Biserica şi Şcoala, 1939 (Anul 63, nr. 6-52)

1939-02-05 / nr. 6

Pag. 44 BISERICA ŞI ŞCOALA ridicarea ei la un nivel mai înalt. Aşa am crezut, aşa am mărturisit, aşa am pro­­poveduit şi aşa am procedat. Nu e mai puţin adevărat — trebue să recunosc — că şi preotul unit, Dr. V. Puşcaşiu mărturisea a­­celeaşi convingeri. In consecinţă, între noi s’a stabilit o legătură de frăţietate creştinească. Nu am ridicat glas de protest, când în fruntea obştei a fost numit ca primar al comunei un credin­cios unit, deşi numărul lor nu atinge nici o treime din totalul locuitorilor. Din aceleaşi consideraţione, Căminul cultural „Deşteptarea" de sub auspiciile Fundaţiilor Regale (în care nu1) se încadrează şi ei) a renunţat* 2) în a­­cest an la serbarea anuală, tradiţională, de Bobotează, în favorul „Corului român-unit“ şi a participat în mare număr la serbarea lor.3) Credeam, că destinderea dorită s’a produs, că fricţiunile au încetat! Care nu ne-a fost stupefacţia, văzând cum înţe­­leg „fraţii" să răspundă acestui gest de largă înţele­gere al nostru. 1. Cu prilejul unei pomeni ortodoxe, la care participau mulţi fruntaşi ai Bisericii noastre, unitul Ştefan Murariu (Bugariu), fostul lor epitrop, se adre­sează la un moment dat, cu emfază: „Tăceţi voi! Ale voastre s’or gătat, acu ni-s noi la rând!“ 2. In după amiaza zilei de 8 ian. a. c, în timp ce tineretul ortodox îşi petrece în sala mare de la lo­cuinţa mea parohială, conducătorul corului unit, Ioan Sârbu (Fim), a intrat cu arma în sală, venind de la vânătoare, și a tras două focuri de armă în tavan, după care s-a iscat scandal. Am trecut aceste fapte în seama celor două-trei păhare de „răchie“, pe cari le beuseră în plus autorii și nu am ripostat în nici un fel. Nu ne putem opri să nu desprindem din ele tâlcul unei stări de spirit pornit pe arţag. Tendinţa de dominaţie, ce o trădea­ză nu ne poate lăsa indiferenţi. Deocamdată ne exprimăm doar îngrijorarea şi nedumerirea în faţa acestor semne. Şi le repetăm declaraţia: Nouă ne este dragă, şi dorim sincer, fără ascun­zişur­i sufleteşti, „pacea confesională". Dar nu sunt şi mai dragi demnitatea şi prestigiul Bisericii noastre, autohtonă prin aceste locuri. In consecinţă îl rugăm, cu aceeaşi dragoste fră­ţească, să respecte acordul mutual de până acum, să ne respecte sufletul înţelegător, şi să înceteze provo­cările. Altfel vom fi nevoiţi să reluăm capitolul încă neîncheiat al chestiunii: „Cum s’a făcut unirea în Ohaba-forgad­*, să examinăm: , , a) iscăliturile în alb luate prin surpriză mirilor ortodocşi ce se căsătoresc cu mirese unite­;” " b) promisiunile făcute ortodocşilor cu diatorii bă­neşti, că le vor achita ei datoriile, în cazul că trec li unire; şi c) refuzul de­ a elib­ra extrase de cununie orto-­ doci­lor cununaţi la biserica lor şi cari divorţând, doresc să se recăsătorească cu soţii ortodoxe. Iar dacă puterile morale şi cuvântul nostru vor fi prea slabe, vom da cuvântul justiţiei, să decidă ') Ei au totdeauna, resentimente şi bănuieli şi atitudini de exclusivism. REDACŢIA. 2) Rău s’a făcut că s'a renunțat. REDACŢIA. 3) Alta greşală, de sigur, de bună credinţă, pe care o explofi acum. REDACŢIA. Nr. 6 , 5 Februarie 1939 Nota Redacţiei. Părintele P. Boldor pune deschis o chestiune, care nu este a sa personală, ci a Bisericii noastre în­tregi, în special a eparhiei Aradului, lezată de propa­ganda tinietă prin mijlocirile demascate într-o broşură specială, de mai nainte vreme, a redactorului acestui organ oficial. Prin urmare, după ce buna credinţă a părintelui P. Boldor, cu privire la „pacea confesională“ (pe care cum se vede, un teţii o doresc pe faţă până să o poată răsturna în ascuns, prin viclene vânători de suflete) este înşelată, cum era de aşteptat, rămâne o concluzie de tras: Cucernicia Sa să ne presinte dovezile cu pri­vire la uneltirile indicate în punctele a, b şi c, de mai sus. Pentru că, bine­înţeles, asemenea năravuri din fire şi fără lecuire, cu cari suntem mereu subminaţi în eparhia Aradului, nu pot fi lăsate la aprecierea iu­bitoare „de pacea confesională“ a păstorilor sufle­teşti de la sate numai. Constatări şi îndemnuri creştineşti De Pr. Dr. S. Siclovan, profesor Mântuitorul nostru, fiind întrebat, odată, de cătră un legiuitor, care este cea mai mare poruncă din lege, i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău... iar pe aproapele tău ca însuţi pe tine. Vedem, deci, că, pentru că să dobândeşti viaţa cea vecinica, nu-i destul să-l iubeşti numai pe Dumne­zeu, ci trebue să-l iubeşti şi pe aproapele tău. Dealt­fel, şi sf. Apostol loan ne spune, în epistola sa cea dântâia, că cel ce zice că iubeşte pe Dumnezeu şi ureşte pe fratele său, e mincinos. La Păgâni şi la Evrei, iub­rea aproapelui înainte de venirea Mântuitorului, era într’o stare deplorabilă. Nu aveau nici porunci, nici pilde speciale pentru a­­ceasta ; şi aşa se explică, dece Evreii îi iubeau numai pe cei de o lege cu ei, iar păgânii nu ştiau ce-i mi­lostenia faţă de alţii. Era, deci, necesar să vină pe pământ un dascăl ceresc, care sâ-i înveţe pe oameni ce trebue să simtă unii faţă de alţii. Şi, la plinirea vremii, a venit însuşi Fiul lui Dumnezeu, care, prin învăţătura şi pilda vieţii Sale, ne-a învăţat şi ne-a în­demnat să ne­ iubim şi să ne ajutăm. Ca atunci şi până azi, o bună seamă dintre ur­maşii Lui, săvârşesc acte de milostenie faţă de cei ce se găsesc în strâmtorarea. E o faptă creştinească a­­ceasta, pe care ar trebui să o îndeplinească tot insul, care simte că are răspunderi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei sale. Se constată, însă, zilnic, că sentimentul milostivirii de a-l îmbrăca pe cel gol, de a l ajuta pe cel ce se găseşte în felurite alte necazuri şi nevoi trupeşti ori sufleteşti, nu-i desvoltat, în inima tuturor creştinilor, în măsura recerută de Cel ce chiar şi viaţa şi-a jertfit-o pentru mântuirea noastră. Unii spun, că nu pot dărui, pentru că nici ei n’au deajuns pentru trebuinţele lor. Acestora li se potrivesc cuvin­tele, pe cari le-a spus Toyle cătră fiul său: „Să nu în­torci faţa ta de cătră cel sărac, ca nici Dumnezeu să nu întoarcă faţa sa de cătră tine. De ai mult dă mult, de ai puţin dă puţin, căci comoară bună vei a­­gonisi, pentru ziua cea de lipsă. Milostenia te izbă­veşte de moarte şi nu te lasă ca să intri în întunerec­. Alţii spun ca nu pot face mi­ostenie, pentru că au

Next