Biserica şi Şcoala, 1940 (Anul 64, nr. 1-53)
1940-01-01 / nr. 1
Pag. 4 BISERICA ŞI ŞCOALA Nr. 1 , 1 lunarie 1940 tot îşi spune de fiecare dată: Dau acestui nenorocit frate din tot sufletul meu, pentru că şi el este „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" ca mine. In suferinţa lui simt că e o părticică şi din mine. Nu cer chitanţă, nici recunoştinţă ci depun la dânsul darul meu, ce-l destinez cerului. Cine ar putea descrie dulceaţa milosteniei? După săvârşirea ei te simţi mai înţelept ştiind că ai cheltuit cele trecătoare pentru a cumpăra cele veşnice; ai dat ceva pământesc pentru a dobândi un colţ de raiu; ai dat lutului (omului) din al său, pentru a împrumuta pe Dumnezeu. „Fapta bună aruncă-o în mare" zice un proverb. Ea va vorbi singură despre sine la judecată. Nimeni n’a păgubit făcând milostenii, chiar de a dat totul. Dai inima întreagă de fiecare dată şi o reprimeşti mai bogată. Pui toată iubirea în fapta de milostenie şi iubirea sporeşte în loc să scadă. Aci e minunea : cheltuind cele materiale sărăceşti, dar împărţind cele sufleteşti te îmbogăţeşti în ele. Pentru ce alţii dau de silă, şi abia îşi desleagă baerul pungii de parcă cheltuiala pentru o faptă bună le răstoarnă socoteala făcută de mai nainte şi le scade bogăţia ? Fiindcă nu au gustat niciodată din dulceaţa milosteniei. Ei nu ştiu că prin fiecare act de milostenie coboară însuşi Dumnezeu, deci iubirea, în inimă. Măsura exactă a iubirii o avem în graba la dărnicie. Vieaţa lui Dumnezeu e o continuă dăruire, zi de zi, clipă de clipă. Din milostivirea Lui, ce ni se dă fără contravaloare, avem totul. Să profităm de prilejurile de încercare a milostivirii noastre, ce ni le trimite Dumnezeu, spre a ne spori comoara cerească. ________ I. P. O dorinţă creştinească de anul nou Care e dorinţa, ce ne o dorim unul altuia şi nouă înşine in această zi, când păşim cu inima strânsă, dar cu toate aceste plină de nădejdi, în acest nou an? In inima mea îşi ia fiinţă un duios răsunet: de anul nou doresc neamului meu: credinţa veche, credinţa strămoşească. O ! dacă am avea-o aceasta cu toţii! Credinţa lui Avraam, care s’a arătat gata de a-şi jertfi pe unicul său fiu, numai pentrucă Dumnezeu i-a pretins o; credinţa lui Moise, care s’a ţinut de cel Nepătruns ca şi când l-ar fi văzut cu ochii întotdeauna; credinţa celor trei tineri in Babilon, cari în faţa morţii sigure au putut arunca în faţa tiranului vorbele: „Iată Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, ne poate scoate din cuptorul aprins şi ne va scoate din mâna ta tiranule. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care leai înălţat“ (Daniil 3,17-13). Nu este aceasta o mărturisire de credinţă care se ridică deasupra tuturor împăraţilor, puterilor şi măririlor pământeşti ? Iată cum vieaţa noastră pământească, atât de scurtă şi sărmană, poate fi împodobită cu o diademă atât de preţioasă !... Dar poate pune cimva întrebarea: oare vieaţa noastră de azi, cu preocupările ei zilnice, cu chemarea ei uneori atât de prozaică şi materialistă, cu afacerile ei mărunte şi neînsemnate, nu dispare ea cu totul în faţa minunatei credinţi, pe care au avut o eroii ei?; o astfel de credinţă este oare accesibilă şi în conformitate numai cu caracterele mari ca bunăoară ale profeţilor, apostolilor şi martirilor ? Nu avem noi cei de azi alte îndatoriri, ii eficace, mai potrivite vremurilor noastre, decât cele de acum una sau două mii de ani ? O inimă omenească, lipsită de îndrăsneală, întreabă te pe tine visaţi: oare soarele voeşte să mângâie, să lumineze şi să încălzească cu razele sale binefăcătoare numai pe cei anume aleşi, sau este el deja învechit, pentru că acelaş soare l-a încălzit odinioară şi pe Avraam?.. Dumnezeu este acelaş, omul a rămas acelaş, iar credinţa adevărată de atunci şi de acum a rămas una şi aceeaşi. A crede înseamnă a umbla cu Dumnezeu, a crede înseamnă a ne identifica cu El, a crede înseamnă a ne încrede cu desăvârşire în El, a crede înseamnă a ne supune cu totul Lui! Nu o poţi face aceasta prietene nici chiar în cercul atât de restrâns al vieţii tale, — nici în viaţa ta familiară, nici în vieaţa ta mâhnită în lipsurile, in greutăţile, in suferinţele şi bucuriile tale? Cine nu ştie, că a crede nu este lege, ci este suflet! A crede nu este o formalitate moartă, ci o vieaţă activă ; a crede nu este raţiune ci voinţă a inimii. A crede nu înseamnă nici omul „învechit“, cu voinţă absolută, ambiţie, megalomanie, vanitate şi cu o mare doză de făţărnicie, socotind că de acum vor trebui să fie toate după dorinţa lui, pentru că lui i se pare, că acum el crede. Această credinţă este departe de cea care „mută munţii" şi „astupă gura leilor“. Odată cu ocaziunea unei călătorii a fost surprins pe mare de o groaznică furtună, un vapor cu călători. Printre pasageri se afla şi o tineră femeie silită a călători, de o veste rea primită de la ai săi. In familie învăţase, ca copilă, că în caz de pericol, omul are datoria de a se ruga lui Dumnezeu punăndu şi toată nădejdea în El. Când vaporul ajunse o jucărie in braţele ucigătoare ale valurilor turbate, când pericolul era iminent, tinera femeie căzu in genunchi şi se rugă lui Dumnezeu să o scape de la înnec şi să o ajute a ajunge la mal, unde ai săi o aşteptau cu înfrigurare. Ea strigă : „ Doamne , toate îţi sunt posibile, ajutămă să ajung cu bine în porţi...“ Atunci o voce parcă ii şopti: „Nu credinţa îţi lipseşte, ci supunere desăvârşită voinţei lui Dumnezeu“. Un moment şi întreaga ei fiinţă s’a revoltat la acest cuget. Cum să se supună ea acestei voinţi, dacă această voinţă îi urmăreşte nimicirea ? Şi-a adus însă aminte de toate dovezile bunătăţii lui Dumnezeu, de cari a avut parte în vieaţă, de atotputernicia şi înţelepciunea Lui. Şi-a adus aminte de cuvintele Mântuitorului, rostite în grădina Getsimani: „Părinte al meu, de este cu putinţă, treacă dela mine paharul acesta, dar.. nu precum voesc eu, ci precum tu voeşti“ (Matei 26, 39). Şi deodată lumină s’a făcut în sufletul ei şi a înţeles, că nu şi poate dori ceva mai bun, decât să se