Buna Vestire, iulie 1937 (Anul 1, nr. 102-127)

1937-07-22 / nr. 119

ANUL 1. No. 119 mmmmusmm&BmmmmmoBmmgmiss Bsmmi © pagini 3 lei MIAU UDEI­ DE LUPTA /# Redacţia şi Administraţia: BUCUREȘTI Bulevardul Ellsabefa 12, eta] II. TELEFOANE Í Directia Administrafia 4-85.82 { Redacfla ...................• 4-84.34 ABONAMENTE: Comune urbane11 an Lei 6 Iuul „ 3 luni „ 700 I 350 175 Comune rurale1 an Lei 500 6 luni , 250 3 luni , 125 Directori: DRAGOȘ PROTOPOPESCU Joi 22 Iulie 1937 R­enate Ferdinand printre noi Regele Ferdinand t­an­d, trist, răspunzând cu o sfială saluturilor respectuoase astfel mi s’a înfăţişat întâia oară, l­n Iaşi, în apăsătorul Decembrie 91?, Regele Ferdinand. Eram copil dar simţeam totuşi, atmosfera tragică ce plana asu­pra Moldovei însângerate şi a­­supra tronului românesc. Bietul Rege, bietul nostru Rege, care i se învinsese pe sine, care învin­sese în sine milenara tradiţie germanică, care se confundase cu linia destinului românesc, era p pentru moment înfrânt. Se căi­­au responsabilii şi degetul arz­­ător al lui Petre Carp îl desem­­n­ia pe el, pe Hohenzolernul care luptase împotriva Germaniei şi «care irosise — aşa se părea pe atunci — moştenirea lui Carol I. Căci destinul fusese ingrat cu Regele Ferdinand. II făcuse să urmeze la tron unui mare, foarte mare monarh, întemeietorului dinastiei româneşti, ctitorului României moderne, lui Carol I, Regele Ferdinand nu moşte­nise dela marele său înaintaş, nici siguranţa stăpânitoare, nici energia neşovăelnică, nici fine­ţea spiritului politic, în schimb moştenise din plin simţul dato­riei şi viziunea regală a istoriei. Şi mai moştenise dela marele Carol I un prestigiu monarhic unic, o reputaţie de moralitate nepătată, un respect unanim ce înconjurau Coroana şi dinastia română. Cu această moştenire, căreia îi adăuga, ca notă personală, o mare bunătate, o desăvârşită cinste sufletească, voinţa îndă­rătnică de a urma linia istoriei româneşti, a trecut Regele Fer­dinand prin greaua încercare a războiului. „ ..m­ revăzut a doua oară la încoronare, călărind, prin luna octombrie, spre Mitropolie Era vesel, totuşi linia memnacolica a feţii nu se schimbase. Nu era un voluntar şi soarta îl făcuse să-şi trăiască viaţa sub privegherea aspră a Regelui Carol, alături de crocodul dominator al Regi­nei Maria, servit de voinţa po­runcitoare al lui Ion Brătianu. De aceia nobila lui figură re­gală aduce puţin cu aceia a lui Ludovic al XHI-lea, fiu al lui Henric al IV-lea, soţ al Anei de Austria, servit de Richelieu. Dar fără a fi un voluntar Regele Fer­dinand posedă totuşi voinţa su­premă la un monarh: aceia de a şti să se învingă pe sine. Căci aceasta-i ursita celor ce se încu­metă a conduce pe alţii, ei tre­­bue să se poată învinge în car­nea lor ca şi în spiritul lor. Regele Ferdinand a trecut a­­cest examen, şi a dat exemplu nepieritor în istoria dinastiei ro­mâneşti- Pus să aleagă între numele Casei lui, între patria lui, între prietenii lui, între viaţa lui şi între destinul poporului pe care-l conduce, Ferdinand I-ul a ales ce trebuia să aleagă. Şi ast­fel, fără a fi strălucitor, dar con­fundând­u-se cu funcţia regală, Regele Ferdinand a împlinit idea­lurile poporului său şi i-a dat Ro­mânia Mare. De aceea mai ales tineretul ro­mânesc, care creşte sub semnul datoriei, — sub semnul lui tre­­bue, — nu-l va uita niciodată pe Regele Ferdinand I-II. Mihail Polihroniade ige­le Ţârii—primul Ei slujitor L'ci zece ani, trecuţi dela moartea­­ primului Rege al României întregite, — ne permit să vedem conturându-se clar o o luminoasă glorială în jurul frunții lui , Ferdinand întâiul.-, • ; • ; - - j Purtând pe umeri pecete­a largă a U-­­ nei ilustre descendente, care-ar fi putut să-şi impună anumite atiudini, Ferdi­­n Hand întâiul şi-a creeat, totuşi, o puter­nică­ personalitate, realizata zi cu zi,­­ printr’o formidabilă dorinţă de com­pletă realizare românească. Istoria va păstra momentul acelui ho­tărîtor consiliu de coroană dela Cotro­­c­­eni, din August 1916, când Regele, re­­nunţând, poate, la sentimentele sale S’a învins, găsind că e bine sa porneas­că războiul alături de Aliaţi, şi nu de tara, de unde descindea cu umbre grele de glorie străbună şi familiară. La 1412? August din furtunosul 1916, Regele Ferdinand convoacă consiliul de coroană, Hlotărît, apăsat, El a spus : «Am convocat aici pe mai marii Ţă­rii nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer­ sprijinul. Văd situaţia în aşa fel, încât nu mai putem rămâne în neutra­litate. De aici înainte victoria puterilor centrale este exclusă. Guvernul meu, V­rara crede şi el că a omit momentul să ' ' începem războiul, a şi avut consfătuiri cu unul din grupurile beligerante». Regele, deci, îşi călca peste suflet, pe sufletul Lui bun, atât de blând, de-un clasic echilibru, pentru a nu periclita­­ interesele ţării, cari pretindeau lupta împotriva unor si­tie fără sorţ de iz­bândă. ‘". " ’ Nu ştim precis ce-a fost, atunci, în sufletul Regelui Ferdinand, — însă ră­mânem cu un puternic sentiment de dragoste pentru memoria Lui. Senior­al, ascetic şi pătruns de un adânc sens al concepţiei de regalitate strict româneas­că, Ferdinand întâiul a renunţat la Si­lie. A uitat că e om. Ştia, doar atât, că e Rege — fi că regii n'au viaţă proprie, ci trăiesc prin şi pentru popor. De asta, chipul Lui e înconjurat, as­tăzi, de aburii suavi, azurii, ai unei cal­de aduceri-aminte. Regele Ferdinand trăieşte în sufletul fiecărui Român — şi cum să nu trăiască etern, când tăria ca­racterului Său fi adus tării jertfa mare a propriei renunţări? L-am văzut la Cernăuţi pe Ferdinand tataiul şi nu-I pot uita splendidul pro­fil de medalie. Părea un ascet şi ochii Lui ascundeau depărtate sboruri de pa­jure carpatine. Poporul II vede şi astăzi. Un Rege, care renunţă la Sine pentru poporul Său, nu poate fi uitat. Căci a­­cesta e marele rost al regilor: să fie expresia unei ţări — şi Ferdinand în­tâiul a ştiut să fie într’adevăr simbo­lul ei. Sceptrul Lui n’a fost o podoabă oarecare, ci adevărat simbol de înţele­gere a momentelor istorice, pe cari­ nu le-a neglijat niciodată. Acuma , Ferdinand întâiul odih­neşte întru luturile sfinte ale Curţii de Argeş Sufletul Lui, însă, desigur că se poar­tă asupra plaiurilor româneşti, pe cari le-a slujit cu vrednicia aleasă peste veacuri de pronia cerească. Regele Ferdinand întâiul a pătruns în fiinţa neamului. . El l-a înţeles. El l-a iubit­ Şi iubirea Lui, care a trecut peste jertfă, rămâne o mare pildă — pildă­­de voinţă şi realizare regală. Mai departe de ziua omenească, Re­gele Ferdinand a intrat în ziua fără sfârşit a istoriei noastre. A intrat prin renunţarea la Sine. Adică aşa cum trebuia să intre un mare Rege român. Mircea Streinul Curtea de Argeş "Aşa ne-am adeverit noi fiinţa nea­mului. Prin morminte şi prin mi­­năstiri. Dar poate, nu multe răsfrâng atâ­ta lumină în timp, nu toate îşi au o întregime în fundaţia istoricului cum Mănăstirea Domnească de la Curtea de Argeş o are. Făntîna şi legenda Meşterului Ma­nole care a zidit-o; apoi câte nu s’au perindat,­­neînchipuite mituri aşezându-se până la mormântul cu purpură al Regelui. Ferdinand cel Drept, întotdeauna fiinţa organică a u­­nui neam a pornit din morminte. Şi aceste morminte erau din tim­purile pe cari le ştim ale egiptenilor, asirienilor, şi mai înainte dar până la noi sunt legătură directă, unica legătură între cei morţi şi cei vii. Trecutul glorios al unui neam îl găseşti fie în hrisoave peste cari mii de ochi s’au lămurit, fie în mor­­mintele mari devenite cetăţi, deve­nite monumente şi temelie vecinică pentru veacuri. Curtea de Argeş îşi măreşte, îşi învolburează cu fiecare nouă zi «ră­gazul de linişte fără capăt». Cartea Domniilor este larg des­chisă. Pe acolo va trece­­de acum istoria. Pentru că simţim că din mormântul Regelui Ferdinand, poruncile se vor desfăşura precum graiul, şi nimic nu trece neobservat. Mai mult — întru totul este con­ţinu cuvântul — şi nici o abatere nu este posibilă —, pentru că morţii noştri — morţii neamului indică si­gur cu darul lor, cu moartea lor, din mormânt în mormânt — de la Sfân­tul Mormânt începând — din mînăs­­tire în mînăstire drumul adevărului şi al mântuirii. Cultul celor cu viaţă trecută în lumea nemărginită se adevereşte ca o mare taină a popoarelor în­truc­hi­­pându-şi rostul şi aşezarea creştină. Gabriel Bălănescu maimarcarea eroilor îmi star­se şi astăzi în minte o icoană de neuitat. Era în ziua de zece Main 1914, cănd războ­iul mondial albea putea fi pre­simţit în chip vag. Calea Victo­riei se transformase într’un to­rent ritmic şi masiv de soldaţi. Deodată, un tunet de urale, prelung, neîntrerupt, din ce în ce mai distinct, începu a se sco­­borî de la podul Mogoşoaei în jos. Zecimi de mii de ochi cău­tau a descifra pricina acestei deslănţuiri spontane de entu­ziasm. în sfârşit apăru, învest­mântată într’o strălucitoare uni­formă de roşior, pe un cal alb, iradiind un inexplicabil presti­giu magic, viitoarea Regină co­bora către Palatul regal, în a­­clamaţiile cu adevărat frenetice ale mulţimilor... încă de pe a­­tunci, in imaginaţia populară va apărea ca însăşi întruparea sufletului fulgurant al Victoriei. Şi în adevăr că instinctul de conservare şi mărire naţională, şi-a dovedit infaibilitatea şi cu acest prilej. Fiindcă Majestatea Sa Regina Maria, s’a dovedit a fi însăşi personificarea duhului nedomolit al biruinţei noastre. Născută departe de ţara noa­stră, în Nordul fabulos de un­de­ au pogorît neîncetat către Sud legende şi neamuri eroice. Ea şi-a însuşit totuşi cu o ciu­dată putere de, atracţie simpa­tică, toate năzuinţele, toate idea­lurile, toate aspiraţiile noastre încă destul de confuze. A aju­­tat-o întru aceasta intuiţia Ei de poetă? Darul profetic de a anticipa asupra viitorului? Vreo însuşire tainică proprie celor predestinaţi marilor înfăptui­tori? Nimeni n’ar putea şti. Fapt e că Ea şi-a însuşit din capul locului toate ardentele noastre aspiraţiuni naţionale, Ie-a filtrat prin sufletul Ei de Regină şi de Mamă, le-a transfigurat şi-a contribuit în chip activ, în chip hotărîtor, la traducerea lor din posibil în real. După declararea răsboiului, care printr’o coincidenţă sim­bolică s’a produs tocmai când se serba ziua onomastică a Re­ginei, toate strălucitele resurse ale geniului Ei pasionat şi vi­teaz de animatoare şi inspira­toare a eroilor, s’au angajat în această decisivă sfidare arun­cată Destinului. Prezenţa ei imaterială era totuşi real sim­ţită pe toate fronturile, pretu­tindeni unde ţipa o puşcă sau bombănea tunul. Soldatul în retragere care o­­ch­ea inamicul printre lacrimi, ofiţerul care încremenea pe mi­tralieră îngropat sub cadavre duşmane, rănitul care agoniza încetişor pe brazda crudă a ogo­rului strămoşesc, adormeau pe vecie cu icoana Ţării sub pleoa­pele ce nu se mai puteau redes­chide. Iar Ţara le apărea sub trăsăturile de zeiţă bălaie a­le-Vor trece deceniile şi se vor împlini lent veacurile; se va schimba crugul stelelor şi multe figuri proeminente vor îi înghi­ţite UC­UOtipiCU Uiu­t'.i. la­pul Reginei Maria nu se va şter­ge, nu se va anal. ci • se va ridica şi mai înalt şi mai luminos în zarea istoriei Româ IîiiOÎ'. jTtfia 4 »«nu, ii t­a (ft dreptatea noastră, în tăria noa­stră sufletească, în voinţa noas­tră implacabilă de a trece prin crivăţ, prin foc şi prin apele reci ale Morţii spre a împlini voia tai­nică a Domnului. A luptat ală­turi de n­oi; ne-a susţinut când ne încovoiam sub povara greută­ţilor; ne-a şters lacrimile invo­luntare cari ne inundau ochii in faţa căminului ruinat şi ne-a în­curajat înainte de a porni ca o stihie deslănţuită împotriva duş in­anului. i'r’-r. 'entru re a**- v**” eroii, Majestate, ci Ţi vor po­meni şi-Ţi vor bincu­anta nu­mele în veci! ■j-accSse nogrSfiii Ferdinand, Regele de la Curtea de Argeş, acel care a ştiut să treacă mun­ţii şi ne-a dus dorobanţii până la Budapesta, na crescut din fast şi nici din for­me. Prezenţa lui în istorie este o concluzie a prezenţei din tranşee. Neam, şi Rege sunt cuvintele de creştet şi de uriaş conţinut istoric in Wo­­grafia Regelui Ferdinand . El n’a modelat sensurile neamului, după tiparul re­galităţii. Ci a ştiut să nimbeze regalitatea subordonându-o sensurilor inalte ale Neamului. Regele acesta a priceput că regalitatea nu este o funcţie temporală administrativă, legată de omul din Rege. Ci o expresie a Neamului in Rege. Re­galitatea din istorie este o contopire perfectă cu drumul de viaţă al Neamului. Numai prin slujirea Neantului, regalitatea trece peste timpul definitiv şi intră in amintirea de apururi. Şi pentru acest lucru. Regele prefere sa se depersonali­zeze, să se uite, să se învingă în direcţia lui de om, personalizându-se în re­galitatea ca fiinf se vie şi istorică a Naţiei. _ In furtuna care a precedat prezenţa noastră în tranşee Regele Ferdinand a ştiut să aleagă. Şi a ales calea spre împlinirea învierii ca Neam, după scrip­tura legământului regal. Sbuciumul care a prefaţat alegerea nu diminuează ci luminează sublim, si­lueta marelui rege. Cu cât a fost mai mare vijelia din suflet — în raport direct cu proporţiile dramatice ale luptei cu omul din el— cu atât este mai mare şi mai de preţ dania de gând şi de suflet a Regelui Ferdinand. Ţara avea fruntaşi cari erau de­ acord b­u­smul din rege. Şi regele putea să fie de acord cu ei. . ... . . El a înţeles, însă, un semn mai mare decât oamenii şi decât destinul lor efemer. A înţeles să fie prezent şi dpă moarte. . . . f. ... Veşnic printre noi. Atunci când noi suntem prezenți in tranşeele suf­etu­­lui intemporal al Neamului* Acolo unde a fost el* VALER­IU CÂRDU Constituţionalismul Regelui Ferdinand Cei 11 ani de domnie ai Regelui Fer­dinand, într’o perioadă istorică dintre cele mai dramatice, au însemnat, prin­tre altele, o admirabilă lecţie de cons­tituţionalism, de educaţie constitu­ţională a poporului nostru După rigorismul, atât de oportun, al Regelui. Carol I.ţîntepneietoru­l de di­nastie, într’o ţară chemată pretimpu­riu la exercifiul prerogativelor.. demo­cratice, constituţionalismul Regelui Fer­dinand a promovat — pe aceeaş linie — treamul la conştiinţa politică, per­miţând acestui al doilea factor de via­ţă statală, o manifestare, care, discret controlată, reprezintă, formal cel pu­ţin, expresia voinţei sale. In statele de veche şi autentică tra­diţie constituţională, pactul fundamen­tal, între neam şi monarh, dualismul acesta este precis definit în scopul li­nie de a promova naţia pe verticala destinului său propriu, monarhul şi na­ţia reprezintă permanenţele, dincolo de vălmăşagul cotidian din piaţa publică. Monarhul articulează marile interese ale naţiei. In fond, singura realitate, realitatea primară, începutul şi sfârşi­tul într’un stat este naţia. Monarhul nu împarte cu naţia suveranitatea, ci o ex­primă. Monarhul este simbolul unei naţiuni Naţia organizată politic are nevoie de monarh, de o dinastie, permanentă supremă ca şi naţia însăş. Din domnia Regelui Ferdinand se desprinde luminos linia de patetică rea­litate faţă de poporul său, faţă de is­toria acestui popor, care şi-a împlinit un vis de veacuri, contrariind, poate, unele fireşti aderenţe ale marelui său Rege Prin aceasta, Ferdinand cel real a dovedit, pe lângă o înţeleaptă aplicare a regimului constituţional şi o impre­sionantă iubire a poporului său. O com­pasiune, care L-a aşezat în inima cal­dă a naţiei noastre, organic monar­hică. Dar întregul peisaj al acestei dom­nii poartă pecetea discreţiei constitu­ţionale a Regelui. De­sigur, noi nu vom subscrie la toate actele guvernelor din acea vreme, cari, pentru greşelile co­mise, îşi au răspunderea precisă. Fap­tul nu are nici o repercusiune însă a­­supra strălucirii Coroanei, căci nu Re­gele a guvernat. In domnia Regelui Ferdinand, s’a ve­rificat cu impunătoare statornicie un lucru: oridecâte ori, în această domnie, naţia noastră a trecut printrun mo­ment de criză, voinţa regală s’a întâl­nit cu voinţa masivă a naţiei. Aci re­zidă, după noi, secretul interior al Con- ■ stituţionalismului acesta, care păstrân­­du-se deasupra tumultului politic, fără a cădea totuş în indiferentismul arbi­trului, s’a înscris în istorie prin căldu­ra compasiunii. De aceea constituţiona­lismul Regelui Ferdinand a fost cons­tructiv, istoric constructiv. Alexandru Constant

Next