Biserica şi Şcoala, 1940 (Anul 64, nr. 1-53)

1940-01-01 / nr. 1

Pag. 4 BISERICA ŞI ŞCOALA Nr. 1 , 1 lun­arie 1940 tot îşi spune de fiecare dată: Dau acestui nenorocit frate din tot sufletul meu, pen­­tru că şi el este „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" ca mine. In suferinţa lui simt că e o părticică şi din mine. Nu cer chi­tanţă, nici recunoştinţă ci depun la dân­sul darul meu, ce-l destinez cerului. Cine ar putea descrie dulceaţa milos­teniei? După săvârşirea ei te simţi mai înţe­lept ştiind că ai cheltuit cele trecătoare pentru a cumpăra cele veşnice; ai dat ceva pământesc pentru a dobândi un colţ de raiu; ai dat lutului (omului) din al său, pentru a împrumuta pe Dumnezeu. „Fapta bună aruncă-o în mare" zice un proverb. Ea va vorbi singură despre sine la ju­decată. Nimeni n’a păgubit făcând milostenii, chiar de a dat totul. Dai inima întreagă de fiecare dată şi o reprimeşti mai bogată. Pui toată iubirea în fapta de milostenie şi iubirea sporeşte în loc să scadă. Aci e mi­nunea : cheltuind cele materiale sărăceşti, dar împărţind cele sufleteşti te îmbogăţeşti în ele. Pentru ce alţii dau de silă, şi abia îşi desleagă baerul pungii de par­că cheltuiala pentru o faptă bună le răstoarnă socoteala făcută de mai nainte şi le scade bogăţia ? Fiindcă nu au gustat niciodată din dul­ceaţa milosteniei. Ei nu ştiu că prin fie­care act de milostenie coboară însuşi Dum­nezeu, deci iubirea, în inimă. Măsura exactă a iubirii o avem în graba la dărnicie. Vieaţa lui Dumnezeu e o continuă dă­ruire, zi de zi, clipă de clipă. Din milos­tivirea Lui, ce ni se dă fără contra­valoare, avem totul. Să profităm de prilejurile de încercare a milostivirii noastre, ce ni le trimite Dumnezeu, spre a ne spori comoara cerească. ________ I. P. O dorinţă creştinească de anul nou Care e dorinţa, ce ne o dorim unul altuia şi nouă înşine in această zi, când păşim cu inima strânsă, dar cu toate aceste plină de nădejdi, în acest nou an? In inima mea îşi ia fiinţă un duios răsunet: de anul nou doresc neamului meu: credinţa veche, credinţa strămoşească. O ! dacă am avea-o aceasta cu toţii! Credinţa lui Avraam, care s’a arătat gata de a-şi jertfi pe unicul său fiu, numai pentrucă Dumnezeu i-a pretins o; credinţa lui Moise, care s’a ţinut de cel Nepătruns ca şi când l-ar fi văzut cu ochii întotdeauna; credinţa celor trei tineri in Ba­bilon, cari în faţa morţii sigure au putut arunca în faţa tiranului vorbele: „Iată Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, ne poate scoate din cuptorul aprins şi ne va scoate din mâna ta tiranule. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii îm­părate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care leai înălţat“ (Daniil 3,17-13). Nu este aceasta o mărturisire de credinţă care se ri­dică deasupra tuturor împăraţilor, puterilor şi măririlor pă­mânteşti ? Iată cum vieaţa noastră pământească, atât de scurtă şi sărmană, poate fi împodobită cu o diademă atât de preţioasă !... Dar poate pune cimva întrebarea: oare vieaţa noastră de azi, cu preocupările ei zilnice, cu chemarea ei uneori atât de prozaică şi materialistă, cu afacerile ei mărunte şi neînsemnate, nu dispare ea cu totul în faţa minunatei cre­dinţi, pe care au avut o eroii ei?; o astfel de credinţă este oare accesibilă şi în conformitate numai cu caracterele mari ca bunăoară ale profeţilor, apostolilor şi martirilor ? Nu avem n­oi cei de azi alte îndatoriri, i­i eficace, mai potri­vite vremurilor noastre, decât cele de acum una sau două mii de ani ? O­ inimă omenească, lipsită de îndrăsneală, în­treabă te pe tine visaţi: oare soarele voeşte să mângâie, să lumineze şi să încălzească cu razele sale binefăcătoare nu­mai pe cei anume aleşi, sau este el deja învechit, pentru că acelaş soare l-a încălzit odinioară şi pe Avraam?.. Dum­nezeu este acelaş, omul a rămas acelaş, iar credinţa ade­vărată de atunci şi de acum a rămas una şi aceeaşi. A crede înseamnă a umbla cu Dumnezeu, a crede înseamnă a ne identifica cu El, a crede înseamnă a ne în­crede cu desăvârşire în El, a crede înseamnă a ne supune cu totul Lui! Nu o poţi face aceasta prietene nici chiar în cercul atât de restrâns al vieţii tale, — nici în viaţa ta fa­miliară, nici în vieaţa ta mâhnită în lipsurile, in greutăţile, in suferinţele şi bucuriile tale? Cine nu ştie, că a crede nu este lege, ci este suflet! A crede nu este o formalitate moartă, ci o vieaţă activă ; a crede nu este raţiune ci voinţă a inimii. A crede nu în­seamnă nici omul „învechit“, cu voinţă absolută, ambiţie, megalomanie, vanitate şi cu o mare doză de făţărnicie, socotind că de acum vor trebui să fie toate după dorinţa lui, pentru că lui i se pare, că acum el crede. Această credinţă este departe de cea care „mută munţii" şi „astupă gura leilor“. Odată cu ocaziunea unei călătorii a fost surprins pe mare de o groaznică furtună, un vapor cu călători. Printre pasageri se afla şi o tineră femeie silită a călători, de o veste rea primită de la ai săi. In familie învăţase, ca copilă, că în caz de pericol, omul are datoria de a se ruga lui Dumnezeu punăndu şi toată nădejdea în El. Când vaporul ajunse o jucărie in braţele ucigătoare ale valurilor turbate, când pericolul era iminent, tinera femeie căzu in genunchi şi se rugă lui Dumnezeu să o scape de la înnec şi să o ajute a ajunge la mal, unde ai săi o aşteptau cu înfri­gurare. Ea strigă : „ Doamne , toate îţi sunt posibile, ajută­­mă să ajung cu bine în porţi...“ Atunci o voce parcă ii şopti: „Nu credinţa îţi lip­seşte, ci supunere­­ desăvârşită voinţei lui Dumnezeu“. Un moment şi întreaga ei fiinţă s’a revoltat la acest cuget. Cum să se supună ea acestei voinţi, dacă această voinţă îi ur­măreşte nimicirea ? Şi-a adus însă aminte de toate dovezile bunătăţii lui Dumnezeu, de cari a avut parte în vieaţă, de atotputernicia şi înţelepciunea Lui. Şi-a adus aminte de cuvintele Mântuitorului, rostite în grădina Getsimani: „Pă­rinte al meu, de este cu putinţă, treacă dela mine paharul acesta, dar.. nu precum voesc eu, ci precum tu voeşti“ (Matei 26, 39). Şi deodată lumină s’a făcut în sufletul ei şi a înţeles, că nu şi poate dori ceva mai bun, decât să se

Next