Biserica şi Şcoala, 1941 (Anul 65, nr. 1-52)

1941-01-05 / nr. 1

. B 1 d­oi., Pag. 2 BISERICA ŞI ŞCOALA Nr. 1, 5 Ianuarie 1941 desparte de fratele tău. Nu duce mai departe în inima ta această povară. Scapă-te de ea. Gân­­deşte-te apoi la slăbiciunile tale, la lipsurile tale sufleteşti. Examinează-le şi îndreaptă-le. Pregăteşte-ţi de cu vreme haina de nuntă pentru cina Fiului lui Dumnezeu. Conştiinţa curată îţi va fi toiag de reazim. Pragul anului nou este un popas de orientare în calea noastră spre veşnicie, un prilej de a curăţi candela de veghe, de a turna în ea untdelemn proaspăt şi de a reaprinde focul nădejdii pe vatra credinţei. A trăi, într’un sens anumit, înseamnă a nădăjdui spre mai bine. Dar nădejdea este fiica credinţei. Să nu întâmpinăm anul nou cu fatalitate nepăsătoare, nici să ne mulţumim numai a ne ura binele şi înnoirea, ci să înfăptuim binele ce-l dorim, colorând faţa anului cu fapte creşti­­neşti, fiindcă viitorul îl purtăm în sâmbure în noi înşine. Dacă anul 1940 a fost anul ispăşirii pen­tru ţara noastră, să rugăm pe cel Atotputernic ca să facă din anul 1941 anul izbăvirii şi al reîn­tregirii neamului românesc. An nou înseamnă deci şi nădejdi noui! A. M. Glasul celui ce strigă în pustie .......Proorociul Isaia vestise pe Sfântul Ioan Bo­tezătorul va merge înaintea feţii Domnului pregătind calea, în pustia Iudeii, pentru Evan­ghelie. Iată s'au plinit cuvintele prooroceşti. Glasul celui ce strigă în pustia Iordanului, sguduie su­fletele celor din Ierusalim şi jur. Problemele de conştiinţă puse de oamenii unui veac de mole­­şeală, sunt tot mai dese. Mustrarea cugetului, acest glas dumnezeesc din om, îi mână să-şi spele păcatele şi fărădelegile în apele Iordanului. Ascetul cel mai aspru, din câţi are creştinătatea, reven­dicat de Vechiul Testament şi deopotrivă de Noul Testament, îmbrăcat în haină de păr de cămilă, încins cu o curea la mijloc şi hrănindu se cu lăcuste şi miere sălbatecă, pentru toate cate­goriile sociale are cuvânt de îndrumare şi mus­trare. Lumea care uită repede toate, şi binele şi răul, evenimentele senzaţionale ca şi pe cele de rând, trece la ordinea zilei. Sfântul Ioan rămâne: clasul celui ce strigă în pustie. Un glas ca mugetul leului în pustia nesfârşită. N’a fost înţeles. El strigă în chipul tunetului peste ape multe: „Po­căiţi-vă, căci este aproape împărăţia lui Dum­nezeu“. El simţia, vedea împărăţia lui Dumnezeu în lume, care nu este mâncare şi beutură, care nu se poate cuceri nici cu spada, nici prin bo­găţii nesfârşite, nici prin organizaţii şi frământări politice. Este o împărăţie a spiritelor. Se intră în ea prin pocăinţă, prin întoarcere sinceră la Dumnezeu şi se trăieşte prin iubire. Doar însuşi Dumnezeu este Iubire. Străină a rămas pentru lumea de atunci, ca şi pentru cea de azi ideea împărăţiei lui Dum­nezeu. Iudeii contemporani cu Sfântul Ioan, se gândeau la cele trecătoare. Gândul lor se aţintise spre o împărăţie pământească cu întreg cortegiul ei, instituţii şi organizaţii omeneşti, în care să se încadreze. Voiau să se substituie imperiului ro­man atotputernic. Visau o împărăţie vremelnică, pământească. Spiritualitatea împărăţiei care se apropia, era prea greu de înţeles şi de cucerit pentru ei. Dar cu toată răspândirea Evangheliei creş­tine de aproape două mii de ani, mentalitatea lumii de azi se aseamănă prea mult cu cea de a­­tunci. Biserica în învălmăşala zilelor de grea în­cercare prin care trecem azi, este tot glasul ce­lui ce strigă, în pustia vieţii. Mulţi o critică şi o condamnă chiar. Vina relelor şi mizeriei sociale i­ se impută c­a demerit. Pare că rolul Bisericii ar fi de natură politică şi economică. Uită că la temelia instituţiilor sociale stă ideea creştină. Mulţi nu se sfiesc a­ ne cere programe concrete şi realizări vremelnice. O împărăţie aievea, cu ostaşi şi forţă publică. Acestora le scapă ideea fundamentală, spiritualitatea Bisericii. Scopul ei este supranatural. Cele vremelnice sunt un cadru în care încape spiritualitatea, şi se pot realiza aspiraţiile legitime individuale şi naţionale, dacă nu contrazic scopul final. Spiritul creştin tinde să înnoiască omul şi societatea. Omul pneumatic de care vorbeşte Sf. Ap. Pavel în epistoalele sale, va realiza societatea, naţiunea şi omenimea, pe linia spiritualităţii. Iată de ce glasul celui ce strigă în pustie, trebuie să mustre lumea de azi, care n’a văzut şi nu poate cuprinde taina împărăţiei lui Dum­nezeu. Prot. Ştefan Lungu i-an­ Otti­ers. ah 141 1­2 FEB. 1943 . Când grăieşti, când asculţi, când împlineşti — Meditaţie — .... nu spuneţi multe ca păgâ­­­nii“ (Mat. VI. 7). Grâirea e argint, ascultarea aur, iar înfăptuirea e poate frântură din diamantul strălucitor al cerului. Bagă de seamă insă, că peste fiacare din aceste trei comori se poate aşeza colbul deşărtăciunei.

Next