Biserica şi Şcoala, 1933 (Anul 57, nr. 1-52)

1933-01-01 / nr. 1

1 No Pag. 3 BISERICA ŞI ŞCOALA Cuvânt de pomenire rostit de P. S. S. Episcopul Grigorie al Aradului la sfinţirea monumentului ridicat întru memoria lui Dimitrie Ţichin­deal în Becicherecul-Mic, la 4 Dec. 1932. ♦ Prea Evlavioşi Ascultători, Fraţi Români! Marele patriarh al Constantinopolului şi dascăl al lumii, Ioan Gură de Aur, cu prilejul plecării sale dintre credincioşii săi, a rostit cuvintele memorabile: „numai trupul meu moare, sufletul meu va rămâne viu şi se va gândi la voi“. Şi se gândeşte şi la noi azi prin scrierile, cuvântările lui minunate şi prin litur­ghia lui sfântă. La fel se gândeşte la noi şi astăzi un mare fiu al Bănatului, fostul preot şi profesor Dimitrie Ţichindeal, care în trudnica-i viață ar fi putut străbate drumuri cu trandafiri, dar a socotit a fi mai bine să moară lângă ai săi, ca preot în Becicherecul-Mic, ascultând de glasul lui Dumnezeu şi al neamului său. Cu prilejul aniversării lui Alexandru cel Bun, M. Sa iubitul nostru Rege a spus: „Cum, în trecutul nostru, cheia de boltă a resistenţei naţionale a fost biserica, căci noţiunea de pa­triotism şi de credinţă se confundau într’una singură, influenţa organizării acesteia a fost covârşitoare în decursul vremurilor“. Activitatea lui Dimitrie Ţichindeal încă este o mărturie puternică a adevărului exprimat de augustul nostru Suveran. De aceea mă găsesc eu astăzi aici. Glasul lui Dumnezeu este însă cel mai de căpetenie, care m’a adus aici, căci zice dumnezeescul apostol Pavel: „Aduceţi-vă a­­minte de mai marii voştri, cari v’au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu şi privind la săvârşirea vieţii lor, să le urmaţi credinţa“ (Evrei 43 v. 7). Graiu divin, graiu regesc ascultăm deci făcând plăsnuirea de azi, la care se adaugă sentimentul mândriei bănăţene, care cinsteşte cu gratitudine pe aleşii săi. Zicea Petru Maior în anul 1812 în Istoria pentru începutul români­lor în Dacia că mult bine poate aştepta neamul românesc de la catihetul Ţichindeal, iar apoi amintind şi de alţi bănăţeni distinşi, spunea: „Nu după lung timp, este a nădăjdui că Bă­năţenii între Românii cei mai învăţaţi se vor număra“. Aceasta prorocire se întrupează chiar prin ivirea lui Dimitrie Ţichindeal, căci lumina lui luminat-a pe Andreiu Şaguna, Emanoil Gojdu, pe Alexandru Mocioni, Vincenţiu Babeş, Nicolae Tincu-Velea, Effimiu Murgu şi pe alţi distinşi bănăţeni mai noui, pe Gheorghe Po­povici, autorul Istoriei Românilor bănăţeni, pe Ioan Sârbu, care a scris Istoria lui Mihai Vi­teazul, pe generalii Traian Doda şi Drăgălina şi pe alţi bănăţeni distinşi, cari şi-au dat seama că precum cerul are luminătorii săi, stele şi planete, aşa şi pe orizontul cerului românesc am avut luceferi cu lumini strălucitoare. Toţi aceştia ştiau de luceafărul răsărit prin Dimitrie Ţichindeal. Ştim bunăoară că moşul lui Vin­cenţiu Babeş fiind cărturar, trăia în legături sufleteşti intime cu Dimitrie Ţichindeal şi cu învăţătorul Mihail Martinovici-Roşu. Lumină din lumină au luat Românii bănă­ţeni dela Ţichindeal, precum flacăra eternă dela Mărăşeşti a fost adusă până la Bucureşti prin Crainici purtători de făclii, cari au luat lumina unul de la altul. Precum luminătorii de pe cer de mult şi-au trimis lumina lor, care o vedem că ne luminează ochii astăzi, aşa şi lumina lui Dimitrie Ţichindeal de demult trimisă a fost, ca prin ea Duhul lui Dumnezeu să lu­mineze în noi. Eu am deci acum dat­oria a vă arăta acum că Duhul lui Dumnezeu ne-a adus în calea vieţii Românismului pe acest dascăl şi preot al neamului, ca să ne lumineze cărările pribege şi să ne aducă aminte şi nouă, celor de azi, că cea mai mare fericire a unui neam, ca şi a unui individ, este să aibe un ideal suprem de viaţă şi să trăiască în conformitate cu el. Noi, cei de azi, cu cucernicie deschidem cartea neamului românesc ca în mijlocul în­volburărilor neprecise ale lumii de azi şi în vârtejul atâtor efecte ale naturii schimbăcioase, să scoatem învăţăminte din viaţa unui dascăl al neamului, să ne fortificăm conştiinţa menirii noastre ca naţiune şi să câştigăm certitudinea celor ce cu credinţă se ostenesc spre drumu­rile veciniciei. Născut în anul 1775 în comuna Beciche­recul-Mic, s’a bucurat de o creştere aleasă, căci tatăl său a fost preot. Mama lui, preoteasă, care se odihneşte în cimitirul acestei comune, va fi fost prea fericită, când şi-a văzut pe fiul său învăţător în comunele Belinţ şi Beregsău. In anul 1801 studiază cursul teologic din Ti­mişoara, iar în anul 1802 ajunge învăţător în comuna sa natală, iar mai târziu preot ajutător pe lângă socrul său, care încă era preot. Ca învăţător s’a distins foarte mult şi astfel ajunse chiar revizor. In anul 1805, în războiul dintre Francisc I, împăratul Austriei şi Napo­leon, a împlinit slujba de duhovnic al unui re­giment, iar în 3 Septemvrie 1805 ajungea paroh al bisericii din Becicherecul-Mic. In anul 1807 a cerut să fie numit director

Next