Ateneu, 1993 (Anul 30, nr. 1-12)

1993-01-01 / nr. 1

Un ctitor de muzee şi un împătimit muzeograf, Iulian Antonescu Iulian Antonescu a fost un om de vastă cul­tură, dăruit cu harul povestirii, fie că evoca întîmplări din propria viaţă şi activitate, fie pe ale altora, fie din istoria românilor,, fie din cea universală, de la Kheops­­ şi piramida lui, preţuită ca a şaptea minune a lumii, la Na­poleon Bonaparte şi colaboratorii săi care pur­tau bastoane de mareşal în raniţa lor. Poves­tiri cu privire la întîmplări adevărate sau in­ventate cu privire la cunoscuţi şi prieteni, la colaboratori şi „şefi“ ai muzeelor din Consi­liul Culturii, ori despre superiorii lui în ale muzeografiei. Povestiri cu privire la orice subiecte, do­vadă a culturii sale multilaterale, fie a celei româneşti, fie a celei universale. Chiar şi în­­tîmplările personale, mai puţin plăcute, Iu­lică le înveşmînta într-o haină umoristică ce-i era proprie. Oriunde apărea Iulică Antonescu semăna bună dispoziţie, împrăştia negura nemulţumirii şi a gîndurilor mai puţin senine. Nu ştiu dacă gîndul­ bun l-a îndemnat sau neplăcerile nemeritate, care s-au abătut şi a­­supra lui în ultima perioadă a vieţii sale, l-au îndemnat să aştearnă pe hîrtie măcar unele din povestirile sale care-l apropie de alt modovean dăruit cu harul povestirii, Ion Creangă. Mai presus de toate Iulică Antonescu era, cum am spus, un împătimit al muzeografiei. Cunosc o parte din ostenelile şi zbaterile sale pentru organizarea muzeului de istorie din Bacău, ce cu cinste-i poartă numele, care din nimic a devenit un muzeu de importanţă na­ţională. Mai întîi a fost gîndul, gîndul s-a transformat în dorinţă, dorinţa în voinţă şi voinţa în împlinire: mobilier, exponare, or­ganizare, funcţionare — toate în grija celui ce s-a dăruit şi prin dăruirea sa a adăugat instituţiilor de cultură din oraşul de la con­fluenţa Siretului cu Bistriţa, una nouă, ase­mănătoare celor existente ca însemnătate : bi­serici menţionate documentar din timpul lui Ştefan cel­ Mare (Biserica Precista), realitate mult mai veche, potrivit tradiţiei dinainte de întemeierea statului moldovean, episcopie, şcoli de toate gradele, şi profilele, teatru dramatic, orchestră simfonică, cămin Cultural, biblio­tecă, reviste şi ziare etc. Organizarea Muzeului din Bacău şi greută­­ţile organizării lui în loc să-l obosească şi să-l descurajeze — cum se întîmplă în multe cazuri asemănătoare — dimpotrivă, i-au sporit curajul, dorinţa şi voinţa nu numai de a-şi dezvolta propria-i creaţie, ci de a împodobi România cu asemenea instituţii de cultură şi de educaţie patriotică, în calitate de director sau inspector al muzeelor în Consiliul Cul­turii l-am cunoscut mai bine. De multe ori ne întîlneam în diferite oraşe care-şi organizau sau reorganizau muzee de istorie pentru a a­­juta pe organizatori cu îndemnuri, cu sfaturi şi cu idei astfel ca muzeele respective să fie într-adevăr ceea ce se cuvenea să fie, să-şi îndeplinească rolul cultural şi educativ, care le justifica necesitatea. Asemenea colaborări au avut loc la reorganizarea Muzeului Tran­silvaniei din Cluj-Napoca, la al Banatului din Timişoara, al Muzeului Crişana din Oradea, al Muzeului din Satu-Mare, al celui din Baia Mare etc., etc. Socotiţi „consilieri“ ştiinţifici, puterile noas­tre erau limitate, deoarece deasupra noastră existau două persoane atotştiutoare, a căror misiune era de a asigura „linia politico- ideo­logică“. Ceea ce nu se potrivea în multe ca­zuri adevărului istoric. Ceea ce provoca discuţii contradictorii între specialişti şi „răspunzătoare“. Repetîndu-se asemenea situaţii, am convenit cu specialiştii muzeografi să simulăm accep­tarea „indicaţiilor“, dar organizarea să res­pecte canoanele ştiinţifice în organizarea mu­zeelor, cu argumentul că „responsabilele“ nu-şi vor mai aminti „indicaţiile“ oferite iniţial. Amintirile colaborării noastre în ale muzeo­grafiei reprezintă doar un fragment neînsem­nat, raportat la întreaga şi mult valoroasa o­­peră a lui Iulică Antonescu. Şi aceasta deoarece bogata şi generoasa dăruire­ a directorului mu­zeografiei româneşti s-a extins asupra între­gii ţări. Şi nu doar cu sfaturi şi îndrumări, ci cu materiale şi exponate pe care le purta dintr-un loc în altul, unde era nevoie, de­ la Bacău la Galaţi, de la Bucureşti la Cluj, sau Oradea, sau Timişoara, şi în multe alte oraşe, unde se simţea nevoia de ajutor şi sfat com­petent. Experienţa şi învăţătura sa îl reco­mandau să scrie un tratat de muzeografie, atît de necesar numeroasei reţele muzeografice ce sporeşte zi de zi şi care, în numeroase ca­zuri nu are personalul pregătit pentru ase­menea activităţi. Cei ce l-au cunoscut, ca specialist de su­perioară calificare şi ca om de superioară o­­menie îl vor păstra mereu în inimile lor pe Iulică Antonescu. Acad. Ştefan PASCU ABD­ RU­SHIN VIII, în lumina adevărului Mesajul Graalului Sufletul (4) Neputînd veni pe Pămînt fără a traversa toate planurile intermediare, fiinţa umană poar­tă în ea toate genurile creaţiei. Această pozi­ţie privilegiată îi conferă în mod natural şi prin forţa lucrurilor, supremaţia în creaţie. Dar „nobleţea obligă !“ Pentru a domni în sensul voit de Lumină, ea ar fi trebuit să „i se consacre". Totuşi, noi nu am fost conştienţi niciodată de imensele posibilităţi deţinute de acest nucleu de extract luminos care este spi­ritul nostru aflat în aşteptarea trezirii. De ase­menea, nu am estimat nici imensa responsa­bilitate ce ne-o impune starea noastră de su­perioritate naturală — prin favorul unor ca­pacităţi eminente —, cît şi oferirea unei­ co­operări eterne. Detaşînd spiritul şi înnăbuşind intuiţia, am preferat intelectul cu micile sale satisfacţii ma­teriale şi cu deducţiile­ sale lipsite de viaţă. Cînd în cursul numeroaselor frămîntâri inte­­rioare ne asaltează îndoielile — datorită nu fa­talităţii, ci nouă — ,înşine —, noi le-am făcut să facă prin convingerea că înaltul nostru ni­vel tehnic ar fi semnul unei mari civilizaţii. Noţiunea de poluare — cu multiplele şi gra­vele ameninţări — a venit să dărîme însă a­­ceastă frumoasă asigurare. Şi astfel, în mod treptat, se evidenţiază faptul că tehnica ma­nipulată fără conştiinţă, conduce inevitabil la dezastru. Prin faptul că nu am reuşit să ne ridicăm pînă la a deveni conştienţi de misiunea noastră atît de superioară în creaţie, am fost incapa­bili de a-i face faţă. în loc de a evolua şi de a face să evolueze tot ce ne era subordonat, ne-am împiedecat propria noastră dezvoltare şi am compromis-o grav şi pe cea a fiinţelor şi a lucrurilor supuse influenţelor noastre şi depinzînd de mijlocirea noastră. Din fericire, înţelepciunea şi perfecţiunea le­gilor divine care acţionează în creaţie au tra­sat anumite hotare pentru autoritatea şi influ­­enţa spiritelor umane. Drept urmare, pertur­­baţiile, vicierile şi dezechilibrele au rămas li­mitate numai la lumile materiale. Vinovăţia noastră cît şi ispăşirea se înscriu deci în mod egal numai în acest cadru. Ciclurile karmice — adică manifestările voinţei noastre şi urmă­rile pe care le antrenează pentru noi­ înşine se derulează numai în planurile în care s-au năs­cut şi unde au avut repercusiuni, dar nu mai departe. • Sufletul rămîne astfel legat mişcării giratorii a reîncarnărilor succesive, atît timp cît are de desfăcut legăturile karmice. El nu va putea ieşi din acestea decît ridicîndu-se spre înălţimi. Nu există o anumită epocă, dar nici amînare, pen­tru a trece dintr-un plan inferior într-un plan superior ; condiţiile severe impuse sunt matu­ritatea şi puritatea. (Accesul în fiecare plan nu se poate face decît avînd un corp făcut din aceeaşi substanţă ca cea a planului respectiv. Venind dintr-un plan inferior, trebuie ca spiritul să se poată desface în prealabil de corpul de natură in­ferioară şi cu densitate mai mare. Restituirea unui corp către planul său de origine este con­dusă — ca toate procesele naturale — prin legi implacabile, care cer ca fiecare înveliş primit la coborîre să fie redat îmbogăţit, la urcare, fără a avea pete şi deci fiind perfect curat. Această noţiune a curăţirii prealabile a fie­cărui înveliş înainte de a-l putea separa este bine exprimată în acel pasaj din Apocalips : „Ei şi-au spălat hainele lor şi le-au albit în­ sîngele mielului.“ Referirea la „sîngele mielului“ face o aluzie evidentă la Misiunea lui Hristos. Opera de mîntuire întreprinsă de Fiul lui Dumnezeu a constat într-adevăr în a reaminti spiritelor în­carnate şi dezîncarnate, necesitatea de a-şi cu­­răţi învelişurile sufletului lor, pentru a putea ieşi din zona periculoasă şi de a fi astfel în măsură să-şi recîştige patria lor spirituală, Pa­radisul. Venit prin Iubire din înaltele locuri divine, ca încarnare a Adevărului absolut, Isus avea o vedere de ansamblu asupra circuitului evo­luţiei spiritelor umane. El ştia că parcursul impus era consacrat trezirii şi educării spiri­tului şi că avea drept scop de a-l face pe acesta capabil să suporte — în deplină conşti­inţă şi posesiune a mijloacelor sale —, for­midabila presiune care domneşte în mod na­tural în Paradis, învelişurile îmbrăcate pe parcurs au îngre­unat spiritul şi l-au obligat de fapt să facă un efort mare pentru a ajunge să se servească de ele, să le pună în acţiune şi să le iradieze, în consecinţă, fiinţa umană este în mod ne­cesar condusă în a da nucleului său o agitaţie maximă. Cînd acesta se va detaşa de înveli­şurile sale, el îşi va păstra însă intensitatea radiaţiei proprii şi va fi astfel în stare să su­porte presiunea radiaţiei paradisului şi să se simtă acolo foarte bine. Aceasta este calea înflorită şi însorită care conduce către înălţimi. Dar, sub tutela tiranică a intelectului, oamenii au uitat scopul lumi­nos al existenţei lor. Şi în timp ce spiritul vegeta, rupt de toate posibilităţile de a evolua, intelectul reuşea — printr-o substituire înşe­lătoare —, turul de forţă de a apare ca fiind el spiritul. Această situaţie extrem de critică cerea o intervenţie urgentă. Pentru a opri căderea ver­tiginoasă şi pentru a-i ajuta pe sărmanii ră­tăciţi, explicîndu-le Voinţa suverană a Tatălui Său, Isus i-a învăţat să trăiască, să gîndească şi să acţioneze într-un mod prin care să-şi cu­reţe şi să-şi facă mai uşoare învelişurile su­fletelor lor, pentru a fi în stare de a părăsi planurile materiale şi de a putea reintra în casa părintească. Eforturile dezinteresate ale lui Hristos au displăcut însă celor care deţineau puterea re­ligioasă, căci ei vedeau că se prăbuşeşte pres­tigiul şi­ influenţa lor. Neputînd discredita pe Fiul lui Dumnezeu în ochii mulţimii, ei au decis să-l suprime. Rus în faţa alternativei de a-şi renega Cuvîntul Său, sau de a muri şi, văzînd pericolul unei retractări, Isus nu a ezi­tat să-şi verse sîngele pentru a autentifica în­văţătura Sa. Este extrem de regretabil că o interpretare greşită a Misiunii lui Hristos a putut conduce creştinătatea pe un drum fals. Pretinzîndu-se că El a venit pentru a suferi, pentru a muri şi a răscumpăra­ astfel păcatele oamenilor, nu s-a redus numai Valoarea sacrificiului Său, ci s-a negat în acelaşi timp şi incoruptibilitatea Justiţiei divine, crezînd-o capabilă de a se fi pretat la acest tîrg murdar, care ar fi substi­tuit un inocent adevăraţilor vinovaţi. Numai o profundă necunoaştere a mecanis­melor de neschimbat ale legilor riguros echi­tabile — pînă în cele mai mici amănunte —, a putut face să se accepte o iertare atît de uşoară a păcatelor. O atare perspectivă a găsit desigur urechi foarte dispuse să consimtă la aceasta, întrucît părea că scuteşte pe credin­cios de efortul sincer asupra lui­ însuşi. în eu­foria înşelătoare a uşurinţei, s-a interzis îm­pingerea raţionamentului pînă la a gîndi că dacă această iertare uşoară ar fi fost posibilă, ea nu ne schimbă cu nimic interiorul. Şi astfel, cu toată izbăvirea, fiecare îşi păstra înclină­rile rele, slăbiciunile sale, viciile şi continua murdărire şi îngreunarea îmbrăcăminţilor ce compuneau sufletul, făcîndu-se incapabil de a se detaşa de lumile materiale. Cunoscînd şi respectînd liberul arbitru al fiinţei omeneşti, Isus nu a încercat niciodată să influenţeze asupra deciziei auditorilor Săi. Fiecare rămînea deci perfect liber să respingă sau să accepte sfaturile Sale atît de preţioase. Numai acela care, auzindu-le, se sforţa să le pună şi în practică, — să le trăiască şi să le facă baza comportamentului său —,­ ajungea să-i fie de folos. Numai animată de dorinţa de a se ridica şi a se ataşa Adevărului, fiinţa umană — ajutată puternic prin dezlegările karmice care o uşurează —, „îşi spăla astfel hainele sale şi le albea în sîngele mielului.“ Şi este foarte bine precizat : ei şi le-au spă­lat şi ei şi le-au albit. Nu este nicidecum pro­blema ca un altul să o fi făcut în locul lor. Acum să rezumăm Sufletul este deci spiritul degajat de mate­ria densă — adică deposedat de corpul fizic şi de cel astral —, dar învelit încă de materia subtilă şi de esenţialitate. Pentru a regăsi circumstanţele ce permit dez­voltarea nucleului spiritual plecat inconştient, avem nevoie de învelişuri auxiliare, fiecare dintre acestea permiţînd şederea în planul res­pectiv şi oferind spiritului experienţa trăită a acestui plan. Iată ce constituie jumătatea coborîtoare a buclei, pe care am parcurs-o pînă acum: învelişurile care ne permit să ajungem în dife­rite planuri ale creaţiei ne sunt doar împru­mutate. Pe drumul reîntoarcerii, în circuitul ascendent, trebuie să le restituim — şi nu numai în stare pură, ci şi îmbogăţite prin iradierea spirituală adusă la cel mai înalt grad de radiaţie — , în acest fel plătim dobînzile pen­tru capitalurile primite. După milenii de dezvoltare liberă, timpul acordat­­ciclului nostru de evoluţie se termină. Această încheiere ce ne pune în faţa alegerii decisive ne face să nu amînăm angajamentul nostru. Orice aşteptare ar putea deveni fatală. Cu cît vederea noastră se lărgeşte, cu atît se evidenţiază grandioasele şi luminoasele per­spective ce le avem în creaţie, oferite prin experienţa şi cooperarea conştientă. De ase­menea, vedem în acelaşi timp cu cîtă solici­tudine şi prevedere a fost înconjurat drumul nostru al devenirii conştiente. Admiţîndu-ne în ciclul evolutiv, Lumina ne­­a oferit un pact de ajutor şi asistenţă. Fără a se zgîrci asupra mijloacelor, în ceea ce o pri­veşte Ea a îndeplinit, fidel toate clauzele. Acest pact a ajuns acum la scadenţă. A sosit deci momentul de a ne da seama că un pact nu este niciodată unilateral, acesta impunînd obli­gaţii ambelor­­părţi. Este deci timpul de a le vedea şi pe cele ale­ noastre şi de a le îndeplini. Dezbrăcarea învelişurilor sufletului şi renaş­terea spiritului în afara materiei au acest preţ. Ernest SCHMITT (Château-Thierry — FRANCE) NOTE : - volumul I al operei „Mesajul Graa­lului“ a fost tradus in limba română și este disponibil (în lei) începînd din luna iunie 1992 in librării. Persoanele care doresc primirea gratu­ită a broșurei „Conférences chroisies“ (extrase din Mesajul Graalului) se pot adresa în scris la „Editions Francaises du Graal“ - 23, rue Colbert — 93 100 Montreuil / Bois —­ FRANCE. Se pot adresa de asemenea şi la Bucureşti, la căsuţa poştală C.P. 34 50. • PAG. 2 • însemnări medicale A * Intre sexualitate şi pornografie Iubirea, dragostea umană constituie o „artă“ care necesită o stare fizică şi psihică normală, o personalitate conturată, o anu­mită experienţă de sexologie şi o concep­ţie morală sănătoasă. însemnătatea soci­ală a armoniei vieţii sexuale constă în influenţa benefică a acesteia asupra stabilităţii unui cuplu, a unei f­amilii. In orice cuplu normal se manifestă do­rinţa de împlinire şi printr-o viaţă sexuală firească, prin întîlnirea celor două forme complementare : virilita­tea şi feminitatea, cu toate consecinţele bio-psiho-sociale care derivă din aceasta. Comportamentul sexual uman poartă pecetea unui anumit context socio-cultu­­ral, normele etice şi estetice în care se încadrează relaţiile dintre sexe fiind pro­prii fiecărei societăţi şi etape istorice. Referitor la comportamentul sexual se manifestă două concepţii diametral opuse : una care atribuie actului sexual trăsătu­rile specific umane, dragostea fizică nepu­tînd fi concepută fără sentimentul nobil al dragostei psihice, alături de alta care consideră actul sexual ca pe un act fi­ziologic elementar, cum ar fi instinctul de foame sau de sete. Relaţiile sexuale umane se caracterizea­ză, în contrast cu cele întilnite în restul regnului animal, prin trăirea lor pe­­plan psihic, afectiv. In relaţiile normale din­tre bărbat şi femeie atracţia fizică şi psi­­hic-afectivă alcătuiesc un tot indivizibil, care stă la baza dragostei umane, condi­­ţie esenţială a stabilităţii unităţii sociale — familia. Acest proces se realizează prin eforturile de adaptabilitate reciprocă a partenerilor, ceea ce asigură o viaţă ar­monioasă şi­ plină a cuplului, condiţie e­­senţială pentru obţinerea unei descendenţe normale, cu şanse reale pentru o formare educaţională adecvată a copiilor. Tendinţa de dezumanizare a actului sexual, consi­derarea lui ca un act instinctual elementar denaturează relaţiile dintre oameni şi pre­judiciază demnitatea umană. Pentru om actul de procreare, de perpetuare a speciei nu este un simplu act biologic; el are o profundă încărcăt­ură psiho-emoţională. Copiii care apar pe lume au o absolută nevoie de tandreţe­, de îngrijire şi edu­care în cadrul unei familii echilibrate. Viaţa trepidantă, stresantă actuală se repercutează nefavorabil şi asupra com­portamentului Sexual. Asistăm astăzi la o creştere a frecvenţei dereglărilor dina­micii vieţii sexuale (impotenţă, frigiditate) de natură psihogenă, conflictuală, pro­blemă care trebuie tratată cu atenţia cu­venită. La celălalt pol al problematicii sexu­alităţii stă pornografia, fenomen bio-psiho­­social pe care D.H. Lawrence o considera „o ofensă adusă sexualităţii, pe care o ultragiază prin urîţenia şi vulgaritatea ei“. La rîndul său, La Duca face distincţia cuvenită între erotism şi pornografie. El arată că erotismul se manifestă sub o formă simbolică, atunci cînd poate exista sugestie, aluzie, aşteptare; cînd sexul se dezvăluie sub formă obscenă, nudă, di­rectă avem a face cu lumea precisă şi atît de strict limitată a pornografiei. In mo­mentul cînd triumfă sexul, începe porno­grafia şi se sfîrşeşte erotismul, care nu-şi mai găseşte sensul. Recrudescenţa porno­grafiei, a publicaţiilor obscene, dubioase editate exclusiv din motive de profil fi­nanciar, în detrimentul unei educaţii se­xuale sănătoase a tinerei generaţii, con­stituie un fenomen deosebit de nociv, care trebuie eradicat prin măsuri de ordin le­gislativ. O educaţie sexologică adecvată şi rea­listă capătă astăzi o deosebită importanţă: ea are scopul de a învăţa omul să-şi cu­noască bine propriul său corp, inculsiv aparatul genital şi funcţiile lui, să se bu­cure de satisfacţia sexuală in condiţii care să nu-i pericliteze sănătatea şi cu respec­tarea moralei publice. Fără a degenera în pornografie, dar şi fără falsă pudoare, adolescentul trebuie educat intr-o aseme­nea manieră incit să poată stabili rapor­turi fireşti cu partenerul de sex opus. Aceasta presupune însă însuşirea unor cunoştinţe corecte privind propria sexu­alitate şi particularităţile celuilalt sex, astfel inci­t aceste raporturi să se poată realiza într-un mod agreabil şi sănătos, în condiţiile unei participări şi răspun­deri reciproce a partenerilor. Educaţia sexuală trebuie să înceapă după pubertate, la vîrsta şcolară mare. Reprimarea brutală prin control, inter­dicţii şi severitate profesorală a acestei manifestări naturale, instinctive a omu­lui nu poate produce decît ipocrizie, ac­ţiune clandestină şi chiar răzvrătire. In­stinctul sexual constituie o realitate bio­logică normală, inevitabilă, care nu poate fi ignorată de către educatori, dar care trebuie disciplinată şi îndrumată prin­tr-o atitudine morală. Sexualitatea umană constituie, prin ur­mare, o problemă deosebit de complexă, care nu se reduce la relaţiile sexuale, avînd numeroase valenţe biologice, so­ciale, psihologice, culturale, etice. Ca tră­sătură majoră a naturii umane, sexuali­tatea nu este o problemă exclusiv a vîrs­­telor tinere și mature, ci — sub o for­mă sau alta — a tuturor vîrstelor. Prof. dr. René DUDA • ATENEU • IANUARIE 1993 .

Next