Buna Vestire, martie 1937 (Anul 1, nr. 11-32)

1937-03-06 / nr. 11

Pag. 2-a Palme grele, rumîneşti! Am dat în lături lespezile veacurilor şi m’am ridicat vindicativă um­bră inchizitorială. Am crescut ADERCII şi PELZII, şi-i aduc în faţa Datinii celei de obşte să-şi mărturisească păcatele. Legea cea bătrânească e necruţătoare şi tare îndârjită. Dar ADERCII şi PELZII şi-au luat avocat, un NEUMAN (citeşte «noaimam) care s’a şi insinuat printre pachetele de tutun ale chioşcurilor unde şi-a depus prezenţa lui şori­­cească, într’o pledoarie apologetică pentru sămânţa ceea otrăvitoare: «Dece sufăr Evrei». Istoria şi-aduce mărturii, adevărurile ei imanente, cu care NO AIM ANUL luptă svârlind cu praştia. Logica lui perfidă roade cu dinţii de şobolan să găurească muntele, dar pornesc pădurile la vale şi jnepii cu toată lighioana să-i sdrobiască obrăsnicia. Căci pe NO AIM ANUL ADERCO-PELZILOR l-am prins mituind istoria. L-am prins întinzându-i ISTORIEI SFINTE, un pumn de arginţi, aşa cum lui Totu, eroul din legendă, i-a întins prizonierul comunist din Poznele. Vechile monede nedemne! Ne-au asvârlit banii lor şi femeile lor, ni le-au trecut prin aşternut, ca să ne poată îmbăintăni în turpitudine! In celula lor de sânge, stă scris milenar «TOB SEBAIGON HAROG» (pe cel mai bun dintre păgâni îl poţi ucide). Astea-s tablele legii, nu Cele de pe muntele Sinai. Le poartă ’n ei, într’un destin încordat până la „umilinţă să ne sugă sufletul, să-l soarbă la pahar citind în foiletoanele sărindăreşti, descântece lovinesciene, călinesciene şi cioculesciene despre ei şi despre ovrei. Iar NOAIMANUL latră şi chiamă stihiile, pe Marx, Einstein şi Freud «lampade forul cosmosului sufletesc* (?!) Lampa*.!? Lua-l-ar, să-l ia de scrintit! ăla care face din alăptatul copilului, un adulter incestuos! Si «noaimanul declamă că «spiritualitatea a fost şi este aureola po­porului evreu». Cum i-ai uitat pi ADERCI, pi PELZ, pi MONDI, pi URA(tul) BEN ADOR, pi SEBASTIANI ? Această masonică frăţie de cultură antiromânească şi literatură pestilenţială... Vai! Vai! Ovreiul cu broşura încearcă, parcă, să ne gâdile, pe noi ăştia care scriem evanghelia nouăi ţdfi, «cel mai tolerant şi bun popor». Câţi arginţi ai în cele 13 buzunare moaimanule» ? Dăi de săpun şi frân­ghie şi nu ni-i arăta pentru că pică din ei sudoarea plugarului. Plugarul ăsta milenar, peste care au trecut invaziile toate şi nu l-au umilit; ultima invazie, a ADERCILOR, a PELZILOR şi a rudelor lor talmu­dice, l-au spoliat până l-au nărăvit. Mârâe plugul. Şi a intrat în GHETTO.... Aminte la legenda Dumbrăvii roşii... Palme grele şi nă­duşite. Palme româneşti cad de năprasnă. Inchizitor Misei Judeoveane­ ­Continuare din pag. 1-a v­ idrează perfect în murdăria tră­dării. Nu există scuze şi circumstan­ţe atenuante pentru crima de r Itrădare. Trădarea este una şi a­­ceiaşi, ori de unde ar veni şi ori care i-ar fi domeniul de activi­tate. In timp de pace ori în timp­­de război.­­ Nu se admit considerente spe­­i'teic­e pentru «merite culturale» '’’şi «scriitori mari», cari servesc strădarea. Cine scrie înafara ho­tarelor care delimitează respira­ţia sufletului naţional, scrie con­tra ţării. Larvele trebuiesc strivite! In­sectele flituite. Nu cerem reve­niri şi întoarceri. N’avem nevoie de convertiri. Neamul nu înge­­nunchiază în faţa nimănui. Ţara nu cerşeşte. Dar e bine — mă re­pet — să ne cunoaştem. Şi să ştim că trădătorii din timpul războiului nu şi-au părăsit pozi­ţiile. Otrăvitorii tranşeelor din răz­boiul mondial vor să fure puşca din mâna soldatului de mâine. Răsplata istoriei nu va întâr­zia să vină, ca un asfinţit. Plâng domniţele din cărţile lui lud­o­veane! Şi boerii Ţării Moldove­neşti rostesc blesteme. Ş’au deschis criptele. Şi, — spadă peste trădări — voevozii acuză. Ingenunchiem şi noi alături de umbrele lor sfinte. Şi blestemăm- Blestemul nostru e mare. Pentru că e mare Mişel lud­oveanu. VALERIU CARDU Dia Inimimia Română In şedinţa intimă a Academiei Ro­mâne dela 26 Februarie a. c., s’a de­cis participarea Academiei la Congresul mondial de petrol, care va avea loc la Paris în acest an. Academia a delegat la acest congres pe domn­i L. Mrac­ec, Gh. Spânu şi N. Dănăilă. D. general R. Rosetti arată că s’au primit publicaţiile Institutului regal ve­­neţian de ştiinţe, litere şi arte. D-sa a­­trage deosebita luare aminte asupra me­moriului d-lui Virgiliu Ducceschi, inti­tulat L’alimentazione umana tielle et­ pren­t­­riche, o lucrare sistematic alcă­tuită şi bine documentată, primită cu acele publicaţii. S’a aprobat a se tipări în Memoriile Secţiunii Ştiinţifcie lucrarea d-lor itr. V. Grimalschi şi VI. Hohor intitulată Contribuţiuni la Studiul chimismului Du­­nării şi al bălţilor Deltei în raport cu problema lucrărilor de ameliorare din Deltă. S’a prezentat apoi lucrarea d-lui dr. Eugene Samsonovici, intitulată „8 limbi moderne" (Bruxelles, 1937). * Academia Română va ţine şedinţă pu­blică Vineri, 5 Martie curent, la ora 15. D. dr. Gh. Marinescu va face o co­municare despre „Studiul emotivităţii şi al afectivităţii cu ajutorul reflexului psi­­ho-galvanic”. Săgeţi O carte nouă.... Ne surprinde apariţia unui volum de poezii, «Via» fa de toate zilele a poetu­lui», semnată de d. Const. Virgil Gheorghiu, care p­are scrisă de poetul Virgil Ca­­rianopol. Este numai o în­scenare sau d. Virgil Ca­­rianopol a făc­­t un joc şi a semnat cu pseudonim ? Nu ştim cum să privim­ faptul dar, în tot cazul, vom reveni, pentru docu­mentare. Versul de elegie al d-lui Carianopol stărue în fie­care rând din cartea sem­nată Const. Virgil Gheor­­ghiu. «BUNA VESTIRI- In numărul de la 1 Martie al «Re­vistei Fundaţiilor Regale» d. Dragoş Protopopescu semnează obişnuita sa Cronică engleză. In această cronică d. Dragoş Proto­popescu se ocupă cu Criza romanului englez. «ţara şipeniţului» D-nii Pom­peiu Atanasiu, Const. Ja­cob şi Cicerone Mucenic au pus sub ti­par, la Cernăuţi, No. 4 din revista «Ţa­ra Şipeniţului». Colaborează d-nii pr­of. univ. Dr. Traian Brăileanu, Ion Pillat, Ion Agărbiceanu, George Drumur etc. Dintrun număr mai vechiu, detaşăm acest fragment de Radu Gyr, prinţul baladelor: «Sboară ceata raiului după umbra craiului. Trece poarta somnului cu năluca domnului. Peste vămi de îngeri piere, prin dumbrăvi de mirt şi miere, dincolo de trepte verzi şi de zodii cu zăpezi, licărind prăselele, zornăind betelele, clintind logostelele. Şi cum pier, pe bolta trece un gilort de aur rece, şi se duce, curge lin, urcă frunte de senin, urcă zarişti cu crâng, sue — lapte­­r­ peste crâng, sue rai peste parâng.. » CATEVA CÂRŢI BUCOVINENE Corpul profesorilor secundari din Cer­năuţi numără câteva elemente de mare valoare. Acestea răscumpără neghina belferilor hebrei, caii pestilenţiază li­ceele din Capitala Bucovinei. Unii pro­fesori cernăuţeni şi-au făcut un nume frumos în ştiinţa şi literatura româ­nească. Aşa, de pildă, d-nii Dr. T. Bă­lan, ale cărui studii istorice sunt una­nim apreciate, C. Loghin, autorul unei istorii a literaturii bucovinene de do­cumentaţie precisă şi minuţioasă; Bar­bu Sluşanschi, a cărui lucrare asupra lui Edouard Grénier s’a bucurat de o excelentă primire în cercurile specia­liste; Petre Toma etc. In ultimul timp, d. prof. Gr. Raţiu şi-a tipărit studiul asupra «Metodei speciale a limbii la­tine». Această lucrare e de un deosebit folos pentru pedagogii noştri şi e unică în domeniul ei. De curând, a apărut şi o schiţă asupra vieţii şi operei lui Ion Sbiera, de prof. Dr. N. Tcaciuc-Albu, cu un cuvânt înainte de d. Em. In­uţ, directorul liceului «Aron Pumnul». Alte apariţii interesante sunt: «Aşa cântat» (cântece populare istroromâne), de d. prof. Dr. Petre Ilioaie, şi «Aliteraţiunea în poezia românească», de d. Em. Haivas. ION AGRIBICEANU începe să se audă tot mai puţin de părintele Ion Agărbiceanu. Izolat la Cluj, compromis întrucâtva de­ o prea mare prietenie a hebreilor, cari l-au adulat cândva Pe autorul atâtor nuvele ardelene, părintele Ion Agărbiceanu nu mai ia parte activă la viaţa literară. Noi, totuşi, nu-l putem uita. Ion Agâr­­biceanu rămâne în istoria culturii noas­tre o uriaşă figură. El e creatorul ro­manului realist românesc. «Arhanghelii» lui sunt o carte, care ar trebui retipări­tă pentru suflul ei de vigoare transilva­nă şi reconfortarea morală. Cine ştie... Poate că, în tăcerea sa, părintele Ion Agărbiceanu pregăteşte un nou roman, o nouă isbândă a literaturii bune. EXPOZIŢIA ANTOLOGICA A POEZIEI TINERE In Martie curent, se va deschide în Capitală o expoziţie a poeziei tinere ro­mâneşti destinată să iafăţişez­e publicu­lui nostru iubitor de poezie, quintezenţa poeziei tinere româneşti. Subliniem intenţia, deocamdată. Iconarii sunt nişte oameni fan­tastici. Sufletul lor, talentul lor și vigoarea condeiului lor îi proclamă ca atare. Ce fericiți sunt iconarii. Partidul este mijloc. Iar interesul personal singurul di­namo care motorizează viaţa parti­dului. Partidul, conglomerat de in­terese personale, este suprapus Naţiei. Partidul este un sistem care nu calcă şi nu poate călca pe linia ro­mânismului. El este fondat pe sis­temul falsei democraţii. Şi demo­craţia e fundamentată pe număr. Numărul presupune adeziune ne­controlată. Adeziunea necontrolată este alcătuită din condamnabile to­leranţe. Şi când este vorba de inte­resele superioare ale Naţiunii, ele nu pot fi slujite prin tolerarea tu­turor elementelor duşmane ţării. PARTIDUL, CA INMANUN­­CHIERE DE INTERES şi sistem de exploatare, este o invenţie a de­mocraţiei. O instituţie comercială, în sânul căreia unicul crit­eriu de ierarhiza­re este dispreţul faţă de interesele ţării şi devotamentul faţă de partid. Profitul este repartizat, relativ echitabil, după grade. Partidul este totul. Şi prin partid se înţelege totalitatea intereselor personale. In ce priveşte aceste in­terese personale, ele sunt singura marcă totalitară a democraţiei. Dar Patria este primită şi ea, şi cald adăpostită, în sufletul adevă­raţilor ei slujitori. Acolo, la căldu­ra acestor suflete, trăeşte şi creşte Patria PENTRU ACESTE SUFLETE Patria nu este un cuvânt rostit la întâmplare. Şi, tot pentru aceste conştiinţe, Patria nu este o simplă definiţiune. E o credinţă. O misiiu­ne. Un destin. Care trebue să trea­că peste toate celelalte destine. Numai din credinţă nepotolită pot porni făclii pentru cinstirea Marei învieri. îjj FALIMENTUL INTERPRETĂ­RII JURIDICE a ideii de stat este astăzi un truism, care care doar cei de rea credinţă îl mai socotesc ca pe o intervenţie revoluţionară ţi» sens anarhic). Politicienii şi doctri­narii noştri binecuvântaţi cu toate favorurile sufragiului universal nu­mesc de asemenea ideea statului na­ţional anarhic. In cazul ăsta ce-i opreşte să facă precin Ardealul Un­gariei? A nu, asta e altă căciulă răspund ei călcaţi pe coadă. Sigur că da. Ardealul e al nostru se sbur­­leşte d. director al «Universului». Si astfel ca domnul Jourdin toată lumea face poză şi*nu vrea s’o re­cunoască. NU EXISTA INCA TARA IN EU­ROP­A, cu o atât de strânsă uni­tate naţională ca România. Naţia şi pământul se suprapun sub auto­ritatea evidentă a necesităţii desti­nului. Noi însă cu politica­ şi ideile facem tot ce poatem pentru a de­via acest destin. Ceea ce trebue să priceapă orice măgar că nu e posi­bil. Pentru că necesitatea neamului de a fi el însuşi, pururi el, este a­­ceeaşi ou a copacului care se ri­dică din pământ. Şi nimeni nu va putea împiedeca vreodată toţi co­pacii să crească. Astăzi nu mai există patriotism. Este un termen pe veci compromis. Patriotism implică stat juridic. Şi un străin e patriot în măsura in­tereselor lui. Deci gata oricând să trădeze. Poetul cel mare, poetul, pe care-l aş­teptăm, va fi culegătorul grâului semă­nat de noi toţi în vârtejul urgiilor şi al suferinţelor, — va fi soarele, pe care zorii de sânge ai vremii noui îl anunţă din adâncurile unui cer cum, poate, nu­mai Mihai Eminescu l-a presimţ­i. Poezia cea mare va purcede din cân­tecele legionare, cari „inaugurează o e­­pocă nouă a României, de curaj, de realizare istorică. Ţara întreagă începe să răsune de cântece legionare. Vara în tabere, în marşuri prin munţi şi sate, călătorul le poate înregistra ca un netă­găduit semn de renaştere a neamului, ca o pregătire de luptă. Cântecul legio­nar ţine trează in conştiinţa tineretului imaginea de peste timpuri a Căpitanu­lui”. Evident, o poezie isvorîtă din lu­tul fecundat cu azururi al unui astfel de cântec, va desăvârşi fizionomia Ro­mâniei dealungul eternităţilor. Noi, poeţii de astăzi, ce putem face? Vom rămâne mici, neînsemnaţi, anonimi ziditori la bolta de zări româneşti a poe­ziei de mâine. E frumos şi aşa! Am im­presia că dăltuiesc o cruce pe spada ar­­hanghelului Mihail de pe-o uşă de dom. Cine mai ştie ce mână umilă a netezit gloriola Marcei­ Domnului în Catedrala din Strassbourg ? înseamnă aceasta că mâna aceea n’a fost sfântă, mare în u­milinţa ei ? Noi suntem înainte-mergătorii. Tulni­cele noastre anunţă soarele unor nesfâr­­şite amiezi, când grâul semănat de noi va da în spic. Oare n’auziţi cum vin, din toată isto­ria, legionarii ? Vin din ţările cerurilor şi din pulberea binecuvântată a mor­mintelor, ca să cotropească în lumină o Românie de azururi, peste o Românie de tragică aproximaţie. Intre ei, încă neştiut, poate umbrit de cetini, cu luceferi de săgetător sub frunte, cu mânile izite a lapte proaspăt de secară tânără, poetul de mâine îşi aşteaptă ora. El va da semn luminii şi cântecelor. Va răsuna ţara. Vor vui toate văile arborosene. Vor tălăzui Dunările. Toate prin glasul lui înalt de orgă mai puternică decât sbuciumul mărilor şi-al fagilor. TRIUMVIRII Un apel pe ruhta Emi­nescu la Cernăuţi „Liga Culturală” Cernăuţi, care i-a înălţat marelui poet naţional Mi­­hail Eminescu un bronz la Cernăuţi, nu poate rămâne inactivă la apelul făcut de d. prof. N. Ior­ga, pentru restaurarea casei poetului şi bise­­ricei din Ipoteştii copilăriei sale. Noi răspundem cu o serată Emines­cu aranjată pentru 7 Martie la Cer­cul Militar din Cernuţi, destinând venitul, iniţiativei luate de d. prof. Ior­ga. CO­LŢUL SATELOR BNotKl jNMm Tare mult dor îmi era de o vreme în care, peste copilăria dintr un sat ar­­geşan, trecea la răstimpuri neregulate câte un românaş „de dincolo", împovărat cu o desagă plină de cărţi mici şi fru­moase. II opriam noi, „cărturarii" cât nodul, care abia morfolisem prin căr­ţile de curs primar şi-i umblam prin desagă ca prin traista bunicilor dar­nici şi înţelegători. Erau acolo o mul­ţime de cărticele, cu coperţi galbene albastre şi roşii, făcute anume ca să ne atragă pe noi, ăştia mici, să ne facă să risipim toate economiile, ba chiar şi mai furăm de pe sub căpătâie, unde era „safe"-ul familiei. „Genoveva di Brabant", câte lacrimi ne-a mai stors săraca! Dar „Epistolia", ce mult ne-a atras luarea aminte a puterii Domnului (căci sfineile arătări din foile ei, căzu­seră din Ceruri, închise în inimă di piatră!); dar „Zodia" pe care am ce­tit-o ca pe o carte de dincolo de pu­tinţa omenească, dar haiducii, pe care­, încurajam cu sufletele noastre entuziaste­ să se ţină bine şi s’o ia pe colo, ca să nu-i prindă potera grecilor... Am mai cetit atunci — şi cât de caldă le e amintirea! — culegeri de mioriţe şi ciobani, fraţi ai câinilor şi-ai stânei, basme de prin toată România (tăiata de nedreptăţi istorice) şi „de necrezuta poveste a lui Alixandru Machedon", lup­tătorul , cu Por împărat şi cu viteazul Darie, despre ale cărui picioare spu­neau cărţile de mai târziu precum că pe acest pământ al taţilor şi mamelor noastre din neguri, au călcat şi foarte îngrozitu-s’au... N’am întrebat, ţin minte, nici-odată pe oaspele copilăriei mele de unde vine cu­ aceste bunătăţi, pentru care, zău, eu şi alţii, eram în stare să ne lipsim de alviţa lui Alie Turcul şi de mierea gălbuie care odihnea prin oalele gospo­dăriei. Venea „de dincolo" şi nu sim­ţiam­ deloc nevoia a şti ce însemna „dincolo", ce fraţi de sânge erau co­piii lui cu noi şi câtă apropiere rea­liza omul acesta cu desagă între „aici" şi „dincolo". Abia mai târziu, când „a­­propierea" se înfăptuise pentru vecie, mi-a părut rău când uliţele „regăţene“ au rămas pustii de paşii negustorilor de gând. Am încercat să redau în cele de mai sus modul în care se făcea răs­pândirea cărţii populare înainte de răz­boi şi mai ales, modul cum era primită în lumea satelor de mari şi mici, tineri şi bătrâni, întrezăresc astăzi însă reîntoarcerea vremilor scumpe, reîntoarcerea oamenilor cu desage pline, pe uliţele satelor ro­mâneşti şi bucuria îmi este cu atât mai mare, cu cât de mici şi atrăgătoare sunt cărţile pe care ei le aduc. Este vorba de frumoasa faptă a Fun­daţiei Culturale Regate „Principele Ca­rol", car­e a început să trimită sa­telor noastre o nouă bibliotecă, Biblio­teca „ALBINA", o frumuseţe de carte care îţi place fără motiv, îţi place aşa fiindcă este mică şi frumoasă, iar dacă mai cuprinde şi comori sufleteşti, este pentru a desăvârşi marea ei preţuire Titlul întâiei cărţi din Biblioteca „Al­bina" este „Carte de Rugăciuni” pentru tot creştinul, cu un adaos care cu­prinde: Sinaxarul Sfinţilor şi sărbăto­rilor de peste an, însemnări din tipic şi o însemnare de icoanele făcătoare de minuni şi de Sfintele moaşte ce se află în ţara românească. Toate culese din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din cărţile de slujbă bisericească şi rânduite de FIRMILIAN, ierodiacon la Sfânta Pa­triarhie. O mulţime de chipuri şi flori împodobesc această cart© de rugăciuni culese din cărţile vechi bisericeşti „ti­părite cu multa înţelegere şi grea oste­neală de înaintaşii noştri cei tari in cre­dinţa şi puternici în fapte". Cartea de rugăciuni cuprinde 212 pagini şi costă numai 5 (cinci) lei fiind cea mai ief­tină din ţara românească. MARIN RADU VOINEA CALENDAR VINERI 5 MARTIE 1937 Ort. Sf. Martin Canon din Isau­­ria. Cat. Sf. Adrian. Răs. soarelui 6.49. Apusul 18.5. Radio România 13.00: Ora. Culturale. Sport. Cota Dunării. 13.10: Concert de Prânz al orchestrei Radio, dirij. de Th. Rogalsky. Uvertu­ră la «Studenţii veseli» de Suppé. Dan­suri polovţie-ie­dica opera «Prinţul Igor», pe Borodin. 14.10: Radio jurnal. Ora. Mersul vre­mii. Bursa. Ştiri interne şi externe. 14.30: Muzică românească populară şi modernă. (voce: Alex. Bojenescu* pian: Bodea Maria).­­ 15.00: Ultimele ştiri. Bursa cerealelor.­ 18.00: Concert de după amiază al or­­ chestrei Jean Sibiceanu, Hora Sinaia­, şi Hora de la Vâlcea; Vals de concert îit de major de Jean Sibiceanu. Ţi-am­ luat mărţişor, tango de Vasilescu. Dra­gă nu mai am cui să spun, blues de Manzatti. 19.00: Ora. Mersul vremii. Actualităţi. 19.10: Continuarea concertului: Arii populare. 20.00: Cum se creiază o stare de spi­rit de prof. N. Iorga. 20.35: «TRISTAN ŞI ISOLD­A» dra­mă lirică în 3 acte de R. Wagner (di­scuri). 1 Pauza I-a (21.30—21.40) Cărţi şi re­viste. 1 Pauza II-a (22.55—23.10) Radio Jur­­nal­ Sport. 23.45: Jurnalul pentru străinătate în limba franceză și germană. 25:55. Ultimele știri. Mi Spectacole TEATRE OPERA ROMANA: Recital Inioka. NATIONAL: mat. Institutorii; seara: Omul si masca. REGINA MARIA: mat.: In amurg; sea­ra: Cloşca. COMOEDIA: la ora 2: Ora H; la ora 6: Absente nemotivate; seara: Ora H. VESEL: mat. şi seara: Scurt circuit. ALHAMBRA: mat. şi seara: 101 Al­­ambra Melody. LIGA CULTURALA: Cadavrul viu. MODERN: Relache. PATINOARUL OTETELESANU: des­chis del­a 9 dim.—9 seara. FRANKLIN: (Ateneul Român): Ultimii Mohicani şi Hollywood Melody 1937. DICHIU: Infamia şi Manevrele de toamnă. CINEMATOGRAFE CAPITOL: Misiunea Brigăzii 41. ARO: Vinovatul, jurnal şi complectare. CINEMA A. I­. P. A. «Simfonia Jazu­lui» cu Rochelle Hudson, jurnal şi complectare. ROXI: Misiunea Brigăzii 41. F­EMINA: Elisabeta regina Angliei şi complectare colorată. FORUM: Reputaţia d-rei Allenburg şi Căsătorii Americane. CENTRAL: Rin-Tin-Tin salvator; Ca­­ranga; Trupa de reviste Bonzo. DARLY: Romeo şi Julieta şi Viaţa Pa­­risiană. OMNIA: Antonio Adverso şi Escadrila de noapte. MANON: Sublima amintire şi Rapsodia dragostei. MARCONI: Nemuritoarea iubire. Jur­nal, revistă. MODEL: Uniţi pe vecie şi Străjerii din Texas, COTROCEI: Maria Stuard și Soţie contra secretară. Citiţi zlinic „Buna Vestire** In pragul unui c intenar: Ion Craanga, viul 11 Perfect răstingnit pe această geo­grafie stă «botul cu ochi» crescut ma­re, autoru­l adică însuşi Ivan Tur­bincă, pseudonimul rusesc al lui Creangă, al neamului, al rasei în­tregi. Ivan Turbincă a fost o viaţă în­treagă ostaş. Aşa cum au fost şi plă­eşii din Ştefan cel Mare ostaşi de bună voe. «Şi mai marii lui văzân­­du-l că şi-a făcut datoria de ostaş l-au slobozit din oaste cu arme cu tot, să se ducă unde o vrea, dându-i şi două carboave de cheltuială. Terminându-şi îndatoririle de oaste (Domnii după războaie făceau mănăstir) Ivan Turbincă se întâl­neşte cu Dumnezeu. Omenia lui trece un examen nespus de greu, dă­­tuind singurele lui carboave (după ce-şi scapă căciula pe baltă zice: să fie de sufletul tatei), cerşetorilor, Dumnezeu şi Sfântul Petru. Mucalit din firea lui ca şi Creangă ea şi Moş Nichifor Coţcarul şi ca toţi moşii moşilor de răzeşii, Ivan Turbincă nu cere ca răsplată decât binecuvânta­rea unei desage, în care să poată băga pe cineva. Acolo va pătimi ani de zile moartea făcută ostatecă pu­terii lui Ivan. Aşa cum Ion, a băgat pupăza ca­re-l supăra sub obroc, Ivan a vârât toţi dracii dintr-o casă blestemată în turbincă şi i-a bătut măr. Oriunde e vorba de draci, aceştia au de suferit, în opera lui Crean­gă, din partea oamenilor. Chiar neisprăvitul de Dănilă Prepeleac, făcându-se pustnic capătă virtuţi­le minţii şi joacă nişte formidabile renghiuri împieliţaţilor. Dracul nu are adăpost prielnic în sânul aces­tui neam bine­cuvântat. Ivan Turbincă e un amestec de virtuţii alese şi de slăbiciuni o­­meneşti, este un păcătos iubitor de «guleaiuri» dar plin de dragoste pentru Dumezeu, iubit de El pen­tru puritatea şi sinceritatea lui, este icoana omeniei neamului nos­tru ortodox: «Ei Ioane, Ioane (îi spu­ne lui moartea) ! Numai răbdarea şi bunătatea lui Dumnezeu, cea fără de margini poate să precovârşeas­­că fără de legile şi îndărătnicia ta (vai cât suferise moartea de la el). De mult erai tu mătrăşit din lumea asta şi ajuns de batjocura dracilor, dacă nu-ţi intra Dumnezeu în voe, mai mult decât însuşi fiului Său». Este aici mai mult decât o glu­mă bună. Moartea care-l secerase, pentru a fi învinsă la urmă, pe în­suşi Fiul lui Dumnezeu, nu a putut să-i facă nimic lui Ivan Turbincă. Şi atunci ea, hârca, şi-a dat seama că e voia lui Dumnezeu. Rasa asta nu poate pieri. Slăbiciunea lui Dumnezeu pentru creatura Lui e fără de margini. Deaceea moartea a rămas pururi neputincioasă în faţa neamului. Pentrucă Ivan tră­­eşte într’una şi se veseleşte: «guleai peste guleai Ioane, căci altfel înebu­­neşti de urât». «Şi aşa a trăit Ivan cel fără de moarte veacuri nenumă­rate. Şi P°ate că şi acuma mai fi trăind dacă n’a fi murit». Nu, rasa ta e nemuritoare Creangă, n’ai mu­rit şi n’ai să mori. Chipul tău blond şi liniştit se ri­dică deasupra blagosovitelor plaiuri şi coline ale Moldovei de Sus şi din pragul veşniciei acestui neam, ochii tăi mici, sclipitori de bucuria unei vedenii ce trece dincolo de sufletul nostru, învăluie satul car­e «nu e lip­sit de vederea acestei lumi». Eminescu reprezintă pentru noi cristalizarea versului românesc, momentul de topire a virtualităţi­­lor cari aşteptau de cine ştie când, într’o pdeAv?­­raită, perfectă, prin­­tr’un mesager al acestui viers, care este iarăşi geniul CREANGA ESTE COMPLECTA­REA LUI EMINESCU pe planul a ceea ce am numit mai sus omenia. Numai aşa se explică marea dra­goste a poetului pentru Creangă. Diferenţele lor de cultură nu-i îm­piedecau să se înţeleagă, pentru că amândoi erau creatori. Dacă Emi­nescu aparţinea prin participare la un curent european de cultură şi de poezie, Creangă era un geniu lo­cal, un creator de cultură locală, fără legături cu restul lumii decât această omenie pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi prin care Ivan Tur­bincă a reuşit să rămână nemuritor. Eminescu prin legăturile lui cu romantismul german ridică litera­tura română la universitate, in timp ce Creangă prin opera lui de­fineşte ethosul românesc, ridică la­tentele lui tradiţionale la gradul de cultură, izolându-se astfel, persona­­lizându-ne în acest răsărit printr-o cultură proprie. Elementul de critică alăturat al acestei fundări de cultură a fost Caragiale, adică un venit din afară dacă putem spune astfel. Eminescu şi Creangă au fost apariţii sponta­ne, împinse de o necesitate a deve­nirii neamului, în timp ce Caragia­­le, adevăratul Spiritus reitor al se­colului XIX românesc, a fost ele­mentul de luciditate, de critică, o­­chiul limpede al veacului. De a­­ceea critica lui este poate mai ex­terioară, mai puţin în sensul nea­mului decât a reacţionarului Emi­nescu de la Timpul. Carageale a fost un prieten al ci­vilizaţiei şi al umanitarismului (câr­dăşia cu Dobrogeanu-Gherea sau Roneti-Roman). Carageale era ade­văratul spirit universal al secolului (cum a fost şi ardelean Titu Ma­­iorescu) omul de deasupra, omul ca­tegoriilor eterne, cristalizate într’o adevărată conştiinţă universală. Acum cu ocazia unui centenar de capitală importantă pentru cultura noastră să stăm puţin să ne recule­gem şi să recunoaştem ceea ce ne e teamă a recunoaşte. Am bâjbâit treizeci de ani, după întunecatul răstimp de la moartea lui Eminescu până la revoluţie, dând în bobote de la semănătorism până la suprarealism ca orbeţii. Şi vorba căpitanului meu de oaste : «Şi-au făcut elevii datoria? Nu şi-au făcut-o». Dar nici nu pu­teau să şi-o facă pentru că nu au avut timp. Ei era cei cari trebuiau să desăvârşea­scă legătura deplină cu restul lumii, în secolul XX. Cei dinaintea noas­tră au fost şi cei de acum în parte suntem o neisprăvită pleiadă de tre­cere. Abia acum, în ultima clipă, dacă începem şi trebue să ne vred­nicim, a ne numi pionieri. Şi abia spre sfârşitul veacului acesta dacă va veni generaţia complimentară generaţiei Creangă-Eminescu. Iar noi vom fi atunci poate pulbere şi uitare la picioarele celui adevărat al doilea veac de cultură ce se va aşeza. Horia Stamatu

Next