Biserica şi Şcoala, 1934 (Anul 58, nr. 1-52)
1934-01-01 / nr. 1
Pag- 4 BISERICA $1 ŞCOALA No. 1 viața lăuntrică a adevăratului preot. Să ne pătrundem de ideea, că din clipa hirotoniei avem o inimă nouă, cugetări noui, ochi noui, concepţii noui, puteri noui, pentru că suntem hirotonisiţi. Şi atunci, iubiţii mei, oare nu ne gândim că aceste cugetări noui şi concepţii noui le păstrăm numai trăind o viaţă lăuntrică cu Domnul ? Sfântul apostol Pavel zugrăveşte minunat viaţa divină elaborată în noi de strădania lăuntrică : „nu eu viez de acum înainte, ci viază întru mine Hristos“ (Galat 2 v. 20). Apostolul zice că nu eu, adică omul cel vechiu, cu păcatele şi înclinările cele rele, ci Hristos trăieşte în mine. Gândurile lui Iisus sunt gândurile mele, inima Lui este inima mea, aşa că eu iubesc de acum înainte numai ceea ce el iubeşte. Grea muncă este aceasta şi însuş Pavel zice: „Feţii mei, pe care iarăş cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos întru voi“ (Galat. 4 v. 19). Marele Pavel se mărturiseşte, că cu greu face pe Galateni ca Hristos să le cârmuiască viaţa, ca Hristos să le povăţuiască graiul şi fapta, ca inima lor să fie îndreptată spre cele bune. In adevăr, multe porniri se războesc cu omul, dar puterea nouei vieţi ce vine dela Domnul, poate să mobileze, să reglementeze pornirile, ca ele să fie într’un serviciu superior. Dar cel ce îşi dă seama ce este viaţa cu Hristos, acela va birui piedecile, având aceeaşi temelie de acţiune şi voinţă cu Hristos, aceleaşi vederi, aceleaşi simţiri. Sfântul Pavel spune că Hristos este capul nostru, iar noi membrele lui. (Efes. 5 v. 23). „Capul şi membrele trebuie însă să aibe aceeaş viaţă; şi precum din cap curge viaţa în toate membrele inferioare, aşa trebue să curgă viaţa divină în noi. Deoarece noi formăm împreună cu El numai un corp, aşa trebue să formăm împreună cu El un duh şi o inimă. Un corp şi două suflete deosebite ar fi o monstruozitate. In toate trebue deci să fim străbătuţi de acelaş duh cu Iisus Hristos, să iubim, ceea ce El a iubit, să îndeplinim faptele noastre în aceleaşi vederi şi să fim înlăuntrul nostru una cu Dumnezeu, precum şi El a fost. Căci cel ce nu are duhul lui Hristos, acela nu este al Lui" (Rom. 8 v. 9 *)• Preotule, preotule, dacă Hristos trăieşte întru tine, atunci trebue să simţeşti că eşti în societatea lui Dumnezeu, care te iubeşte, te apără şi vede şi cel mai mic bine care-l faci. Atunci simţeşti plăcere in munca ta, bucurie în greutăţi, linişte în mijlocul freamătului lumii, * I. încredere în sforţări. Dar fără viaţă lăuntrică vei fi împrăştiat în toate părţile, vei fi distrat, gol şi nu te vei simţi cu trup şi suflet legat de chemarea ta; vei alerga fără sistem de aici până dincolo, te vei lega de ceea ce este trecător, voia ta va fi purtată de întâmplare. Dacă darul te chiamă spre cele înalte, iar firea te trage în jos şi nu rezişti, vei rămâne sfărâmat. Vei simţi numai cuiele şi spinii Domnului, dar nu şi bucuriile adevăraţilor lui slujitori. 1. Multe pot fi cazurile, când preotul se depărtează de viaţa lăuntrică cu Dumnezeu, dar una din cauze se află în slăbiciunea şi nestatornicia lui. Oricând s’a hirotonit, a promis de toate arhiereului său, că va merge îndată la cel bolnav, nu numai când e chemat, dar şi când nu este chemat, iar azi chemat fiind, zice: du-te, voiu veni îndată şi merge după două sau trei ore! A uitat propunerea de om, a uitat ceea ce a citit despre preotul Chirii al lui Potapenko, a uitat de cuvintele sfântului Pavel: „cu vreme şi fără vreme“ (II Tim. 4 v. 2). Ca preoţi ne-am întrunit în sobor, ne am mărturisit păcatele unui frate duhovnic, ne-am împărtăşit, am zis unul către altul: „Hristos în mijlocul nostru“, iar apoi ne-am dus acasă şi am continuat ura faţă de preotul din aceea a parohiei Superficialitatea noastră a făcut să uităm că prin taina împărtăşirii am întrat în cea mai intimă comuniune cu Dumnezeu, iar prin ura faţă de fratele preot, ne-am scos pe noi din această comuniune! Am uitat că scandalizăm poporul, care nu ia dela noi pildă de dragoste. Ni s’a părut că ne-am apropiat de potir cu destul suflet preoţesc, dar prin faptele de mai târziu, am dovedit, că noi numai pe jumătate eram preoţi. Despre păgâni zice apostolul neamurilor, că pentru necunoştinţa lor s’au înstreinat de Dumnezeu şi umblă întru deşărtăciunea minţii (Efeseni 4 v. 17—18), dar un creştin nu se poate justifica cu aceasta şi astfel şi mai puţin un preot. Un învăţat, un artist, un negustor, un meseriaş nu poate presta ceva organic, ceva desăvârşit, dacă lucrează după capriciu, dacă e dispus, iar în indispoziţie nu lucrează. Preotul însă nu poate fi cuprins de capriciu, de indispoziţie, fără a risca să se developeze pe sine ca un simplu laic, ca un profan. Cu nestatornicie, cu jumătăţi de atitudini nici creştini nu suntem, nu trăim viaţă interioară cu Dumnezeu, căci chiar proorocul Ilie întrebase în vechiul Testament: „până când veţi şchiopăta întru amândouă gleznele voastre? De este Domnul Dumnezeu, mergeţi după Dânsul, iar de este Vaal, mergeţi după el“ (3 Regi 18 v. 21). ) Ludwig Wahl: Betrachtungen, Regensburg 1910 voi. I. p. 543,