Buna Vestire, iulie 1937 (Anul 1, nr. 102-127)

1937-07-02 / nr. 102

ANUL 1. No. 102. 6 pagini 3 lei ___________________ XiAfí UDFfí £>£ ÉVPTA ti PMTPiMÂ PMAtíFAUA Director,: I Redacția şi Administrația. . . s.a. ABONAMENTE! DRAGOS PROTOPOPESCU | bucurești Telefoane Direcfia A“"*^traUa 485.82 1 ap UI 700 . .. an U1 500 TOMA VLADESCU | Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. | Redac,la...................* 4 M*34 Comune urbane, 6 Iunie 350 | Comune rurale , 6 luni , 250 Vineri 2 Iulie 1937 Jocul domnului Titulescu Gladstone spunea odată că în politică nu poţi fi sigur că ai dobândit o victorie definitivă asupra unui adversar decât dacă-l supravieţueşte D. Titulescu n’a murit încă, deci adversarii săi nu pot fi siguri că l-au biruit definitiv iar domnia sa poate năzui la o revanşă. Se pare că fostul ministru de externe pregăteşte aşa ceva şi că a început acţiunea menită să i-o prilejuiscă. Cititorii care ne-au urmărit, ştiu bine că n’avem obiceiul să ne ascundem după deget şi să subpreţuim realităţile ce stau în calea felului nostru de a gândi. Ori d. Titulescu nu e numai o realitate fizică ci şi un mare talent, o mare inteligenţă, o mare experienţă. Sunt elemente cu care trebue contat Dar — de ce, nu ne interesează deocamdată — d. Titulescu e singur, absolut singur în politica românească. Partidul liberal l-a debarcat — cum l-a debarcat — în August 1936. Naţional-creştinii, d. Gheorghe Brătianu, d. Iorga, d. Vaida, d. Argetoianu au sentimentele cunoscute pentru politica şi persoana d-lui Titulescu. Ei rămânea până acum câtăva vreme d-lui Titulescu fişa de con- Rolaţie naţional-ţărănistă. Se pare, însă că şi aceia tinde să dispară. Raţional-ţărăniştii fiind gata, pentru a căpăta puterea, să-şi sacrifice chiar preşedinţii nu numai simpatiile. Prin urmare nici o forţă politică internă nu-i poate prilejui d-lui Titulescu revanşa visată. Căci aliatul său d. Griguţă Filipescu cu al său «partid conservator», care încape în întregime într-o singură maşină turism a societăţii de telefoane, nu-l poate decât compromite. Dar d. Titulescu nu se sperie de penuria forţelor politice interne de care dispune. D-sa a fost doar întotdeauna omul forţelor externe. Ele l-au impus şi l-au menţinut la Bucureşti. Cu ele, cu ajutorul lor, încearcă d. Titulescu să-şi ia revanşa. Numai că, avem impresia, de astă dată că fostul nostru ministru al afacerilor străine şi-a ales prost forţele străine. A debutat cu stângul ieşind din luxosul său azil elveţian spre a se întâlni, la Tailloires, cu d. Litvinof. Peste două, trei zile masacrele staliniene paralizau pe bunii săi prieteni din U. R. S. S. şi ameninţau însăşi persoana scumpului d-sale amic d. Litvinof. Pe urmă d. Titulescu a plecat la Londra şi le-a ţinut Englezilor următorul limbaj: «dacă vreţi să apăraţi pacea sunteţi datori să săriţi nu numai în ajutorul Franţei ci şi în al Rusiei Sovietice» Nu ştiu ce impresie a făcut acest fel de a vorbi asupra Britanicilor, ştiu însă că la Bucureşti, sovieto-filismul d-lui Titulescu a fost un fel de duş rece chiar pentru amicii săi. Apoi d. Titulescu s’a dus la Bratislava să fie decorat, pe bună dreptate, de către cehi ale căror manevre le-a sprijinit întotdeauna cu o căldură demnă de un ministru cehoslovac. In sfârşit a poposit la Bordeaux unde a vorbit Franţuzilor despre Liga Naţiunilor, democraţie, securitate colectivă şi pacea indivizibilă. Aşadar iată-l pe fostul ministru al afacerilor străine, şi aspirând să redevie, luând făţiş poziţie în cearta dintre cele două blocuri europene. D-sa e pentru: bolşevism, Liga Naţiunilor, democraţie ş. a. m. d., deci contra fascismului, a naţionalismului, a naţional-socialismului’ ş. a. m. d. Ca simplu particular opiniile acestea îl angajează numai pe d-sa, ca aspirant al Palatului Sturza ele grevează însă libertatea de manevră a politicei externe româneşti. Deaceia jocul d-lui Titulescu ne apare mobil. In primul rând pentrucă se sprijină pe forţe ale căror acţiuni sunt în scădere la Bucureşti. Nici Moscova, nici Parisul, nici Praga nu mai au astăzi cuvânt hotărîtor la noi. In al doilea rând pentrucă se descopere. Acum ştim precis ce ar face d. Titulescu la Palatul Sturza, ne-ar înfeuda total unuia din cele două blocuri europene, ar compromite din nou legăturile abea restabilite cu Polonia, ne-ar băga cu frenezie în primul conflict european de dragul... Cehoslovaciei sau al U. R. S. S.-ului, şi ar aştepta salvarea — ca Negusul — de la Liga Naţiunilor cu a sa colectivă securitate. Rezultatul unei astfel de politici? La prima adunare a sacrosanctei Ligi ne-ar cânta — ca şi Abisiniei — prohodul, un alt prieten al d-lui Titulescu, cel pe care-l invoacă împotriva Italienilor, d. Politis. Să nu se mire deci cititorii dacă vom conchide că d. Titulescu joacă împotriva sa însuşi, şi că are toate şansele să rămână un fost ministru de externe. MIHAIL POLIHRONIADE Aeronautica în U. R. S S. de NICOLAE BOGDAN In Rusia — sau în U. R. S. S., — noua denumire aplicată în jargon postrevoluţionar defunctei împărăţii a Romanovilor — se desfăşoară de o bucată de vreme evenimente ultra senzaţionale. Vechea gardă a lui Lenin, alcătuită în covârşitoarea ei unanimitate din consângeni de ai lui Trotzki, a fost judecată la repezeală şi masacrată în întregime. Academia comunistă a fost desfiinţată, marxismul a fost abandonat în fapt, fiind păstrat doar ca o formulă de propagandă pentru imbecilii din Extremul Occident şi din Extremul Orient; se vorbeşte de o bătae generală în retragere a politicei anti-religioase de până aci; iar dictatura comunistă e pe cale de a se converti în dictatură militară, sub presiunea din ce în ce mai simţită a unui imperialism semi-mongol, nu mai puţin crud, sângeros, barbar şi absurd decât acela al lui Tamerlan cel şchiop. Cu alte cuvinte, o contra-revoluţie în cea mai amplă şi mai forte accepţie a cuvântului este în momentul acesta în curs de desfăşurare peste Nistru şi se poate spune că ea a anihilat deja toate premizele revoluţiei din 1917. Toate aceste evenimente tumultoase şi mirosind de departe a praf de puşcă s’au răsfrânt din plin în presa mondială. In cea creştină, bine înţeles. Fiindcă printr’o ciudăţenie foarte comică, presa jidovească de pretutindeni, deşi mai bine informată asupra celor ce se petrec de cât multe cercuri diplomatice, s’a claustrat într’un foarte semnificativ mutism. Gazetarii circumcişi, se pare că nici n’au auzit de surchidirea cumplită a lui IOSUB YAKIR, de martiriul confratelui lor SOBELSOHN-RADEK, de masacrarea năpraznică a a atâtor jidănaşi obscuri, ajunşi potentaţi şi mahări internaţionali pe ruinele moştenirei lui Petru cel Mare. Ba, ceea ce e şi mai nostim, ei se canonesc în chip vizibil ca să distragă atenţiunea goimilor de la aceste catastrofe naţionale israilitene, vorbindu-ne numai despre... progresele aviaţiei în U. R. S. S. şi despre recordurile bătute de aviatorii ruşi la Polul şi peste Polul Nord. Spectacolul acesta, deşi tragic pentru bieţii jidani, deşi adânc semnificativ pentru soarta lor viitoare, este perfect (Continure in pag. III-a) In Ioc de discurs Casa Verde lată aci sunt toate discursurile înlocuite prin c deţi semnificaţia singurului motiv că această Casă teva cuvinte din Biblicele lui Eliade Rădulescu, nu faceţi ca edifeiile voastre să fie simbolurile fapte Casa verde adică: mii şi mii fie braţe sănătoase, steag, cuprinzătoare dragoste şi mai cu seamă piatra Casa verde este un aşezământ al decadei tstors pururi. Nu uitaţi: tot la Casa verde Ion Moţa şi Vasile măria jertfei Ipr, destinul unei Românii. Această Românie se va învrednici mâine cu zinte cărămizi. Şi pentru că să reverde există, amintesc cuscrîefi pe edificii vorbe, ci lor, o credinţă neînfrântă, nu din unghiul noului veac, ce sărbătorită erl. Și va fi Marin veghează cu toată oală vigoarea să»5 repre-B. V. Amintirile cari mă duc la spovedania de azi, se leagă de întâmplarea petrecută astă iarnă, într’o zi de ianuar. Plecaserăm, noaptea, din Satu Mare. In urma noastră, rămânea oraşul cu localurile sgomotoase, în plină fierbere. Oraşul înstrăinat, dela nord-vestul ţării, petrecea. In centru. La periferie, lumea dormia. Numai pe drumul de ţară, înfruntând frigul siberian, mărşăluia, cântând, o echipă de legionari. Departe de noi, pe tărâmuri spaniole, căzuseră Moţa şi Marin. Nu ştiam. Dar simţiam. Pentru că, oride câte ori ne opriam — un popas scurt — şi vorbiam de cei 7 cavaleri ai Crucii, o umbră de nelinişte se strecura în sufletele tuturora, întrerupeam popasul şi plecam tăcuţi, până când conducătorul coleam dedea tonul, armonios, în noapte: «Ştefan Vodă, al Moldovei». Ne îndreptam spre Stâna, departe, în ţinutul Codrului, acolo unde sătenii năcăjiţi aşteptau de ani de zile o dreptate care întârzia să vină. Dimineaţa, când ne-am apropiat de sat, în tânguirea crengilor din codrul împovărat de zăpadă. In Stâna, — satul ale cărui case sunt trântite pe o coamă de dealuri, — unde nu pătrund automobilele electorale, din cauza drumurilor impracticabile, am fost martorii unei adevărate minuni. Tot satul — moşnegi şi copii, bărbaţi şi femei — cobora spre noi, să ne întâmpine. Salutau credinţa în numele căreia veniam, cu braţul dus de la inima spre cer, îşi ridicau privirile încărunţite de griji şi necazuri, spre noi, rugându-ne parcă, în tăcerea lor impresionantă, să le purtăm paşii spre un liman de viaţă mai bună. N’am mai fost prin satul lor. Şi ne cunoşteau. Nu ne-au mai văzut. Dar ne simţiau. Despărţiţi, ne închinam la aceiaşi Icoană. Departe unii de alţii, călătoriam, cu gândul şi cu inima, cu viaţa întreagă, spre aceiaşi stea aprinsă pe un cer de nădejde românească. In sufletul lor trăia, viu, Căpitanul, la timpul serviciului divin — se sfinţia o troiţă — au îngenunchiat câteva mii de codreni, din Stâna şi din satele învecinate. Clasul preotului păstra accente pe cari nu le voi uita niciodată. Parcă plutia un sobor de îngeri pe deasupra noastră. Se rugau ţăranii. Se rugau şi plângeau. In lacrima lor, am citit voita deslegare de lumea automobilului politicianist. Şi adeziunea întreagă faţă de credinţa noastră, faţă de Naţie, faţă de Dumnezeu şi Cruce. Numai, acolo, într’o Stână de adevărată ţară românească şi de adevărată omenie, se pot citi anumite legi inflexibile ale vremii acesteia. Şi se poate simţi — cum freamătă — se poate auzi cum păşeşte, sufletul unei ţări, spre o binecuvântată în fire. Nu mai este vorba aci de propagandă electorală. Nu mai prind artificiile sezoniere. Logoreea politicianistă s'a strangulat singură în poziţiile unui bilanţ deficitar. In întâmplarea pe care v’am povestit-o, zace tâlcul unei totale schimbări la faţă. O ţară străbătută, molecular, de nevoia unei uriaşe prefaceri în sufletul furat cu urna şi vândut pe un post de consilier comunal, a pornit, nu pentru că a fost chemată, ci pentru că se vrea chemată — e voluntară — nu pentru a căuta trândăvia sinecurilor politicianiste, ci pentru a munci, pentru a făptui, şi nu pentru a plânge, ci pentru a cânta. O biruinţă. Un steag. Sătenii şi-aruncă tot mai mult rivirile spre Icoana Arhangheului zugrăvit pe iconostasul bisericilor umile. Şi va veni o zi în care, peste toate neînţelegerile de azi, ţara întreagă va îngenunchia şi va mulţumi omului care n’a văzut primejdia şi biruinţa în program ci în acei chemaţi să execute programul. Am citit scriptura aceasta de veac nou în lacrima unui jandarm adus la Stâna să păzească o sfinţire de troiţă. Va povesti şi el în satul lui — într’o zare basarabeană — despre omul care, cel dintâi, — și numai el — a cerut înoirea în om, pentru că pe această piatră să zidească biserica vie a neamului etern. * VALERIU CARDU I I Spre lcoana I. Pentru o carte de poesie In timpul când la noi se dau bătălii literare — care ar face gelos aproape chiar secolul romantismului! — apariţia unei cărţi de poesie a unui mare poet isolat, sunt convins că e drept să constitue un eveniment naţional pe care sunt fericit să-l înscriu în fruntea acestui ziar. Cartea este URCUȘ — poetul, V. Voiculescu. A trăit în poesie, a scrie versuri chiar, a fost din totdeauna şi cu atât mai mult este o meserie grea par les temps qui courent... Rişti ca, atunci când tu ai vrut să dai tenebrele la o parte, unul să-ţi examineze gramatica, altul să te declare imoral sau poate insuportabil şi excesiv de moral, un altul In sfârşit să te caute în formule şî să se sperie când nu te găseşte — sau, Doamne fereşte!, ţi se mai poate întâmpla să fii ales la Academie... In cazul ăsta, identitatea ta, pe care poate tu singur o ştii, ia deodată, fără să fi bănuit, aspectul întristat al «forului» care te cuprinde! Ca să scapi de aceste buclucuri, nu este aproape nimic de făcut. Decât poate numai atât, un singur cuvânt... al lui Maurice Barres: — Messieurs, ce n’est pas pour vous que j’ecris! Poesia este numai pentru cei foarte puţini... Dar şi criticii literari — ah!, specialiştii, profesioniştii... — mi se par câteodată lamentabil de... exigenţi. Ia gândiţi-vă ce se întâmplă când nu poţi fi găsit în familie cu Mallarmé, când nu semeni cu Valery sau cel puţin cu Rimbaud... Eh!, atunci, de cele mai multe ori, nu mai eşti poet -- criticul te-a exclus. Dar în faţa acestor capricioase, totuş au mai puţin violente sburdălnicii oarecum literare, nu-mi mai rămâne decât să dau un sens — recunosc, mediocru — versului delirant al unui scump şi tânăr poet nebun. ..Jamais je n’ai vu tohu-bohu plus triomphant! Prin acest tohu-bohu însă mi se va îngădui să constat că noi nu mai ştim cam demult ce este poesia. Impacientaţi, câţiva impuberi ridicuri s’au gândit s’o caute în pantaloni şi mai ales în chiloţi de damă, subt fuste, unde se pare că aveau orizonturi... Şi încă n’ar fi fost nimic, dacă măcar ar fi găsit-o acolo, fiindcă — adevăr zic vouă! (şi înaintea mea i-a zis Mallarmé) — poesia e pretutindeni... pretutindeni însă unde este poetul. (Ca să pricepţi asta, vă rog să citiţi Fata din Dafin sau acest vis, unic, ireal de frumos care e Cântec pentru desbrăcare din «URCUŞ»). Alţi poeţi mai cumsecade, e adevărat, dar nu mai puţin inutili, caligrafiază emoţionaţi geografia ţării sau n© spun, în versuri îngrozitor de corecte, cât de... «frumoasă e Patria» şi cât sunt de «viteji soldaţii Români» — toate lucrurile astea bune, fără îndoială, pentru care însă eu aş propune pe poeţii în chestie, dacă vreţi chiar la ordinul «Mihai Viteazul», dar niciodată la premiile de literatură. Intre aceste «formule» — dacă îmi este îngăduit să le numesc astfel — d-rul V. Voiculescu m’a obligat la o observaţie atentă, pasionată, cu surprise mereu înnoite care nu s’au desminţit niciodată. El este mi se pare la al şeaselea volum. Şi din fiecare volum, cel puţin patru sau cinci poeme rămân în orice literatură. Aşadar aproape 30 de poesii care pot să rămână, fără grijă, de la un singur poet... care de altfel nu a murit, şi are astfel perspectiva invidiată să moară foarte puţin. E impresionant! Intre Blaga, Arghezi (nu cel de azi) Barbu, atâtea accente diferite — V. Voiculescu ne oferă imaginea covârşitor de personală a unui clasic, cu atât mai mult clasic cu cât arta lui este inegalată de a fi permanent viu şi nou. Noutate fără extravanganta obositor de căutată, ascensiuni nelimitate, fără gimnastica saltimbancilor rimei — cu V. Voiculescu se poate spune încă mai bine, şi la noi în sfârşit, ce est© poesia şi ce este poetul. El trebu© neapărat să fie altceva decât încă o expresie, oricât de lirică, oricât de ingenioasă, a unor forme ştiute. In faţa lui, în faţa poetului, simţim până la obsesie şi până la fericire că o formă nouă cum ar fi spus Renan — s’a ivit odată cu el, că ne-a dat o lume de alt refugiu, pe care n’o ştiam, şi care e numai a lui, că o esenţă necunoscută s’a adăugat universului sau, dacă preexistă, poetul ne-a revelat-o. Şi atunci căutaţi la V. Voiculescu, în toată poesia lui ca şi în acest înalt Urcuş, pasiunea inumană par’că de a tălmăci abstractul, de a-l inventa aproape, de a ni-l revela şi descoperi. ...Cum totul se confundă şi se împleteşte într’o feerie universală de vieaţă — de altă vieaţă — poetul contemplă, lucrează şi exaltă permanent acest lucru nedefinit şi tainic, esenţa aceasta de care am vorbit, nebănuită, dar iată, deodată, prezentă, acel messagiu autentic de care vorbia Mallarmé, darul adică pe care numai el avea să-l aducă. Mai lin ca aștrii coapsele ’înpacate. Rotunde legi scriu, boiul când îți culci Cum vii din carne și eternitate întreagă miez de adevăruri dulci. E aci o femee. Sunt patru versuri... Disce omnes. _________________________TOMA VLADESCU Domnul Primar D. profesor Ion Zelea Codreanu era deputatul Gărzii de Fier în 1932- Avocatul Ibrăileanu conducea judeţul Ismail. Intr’o zi vine la el un legionar din Caracurt, un sat din jud. Ismail şi-i spune că are un băiat pe care ar dori să-l boteze organizaţia. Ibrăileanu se gândeşte că ar fi bine să-l boteze d. profesor Codreanu şi cu această ocazie să viziteze şi judeţul. In ziua hotărîtă d-1 profesor e la Galaţi. Luăm masa la d-1 Peceli şi plecăm cu o căruţă trasă de 2 cai voinici basarabeni. Trecem podul peste Prut şi intrăm în stepa basarabeană. La începutul lui Iunie, dacă plouă normal, ceea ce se întâmplă foarte rar, câmpia are un farmec deosebit. Cât cuprinde ochiul, se întind lanuri bogate. Drumul de ţară, îngust şi plin de praf, se ascunde şi se arată din nou printre ondulaţii dulci de teren. Verdele închis al ovăzului- verdele viu al orzului, se schimbă pe rând cu dreptunghiurile mai palide ale secarei. Vizitiul priveşte cu drag spicul de curând ieşit, scrutează din ochi cerul şi face o cruce largă pentru că Dumnezeu să aibe grijăde pâinea cea de toate zilele. La marginea drumului se clatină graţios picături de sânge — macii şi, — stropi de azur, — tovarăşele lor, albăstritele. O mare de flori mici, albe, galbene, mov, punctează covorul lanurilor de grâu. Şobolanii de câmp ţâşnesc cu repeziciune. Unii traversează drumul, şi se ascund în vizuinele lor. Zărim nişte sămănături de un galben aprins. Întrebam ce sunt D. profesor zice că este răpită înflorită. Văzduhul e spintecat mereu de ciripitul păsărelilor Soarele arde, praful se ridică în urma noastră şi ne depune un strat auriu pe fete şi haine. Vântul aduce aroma stepei şi bate lanurile cari par o apă mare, nesfârşită, cu valurile neastâmpărate, unduite lin. D. profesor, pe un sac plin cu iarba proaspăt cosită, îşi răsuceşte tacticos o ţigară. Savin lângă vizitiu, întoarce capul către mine şi amândoi ne uităm la săracul Ibrăileanu. El nu e deprins să meargă în căruţă şi face o fată amărâtă. Ajungem în fine în sat, conduşi de un alai de câini până la casa gospodarului. Ne dăm jos. Omul sare cu ciomagul să ne apere. Ne desmurim oleacă trupul. Scuturăm praful de pe noi, ne spălăm la fântână și intrăm în casă. Toate pregătite. Gospodarul ne spune însă că primarul nu vrea să elibereze actul de naștere din motive politice . D. profesor îi spune lui Hrăileanu să se ducă la primărie, să aranjeze. Ne ia şi pe noi doi. Satul e aproape pustiu. Lumea e dusă la câmp. Numai copiii se joacă în mijlocul drumului în colb. Câteva găini scurmă iarba pe sub garduri. Intrăm în primărie. Batem la ușă și deschidem. 0 sală mare. Pe jos curat, stropit cu apă. Se mai simte în aer praful stârnit la măturat. Intr’un colt, în dosul unei mese, un tânăr cu un condei după ureche se scoală în picioare, văzând niște domni străini. D. Ibrăileanu se prezintă: — Avocat Ibrăileanu, din Galaţi. Am onoare! Sunt secretarul primăriei Caracurt, Drimov. — Domnule secretar, voim să scoatem o copie după extractul de botez al copilului țăranului Trofim Sebastian. — Cu plăcere, cu plăcere. Mă duc să-l chem pe domnul primar. Ne poftește să luăm loc pe bancă şi pleacă. Aşteptăm. Praful s’a mai potolit, doar prin razele soarelui care bate în geam, mai joacă steluţe cu străluciri de diamant. O Vrajă şi o linişte ne-a cuprins pe toţi trei. Miros de hârtie veche, un barză îu sboară prin odaie şi vine de se loveşte câteodată de pereţi şi de geamuri. Mesele vechi, stropite de NECULAI TOTO Cozile de topor de ION RĂSCOALA Pe mine nu mă miră şi nu mă revoltă atitudinea avocaţilor jidani. Acţiunea pentru românizarea barourilor îi loveşte întâi pe ei. Pentru ei formează minoritatea cea mai importantă care va avea de suferit urmările. Dacă este îndreptăţită sau nu această atitudine, este altă poveste. Şi nu despre aceasta vorbim aici şi acum. Dar cu totul alta este situaţia romănilor cari se fac apărătorii lor. Cozile de topor care se fac instrumentele lor. Cari, chiar dacă nu o afirmă făţiş — şi cu atât mai condamnabil , se pun potrivnici mişcării naţionaliste, luptând împotriva ei. Căci nu încape tocmeală: ori eşti cu mine, ori împotriva mea. Nu poţi să fii soldat al unui steag, lovind îţi purtătorii acelui steag. A gândi altfel înseamnă a fi sau târnait sau canalie. E drept sunt şi canalii tâmpite Justificările nu-şi au locul aici. Artificiile argumentărilor avocaţiale se cer eliminate. De proşti mi-a fost întotdeauna silă. Ei se refuză unui raţionament sănătos, pentru că sănătatea de judecată le este lipsă. Sunt liberi să-şi aleagă decanul proştilor. Şi nici măcar nu le fac cină. Natura a fost ingrată cu ei. Dar pe tine canalie, nu te pot cruţa. Pe tine care porţi nume de român pentru ca să-ţi faci din romanitatea ta hârtie higienică. Pe tine care, fiindcă eşti născut din părinţi români, socoţi că eşti îndreptăţit să loveşti în fratele tău român. Pentru un blid de linte sau pentru o ambiţie deşartă, slugărniceşti pe la casele jidovilor. Slugoi nedemn de a fi stăpân în pro ■ pria ta casă, nu vezi cum îşi râd jidofCUrntivninv*, »»» «maî»« fi)' '(Vinfitrninte în pan. *11-fi)