Biserica şi Şcoala, 1929 (Anul 53, nr. 1-52)
1929-01-01 / nr. 1
Nr. 1 BISERICA SI ŞCOALA Pag. 5. Cu părere de rău o parte din preoţimea noastră e de părere că cu sectanţii trebueau lupte misionarii Bumai, ea fiind îngreuiată cu datoriile pastorale. In rândurile ce urmează vreau să arăt care este rolul preoţimei în lupta cu sectanţii. Cuvântul „misia“ e din limba latină şi înseamnă trimitere: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi la toată suflarea“ (Marcu 16, 15) sunt ultimele cuvinte ale Mântuitorului înainte de înălţarea la ceruri. Şi Apostolii au împlinit porunca dată. Aşadar misionarismul nu este altceva decât propovăduirea ideilor creştine. Aşa au înţeles sf. Apostoli cari după timp, loc şi împrejurări propovăduiau verbal, sau scriau epistole sau dacă era nevoie mustrau şi dojeneau pe cei rătăciţi. In veacul întâi al creştinismului aproape toţi creştinii erau misionari, erau vremuri exclusive, apoi apostolii au predat propovăduirea, adecă misionarismul păstorilor ca urmaşilor săui (epistolele ap Pavel către Tit şi Timotei) şi au accentuat că rătăcirile şi neînţelegerile între creştini se vor ivi din cauza neascultării creşinilor faţă de păstori şi din cauza năzuinţelor unora de a se face învăţători (ap. Iacob, ap. Pavel în epistola către Corinteni.) Râspândindu-se creştinismul se iveşte necesitatea misionarilor specialişti, cari ar veni în ajutor preoţilor pentru apărarea creştinismului de atacurile păgânului şi sectarismnului şi la rândul său să demonstreze falsitatea învăţăturilor rătăcite. Aşa s'au ivit în Biserică apologeţii veacurilor prime şi şcolile iriinţate de dânşii. A fi păstori de suflete, a sluji Domnului e misiunea cea mai înaltă posibilă în lume şi constă în împlinirea conştientă şi armonică a tuturor obligaţiunilor sale pastorale. Iată de ce în fruntea obligaţiunilor misionare ale preotului trebue să fie pusă oficiarea evlavioasă a slujbelor dumnezeieşti. Cum vei învăţa pe altcineva să se roage lui Dumnezeu dacă tu însuţi nu ştii şi nu-ţi dai silinţa? Ne înţelegem cu toţii în vremea din urmă că scade credinţa, că bisericile se golesc, însă cred că aproape nimeni din noi nu caută cauza în sine. Scopul slujbelor bisericeşti este ca prin cântări şi rugăciuni înălţătoare să se creeze o deosebită dispoziţie sufletească, care te sileşte să uiţi toate şi să ai un singur gând: îndurarea şi dragostea de Dumnezeu. Slujba monotonă şi de mântuială, natural, produce numai plictiseală şi oboseală. Unii din păstori nu se gândesc la aceasta şi de aceia uneori auzi deja sectanţi asemenea pasagii: „când eram ortodox adormeam în biserică..“ Ce durere! Oare poate să fie comparată slujba noastră cu bolboroseala şi năzdrăvăniile sectare ? Nu în zădar creştinii noştri iubesc pe preoţii cari slujbesc din toată inima, propovăduesc şi învaţă poporul. Rugăciunea fierbinte, izvorâtă din inimă a preotului, zgudue pe asistenţi, îi pătrunde şi trece ca un fir electric şi din contra slujba neglijentă produce numai nemulţum şi indispune. Oficiarea evlavioasă a slujbelor bisericeşti e o condiţiunile preliminară şi obligatorie păstorului de suflete. Insă aceasta nicidecum nu-l scuteşte de datoriile lui de învăţător şi propovăduitor al adevărurilor creştineşti. Predica e necesar să fie cât de frumoasă ca formă, adâncă ca conţinut, să fie simplă, nu plictisitoare şi plină de viaţă Poporul nostru de la ţară nu-i pretenţios şi se mulţumeşte cu câteva cuvinte isvorâte din inimă. Dela un preot nu se cere prea multă oratorie şi greşesc mult unii din părinţi, cari crezând că n’au darul de a vorbi frumos nu predică deloc. E neglijată la noi catehizaţia copiilor în vârstă de şcoală. Sub catehizare înţeleg nu numai învăţarea mecanică a rugăciunilor, ci mai cu seamă explicarea adevărurilor mântuitoare creştine, demonstrarea rătăcirilor şi abaterilor de la Biserica mântuitoare creştină. Nu trebue scăpată nici o ocazie de a ţine conferinţe sau convorbiri cu frecventatori cursurilor de adulţi sau cu elevii claselor superioare primare (5—7), ţinând minte că ei sunt creştini respective parohienii de mâine. Trebuesc luate toate măsurile prevenitive, fiindcă nici o parohie nu-i asigurată de ivirea sectarismului şi propagarea ideilor sectare, căci ei umblă ca „leii răcnind, căutând să înghită pe cineva“, crezând că prin aceasta fac slujbă Domnului. E destul sâ fie molipsit un singur om din sat ca să-i vină din satele vecine sau oraş fraţi şi predicatori sectanţi, căci stărue prin orice mijloace, morale sau materiale, după împrejurări şi necesitate, de a primi încă pe cineva în mrejele sale. E destul să se încuibeze unul sau doi sectanţi în parohie ca să înceapă atacul lor: preoţii vă amăgesc, vă iau bani, vă învaţă să cinstiţi şi să vă închinaţi la idoli şi aduc capitolul 23 după Matei şi 10 după Ioan despre păstorul cel bun explicândul în lumina şi culorile favorabile sectanţilor, făcând agitaţie contra preotului: „Lovi voi în păstor şi se vor risipi oile", acesta-i scopul sectarilor. Atunci e rândul preotului paroh şi de la dânsul depinde existenţa sectarismului în parohie. Dacă primul moment va fi pierdut şi preotul nu va fi pregătitde a zădărnici şi nimici atacurile sectanţilor spulberând învinuirile aduse, atunci e greu de rezistat mai departe: sectanţii se vor înmulţi şi păstorul va pierde autoritatea în ochii păstoriţilor şi atunci: „Cuvântul lor (al sectanţilor) ca cangrena se va răspândi.“ (2 Tim. 2. 17.) Păstorul care are legătură cu păstoriţii îndată ce va înştiinţa de la ei despre ivirea sectantismului va lua măsuri de stârpire. In biserică va explica cauzele ivirei şi istoria rătăcirilor în Biserica lui Hristos, vă arăta după puncte rătăcirile sectei ivite în parohie. Preotul care se interesează de turma sa va găsi şi persoanele cari, stau la îndoială sau sunt gata de a trece la sectanţi şi-l va aduce la calea adevărată ceea ce e uşor de la început şi e aproape imposibil mai târziu când acel creştin devine sectant fanatic. Metodele și mijloacele de luptă contra sectanților sunt