Ateneu, 1993 (Anul 30, nr. 1-12)
1993-01-01 / nr. 1
Un ctitor de muzee şi un împătimit muzeograf, Iulian Antonescu Iulian Antonescu a fost un om de vastă cultură, dăruit cu harul povestirii, fie că evoca întîmplări din propria viaţă şi activitate, fie pe ale altora, fie din istoria românilor,, fie din cea universală, de la Kheops şi piramida lui, preţuită ca a şaptea minune a lumii, la Napoleon Bonaparte şi colaboratorii săi care purtau bastoane de mareşal în raniţa lor. Povestiri cu privire la întîmplări adevărate sau inventate cu privire la cunoscuţi şi prieteni, la colaboratori şi „şefi“ ai muzeelor din Consiliul Culturii, ori despre superiorii lui în ale muzeografiei. Povestiri cu privire la orice subiecte, dovadă a culturii sale multilaterale, fie a celei româneşti, fie a celei universale. Chiar şi întîmplările personale, mai puţin plăcute, Iulică le înveşmînta într-o haină umoristică ce-i era proprie. Oriunde apărea Iulică Antonescu semăna bună dispoziţie, împrăştia negura nemulţumirii şi a gîndurilor mai puţin senine. Nu ştiu dacă gîndul bun l-a îndemnat sau neplăcerile nemeritate, care s-au abătut şi asupra lui în ultima perioadă a vieţii sale, l-au îndemnat să aştearnă pe hîrtie măcar unele din povestirile sale care-l apropie de alt modovean dăruit cu harul povestirii, Ion Creangă. Mai presus de toate Iulică Antonescu era, cum am spus, un împătimit al muzeografiei. Cunosc o parte din ostenelile şi zbaterile sale pentru organizarea muzeului de istorie din Bacău, ce cu cinste-i poartă numele, care din nimic a devenit un muzeu de importanţă naţională. Mai întîi a fost gîndul, gîndul s-a transformat în dorinţă, dorinţa în voinţă şi voinţa în împlinire: mobilier, exponare, organizare, funcţionare — toate în grija celui ce s-a dăruit şi prin dăruirea sa a adăugat instituţiilor de cultură din oraşul de la confluenţa Siretului cu Bistriţa, una nouă, asemănătoare celor existente ca însemnătate : biserici menţionate documentar din timpul lui Ştefan cel Mare (Biserica Precista), realitate mult mai veche, potrivit tradiţiei dinainte de întemeierea statului moldovean, episcopie, şcoli de toate gradele, şi profilele, teatru dramatic, orchestră simfonică, cămin Cultural, bibliotecă, reviste şi ziare etc. Organizarea Muzeului din Bacău şi greutăţile organizării lui în loc să-l obosească şi să-l descurajeze — cum se întîmplă în multe cazuri asemănătoare — dimpotrivă, i-au sporit curajul, dorinţa şi voinţa nu numai de a-şi dezvolta propria-i creaţie, ci de a împodobi România cu asemenea instituţii de cultură şi de educaţie patriotică, în calitate de director sau inspector al muzeelor în Consiliul Culturii l-am cunoscut mai bine. De multe ori ne întîlneam în diferite oraşe care-şi organizau sau reorganizau muzee de istorie pentru a ajuta pe organizatori cu îndemnuri, cu sfaturi şi cu idei astfel ca muzeele respective să fie într-adevăr ceea ce se cuvenea să fie, să-şi îndeplinească rolul cultural şi educativ, care le justifica necesitatea. Asemenea colaborări au avut loc la reorganizarea Muzeului Transilvaniei din Cluj-Napoca, la al Banatului din Timişoara, al Muzeului Crişana din Oradea, al Muzeului din Satu-Mare, al celui din Baia Mare etc., etc. Socotiţi „consilieri“ ştiinţifici, puterile noastre erau limitate, deoarece deasupra noastră existau două persoane atotştiutoare, a căror misiune era de a asigura „linia politico- ideologică“. Ceea ce nu se potrivea în multe cazuri adevărului istoric. Ceea ce provoca discuţii contradictorii între specialişti şi „răspunzătoare“. Repetîndu-se asemenea situaţii, am convenit cu specialiştii muzeografi să simulăm acceptarea „indicaţiilor“, dar organizarea să respecte canoanele ştiinţifice în organizarea muzeelor, cu argumentul că „responsabilele“ nu-şi vor mai aminti „indicaţiile“ oferite iniţial. Amintirile colaborării noastre în ale muzeografiei reprezintă doar un fragment neînsemnat, raportat la întreaga şi mult valoroasa operă a lui Iulică Antonescu. Şi aceasta deoarece bogata şi generoasa dăruire a directorului muzeografiei româneşti s-a extins asupra întregii ţări. Şi nu doar cu sfaturi şi îndrumări, ci cu materiale şi exponate pe care le purta dintr-un loc în altul, unde era nevoie, de la Bacău la Galaţi, de la Bucureşti la Cluj, sau Oradea, sau Timişoara, şi în multe alte oraşe, unde se simţea nevoia de ajutor şi sfat competent. Experienţa şi învăţătura sa îl recomandau să scrie un tratat de muzeografie, atît de necesar numeroasei reţele muzeografice ce sporeşte zi de zi şi care, în numeroase cazuri nu are personalul pregătit pentru asemenea activităţi. Cei ce l-au cunoscut, ca specialist de superioară calificare şi ca om de superioară omenie îl vor păstra mereu în inimile lor pe Iulică Antonescu. Acad. Ştefan PASCU ABD RUSHIN VIII, în lumina adevărului Mesajul Graalului Sufletul (4) Neputînd veni pe Pămînt fără a traversa toate planurile intermediare, fiinţa umană poartă în ea toate genurile creaţiei. Această poziţie privilegiată îi conferă în mod natural şi prin forţa lucrurilor, supremaţia în creaţie. Dar „nobleţea obligă !“ Pentru a domni în sensul voit de Lumină, ea ar fi trebuit să „i se consacre". Totuşi, noi nu am fost conştienţi niciodată de imensele posibilităţi deţinute de acest nucleu de extract luminos care este spiritul nostru aflat în aşteptarea trezirii. De asemenea, nu am estimat nici imensa responsabilitate ce ne-o impune starea noastră de superioritate naturală — prin favorul unor capacităţi eminente —, cît şi oferirea unei cooperări eterne. Detaşînd spiritul şi înnăbuşind intuiţia, am preferat intelectul cu micile sale satisfacţii materiale şi cu deducţiile sale lipsite de viaţă. Cînd în cursul numeroaselor frămîntâri interioare ne asaltează îndoielile — datorită nu fatalităţii, ci nouă — ,înşine —, noi le-am făcut să facă prin convingerea că înaltul nostru nivel tehnic ar fi semnul unei mari civilizaţii. Noţiunea de poluare — cu multiplele şi gravele ameninţări — a venit să dărîme însă această frumoasă asigurare. Şi astfel, în mod treptat, se evidenţiază faptul că tehnica manipulată fără conştiinţă, conduce inevitabil la dezastru. Prin faptul că nu am reuşit să ne ridicăm pînă la a deveni conştienţi de misiunea noastră atît de superioară în creaţie, am fost incapabili de a-i face faţă. în loc de a evolua şi de a face să evolueze tot ce ne era subordonat, ne-am împiedecat propria noastră dezvoltare şi am compromis-o grav şi pe cea a fiinţelor şi a lucrurilor supuse influenţelor noastre şi depinzînd de mijlocirea noastră. Din fericire, înţelepciunea şi perfecţiunea legilor divine care acţionează în creaţie au trasat anumite hotare pentru autoritatea şi influenţa spiritelor umane. Drept urmare, perturbaţiile, vicierile şi dezechilibrele au rămas limitate numai la lumile materiale. Vinovăţia noastră cît şi ispăşirea se înscriu deci în mod egal numai în acest cadru. Ciclurile karmice — adică manifestările voinţei noastre şi urmările pe care le antrenează pentru noi înşine se derulează numai în planurile în care s-au născut şi unde au avut repercusiuni, dar nu mai departe. • Sufletul rămîne astfel legat mişcării giratorii a reîncarnărilor succesive, atît timp cît are de desfăcut legăturile karmice. El nu va putea ieşi din acestea decît ridicîndu-se spre înălţimi. Nu există o anumită epocă, dar nici amînare, pentru a trece dintr-un plan inferior într-un plan superior ; condiţiile severe impuse sunt maturitatea şi puritatea. (Accesul în fiecare plan nu se poate face decît avînd un corp făcut din aceeaşi substanţă ca cea a planului respectiv. Venind dintr-un plan inferior, trebuie ca spiritul să se poată desface în prealabil de corpul de natură inferioară şi cu densitate mai mare. Restituirea unui corp către planul său de origine este condusă — ca toate procesele naturale — prin legi implacabile, care cer ca fiecare înveliş primit la coborîre să fie redat îmbogăţit, la urcare, fără a avea pete şi deci fiind perfect curat. Această noţiune a curăţirii prealabile a fiecărui înveliş înainte de a-l putea separa este bine exprimată în acel pasaj din Apocalips : „Ei şi-au spălat hainele lor şi le-au albit în sîngele mielului.“ Referirea la „sîngele mielului“ face o aluzie evidentă la Misiunea lui Hristos. Opera de mîntuire întreprinsă de Fiul lui Dumnezeu a constat într-adevăr în a reaminti spiritelor încarnate şi dezîncarnate, necesitatea de a-şi curăţi învelişurile sufletului lor, pentru a putea ieşi din zona periculoasă şi de a fi astfel în măsură să-şi recîştige patria lor spirituală, Paradisul. Venit prin Iubire din înaltele locuri divine, ca încarnare a Adevărului absolut, Isus avea o vedere de ansamblu asupra circuitului evoluţiei spiritelor umane. El ştia că parcursul impus era consacrat trezirii şi educării spiritului şi că avea drept scop de a-l face pe acesta capabil să suporte — în deplină conştiinţă şi posesiune a mijloacelor sale —, formidabila presiune care domneşte în mod natural în Paradis, învelişurile îmbrăcate pe parcurs au îngreunat spiritul şi l-au obligat de fapt să facă un efort mare pentru a ajunge să se servească de ele, să le pună în acţiune şi să le iradieze, în consecinţă, fiinţa umană este în mod necesar condusă în a da nucleului său o agitaţie maximă. Cînd acesta se va detaşa de învelişurile sale, el îşi va păstra însă intensitatea radiaţiei proprii şi va fi astfel în stare să suporte presiunea radiaţiei paradisului şi să se simtă acolo foarte bine. Aceasta este calea înflorită şi însorită care conduce către înălţimi. Dar, sub tutela tiranică a intelectului, oamenii au uitat scopul luminos al existenţei lor. Şi în timp ce spiritul vegeta, rupt de toate posibilităţile de a evolua, intelectul reuşea — printr-o substituire înşelătoare —, turul de forţă de a apare ca fiind el spiritul. Această situaţie extrem de critică cerea o intervenţie urgentă. Pentru a opri căderea vertiginoasă şi pentru a-i ajuta pe sărmanii rătăciţi, explicîndu-le Voinţa suverană a Tatălui Său, Isus i-a învăţat să trăiască, să gîndească şi să acţioneze într-un mod prin care să-şi cureţe şi să-şi facă mai uşoare învelişurile sufletelor lor, pentru a fi în stare de a părăsi planurile materiale şi de a putea reintra în casa părintească. Eforturile dezinteresate ale lui Hristos au displăcut însă celor care deţineau puterea religioasă, căci ei vedeau că se prăbuşeşte prestigiul şi influenţa lor. Neputînd discredita pe Fiul lui Dumnezeu în ochii mulţimii, ei au decis să-l suprime. Rus în faţa alternativei de a-şi renega Cuvîntul Său, sau de a muri şi, văzînd pericolul unei retractări, Isus nu a ezitat să-şi verse sîngele pentru a autentifica învăţătura Sa. Este extrem de regretabil că o interpretare greşită a Misiunii lui Hristos a putut conduce creştinătatea pe un drum fals. Pretinzîndu-se că El a venit pentru a suferi, pentru a muri şi a răscumpăra astfel păcatele oamenilor, nu s-a redus numai Valoarea sacrificiului Său, ci s-a negat în acelaşi timp şi incoruptibilitatea Justiţiei divine, crezînd-o capabilă de a se fi pretat la acest tîrg murdar, care ar fi substituit un inocent adevăraţilor vinovaţi. Numai o profundă necunoaştere a mecanismelor de neschimbat ale legilor riguros echitabile — pînă în cele mai mici amănunte —, a putut face să se accepte o iertare atît de uşoară a păcatelor. O atare perspectivă a găsit desigur urechi foarte dispuse să consimtă la aceasta, întrucît părea că scuteşte pe credincios de efortul sincer asupra lui însuşi. în euforia înşelătoare a uşurinţei, s-a interzis împingerea raţionamentului pînă la a gîndi că dacă această iertare uşoară ar fi fost posibilă, ea nu ne schimbă cu nimic interiorul. Şi astfel, cu toată izbăvirea, fiecare îşi păstra înclinările rele, slăbiciunile sale, viciile şi continua murdărire şi îngreunarea îmbrăcăminţilor ce compuneau sufletul, făcîndu-se incapabil de a se detaşa de lumile materiale. Cunoscînd şi respectînd liberul arbitru al fiinţei omeneşti, Isus nu a încercat niciodată să influenţeze asupra deciziei auditorilor Săi. Fiecare rămînea deci perfect liber să respingă sau să accepte sfaturile Sale atît de preţioase. Numai acela care, auzindu-le, se sforţa să le pună şi în practică, — să le trăiască şi să le facă baza comportamentului său —, ajungea să-i fie de folos. Numai animată de dorinţa de a se ridica şi a se ataşa Adevărului, fiinţa umană — ajutată puternic prin dezlegările karmice care o uşurează —, „îşi spăla astfel hainele sale şi le albea în sîngele mielului.“ Şi este foarte bine precizat : ei şi le-au spălat şi ei şi le-au albit. Nu este nicidecum problema ca un altul să o fi făcut în locul lor. Acum să rezumăm Sufletul este deci spiritul degajat de materia densă — adică deposedat de corpul fizic şi de cel astral —, dar învelit încă de materia subtilă şi de esenţialitate. Pentru a regăsi circumstanţele ce permit dezvoltarea nucleului spiritual plecat inconştient, avem nevoie de învelişuri auxiliare, fiecare dintre acestea permiţînd şederea în planul respectiv şi oferind spiritului experienţa trăită a acestui plan. Iată ce constituie jumătatea coborîtoare a buclei, pe care am parcurs-o pînă acum: învelişurile care ne permit să ajungem în diferite planuri ale creaţiei ne sunt doar împrumutate. Pe drumul reîntoarcerii, în circuitul ascendent, trebuie să le restituim — şi nu numai în stare pură, ci şi îmbogăţite prin iradierea spirituală adusă la cel mai înalt grad de radiaţie — , în acest fel plătim dobînzile pentru capitalurile primite. După milenii de dezvoltare liberă, timpul acordatciclului nostru de evoluţie se termină. Această încheiere ce ne pune în faţa alegerii decisive ne face să nu amînăm angajamentul nostru. Orice aşteptare ar putea deveni fatală. Cu cît vederea noastră se lărgeşte, cu atît se evidenţiază grandioasele şi luminoasele perspective ce le avem în creaţie, oferite prin experienţa şi cooperarea conştientă. De asemenea, vedem în acelaşi timp cu cîtă solicitudine şi prevedere a fost înconjurat drumul nostru al devenirii conştiente. Admiţîndu-ne în ciclul evolutiv, Lumina nea oferit un pact de ajutor şi asistenţă. Fără a se zgîrci asupra mijloacelor, în ceea ce o priveşte Ea a îndeplinit, fidel toate clauzele. Acest pact a ajuns acum la scadenţă. A sosit deci momentul de a ne da seama că un pact nu este niciodată unilateral, acesta impunînd obligaţii ambelorpărţi. Este deci timpul de a le vedea şi pe cele ale noastre şi de a le îndeplini. Dezbrăcarea învelişurilor sufletului şi renaşterea spiritului în afara materiei au acest preţ. Ernest SCHMITT (Château-Thierry — FRANCE) NOTE : - volumul I al operei „Mesajul Graalului“ a fost tradus in limba română și este disponibil (în lei) începînd din luna iunie 1992 in librării. Persoanele care doresc primirea gratuită a broșurei „Conférences chroisies“ (extrase din Mesajul Graalului) se pot adresa în scris la „Editions Francaises du Graal“ - 23, rue Colbert — 93 100 Montreuil / Bois — FRANCE. Se pot adresa de asemenea şi la Bucureşti, la căsuţa poştală C.P. 34 50. • PAG. 2 • însemnări medicale A * Intre sexualitate şi pornografie Iubirea, dragostea umană constituie o „artă“ care necesită o stare fizică şi psihică normală, o personalitate conturată, o anumită experienţă de sexologie şi o concepţie morală sănătoasă. însemnătatea socială a armoniei vieţii sexuale constă în influenţa benefică a acesteia asupra stabilităţii unui cuplu, a unei familii. In orice cuplu normal se manifestă dorinţa de împlinire şi printr-o viaţă sexuală firească, prin întîlnirea celor două forme complementare : virilitatea şi feminitatea, cu toate consecinţele bio-psiho-sociale care derivă din aceasta. Comportamentul sexual uman poartă pecetea unui anumit context socio-cultural, normele etice şi estetice în care se încadrează relaţiile dintre sexe fiind proprii fiecărei societăţi şi etape istorice. Referitor la comportamentul sexual se manifestă două concepţii diametral opuse : una care atribuie actului sexual trăsăturile specific umane, dragostea fizică neputînd fi concepută fără sentimentul nobil al dragostei psihice, alături de alta care consideră actul sexual ca pe un act fiziologic elementar, cum ar fi instinctul de foame sau de sete. Relaţiile sexuale umane se caracterizează, în contrast cu cele întilnite în restul regnului animal, prin trăirea lor peplan psihic, afectiv. In relaţiile normale dintre bărbat şi femeie atracţia fizică şi psihic-afectivă alcătuiesc un tot indivizibil, care stă la baza dragostei umane, condiţie esenţială a stabilităţii unităţii sociale — familia. Acest proces se realizează prin eforturile de adaptabilitate reciprocă a partenerilor, ceea ce asigură o viaţă armonioasă şi plină a cuplului, condiţie esenţială pentru obţinerea unei descendenţe normale, cu şanse reale pentru o formare educaţională adecvată a copiilor. Tendinţa de dezumanizare a actului sexual, considerarea lui ca un act instinctual elementar denaturează relaţiile dintre oameni şi prejudiciază demnitatea umană. Pentru om actul de procreare, de perpetuare a speciei nu este un simplu act biologic; el are o profundă încărcătură psiho-emoţională. Copiii care apar pe lume au o absolută nevoie de tandreţe, de îngrijire şi educare în cadrul unei familii echilibrate. Viaţa trepidantă, stresantă actuală se repercutează nefavorabil şi asupra comportamentului Sexual. Asistăm astăzi la o creştere a frecvenţei dereglărilor dinamicii vieţii sexuale (impotenţă, frigiditate) de natură psihogenă, conflictuală, problemă care trebuie tratată cu atenţia cuvenită. La celălalt pol al problematicii sexualităţii stă pornografia, fenomen bio-psihosocial pe care D.H. Lawrence o considera „o ofensă adusă sexualităţii, pe care o ultragiază prin urîţenia şi vulgaritatea ei“. La rîndul său, La Duca face distincţia cuvenită între erotism şi pornografie. El arată că erotismul se manifestă sub o formă simbolică, atunci cînd poate exista sugestie, aluzie, aşteptare; cînd sexul se dezvăluie sub formă obscenă, nudă, directă avem a face cu lumea precisă şi atît de strict limitată a pornografiei. In momentul cînd triumfă sexul, începe pornografia şi se sfîrşeşte erotismul, care nu-şi mai găseşte sensul. Recrudescenţa pornografiei, a publicaţiilor obscene, dubioase editate exclusiv din motive de profil financiar, în detrimentul unei educaţii sexuale sănătoase a tinerei generaţii, constituie un fenomen deosebit de nociv, care trebuie eradicat prin măsuri de ordin legislativ. O educaţie sexologică adecvată şi realistă capătă astăzi o deosebită importanţă: ea are scopul de a învăţa omul să-şi cunoască bine propriul său corp, inculsiv aparatul genital şi funcţiile lui, să se bucure de satisfacţia sexuală in condiţii care să nu-i pericliteze sănătatea şi cu respectarea moralei publice. Fără a degenera în pornografie, dar şi fără falsă pudoare, adolescentul trebuie educat intr-o asemenea manieră incit să poată stabili raporturi fireşti cu partenerul de sex opus. Aceasta presupune însă însuşirea unor cunoştinţe corecte privind propria sexualitate şi particularităţile celuilalt sex, astfel incit aceste raporturi să se poată realiza într-un mod agreabil şi sănătos, în condiţiile unei participări şi răspunderi reciproce a partenerilor. Educaţia sexuală trebuie să înceapă după pubertate, la vîrsta şcolară mare. Reprimarea brutală prin control, interdicţii şi severitate profesorală a acestei manifestări naturale, instinctive a omului nu poate produce decît ipocrizie, acţiune clandestină şi chiar răzvrătire. Instinctul sexual constituie o realitate biologică normală, inevitabilă, care nu poate fi ignorată de către educatori, dar care trebuie disciplinată şi îndrumată printr-o atitudine morală. Sexualitatea umană constituie, prin urmare, o problemă deosebit de complexă, care nu se reduce la relaţiile sexuale, avînd numeroase valenţe biologice, sociale, psihologice, culturale, etice. Ca trăsătură majoră a naturii umane, sexualitatea nu este o problemă exclusiv a vîrstelor tinere și mature, ci — sub o formă sau alta — a tuturor vîrstelor. Prof. dr. René DUDA • ATENEU • IANUARIE 1993 .