt se prăbuşeşte întîi. Scara, casa noastră de beton pe care o împărţim cu alte cîteva zeci de familii a rezistat. De data asta eu și ai mei n-am fost în focarul dezastrului, am scăpat, întîmplarea a făcut să ne găsim ceva mai la mar­gine. O, dar durerea și spaima noastră au fost adînci. A trecut o noapte albă, am ascultat fără încetare scurtele comunicate întretăiate de minu­nea muzicii, Bach, Haendel, Brahms. Dar abia a doua zi am început să înţelegem. Şi abia a treia zi să plîngem cu adevărat. Şi tocmai a patra zi am început să gîndesc cu îndîrjire la puterea con­ştiinţei de a depăşi orice încercare, şi să simt fu­ria cu care un rege persan altădată a pus să fie lovită marea cu lanţurile pentru că flota îi fusese înghiţită de valuri. Dar cuvintele şi sugestia literară şi meditaţia oricît de adîncă mi se par, cel puţin acum, mai puţin importante. Mi-am spus în noaptea aceea că nu mai pun mîna pe creion. Mi-a trecut asta prin cap. Cît mai puţine cuvinte. Oameni, prieteni, cunoscuţi au murit fără măcar să-şi amintească de moarte, fără să ştie că se poate muri. Nici la­crima care stă la izvorul vieţii şi artei nu le mai poate fi de folos. Acum, cît mai puţine cuvinte. Vom scăpa şi de asta, cum am scăpat şi de alte rele. Oare nu încrederea şi speranţa dau dintot­deauna prima măsură istoriei noastre ? Un pen­sionar, o bătrînă, un inginer, un elev, iată-i ui­tînd puterea şi ispita banului şi dînd cu inimă din economiile sau numai din retribuţia lor pentru fraţii lor. Omenia se arată în fiecare zi dar noi nu avem ochi s-o vedem de fiecare dată. N-avem nevoie de nenorocire ca să ne dăm seama că nu sîntem singuri şi dincolo de graba zilnică sîntem soli­dari, putem nu numai gîndi dar şi făptui unul pentru altul, dar cînd necazul vine, iată, ştim să-i facem faţă. Ne amintim că sîntem mai mult buni decît răi. Din cenuşă ne ridicăm mai vii. Cine spunea că mitul acelei păsări fermecate este pier­dut şi mai ales, vai, demodat ? El este mai aproape de noi ca oricînd. Sufletul meu arde azi în emo­ţia comună. George BALAIŢA Prezenţa constructorilor. Foto : Constantin BURSUC IN ACEST NUMĂR ! SOLIDARITATE, OMENIE, ACŢIUNE — ŢARA ŞI EFORTUL CREATOR GENERAL PENTRU RE­FACERE • SUB SEMNUL MARILOR ANIVERSĂRI — 1877—1907 • CÎNTAREA ROMÂNIEI — FAZA DE MASĂ ÎN JUDEŢUL BACĂU — CONCLUZII, REZULTATELE CONCURSULUI DE CREAŢIE • IN­TERVIUL NOSTRU — PROF. DR. DOC. VALTER ROMAN, DIRECTORUL EDITURII POLITICE — CO­LOCVII ATENEU — SERII ŞI COLECŢII EDITORIALE — MANUALE ŞCOLARE • ANIVERSĂRI — H. P. BENGESCU — SEXTIL PUŞCARIU • FILOZOFIA ŞI FUNDAMENTAREA ŞTIINŢIFICĂ A ACŢ­UNII — UN ARTICOL DE ACAD. EDMOND NICOLAU • ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE — DE CE? DE UNDE? DE CÎND ? ARCADIE PERCER • POESIS • VARIETĂŢI CRITICE — MEDITAŢIA SUPRANARATIVĂ ÎN ROMAN — POEZIA LUI VIRGIL TEODORESCU — CE ESTE UN CLASIC ? © STAGIUNEA TEATRALĂ ÎN MOLDOVA — BACĂU, BÎRLAD, BOTOŞANI, PIATRA NEAMŢ • JURNALUL GALERIILOR, TEA­TRUL SCURT, PROFIL — SOFIA VICOVEANCA • CARTEA ÎN ’ LIBRĂRII • LITERATURĂ UNIVER­SALĂ — DOUA ESEURI DE JAMES BALDWIN TVT

Next