Buna Vestire, iulie 1937 (Anul 1, nr. 102-127)
1937-07-22 / nr. 119
ANUL 1. No. 119 mmmmusmm&BmmmmmoBmmgmiss Bsmmi © pagini 3 lei MIAU UDEI DE LUPTA /# Redacţia şi Administraţia: BUCUREȘTI Bulevardul Ellsabefa 12, eta] II. TELEFOANE Í Directia Administrafia 4-85.82 { Redacfla ...................• 4-84.34 ABONAMENTE: Comune urbane11 an Lei 6 Iuul „ 3 luni „ 700 I 350 175 Comune rurale1 an Lei 500 6 luni , 250 3 luni , 125 Directori: DRAGOȘ PROTOPOPESCU Joi 22 Iulie 1937 Renate Ferdinand printre noi Regele Ferdinand tand, trist, răspunzând cu o sfială saluturilor respectuoase astfel mi s’a înfăţişat întâia oară, ln Iaşi, în apăsătorul Decembrie 91?, Regele Ferdinand. Eram copil dar simţeam totuşi, atmosfera tragică ce plana asupra Moldovei însângerate şi asupra tronului românesc. Bietul Rege, bietul nostru Rege, care i se învinsese pe sine, care învinsese în sine milenara tradiţie germanică, care se confundase cu linia destinului românesc, era p pentru moment înfrânt. Se căiau responsabilii şi degetul arzător al lui Petre Carp îl desemnia pe el, pe Hohenzolernul care luptase împotriva Germaniei şi «care irosise — aşa se părea pe atunci — moştenirea lui Carol I. Căci destinul fusese ingrat cu Regele Ferdinand. II făcuse să urmeze la tron unui mare, foarte mare monarh, întemeietorului dinastiei româneşti, ctitorului României moderne, lui Carol I, Regele Ferdinand nu moştenise dela marele său înaintaş, nici siguranţa stăpânitoare, nici energia neşovăelnică, nici fineţea spiritului politic, în schimb moştenise din plin simţul datoriei şi viziunea regală a istoriei. Şi mai moştenise dela marele Carol I un prestigiu monarhic unic, o reputaţie de moralitate nepătată, un respect unanim ce înconjurau Coroana şi dinastia română. Cu această moştenire, căreia îi adăuga, ca notă personală, o mare bunătate, o desăvârşită cinste sufletească, voinţa îndărătnică de a urma linia istoriei româneşti, a trecut Regele Ferdinand prin greaua încercare a războiului. „ ..m revăzut a doua oară la încoronare, călărind, prin luna octombrie, spre Mitropolie Era vesel, totuşi linia memnacolica a feţii nu se schimbase. Nu era un voluntar şi soarta îl făcuse să-şi trăiască viaţa sub privegherea aspră a Regelui Carol, alături de crocodul dominator al Reginei Maria, servit de voinţa poruncitoare al lui Ion Brătianu. De aceia nobila lui figură regală aduce puţin cu aceia a lui Ludovic al XHI-lea, fiu al lui Henric al IV-lea, soţ al Anei de Austria, servit de Richelieu. Dar fără a fi un voluntar Regele Ferdinand posedă totuşi voinţa supremă la un monarh: aceia de a şti să se învingă pe sine. Căci aceasta-i ursita celor ce se încumetă a conduce pe alţii, ei trebue să se poată învinge în carnea lor ca şi în spiritul lor. Regele Ferdinand a trecut acest examen, şi a dat exemplu nepieritor în istoria dinastiei româneşti- Pus să aleagă între numele Casei lui, între patria lui, între prietenii lui, între viaţa lui şi între destinul poporului pe care-l conduce, Ferdinand I-ul a ales ce trebuia să aleagă. Şi astfel, fără a fi strălucitor, dar confundându-se cu funcţia regală, Regele Ferdinand a împlinit idealurile poporului său şi i-a dat România Mare. De aceea mai ales tineretul românesc, care creşte sub semnul datoriei, — sub semnul lui trebue, — nu-l va uita niciodată pe Regele Ferdinand I-II. Mihail Polihroniade igele Ţârii—primul Ei slujitor L'ci zece ani, trecuţi dela moartea primului Rege al României întregite, — ne permit să vedem conturându-se clar o o luminoasă glorială în jurul frunții lui , Ferdinand întâiul.-, • ; • ; - - j Purtând pe umeri pecetea largă a U- nei ilustre descendente, care-ar fi putut să-şi impună anumite atiudini, Ferdin Hand întâiul şi-a creeat, totuşi, o puternică personalitate, realizata zi cu zi, printr’o formidabilă dorinţă de completă realizare românească. Istoria va păstra momentul acelui hotărîtor consiliu de coroană dela Cotroceni, din August 1916, când Regele, renunţând, poate, la sentimentele sale S’a învins, găsind că e bine sa pornească războiul alături de Aliaţi, şi nu de tara, de unde descindea cu umbre grele de glorie străbună şi familiară. La 1412? August din furtunosul 1916, Regele Ferdinand convoacă consiliul de coroană, Hlotărît, apăsat, El a spus : «Am convocat aici pe mai marii Ţării nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul. Văd situaţia în aşa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria puterilor centrale este exclusă. Guvernul meu, Vrara crede şi el că a omit momentul să ' ' începem războiul, a şi avut consfătuiri cu unul din grupurile beligerante». Regele, deci, îşi călca peste suflet, pe sufletul Lui bun, atât de blând, de-un clasic echilibru, pentru a nu periclita interesele ţării, cari pretindeau lupta împotriva unor sitie fără sorţ de izbândă. ‘". " ’ Nu ştim precis ce-a fost, atunci, în sufletul Regelui Ferdinand, — însă rămânem cu un puternic sentiment de dragoste pentru memoria Lui. Senioral, ascetic şi pătruns de un adânc sens al concepţiei de regalitate strict românească, Ferdinand întâiul a renunţat la Silie. A uitat că e om. Ştia, doar atât, că e Rege — fi că regii n'au viaţă proprie, ci trăiesc prin şi pentru popor. De asta, chipul Lui e înconjurat, astăzi, de aburii suavi, azurii, ai unei calde aduceri-aminte. Regele Ferdinand trăieşte în sufletul fiecărui Român — şi cum să nu trăiască etern, când tăria caracterului Său fi adus tării jertfa mare a propriei renunţări? L-am văzut la Cernăuţi pe Ferdinand tataiul şi nu-I pot uita splendidul profil de medalie. Părea un ascet şi ochii Lui ascundeau depărtate sboruri de pajure carpatine. Poporul II vede şi astăzi. Un Rege, care renunţă la Sine pentru poporul Său, nu poate fi uitat. Căci acesta e marele rost al regilor: să fie expresia unei ţări — şi Ferdinand întâiul a ştiut să fie într’adevăr simbolul ei. Sceptrul Lui n’a fost o podoabă oarecare, ci adevărat simbol de înţelegere a momentelor istorice, pe cari nu le-a neglijat niciodată. Acuma , Ferdinand întâiul odihneşte întru luturile sfinte ale Curţii de Argeş Sufletul Lui, însă, desigur că se poartă asupra plaiurilor româneşti, pe cari le-a slujit cu vrednicia aleasă peste veacuri de pronia cerească. Regele Ferdinand întâiul a pătruns în fiinţa neamului. . El l-a înţeles. El l-a iubit Şi iubirea Lui, care a trecut peste jertfă, rămâne o mare pildă — pildăde voinţă şi realizare regală. Mai departe de ziua omenească, Regele Ferdinand a intrat în ziua fără sfârşit a istoriei noastre. A intrat prin renunţarea la Sine. Adică aşa cum trebuia să intre un mare Rege român. Mircea Streinul Curtea de Argeş "Aşa ne-am adeverit noi fiinţa neamului. Prin morminte şi prin minăstiri. Dar poate, nu multe răsfrâng atâta lumină în timp, nu toate îşi au o întregime în fundaţia istoricului cum Mănăstirea Domnească de la Curtea de Argeş o are. Făntîna şi legenda Meşterului Manole care a zidit-o; apoi câte nu s’au perindat,neînchipuite mituri aşezându-se până la mormântul cu purpură al Regelui. Ferdinand cel Drept, întotdeauna fiinţa organică a unui neam a pornit din morminte. Şi aceste morminte erau din timpurile pe cari le ştim ale egiptenilor, asirienilor, şi mai înainte dar până la noi sunt legătură directă, unica legătură între cei morţi şi cei vii. Trecutul glorios al unui neam îl găseşti fie în hrisoave peste cari mii de ochi s’au lămurit, fie în mormintele mari devenite cetăţi, devenite monumente şi temelie vecinică pentru veacuri. Curtea de Argeş îşi măreşte, îşi învolburează cu fiecare nouă zi «răgazul de linişte fără capăt». Cartea Domniilor este larg deschisă. Pe acolo va trecede acum istoria. Pentru că simţim că din mormântul Regelui Ferdinand, poruncile se vor desfăşura precum graiul, şi nimic nu trece neobservat. Mai mult — întru totul este conţinu cuvântul — şi nici o abatere nu este posibilă —, pentru că morţii noştri — morţii neamului indică sigur cu darul lor, cu moartea lor, din mormânt în mormânt — de la Sfântul Mormânt începând — din mînăstire în mînăstire drumul adevărului şi al mântuirii. Cultul celor cu viaţă trecută în lumea nemărginită se adevereşte ca o mare taină a popoarelor întruchipându-şi rostul şi aşezarea creştină. Gabriel Bălănescu maimarcarea eroilor îmi starse şi astăzi în minte o icoană de neuitat. Era în ziua de zece Main 1914, cănd războiul mondial albea putea fi presimţit în chip vag. Calea Victoriei se transformase într’un torent ritmic şi masiv de soldaţi. Deodată, un tunet de urale, prelung, neîntrerupt, din ce în ce mai distinct, începu a se scoborî de la podul Mogoşoaei în jos. Zecimi de mii de ochi căutau a descifra pricina acestei deslănţuiri spontane de entuziasm. în sfârşit apăru, învestmântată într’o strălucitoare uniformă de roşior, pe un cal alb, iradiind un inexplicabil prestigiu magic, viitoarea Regină cobora către Palatul regal, în aclamaţiile cu adevărat frenetice ale mulţimilor... încă de pe atunci, in imaginaţia populară va apărea ca însăşi întruparea sufletului fulgurant al Victoriei. Şi în adevăr că instinctul de conservare şi mărire naţională, şi-a dovedit infaibilitatea şi cu acest prilej. Fiindcă Majestatea Sa Regina Maria, s’a dovedit a fi însăşi personificarea duhului nedomolit al biruinţei noastre. Născută departe de ţara noastră, în Nordul fabulos de unde au pogorît neîncetat către Sud legende şi neamuri eroice. Ea şi-a însuşit totuşi cu o ciudată putere de, atracţie simpatică, toate năzuinţele, toate idealurile, toate aspiraţiile noastre încă destul de confuze. A ajutat-o întru aceasta intuiţia Ei de poetă? Darul profetic de a anticipa asupra viitorului? Vreo însuşire tainică proprie celor predestinaţi marilor înfăptuitori? Nimeni n’ar putea şti. Fapt e că Ea şi-a însuşit din capul locului toate ardentele noastre aspiraţiuni naţionale, Ie-a filtrat prin sufletul Ei de Regină şi de Mamă, le-a transfigurat şi-a contribuit în chip activ, în chip hotărîtor, la traducerea lor din posibil în real. După declararea răsboiului, care printr’o coincidenţă simbolică s’a produs tocmai când se serba ziua onomastică a Reginei, toate strălucitele resurse ale geniului Ei pasionat şi viteaz de animatoare şi inspiratoare a eroilor, s’au angajat în această decisivă sfidare aruncată Destinului. Prezenţa ei imaterială era totuşi real simţită pe toate fronturile, pretutindeni unde ţipa o puşcă sau bombănea tunul. Soldatul în retragere care ochea inamicul printre lacrimi, ofiţerul care încremenea pe mitralieră îngropat sub cadavre duşmane, rănitul care agoniza încetişor pe brazda crudă a ogorului strămoşesc, adormeau pe vecie cu icoana Ţării sub pleoapele ce nu se mai puteau redeschide. Iar Ţara le apărea sub trăsăturile de zeiţă bălaie ale-Vor trece deceniile şi se vor împlini lent veacurile; se va schimba crugul stelelor şi multe figuri proeminente vor îi înghiţite UCUOtipiCU Uiut'.i. lapul Reginei Maria nu se va şterge, nu se va anal. ci • se va ridica şi mai înalt şi mai luminos în zarea istoriei Româ IîiiOÎ'. jTtfia 4 »«nu, ii ta (ft dreptatea noastră, în tăria noastră sufletească, în voinţa noastră implacabilă de a trece prin crivăţ, prin foc şi prin apele reci ale Morţii spre a împlini voia tainică a Domnului. A luptat alături de noi; ne-a susţinut când ne încovoiam sub povara greutăţilor; ne-a şters lacrimile involuntare cari ne inundau ochii in faţa căminului ruinat şi ne-a încurajat înainte de a porni ca o stihie deslănţuită împotriva duş inanului. i'r’-r. 'entru re a**- v**” eroii, Majestate, ci Ţi vor pomeni şi-Ţi vor bincuanta numele în veci! ■j-accSse nogrSfiii Ferdinand, Regele de la Curtea de Argeş, acel care a ştiut să treacă munţii şi ne-a dus dorobanţii până la Budapesta, na crescut din fast şi nici din forme. Prezenţa lui în istorie este o concluzie a prezenţei din tranşee. Neam, şi Rege sunt cuvintele de creştet şi de uriaş conţinut istoric in Wografia Regelui Ferdinand . El n’a modelat sensurile neamului, după tiparul regalităţii. Ci a ştiut să nimbeze regalitatea subordonându-o sensurilor inalte ale Neamului. Regele acesta a priceput că regalitatea nu este o funcţie temporală administrativă, legată de omul din Rege. Ci o expresie a Neamului in Rege. Regalitatea din istorie este o contopire perfectă cu drumul de viaţă al Neamului. Numai prin slujirea Neantului, regalitatea trece peste timpul definitiv şi intră in amintirea de apururi. Şi pentru acest lucru. Regele prefere sa se depersonalizeze, să se uite, să se învingă în direcţia lui de om, personalizându-se în regalitatea ca fiinf se vie şi istorică a Naţiei. _ In furtuna care a precedat prezenţa noastră în tranşee Regele Ferdinand a ştiut să aleagă. Şi a ales calea spre împlinirea învierii ca Neam, după scriptura legământului regal. Sbuciumul care a prefaţat alegerea nu diminuează ci luminează sublim, silueta marelui rege. Cu cât a fost mai mare vijelia din suflet — în raport direct cu proporţiile dramatice ale luptei cu omul din el— cu atât este mai mare şi mai de preţ dania de gând şi de suflet a Regelui Ferdinand. Ţara avea fruntaşi cari erau de acord busmul din rege. Şi regele putea să fie de acord cu ei. . ... . . El a înţeles, însă, un semn mai mare decât oamenii şi decât destinul lor efemer. A înţeles să fie prezent şi dpă moarte. . . . f. ... Veşnic printre noi. Atunci când noi suntem prezenți in tranşeele sufetului intemporal al Neamului* Acolo unde a fost el* VALERIU CÂRDU Constituţionalismul Regelui Ferdinand Cei 11 ani de domnie ai Regelui Ferdinand, într’o perioadă istorică dintre cele mai dramatice, au însemnat, printre altele, o admirabilă lecţie de constituţionalism, de educaţie constituţională a poporului nostru După rigorismul, atât de oportun, al Regelui. Carol I.ţîntepneietorul de dinastie, într’o ţară chemată pretimpuriu la exercifiul prerogativelor.. democratice, constituţionalismul Regelui Ferdinand a promovat — pe aceeaş linie — treamul la conştiinţa politică, permiţând acestui al doilea factor de viaţă statală, o manifestare, care, discret controlată, reprezintă, formal cel puţin, expresia voinţei sale. In statele de veche şi autentică tradiţie constituţională, pactul fundamental, între neam şi monarh, dualismul acesta este precis definit în scopul linie de a promova naţia pe verticala destinului său propriu, monarhul şi naţia reprezintă permanenţele, dincolo de vălmăşagul cotidian din piaţa publică. Monarhul articulează marile interese ale naţiei. In fond, singura realitate, realitatea primară, începutul şi sfârşitul într’un stat este naţia. Monarhul nu împarte cu naţia suveranitatea, ci o exprimă. Monarhul este simbolul unei naţiuni Naţia organizată politic are nevoie de monarh, de o dinastie, permanentă supremă ca şi naţia însăş. Din domnia Regelui Ferdinand se desprinde luminos linia de patetică realitate faţă de poporul său, faţă de istoria acestui popor, care şi-a împlinit un vis de veacuri, contrariind, poate, unele fireşti aderenţe ale marelui său Rege Prin aceasta, Ferdinand cel real a dovedit, pe lângă o înţeleaptă aplicare a regimului constituţional şi o impresionantă iubire a poporului său. O compasiune, care L-a aşezat în inima caldă a naţiei noastre, organic monarhică. Dar întregul peisaj al acestei domnii poartă pecetea discreţiei constituţionale a Regelui. Desigur, noi nu vom subscrie la toate actele guvernelor din acea vreme, cari, pentru greşelile comise, îşi au răspunderea precisă. Faptul nu are nici o repercusiune însă asupra strălucirii Coroanei, căci nu Regele a guvernat. In domnia Regelui Ferdinand, s’a verificat cu impunătoare statornicie un lucru: oridecâte ori, în această domnie, naţia noastră a trecut printrun moment de criză, voinţa regală s’a întâlnit cu voinţa masivă a naţiei. Aci rezidă, după noi, secretul interior al Con- ■ stituţionalismului acesta, care păstrându-se deasupra tumultului politic, fără a cădea totuş în indiferentismul arbitrului, s’a înscris în istorie prin căldura compasiunii. De aceea constituţionalismul Regelui Ferdinand a fost constructiv, istoric constructiv. Alexandru Constant