Buna Vestire, decembrie 1937 (Anul 1, nr. 229-252)

1937-12-01 / nr. 229

ANUL K fto. 229 Directori: DRAGOŞ PROTOPOPESCU T­O­M­A VLADESCU 6 pagini 3 lei Z/At) UDEf) Df irPTA/# strafla Redacţia şi Admin BUCUREŞTI Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. TELEFOANEi Direcfia, Redacţia . . . 4 84.54 Administraţia ..... 4.85.82 Comune urbane Se știe în ce constă propaganda electorală a multor partide politice. Oamenii slobozi la gură se duc din sat în sat și, unde prind un pâlc de tirani, încep să toarne torente de injurii la adresa adversarilor, pe cari îi prezintă ca pe un fel de monștri apocaliptici. După ce termină cu por­­tretizarea în apă­rare a bieţilor adversari, oratorii trec la auto-prezentare — şi, dac’ar fi să-i crezi, partidul, din care dânşii fac parte, e un partid compus numai şi numai din genii morale, politice şi intelectuale, demne de admiraţia unui Saint-Simon. Apoi, vine partea a doua, cea... neoficială, a propagandei, din burţile automobilelor electorale ies cogeamite clondire cu rachiu sau ţuică, me­nite să convingă ascultătorii de binefacerile, cari vor ploua asupra lor dacă ei vor vota cu partidul «cinstitorilor». Până nu prea de mult, astfel de argumente prindeau, căci politicia­nismul reuşise să pervertească până întru atâta obiceiurile electorale încât injuria şi rachiul constituiau argumente categorice, aşa că un clon­dir voluminos şi polul înseninau un vot sigur. Astăzi, însă, lucrurile s’au mai schimbat Injuria calomnioasă, clondirul cu rachiu, polul şi bâta nu mai prind. Un nou spirit a ştiut să facă educaţia sătenilor , aşa că ruşinea cumpărării de voturi a ajuns de domeniul trecutului. Acuma, sătenii nu-şi mai pleacă auzul la bel-cantoul răguşit al sire­nelor electorale, ci, cu un superior spirit de discernământ, judecă în lumină adevărată valoarea morală a solicitatorului de voturi și refuză să i-l dea în schimbul simbolicului clondir, cu care atâtea partide au crezut că pot anestezia sentimentul de responsabilitate politică a țării. D. Mihail Polihroniade a istorisit în câteva numere din ziarul nostru aspecte interesante din această campanie electorală şi unele episoade arată lămurit prin ce mari transformări a trecut mentalitatea celor che­maţi să-şi aleagă reprezentanţii în Parlament Relatările d-lui Mihail Polihroniade ne amintesc o semnificativă În­tâmplare, petrecută mai demult într’o comună din judeţul Cernăuţi. D. prof. C. Zoppa, însoţit de camarazii Ionel Ţurcan, George Macrin, Leon Ţopa şi alţi membri din cercul «însemnărilor sociologice» şi«al «Iconarului» a plecat într’o comună de lângă fosta frontieră austro­­română. A plecat să stea de vorbă cu sătenii, să le spună lucruri, despre cari ei n’aveau cum să le audă dela matadorii electorali de sub semnul clondirului, şi să-i înveţe cântece despre neam şi ţară. Totul s’a petrecut în voie­ bună şi înfrăţire S’au cântat «Ştefan-Vodă al Moldovei», «Pământul ţării noastre geme» — şi alte răscolitoare imnuri de credinţă şi îndemn la purifica­toare jertfă. Sătenii cântau cu drag, iluminaţi de puterea cuvintelor, cari revelau un nou duh al ţării. Iar când a venit timpul de plecare, ţăranii au insistat ca oaspeţii din «târg» să mai rămână. Ce se ’ntâmplase? — Sătenii pregătiseră un fru­mos ospăţ creştinesc în cinstea musafirilor... Deci, pe deoparte, ciomăgarii, cari vor să cumpere cu rachiu sufletul ţării, — pe de alta: ţara care s’a săturat de ei şi-i pofteşte pe deschizătorii de drum la decenta, nobila masă ţărănească. Şi spunea, scandalizat, un agent politic: «Poftim! Au înebunit ţăra­nii... Noi venim cu rachiu şi ei nici nu vor să ne mai asculte, iar aiestea» — adică oamenii biruinţei apropiate «îs poftiţi şi la ospăţ! Nu mai înţe­leg nimic...» Sigur că nu putea înţelege bietul individ crescut în mentalitatea şu­bredă a cumpărătorilor de conştiinţe! — Căci trebuie să ai sufletul imens, cât un limpede cer de vară, al ţăranului nostru, ca să pricepi etica înaltă a mişcării celei noui. Reprezentanţii ei îs priviţi ca soli ai binelui — şi solul se cade cinstit. Sătenii înţeleg aceasta. Şi iată de ce, aproape pretutindeni, agenţii electorali nici n’apucă să descarce clondirele, faimoasele clondire cu rachiu, căci şoferii se tem de soarta... cauciucurilor... MIRCEA STREINUL Toate dwurile Badea Cîrlan a pornit într’o zi la drum lung şi greu, să vadă Columna împăratului Traian, la Roma. Acolo a fost mult apreciat penru pitorescul venturii lui şi la înapoere, s’a întors cu o machetă mică după columna împă­ratului, în sin. La graniţa austro-ungară, vameşii i-au furat-o , obiect subversiv. Badea Cîrlan exprima în gestul lui, concret şi simplu ca opinca, legea sîngelui, im­perativul sufletului latin în pelerinaj, la monumentul care consfinţia peste veacuri, actul de naştere al poporului român. Roma veche a fost stăpîna lumii vechi, cea mai strălucită metropolă culturală şi politică. Roma nouă renaşte apoteoza celei vechi. Dacă vreo­dată, politiceşte Roma a fost în conul de penumbră al altor metropole, tot­deauna, fără pauză, a constituit farul de cea mai înaltă cultură. Universali­tatea ei a trecut din veac în veac, forţa nestinsă. Nici o altă cultură nu i-a pu­tut închide drumul. Tradiţiile romane s-au perpetuat şi azi, rasa mussolinia­­nă (e o rasă nouă, petru că Ducele i-a motorizat sufletul) a dat citire istoriei şi a regenerat spiritul roman indivizi­bil, in artă, literatură, cultură în gene­ral, într’o nouă etică. Etica sacrificiului pentru prestigiul, măreţia de purpură a latinităţii. Această latinitate o simţim în noi, ca Bade­a Cîrlan. Nici o istorie nu se în­scrie mai temeinic ca’n pergamentul inimii. Acestea’s motivele care au creiat la noi. COMITETUL NAŢIONAL PEN­TRU UNIVERSALITATEA ROMEI, de sub preşedinţia d-lui prof. Mihail Ma­­noilescu; comitetul acesta are scopul iniţial: «edificarea unei copii a co­lumnei lui Traian din Roma, pe o piaţă din Bucureşti, folosind în acest scop făgăduiala făcută de d. Mussolini, care a oferit în dar plăcile de bronz care reprezintă bassoreliefurile coloanei». Pentru aceasta, s’a organizat, cu o­­cazia a 2000 de ani dela naşterea împă­ratului August, un MARE PELERINAJ ISTORIC la Roma (2—12 Ian. 1938). Badea Cîrlan a bătut drumul acesta cu opinca. Să vadă Roma, oraşul Lumii. Şi azi, ca’n toate veacurile, dela Au­gust la Badea Cîrlan şi pîn’la noi, toate drumurile duc la Roma. Ion Băleanu 1918-MK­OlHH-19)7 Acum 19 ani i sa parafat un act solemn: unirea Bucovinei la Ţara Mumă. O suită şi patruzeci şi trei de ani a bejenit, în lanţurile austriece, o ţară mîndră şi gătită ca o zînă. Ne-a fost furată prin trădare. A trebuit să cadă Grigore Ghica sub hangerul trădării, dar Bucovina şi-a sigilat sufletul în adâncul codrilor ei se­culari, ca să nu i-l aresteze jandarmul austriac. Iar in ziua judecăţii a răsărit drept ca un arhanghel, in haină sărbătorească, să răspundă la raportul Ţării * Prezent! La 28 Noembrie 1918, Bucovina a cin­tat imn de slavă pe o criptă din isto­rie, în care sta înmormântată jertfa domnitorului erou dela 1775. Şi un destin istoric s’a plinit încă o perlă căzuse din coroana harasburgică : Bucovina. Şi s’a întors acasă cu izvoarele, codrii şi credinţele ei să sărute pragurile victoriei. De 19 ani, Bucovina nu mai vede jandarm austriac. II vede pe-al nostru in schimb. In istorie există o dreptate a Cerului.^ Ca să vezi învierea, trebue să vezi răstignirile mai întâi. B. V. La manevrele armatei republicei Texas s’au făcut demonstraţii cu armamentul de artilerie motorizat, cel mai modern Filmul politic românesc proec­­tat până mai ieri «au valenţi», a căpătat de o lună un ritm accele­rat, ameţitor. Ceea ce ameţeşte şi dezorientează însă nu este atât viteza succesiunii evenimentelor, şi mai ales ineditul lor, parado­xul şi — de ce nu am spune-o? — avatarurile oamenilor politici. Și pentru că ne preocupă, în­deosebi, fenomenul liberal, ne vom opri asupra partidului gu­vernamental. Reprezentantul guvernului, d-l Guță Tătărăscu, a fost, în vremu­rile acestea trepidante, de o exce­sivă fecunditate programatică. După discursul epocal rostit la microfon pentru comitetul execu­tiv al partidului şi pentru ţară, a lansat un «manifest» către aceeaş ţară, plin de modeste aprecieri şi bogat în promisiuni, la auzul cărora exultă inima electorală a norodului românesc, proclamat din nou suveran pe o lună. In «manifestul guvernului că­tre ţară», domnul Tătărăscu îşi defineşte laconic — e stilul dom­niei sale: scurt şi dens! — guver­narea: o guvernare de continuita­­ te te şi o guvernare de înoire în toa­te domeniile. Şi începe, într’un număr lung de paragrafe, cam în felul urmă­tor : «Vom continua să consolidăm ordinea financiară... Vom conti­nua să ne înarmăm... Vom con­tinua să întărim şcoala... Vom continua să ocrotim industria... etc., etc.» Vom continua ceea ce am mai făcut adică, adăugăm noi. Să menţinem cenzura şi starea de a­­sediu, să legiferăm pentru pro­tecţia matadorilor industriei, să încurajăm afacerismul politic, să liberalizăm toate instituţiile de stat, etc., etc. Dar acolo unde domnul Guţă devine uluitor prin îndrăsneala atitudinii este când vorbeşte de al doilea caracter al guvernării sale viitoare: înoirea. Dacă spaţiul ne-ar îngădui, am reproduce un întreg pasagiu ne­verosimil în gura acestui desă­vârşit actor. Aci vorbeşte despre «România Nouă» unde e necesa­ră «o atmosferă de întăritoare sănătate morală». Şi mai departe, reproduc un întreg gând ameţi­tor: «Suflul cel nou ridicat îm­potriva practicelor învechite şi care stăpâneşte azi năzuinţele în­­tregei ţări, îşi va găsi deplină sa­tisfacere în aceste reforme, rodi­toare, nu prin formalismul legi­lor, ci prin executarea riguroa­să şi cinstită a principiilor cari vor sta la baza lor». Este uimitor, mimetismul a­­cestui om! România Nouă, suflu nou contra practicelor învechite, cinste în guvernare! Toate astea în gura unui comediant! Domnilor, trebuie să oprim de­bitul de grandoare al acestui mi­luit al evenimentelor! I se pare că a realizat în patru ani de guvernare, tot ce se vede în țara noastră şi-şi permite să ne fericească şi mai departe în abi­litatea, discursul şi programul dumisale. Guvernarea liberală a fost o coincidenţă cu repriza economico­­financiară din toată lumea: să înceteze aceşti domni cu aroga­­rea unor realizări pe cari le-au (Continuare în pag 11 l-a) Liberaliada Domnul Guță și România Nouă ALEXANDRU CONSTANT Miercuri I Decent. 193? ABONAMENTE 1 an Lei 700 6 luni . 350 3 luni . 175 Comune rurale1 1 an Lei luni : luni . 500 250 125 Campania electorală Banul săracului Revin astăzi asupra unei întrebări ce se pune încontinuu legiona­rilor : — De unde aveţi bani? Duşmanii noştri au răspunsul gata. — De la Hitler şi de la Mussolini. Ni se trimit banii în vagoane plumbuite, iar «infamul guvern liberal» — care se ştie că moare de dragul Gărzii de Fier — nu-i eliberează fără vamă. Bine­înţeles că aceste poveşti pentru copii, răspândite de mincinoşi şi de ticăloşi, nu mai au crezare decât în lumea ghettourilor şi a zulufilor efic­ientaţi, lume care pe noi nu ne interesează. Sunt insă oameni de bună credinţă care totuşi ar voi să fie lămuriţi asupra banilor pe care-i cheltuim în comerţ, pe tipărituri, în bătălia electorală, pe clădiri. Legiunea Arhanghelului Mihail s’a născut acum zece ani într’o sărăcie lucie. Cei câţiva oameni din jurul Căpitanului n’aveau nici măcar banii necesari pentru câteva zeci de cărţi poştale prin care să-şi anunţe prie­tenii răspândiţi în cele patru colţuri ale ţării de înfiinţarea nouei orga­nizaţ­iuni. Acum şase ani, prin 1931—1932, când am intrat în rândurile legionare situaţia nu se schimbase decât prea puţin. Câteva sute de lei pentru un manifest sau o deplasare constituiau o problemă quasi insolubilă. Mi-aduc aminte de alegerile din 1933. După lupte de o violenţă ne­maipomenită mişcarea izbutise să depună liste în peste şaizeci de judeţe. Dar din ce să plăteşti banii ceruţi de taxe? Alergam cu toţii — şi eram puţini, tineri, fără relaţii, fără posibilităţi — să facem rost de fondurile necesare. Un apel public lansat prin «Calendarul» ne adusese câteva zeci de mii de lei. Cu greutăţi şi sacrificii, pe care numai cei ce au trăit clipele tragice din Decembrie 1933 le ştiu, am izbutit totuşi să plătim taxele. Ce folos ? A doua zi mişcarea noastră era dizolvată, iar noi zvârliţi în închisoare. După ce mişcarea s-a refăcut încet, încet situaţia a început să se schimbe. Sistemul cuiburilor impecabil pus la punct de d. inginer Clime a început să-şi dea roadele. Din cotizaţiile modeste, din leul muncitoru­lui, din banul săracului s’au strâns sume din ce în ce mai mari. îmi aduc aminte de entuziasmul nostru când am constatat că — în Noembrie 1935 — totalul cotizaţiilor din Bucureşti se ridicase la uriaşa sumă de 12.000 (douăsprezece mii­ lei. Apoi mişcarea a crescut cu paşi de uriaş şi, fireşte, pe măsură ce creştea mişcarea, sporeau­­cotizaţiile. In Ianuarie 1937, când am preluat comanda regiunei Bucureşti, înca­sările se ridicau la circa 60.000 lei lunar. In Noembrie 1937, cotizaţiile I­ucureştiului se cifrau la aproape un milion. Leu cu leu, pol cu pol, se strâng banii în puşculiţa cuiburilor le­gionare. Bogaţi sunt prea puţini printre noi. Dar săraci cu suflet mare — muncitori, ţărani, avocaţi tineri, medici începători, meseriaşi, mici co­mercianţi — sunt mulţi. Din jertfa lor modestă dar curată ca lacrima se strânge fluviul fon­durilor din care înălţăm case, deschidem restaurante, întemeiem coope­rative, susţinem campanii electorale. Câte­odată, când se iveşte câte o împrejurare mai grea, facem apel la public. Şi lumea ne dă cu dragoste şi cu încredere. Aşa şi acum, cu ocazia bătăliei electorale. Apelul Căpitanului a des­chis pungile săracilor. Au venit cu toţii, bătrâni şi tineri, femei şi copii, să ne ajute cu ce pot în lupta pe care o purtăm. Au venit săracii să ne dea leul lor strâns în batista şi sufletul lor în care Dumnezeu a sădit virtuţi pe care nu le au bogaţii. Aceasta-i origina fondurilor noastre, domnilor critici, de bună sau de rea credinţă. Banul săracului! MIHAIL POLIHRONIADE Aviaţia, făcută pe aripile unui avion purtat de caii mecanici ai motorului, deprinde pe sburător cu singurătatea. Ceasuri întregi, omul din pântecele păsării artificiale se izolează în văz­duhul nemărginit. Frumuseţile natu­rii — fiecare sburător adevărat este un iubitor al firii — îi înfăşoară su­fletul în văl de poezie, îi desmeardă văzul în simfonie de culori. Aviaţia însingurează. In bezna unei nopţi cu nori, fără cer şî fără pământ, nu mai există ni­mic. Intr’un sbor de acestea am în­ţeles ce înseamnă singurătatea Eram singur în univers, un univers care nu exista nici el. Numai întunerec. Şi în întunerec o fărâmă de lumină: lumi­na avionului. Fără să mai simt dacă de prof. GEORGE ŢINTA lumina lui spintecă întunerecul sau dacă este înfiptă în el. Căci în spri­jinirea aripilor pe catifeaua neagră de aer, mişcarea nu mai exista nici ea.... Sburătorul din văzduh se socoate puternic ,stăpânitor al firii — sau umil în faţa imensităţii ei, după cum îi este sufletul. Dar el este veşnic singur şi iubeşte singurătatea cerului cu mărgini diafane... a* Aviaţia făcută pe aripile unui pla­nor, aruncat în aer cu frânghia de e­­lastic ,deprinde pe sburător cu viaţa de echipă. Lipsit de puterea motoriu­lui, planorul îşi împrumută forţa sal­tului, în care se desface de pământ, de la braţele tinere de jos, ale cama­razilor celui pornit să se răsfeţe câ­teva clipe în văzduh. O echipă în­treagă slujeşte sborul unui sin­gur om! Cocoţat pe culmea coastei, cu două mustăţi lungi de gumă agăţate în bot de­ un cârlig, planorul e gata. Pilo­tul e înăuntru şi-i încearcă cârmele. Două grupe de tineri, câte patru­­cinci de fiecare mustaţă elastică, aş­teaptă pe clină comanda. Alt grup priponeşte cu mâinile coada planoru­lui, nu cumva să plece înainte de vreme. Iar un tânăr îi ţine aripile drepte pe orizont. Şeful echipei observă de e totul cu şart, apoi tună: — «La urmăăă, gata?» — «Gataaa!», răspunde corul de la coadă. — «Inainteee, gata?» «Gataaa!» urcă vocile celor din vale — «Trageee!» Cele două grupe de tineri pornesc devale pe povârniş, trăgând cu ei mustăţile de gumă, cari încep să se lungească. — «Fugaaa!» Cu mustăţile în mână — sandow­­uri, pe numele lor adevărat — băeţii aleargă. Guma se întinde sub tăria braţelor vânjoase, cari o poartă me­reu spre vale, în vreme ce camara­zii din deal, priponind coada plano­rului se încordează din răsputeri, prop­tiţi în călcâe. Aşteaptă ultima po­runcă­— «Drumuuu!» Eliberat din priponul viu şi tras înainte de forţa braţelor din vale, trecută în elasticul mustăţilor, plano­rul alunecă pe patina lui şi se avân­tă în aer, în vreme ce sandow-urile se desprind din cârlig şi se prăvălesc pe coastă. Mica jucărie înaripată e uşoară. Ea sboară încetişor, cu botul puţin ple­cat spre pământ; coboară lin şi se a­­­şează în vale, după ce a desenat câte­va linii elegante în cerul ei mic de lângă coastă. Dacă se întâmplă să fie vânt, pla­norul are un aliat care ii lungeşte coborîşul. Şi dacă vântul se întâm­plă să sufle puternic, aşa ca să urce dealul mai iute decât îl coboară pla­norul, atunci planorul începe să se urce pe coamele vântului. Uneori ră­mâne în aer ceasuri întregi, până când vântul se înmoae şi nu-l mai poate sprijini.. Munca cea grea a echipei începe abia după aterisare. Planorul este suit într’un cărucior cu două roate și împins cu brațele la deal, până sus pe culme. Iar dealul este așa de greu că abia pofi să-l urci singur, popo­sind la fiecare pas să-ţi potriveşti ră­suflarea. Am împins şi eu şi ştiu ce înseamnă. Aşa se face sportul sborului fără motor, cu osteneala unei echipe în­tregi pentru sborul unuia singur în plină voioşie, fiindcă fiecăruia îi vine rândul: la sandow, la coadă, la cărucior şi la sbor. Toţi respiră aerul curat de pe cul­me, toți îşi întăresc corpul fugind pe (Continuare în p­ag. II-a) Sborul fără motor Spiritul de echipă In metoria Şeicului Farban Pentru a nu ştiu câta oară în de­cursul a trei milenii, peste mititica şi pietroasa Palestina s’a aşternut din nou întunericul, vacarmul şi săgetările cum­plite ale războiului. In momentul când scriu aceste rânduri convulsiunile tra­gice ale intresfâşierilor lăuntrice, se fac simţite până în inima Europei. Graţie întunerecului şi misterului pe care­ au reuşit să le creeze marile pu­teri interesate în jurul fostei ţărişoare a profeţilor, nu prea putem să aflăm cu exactitate cele ce se petrec acum acolo. Un lucru însă e evident: că belige­ranţii se combat cu o ardoare pătimaşă, fanatică, implacabilă. De o parte arabii au purces la luptă cu acea pasionată şi tăcută abnegaţie, cu acel impresio­nant dispreţ al morţii pe care luptătorii europeni s’au deprins a-l stima încă de pe vremea cruciadelor. De altă parte, englejii reprimă cu recea şi cu meto­dica cruzime, cu care au reuşit până a­­cum să dobândească cel mai mare Im­periu mondial cunoscut de istorie. Fiecare aduce drept jertfă nesăţio­sului zeu al războiului, ceea ce are mai­ abundent sau mai preţios. Arabii , ia­­şul lor prisos de viaţă şi marele lor dis­preţ de moarte; ei îşi apără fara, ata­când, fiindcă-şi dau seama că dacă nu se vor mişca astăzi vor fi complecta­­mente înăbuşiţi mâine de către coloni­ile compacte de haldei galiţieni, cari au reuşit deja să se întindă ca o lepră peste cele mai fertile ţinuturi ale Pa­lestinei. La rându-le englejii fac o ri­sipă impresionantă de obuze, de gre­nade şi de cartuşe de dinamită, pentru a sparge odată în chip definitiv aga­santa rezistenţă arabă. Iar acuma de curând, aflăm că fiii Albionului au fă­cut să intre şi spânzurătorile în acţiu­ne. Alaltăeri a fost executat la Ierusalim şeicul erou, şeicul martir F­ARH AN el SAADI în vârstă de opt­zeci de ani, pentru a se face plăcere bancherilor şi paraziţilor evrei din întreaga lume, ca şi balabustelor lor. Ceremonia a fost scurtă: octogenarul luptător, a fost adus la locul supliciului legat, sub pro­tecţia baionetelor (ovreii voiau să-l linşeze). La locul de vecinică glorie, i s’a îngăduit să-şi aşeze bine turbanul pe cap şi să-şi întoarcă faţa spre Mec­­a. Fata pe care două lacrimi mari şi au făcut cu greu loc printre zbârcituri până la barba albă. Apoi i s’a pus la­vaiul de gât... Luptătorii naţionalişti din toate ţări­le, au luat în acel moment — instinctiv im­poziţia pentru onor. NICOLAE BOGDAN

Next