Biserica şi Şcoala, 1930 (Anul 54, nr. 5-52)

1930-02-02 / nr. 5

Pag. 4 BISERICA ŞI ŞCOALA No. 5 Dacă nu ţi-a fost ruşine să faci păcatul, te ruşi­nezi acum numai să-l spui ? Sa te doară inima de răul ce ai făcut, să nu ţi­ se strângă inima, că trebue să-l mărturiseşti. Dacă îţi dai seama de binefacerile măr­turisirii o vei preţui, iubi şi îndeplini (IV. Imp. 5,12-14). Fără să te araţi preotului (Lc. 5, 14) nu te poţi cura fi de lepra păcatelor. Trebue să te duci la el, să-i ceri să-şi tindă mâna, să o atingă de capul tău, (Mt. 8, 4.) să spună cuvânt de deslegare, ca să se însă­­nătoşeze sufletul tău. „Mărturisiţi-vă Domnului că este bun. (Ps. 135.1)“ „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele...“ Sfătueşte sf. A­­postol Iacob (C. 5. 16) Şi creştinii veacurilor dintâi făceau pocăinţă publică, ca plângători la uşa biserici, ascultători de afară, în genunchi, ori stând, după măsura vinovăţiei, şi petreceau îndelungat în post şi prive­ghere. Când credinţa era mai vie şi râvna mai puter­nice, pocăința era mai aspră. Ani dearândul aşteptau i­gorându-se pentru a dobândi iertarea. Azi nu ți­ se cere să te pui în gura oamenilor cu faptele tale, că prea mulţi sunt răi printre ei. Dar cu atât mai mult, înaintea preotului, spovedania ta trebue să fie deplină şi sinceră, fără tăinuire, cu toată în­crederea. Adevărat, de scaunul mărturisirii trebue să te a­­propii cu sfiiala, căci te înfăţişezi înaintea lui Hristos, de faţă în chip nevăzut, dar nu cu frică şi tremurând, nu de silă, ci cu dorire şi cu bucuria nădejdii de a te împărtăşi de tămăduirea boalei păcatelor tale. Scaunul mărturisirii e scaun de judecată. Ca un judecător al faptelor taie stă aici duhovnicul. Dar nu ca la judecata civilă (lumească), aspru şi neiertător, gata de a te face de ruşine, ci blând şi cu bunătatea lui Hristos te primeşte. Aici nu sunt mărturii nici pârâş. Tu însuţi trebue să fii acuzator asupra ta însuţi zicân­­du-­i cu psalmistul: „mărturisi-voi asupra mea fărăde­legea mea Domnului"1 (31, 6). Totul se petrece aici în taină, fără imputare, ci cu prietenie, cu dragoste iertătoare; în loc de mustrare, cuvântul judecătorului duhovnicesc e mângâiere, alinare, întărire, sfat de în­dreptare, ca să poți pleca ușurat, înobilat, de la jude­cata la care tu te-ai adus, potrivit cuvântului apostolesc: de ne vom judeca pe noi singuri, nu ne vom osândi (I Cor. 11, 13). Nu te aduce nimeni cu sila, între baionete, cu escortă; nu te aşteptă temniţa, glonţ ori ştreang, nici pată pe cinstea şi fruntea ta... Dar nici nu are ce te opri să nu vii, să nu te apropii, de cumva numai nu-ţi pune piedică frica de a te îndrepta, teama de a-ţi schimba viaţa rea de până aci. Dacă te-ai hotărât la aceasta de buna ta voie, atunci păşeşte spre duhovnic cu încredere. Nu socoti că este om şi el, căci mărturisirea ta se face înain­tea lui Hristos; preotul e numai locţiitor, mijlocitor. Şi păcatele şi slăbiciunile lui nu împiedecă pogorîrea da­rului dumnezeesc asupra celui ce se mărturiseşte. Spo­vedania ta însă trebue să fie deplină, fără ascunzişuri şi tăinuiri. Iertare nu poţi avea decât de păcatele măr­turisite, numai asupra acestora poate da deslegare preotul. Recunoaşterea păcatelor poate aduce iertare. Copilul care a greşit, spunându-şi fapta, e iertat de părinţi, tăinuindu-se e pedepsit. Petru tot ce a­i tăinui, rămâne să fii osândit în ziua judecăţii, când nu mai e vreme de căinţă. De vrei să ai liniştea, că ai făcut o bună spo­vedanie, caută să dai răspuns, dacă ai ieşit, la aceste întrebări: ai avut gândul să mărturiseşti tot, fără a tăi­nui ceva? Ai ascuns ceva pentru care conştiinţa i-ţi face imputare? Şi ai fost liniştit, măcar o vreme scurtă, după mărturisire, având pace şi mulţumire ? De ai ui­tat ceva de seamă nu te turbure, vei mărturisi cu cel mai apropiat prilej. Să nu fi neliniştit chiar dacă acum, la spovedanie, nu vei fi deslegat, ca sa te poji împărtăşi cu sf. Cu­minecătură. Până te găseşti în stare de păcat, şi nu te poţi desface, nu poji avea deslegare. Cei ce vieţuesc în căsnicie nelegiuită, nu pot fi deslegaţi până nu-şi desfac ei legătura păcătoasă; nici cei ce nu vor să dea înapoi, în vre­un fel, bunul străin. Şi câte altele. Folosul mare al mărturisirii, al pocăinţii, e împăcarea cu Dumnezeu, pacea şi liniştea ce se po­goară în inima sfâşiată de remuşcările conştiinţă. Cum trupul nu sufere veninul, nu misiue o mâncare rea şi, până nu o dă afară, n’are­ pace, aşa sufletul n’are ho­­dină până nu se uşurează de remuşcări. De aceea se duc criminalii, pe cari nu i-a putut descoperi nimeni, singuri să-şi desvelească fapta, ca să scape de chinul lipsei de pace Pentru ori cine pocăinţa e şcoala cunoaşterii de sine, leac împotriva mândriei şi a nesupunerii, din cari purced mai toate răutăţile lumii. Prin umilirea din spo­vedanie şi plecarea spre ascultarea duhovnicului mân­dria se frânge. Cel ce se mărturiseşte e ţinut să-şi rânduiască daraverile cu oamenii, să residue bunul slăin, să împace duşmăniile, să îndrepte smintelile să depărteze cunoştinţele păcătoase. Pentru familie, în­deamnă la împlinirea datoriilor, inspiră credincioşie între soţi, dragostea, răbdarea ,­ apără nevinovăţia prun­cilor. In viaţa deobşte , diregătorilor Ie insuflă dreptate, supuşilor credinţă şi ascultare şi tuturor respect de legi. Atâtea foloase duhovniceşti îmbiindu-ne adevă­rata pocăinţă nu se poate să nu vă simţiţi îndemnaţi a vă frânge inimile şi a vă mărturisi deplin toate pă­catele. Dar pocăinţa nu poate sfârşi cu spovedania şi nici dacă te-ai împărtăşit. Stăruinţa un duh de pocăinţă trebue să rămână, căci firea îi stă împotrivă, nu vrea jertfelnicie şi înfrânare. Canonul ce-i primeşti de la du­hovnic acest înţeles ii are­ să te sprijinească în exerci­tarea duhului de pocăinţ . In două chipuri ne ţinem în acest duh. De o parte purtând cu răbdare ceea ni este neplăcut, amar, a­­supritor, boale, dureri, ispite, asprime de la oameni.

Next