Biserica şi Şcoala, 1921 (Anul 45, nr. 1-46)

1921-09-19 / nr. 38

Anul XLV Arad, 19 Septemvrie (2 Octomvrie) 1921. Nr. 38. m tw il W ll 11 Aii .1Tü.. 11 lU ifr i -a ni f * REVISTA BISERICEASCA, SCOLARA, LITERARA Sl ECONOMICA, mmmmmmezmmtmmm ABONAMENTUL: Pe un an ................................ 10 Lei. Pe jumătate de an ............... 5 Lei. APARE ODATĂ IN SĂPTĂMÂNĂ DUMINECA. REDACŢIA 91 ADMINISTRAŢIA: Arad, Strada E M I N E S C U Nr. 33. Teierea poatei Artf şi Or. M. Nr. 248 Mitrop.Nicolae, din Indurarea lui Dumnezeu arhiepiscop al bisericii ortodoxe române din Transilvania şi mitropolit al Românilor ortodocşi din Ardeal, Bănat, Crişana şi Maramuriş, Preasfinţiţilor fraţi Episcopi, Venerabilelor Con­­sistoare eparhiale, onorabililor deputaţi congre ■ suali, iubitului cler şi popor din provincia Noastră mitropolitana, dar şi milă de la Dumnezeu Totul şi binecuvântarea Noastră arhierească. Având în vedere dispoziţiile §n­ilor 151 şi 132 din Statutul organic, convocăm şi prin aceasta declarăm convocat, congresul naţional­­bisericesc al provinciei Noastre mitropolitane, în sesiune ordinară, în biserica Catedrală din Sibiu, pe Vineri în 1/14 octomvrie a. c. la ora 9 a m­., în care zi după terminarea serviciului bise­ricesc va urma imediat deschiderea congresului fi se vor începe lucrările congresului conform regulamentului afacerilor interne. Dat în reşedinţa noastră arhiepiscopcască­­rpjtrrano-piit»nfi din Sibii’. fn 8/21 Stpterrwic, a*!1­1! Domnului 1921. Dr. Nicolae Bălan, m­. p. arhiepiscop şi mitropolit Problema sufletească in biserica noastră. Trecutul afurisit nu numai că ne-a făcut timizi şi fatalişti, ci aceea ce este mai grozav, ne-a despicat sufletul intru atâtea părţi câţi a­supritori am avut Las la­ o parte celelalte terenuri de cultură şi vreau să vorbesc numai de viaţa bisericească­­religoasă. Unele nevoi şi suferinţă am indurat noi cei din fosta Ungarie sunt raportul religios şi bisericesc, altele au suferit cei din Bucovina şi Basarabia şi iarăşi altele cei din România- Mamă. Şi este deci fatal că oridecâte ori vor discuta oameni din aceste diferite părţi proble­ma noastră bisericească fieştecare înfluinţat de durerile trecutului său special va vedea cu alţi ochi acestă problemă şi cu cea mai bună inten­ţie va considera pe a sa încercare de a solu­­ţiona de cea mai bună, de cea mai lesnicioasă de a duce la scop. Vom discuta mult până să ajungem la deplina înţelegere pentru că fiecare din noi stă cu faţa cătră trecut şi cu dorul cătra viitor şi o păţim vorba aceia: „Dum­ea Romani parant consuitantque, iam Saguntum summa in oppugnabatur*. Duşmanii o să lucre înainte şi noi o să discutăm tot mereu ţinând pe capete fieştecare că părerea lui e cea mai corectă. Şi în faţa acestor încherâri a duhului, în contemplare nevoilor din trecut biserica româ­nească va sta şi va plânge. Veacuri de-a rân­dul a fost aceasta biserică înghenunchiată, hăr­ţuită şi necinstită de toate neamurile avide şi ticăloase şi astăzi când prin o înţelegere supe­rioară a trebuinţelor şi a scopurilor ei ar trebui să lucrăm repede şi bine să nu mai dăm răgaz duşmanilor să o ghiontească, discutăm şi iarăşi discutăm fără să pornim la­­o muncă rodiucă. Fiecare ceas, fiecare zi pe care o perdem se va răzbuna crunt în viitor. Ce ne-a ologit sufletul în trecut ? Chiar faptul că biserică a fost roabă şi nu ne putea turna în suflet duh şi curaj cum ar fi dorit Din sânul ei vorbeau veacuri dearândul străinii în limbă străină, căror nici prin minte nu le-a trecut să înălţe cultura şi morala poporului românesc, din contră mai mult le strălucea înaintea ochilor jupuirea, decât mântuirea. Ce frumoasă, ce binefăcătoare e bi­serica noastră, când dintre zidurile ei modeste glăsuesc minţi şi inimi curat româneşte. Dacă biserica noastră nu eră suferită, ci era liberă şi putea ajunge in contact via cu fii săi prin duhul şi graiul ei românesc, atunci jreamul nos­tru care­­supt atâtea asupriri a desperat şi­ şi-a perdut ori­ce încredere în puterile proprii, astăzi eră cu sute de ani mai înainte. Robia bisericii în trecut a avut ca con­secvenţa firească robia neamului. Şi când bise­rica a putut resufla mai liber şi soartea neamu­lui s’a uşurat. Cultura noastră pe care ne ba­zăm, a venit prin altarele bisericilor noastre. Din trecut trebueşte deci să estragem învăţă­minte pentru viitor. Aceia ce este în om sufletul, aceia este bi­serică pentru un neam. Acolo unde biserica cu învăţăturile ei sfinte este respectată şi urmată acolo trebuie să fie şi solidaritate socială şi progres pe toate terenele. Că noi suntem as­tăzi de atâtea păreri câte capete avem uşor se explică chiar prin faptul, că ce atitudine am avut faţă de biserică. Am fost şi suntem un popor bisericos, nu mai încape îndoială. Voievozii cei mai strălu­ciţi sunt una în ceace priveşte iubirea bisericii. Voievozii le întemeiau şi supuşii le cercetau cu zel. Dar este întrebarea că am fost şi suntem şi un popor religios ? Asta este o întrebare mai grea, pentru că a fi bisericos şi a fi religios, mi este acelaşi lucru. Să cităm o părere: Dr. Draghicescu în cartea sa „Din psihologia poporului român* îndrâsneşte să spună următoarele lucruri: „Ro­mânii sunt dintre toate naţiunile creştine de ori­ce rit, poporul cel mai ateu, cel mai sceptic, cel mai puţin credincios. Starea clerului nostru o dovedeşte pe deplin; bisericile noastre, mai ales a celor de la sate o învederează. Dacă sunt şi se mai construesc biserici, este că să mai păstrează din vechiul obiceiu la săteni că în zîua de Paşti înainte de a merge în cârciumă, să treacă şi pe la biserică. Unii chiar la sărbătorile Cră­ciunului iau curagiul sâ meargă până in tinda templului sfânt. Şi în sfârşit, biserica este o trebuinţă pentru copii şi bătrâni. Săteanul nostru, în afară de Paşti nu simte obligaţia conştiinţei de a merge la biserică, de­cât de 3 ori în viaţa lui, odată la botez dus de ai fii­ odată la cununie, când îl duc alţii şi apoi la moarte când după el merg alţii. Glumele şi snoavele ţăranilor sunt o altă dovadă de puţină consideraţie, ce se dă regii creştine şi oamenilor ei. Nu este în societatea românească un obraz* care sâ fie fost ridiculizat mai ades şi mai cu omor decât preoţii.1) Cam aceasta ar îi caracteristica ţăranului nostru sub raportul religii, care mutatis­ mutan­­dis se va potrivi pentru toate ţinuturile locuite de Români. Să vedem acum şi chipul religios al intelectualului nostru Nu altul, decât actualul nostru mitropont­­. P. S. Dr. Nicolaie Bâian în Revista Teologica din anul 1911 (Anul V, 1 Ianuarie Nr. 1) scrie următoarele şite: „Sub în­­floriţa şcoalei străine şi a materialismului prac­tic al zilelor noastre, clasa intelectualilor noştri a început a­ se înstrăina de credinţă şi a nu mai da educaţiei religioase importanţa cuvenită.­­ Nesocotirea credinţelor şi a educaţiei reli­gioase de care a început sâ se facă vinovată clasa noastră cultă, dacă nu se va pune stavilă răului, va avea drept urmare şi astăzi slăbirea treptată a legăturilor sufleteşti ale acestei clase cu tradiţiile noastre culturale şi înstrăinarea suc­cesivă de sufletul poporului credincios. E lucru lămurit, că cel ce nu trăieşte în comunitatea sufletească a aceleiaş credinţe cu poporul, aceia s’a înstrăinat de viaţa poporului şi se aseamănă cu oaia, care s’a rătăcit din turmă. Credinţa e o putere care uneşte sufletele. Ea încheagă între cei ce o mărturisesc o intimă comunitate sufle­tească întemeiată pe aceleaşi concepţii de viaţă. Dacă astăzi se poate vorbi de o unitate cultu­rală a neamului nostru de pretutindeni, sa nu uităm, că ea se datoreşte în mare parte biseri­­cei româneşti, care deşi a trăit şi trăieşte sub diferite oblăduiri politice, totuşi a îndrumat şi îndrumă viaţa sufletească a acestui neam în spiritul aceloraşi precepte şi învăţături creştine. Cei ce îşi dă seamă de această putere de în­chegare sufletească, pe care o are credinţa în viaţa poporului nostru, acela va înţelege pri­mejdia ce a început deja să ameninţe pe urma înstrăinării clasei noastre culte de credinţa pă­rinţilor noştrii. Ce e drept, la noi nu se poate vorbi de o necredinţă răsboinică, care ar păşi pe faţă împotriva credinţii — dar se poate vor­bi şi la noi de un indiferetism religios, de o nepăsare vinovată intr’ale credinţii. E destul de Draghicescu : „Din psihologie poporului român“ p. p. 361, 362.

Next