Biseric'a şi Şcól'a, 1882 (Anul 6, nr. 7-52)
1882-02-14 / nr. 7
cu sfatulu si intreleptiunea loru, la regularea, consolidarea si prosperarea trebiloru bisericei nóstre nationale. Aradu, 11/23. Februariu, 1882. Ioann Metianu m. p. Episcopul Aradului. 51 Absolventii de teologie. In numerulu precedinte am aratatu in detaii necesitatea de o supraveghiare si controla serioasa, fatia cu conduit’a clerului eparchialu, precum si modalitatea in care se se urmeze acesta supraveghiare si controla, din partea auctoritatiloru eparchiale. Scopulu nostru este a inaltim prin tóate mijloacele putintióase prestigiulu si influinti’a morala a clerului in societatea moderna. O lucrare acesta, care trebue inceputa din vreme, pentru ca se poata da rade indestulitate. Ingirigirea si supraveghiarea clerului incepe in scoala, si trebue continuata si afara de scoala, după absolvirea cursului teologicii. Astazi aveau destui absolventi de teologie, despre a carora ocupatiune si conduita auctoritatea eparchiala, Episcopulu si consistoriulu nu au nici o cunoseintia. Cei mai multi dintre ei, mai vertosii cei cu clase gimnasiale, in locu de-a se devota carierei preotiesci, se aplica ca scriitori si decopietori, in cancelariile notariale, ori la tribunale. In modulu acest’a ori câtu de multi elevi se vor primi in institutulu teologicii, lips’a de preoţi se va simţi totu mai multu. Si consistoriulu, respective sinodulu eparchiaiu au detori’a se preintirapine lips’a acést’a si a ingriji ca absolvenţii de teologie se se consântiasca carierei preotiesci. Dorinti’a generala este, ca biseric’a nóastra se aiba preoţi câtu mai luminaţi si mai devotaţi chiamarei loru. Ei daca tinerii cu pregătiri gimnasiale sau liceale, după absolvirea cursului teologicu, nu se voru face preoţi, ci parasindu cariera bisericeasca, vor intra in funcţiuni lumesci, atunci nu numai ca preoţi capabili si instruiţi nu vom avea in viitoriu, dar consistontele vor fi silite in lipsa de preoţi pentru parochiile vacante a primi in institutele teologice tineri fara pregătirile trebuinciose, si pote chiar fara nici-o pregătire scientifica. De altmintrelea, vorbindu in sensu bisericescu, este cu multu mai bine a lasă pe astfelu de clerici la o parte si a nu-i dori in cariera de care fugu, caci, invederatu este, ca densii nu simtiescu in sufletulu loru dorintia de servirea preotiasca, nu simtiescu dispusetiunea si iubirea catra ea, conditiunea indispensabila, si singurulu mobilii, care face pe preotu activu si triumfatoriu in servirea sa pastorala. Anomalia este insa, ca acesti clerici, despretiuitori de carier’a loru, după ce-ii ajunge vre-o nenorocire in carier’a lumésca, si-si pierdu posturile, ce au ocupatu, era se intorcu la biserica, si cerca refugiulu in sinulu ei. Atunci e buna si „popi’a“ ca unu „modus vivendi“ dar nu numai ca unu mijlocii de subsistentia, căci dela persoanele care privescu preoti’a ca o simpla meseria si mijlocu de hrana, biseric’a nu are nici unu folosit. Opiniunea, in generalu respandita la noi, ca pentru absolvenţii de teologie este unu profiţi! spiritualu a practică ca si scrietori si decopiatori, in birourile advocatiale, notariale sau la tribunale, poate fi primita in parte. Dar in generalii, esperinti’a dovedesee contrariulu, ca adeca, astfelu de deprinderi in celea mai multe casuri se făcu in detrimentulu si cu dejosirea servirei pastorale. Cunoscemu preoţi, cari deprinşi in messeri’a advocatiala, sciu umblă mai cu tactu pe usile judecatorieloru si tribunaleloru, de cât pe usile imperatesci! Si acéstea nu credu, ca cineva se-o privésca de calitate indispensabila pastoriului bisericei. Negresitu, ca preotulu, chiar după positiunea ce ocupa, se cuvine a fi aptu pentru a dă povetiuirile necesare crestiniloru la diferitele casuri intemplatore in vieti’a loru, a veni in ajutoriulu nevinovatiloru si asupritiloru, a apara pe veduve si pe orfani, daca cere trebuinti’a chiar si înaintea tribunaleloru. Insa acéstea se nu-o faca elu cu scopu de castigu, ca advocații de profesiune, pentruca astfelu de fapte sunt degradatoare si pentru person’a si pentru servirea lui. Auctoritatile nóastre eparchiale, trebue a ingriji mai presus, ca fiitorii preoți, nu numai in scoala, ci si după terminarea cursuriloru de teologie se se cultive si perfectioneze in sciintiele teologice, se practice religiositatea si moralitatea, si se se porte cu interesare si cu iubire fatia de biserica si institutiunile ei. Caci desi ei s’ar fi cultivata in scóla de ajunsu, insa cultura din scóla, fara esercitare si o perfecţionare ulteriora si necontenita, ca reroane nu numai nedeplina si mărginită, ci se pote si pierde de totu, si in chipulu acest’a candidatulu la preoţie ajunge de nou la starea ignorantiei primitive. Si când devine preotu, elu nu scie deschide nici o carte bisericeasca, nu scie nici unu „Domne strigat’am,“ or de predica n’are nici ideia, cum si de unde se incépa ? Dar abstragere făcând dela cultur’a teologica, cei deprinsi odata in cancelarii si posturi lumesci, se facil cu deseversire străini de spiritulu preotiescu. Biserica este o sarcina pentru ei, si pentru luminarea si moralisarea crestinilor, nu se intereseaza de locu, sau prea putinii.