Ateneu, 1994 (Anul 31, nr. 1-12)
1994-01-01 / nr. 1
Basarabia întreagă a fost a noastră pe cînd Rusia nici nu se megieşă cu noi. Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pămînt drept al nostru și cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă și pînă în veacul al nouăsprezecelea. Melancolie ! Revista Sera de culturii fie nouă Uiul 31 Nr. 1 (292) ianuuarie 1994 100 lei in acest numar Interviu cu : — Fănuș Neagu — Gheorghe Tomozei Ancheta„Ateneu“ : Scriitorul în lumea de mâine Participă : — Calistrat Costin — Gellu Dorian — Ion Hurjui — Grigore Ilisei — Irina Petraș — Stelian Vicol Versuri : Ilie Tudor Zegrea (Cernăuţi) Proză : Vladimir Beşleagă (Transnistria) Cronica literară Teme bacoviene Consultaţii şcolare (Eminescu, Bacovia, Mircea Eliade) Contribuţi critice şi de istorie literară : —- Constantin Ciopraga — Daniel Dimitriu — Dan Mănucă Poeţi tineri din Basarabia „De plînge demiurgos doar el aude plînsu-şi“ Motivele care m-au făcut să zăbovesc asupra acestei poezii sînt multe; dintre cele conştientizate, două ar fi denumit : unul ar fi o fascinaţie, esenţial întunecată, pe care o exercită asupra mea, în special finalul cu muzica lui de organ sfărîmat ; altul ar fi faptul că îmi pare a identifica, cu nelinişte, o rădăcină a felului meu de a gîndi lumea într-o zonă obscură, grea de otrăvuri, din această poezie. Am încercat să clarific sensul termenului melancolie. Dicţionarul îmi spune rece că-i vorba de o stare de tristeţe, de deprimare, amestecată cu visare şi dorinţă de izolare, iar, în termeni medicali , de o boală psihică manifestată printr-o continuă depresiune, prin tristeţe morbidă, prin apatie, delir, halucinaţii, anxietate şi obsesia sinuciderii. Cum e vorba însă de un produs estetic, iar critica genetică aduce unele indicii de interpretare — în sensul găsirii unui embrion în opera şi nu în existenţa istorică a poetului, voi folosi prima accepţtiune a termenului, cu precizarea că voi încerca să aflu ce anume a generat un astfel de complex de trăiri şi cum s-a închegat viziunea poetică numită „Melancolie". Apărută in „Convorbiri literare" la 1 sept. 1876 poezia „Melancolie“ anunţă o anume schimbare în lirismul eminescian, pe una din coordonatele lui. („Ah, organele-s sfărmate şi maestrul e nebun“). Ce-i drept, schimbarea începuse mai demult, fiindcă intr-o piesă dramatică, „Mira“, de prin 1868—1869, în monologul lui Ştefăniţă, apar mai toate versurile care, mai tîrziu, vor alcătui strania poemă. Poema e stranie întîi prin muzicalitatea ei amar obosită, funebră. Poezia e expresia muzicii unei eroziuni continue a lumii nu chiar temeliile ei , atît a lumii din afară cit şi a celei din lăuntru. E o muzică aşa zicînd neeminesciană în sens romantic, fiindcăse constituie din huruitul cuvintelor care se confundă cu ideile, şi unele şi celelalte căpătînd o materialitate grea. E gîlgîitul somnoros, în spasme, al eului poetic în golurile întunecate ale irealităţii. Undeva poetul nota că are un organ cvasimistic cu care aude „Setea liniştii eterne, care-mi sună în urechi..." (Scrisoarea IV). Cu acelaşi organ Eminescu auzea plînsul enbrionar al haosului, plînsul din intermundii : „De plînge Demiurgos doar el aude plînsu-şi..." De obicei, acest auz lăuntric făcut cu „somnoroasă“ şi „visătoare“, aşează, gîndurile (şi cuvintele care le exprimă) in structuri muzicale îndurerate, aiuritoare, care împing fiinţa în „braţele somniei“, în „Melancolie“ însă acest organ eminescian pare atins de eroziune. Ceva esenţial s-a pierdut pentru totdeauna, şi cul poetic e invadat de un alt fel de, muzică, o muzică aspră, alienantă, cu multiple rupturi interioare, cu sîngerări, deşi versul pare a curge în tipare cunoscute. „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă prin care trece albă regina nopţii moartă..." Poezia e stranie, apoi, prin viziunea pierderii sentimentului identităţii, a decesului care-şi măreşte cercurile halucinant ,de la eul poetic la cosmosul în ruină. O dezolareprofundă îşi împinge prin versurile poeziei seninul de gheaţă. Senzaţia înfrigurării şi a mineralizării mortuare însoţeşte, toate imaginile şi muzica versurilor capătă răceala somnului în cleştii durerii ? Poezia se deschide din perspectiva unui eu impersonal, înstrăinat de el însuşi intr-un tu neutru, îngheţat, cu imaginea mortuară a monarhului nopţii plutind fără ţintă prin spaţiile siderale sterile. Această viziune va fi dublată, în finalul poeziei, din altă perspectivă, de aceea a eului în deces, redus la umbra unei idei, la o poveste spusă „de o străină gură", un eu rătăcind prin golurile unei minţi destructurate, împins de suflul boreal al solituudinii şi înstrăinării totale. Finalul poeziei e de o modernitatefrapantă şi el traduce, intr-o muzică înspăimîntată de pierderea propriei realităţi, sentimentul acut al alienării şi risipirii definitive în neant a fiinţei. Ideea e că noi nu sintem decit o poveste rostită de „o străină gură“, că noi nu sîntem decit gîndurile visele, plăsmuirile, spaimele altcuiva — că altcineva ne gîndeşte şi că, o dată cu stingerea gîndurilor aceluia viaţa noastră se varsă în neant. „Şi cînd gîndesc la viaţa-mi îmi pare că ea chră încet repovestită de o străină gură. Ca şi cînd n-ar fi viaţa-mi, ca şi cînd n-aş fi fost. Ion Tudor IOVIAN (Continuare în pag. 8)