Buna Vestire, decembrie 1937 (Anul 1, nr. 229-252)
1937-12-01 / nr. 229
ANUL K fto. 229 Directori: DRAGOŞ PROTOPOPESCU TOMA VLADESCU 6 pagini 3 lei Z/At) UDEf) Df irPTA/# strafla Redacţia şi Admin BUCUREŞTI Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. TELEFOANEi Direcfia, Redacţia . . . 4 84.54 Administraţia ..... 4.85.82 Comune urbane Se știe în ce constă propaganda electorală a multor partide politice. Oamenii slobozi la gură se duc din sat în sat și, unde prind un pâlc de tirani, încep să toarne torente de injurii la adresa adversarilor, pe cari îi prezintă ca pe un fel de monștri apocaliptici. După ce termină cu portretizarea în apărare a bieţilor adversari, oratorii trec la auto-prezentare — şi, dac’ar fi să-i crezi, partidul, din care dânşii fac parte, e un partid compus numai şi numai din genii morale, politice şi intelectuale, demne de admiraţia unui Saint-Simon. Apoi, vine partea a doua, cea... neoficială, a propagandei, din burţile automobilelor electorale ies cogeamite clondire cu rachiu sau ţuică, menite să convingă ascultătorii de binefacerile, cari vor ploua asupra lor dacă ei vor vota cu partidul «cinstitorilor». Până nu prea de mult, astfel de argumente prindeau, căci politicianismul reuşise să pervertească până întru atâta obiceiurile electorale încât injuria şi rachiul constituiau argumente categorice, aşa că un clondir voluminos şi polul înseninau un vot sigur. Astăzi, însă, lucrurile s’au mai schimbat Injuria calomnioasă, clondirul cu rachiu, polul şi bâta nu mai prind. Un nou spirit a ştiut să facă educaţia sătenilor , aşa că ruşinea cumpărării de voturi a ajuns de domeniul trecutului. Acuma, sătenii nu-şi mai pleacă auzul la bel-cantoul răguşit al sirenelor electorale, ci, cu un superior spirit de discernământ, judecă în lumină adevărată valoarea morală a solicitatorului de voturi și refuză să i-l dea în schimbul simbolicului clondir, cu care atâtea partide au crezut că pot anestezia sentimentul de responsabilitate politică a țării. D. Mihail Polihroniade a istorisit în câteva numere din ziarul nostru aspecte interesante din această campanie electorală şi unele episoade arată lămurit prin ce mari transformări a trecut mentalitatea celor chemaţi să-şi aleagă reprezentanţii în Parlament Relatările d-lui Mihail Polihroniade ne amintesc o semnificativă Întâmplare, petrecută mai demult într’o comună din judeţul Cernăuţi. D. prof. C. Zoppa, însoţit de camarazii Ionel Ţurcan, George Macrin, Leon Ţopa şi alţi membri din cercul «însemnărilor sociologice» şi«al «Iconarului» a plecat într’o comună de lângă fosta frontieră austroromână. A plecat să stea de vorbă cu sătenii, să le spună lucruri, despre cari ei n’aveau cum să le audă dela matadorii electorali de sub semnul clondirului, şi să-i înveţe cântece despre neam şi ţară. Totul s’a petrecut în voie bună şi înfrăţire S’au cântat «Ştefan-Vodă al Moldovei», «Pământul ţării noastre geme» — şi alte răscolitoare imnuri de credinţă şi îndemn la purificatoare jertfă. Sătenii cântau cu drag, iluminaţi de puterea cuvintelor, cari revelau un nou duh al ţării. Iar când a venit timpul de plecare, ţăranii au insistat ca oaspeţii din «târg» să mai rămână. Ce se ’ntâmplase? — Sătenii pregătiseră un frumos ospăţ creştinesc în cinstea musafirilor... Deci, pe deoparte, ciomăgarii, cari vor să cumpere cu rachiu sufletul ţării, — pe de alta: ţara care s’a săturat de ei şi-i pofteşte pe deschizătorii de drum la decenta, nobila masă ţărănească. Şi spunea, scandalizat, un agent politic: «Poftim! Au înebunit ţăranii... Noi venim cu rachiu şi ei nici nu vor să ne mai asculte, iar aiestea» — adică oamenii biruinţei apropiate «îs poftiţi şi la ospăţ! Nu mai înţeleg nimic...» Sigur că nu putea înţelege bietul individ crescut în mentalitatea şubredă a cumpărătorilor de conştiinţe! — Căci trebuie să ai sufletul imens, cât un limpede cer de vară, al ţăranului nostru, ca să pricepi etica înaltă a mişcării celei noui. Reprezentanţii ei îs priviţi ca soli ai binelui — şi solul se cade cinstit. Sătenii înţeleg aceasta. Şi iată de ce, aproape pretutindeni, agenţii electorali nici n’apucă să descarce clondirele, faimoasele clondire cu rachiu, căci şoferii se tem de soarta... cauciucurilor... MIRCEA STREINUL Toate dwurile Badea Cîrlan a pornit într’o zi la drum lung şi greu, să vadă Columna împăratului Traian, la Roma. Acolo a fost mult apreciat penru pitorescul venturii lui şi la înapoere, s’a întors cu o machetă mică după columna împăratului, în sin. La graniţa austro-ungară, vameşii i-au furat-o , obiect subversiv. Badea Cîrlan exprima în gestul lui, concret şi simplu ca opinca, legea sîngelui, imperativul sufletului latin în pelerinaj, la monumentul care consfinţia peste veacuri, actul de naştere al poporului român. Roma veche a fost stăpîna lumii vechi, cea mai strălucită metropolă culturală şi politică. Roma nouă renaşte apoteoza celei vechi. Dacă vreodată, politiceşte Roma a fost în conul de penumbră al altor metropole, totdeauna, fără pauză, a constituit farul de cea mai înaltă cultură. Universalitatea ei a trecut din veac în veac, forţa nestinsă. Nici o altă cultură nu i-a putut închide drumul. Tradiţiile romane s-au perpetuat şi azi, rasa mussoliniană (e o rasă nouă, petru că Ducele i-a motorizat sufletul) a dat citire istoriei şi a regenerat spiritul roman indivizibil, in artă, literatură, cultură în general, într’o nouă etică. Etica sacrificiului pentru prestigiul, măreţia de purpură a latinităţii. Această latinitate o simţim în noi, ca Badea Cîrlan. Nici o istorie nu se înscrie mai temeinic ca’n pergamentul inimii. Acestea’s motivele care au creiat la noi. COMITETUL NAŢIONAL PENTRU UNIVERSALITATEA ROMEI, de sub preşedinţia d-lui prof. Mihail Manoilescu; comitetul acesta are scopul iniţial: «edificarea unei copii a columnei lui Traian din Roma, pe o piaţă din Bucureşti, folosind în acest scop făgăduiala făcută de d. Mussolini, care a oferit în dar plăcile de bronz care reprezintă bassoreliefurile coloanei». Pentru aceasta, s’a organizat, cu ocazia a 2000 de ani dela naşterea împăratului August, un MARE PELERINAJ ISTORIC la Roma (2—12 Ian. 1938). Badea Cîrlan a bătut drumul acesta cu opinca. Să vadă Roma, oraşul Lumii. Şi azi, ca’n toate veacurile, dela August la Badea Cîrlan şi pîn’la noi, toate drumurile duc la Roma. Ion Băleanu 1918-MKOlHH-19)7 Acum 19 ani i sa parafat un act solemn: unirea Bucovinei la Ţara Mumă. O suită şi patruzeci şi trei de ani a bejenit, în lanţurile austriece, o ţară mîndră şi gătită ca o zînă. Ne-a fost furată prin trădare. A trebuit să cadă Grigore Ghica sub hangerul trădării, dar Bucovina şi-a sigilat sufletul în adâncul codrilor ei seculari, ca să nu i-l aresteze jandarmul austriac. Iar in ziua judecăţii a răsărit drept ca un arhanghel, in haină sărbătorească, să răspundă la raportul Ţării * Prezent! La 28 Noembrie 1918, Bucovina a cintat imn de slavă pe o criptă din istorie, în care sta înmormântată jertfa domnitorului erou dela 1775. Şi un destin istoric s’a plinit încă o perlă căzuse din coroana harasburgică : Bucovina. Şi s’a întors acasă cu izvoarele, codrii şi credinţele ei să sărute pragurile victoriei. De 19 ani, Bucovina nu mai vede jandarm austriac. II vede pe-al nostru in schimb. In istorie există o dreptate a Cerului.^ Ca să vezi învierea, trebue să vezi răstignirile mai întâi. B. V. La manevrele armatei republicei Texas s’au făcut demonstraţii cu armamentul de artilerie motorizat, cel mai modern Filmul politic românesc proectat până mai ieri «au valenţi», a căpătat de o lună un ritm accelerat, ameţitor. Ceea ce ameţeşte şi dezorientează însă nu este atât viteza succesiunii evenimentelor, şi mai ales ineditul lor, paradoxul şi — de ce nu am spune-o? — avatarurile oamenilor politici. Și pentru că ne preocupă, îndeosebi, fenomenul liberal, ne vom opri asupra partidului guvernamental. Reprezentantul guvernului, d-l Guță Tătărăscu, a fost, în vremurile acestea trepidante, de o excesivă fecunditate programatică. După discursul epocal rostit la microfon pentru comitetul executiv al partidului şi pentru ţară, a lansat un «manifest» către aceeaş ţară, plin de modeste aprecieri şi bogat în promisiuni, la auzul cărora exultă inima electorală a norodului românesc, proclamat din nou suveran pe o lună. In «manifestul guvernului către ţară», domnul Tătărăscu îşi defineşte laconic — e stilul domniei sale: scurt şi dens! — guvernarea: o guvernare de continuita te te şi o guvernare de înoire în toate domeniile. Şi începe, într’un număr lung de paragrafe, cam în felul următor : «Vom continua să consolidăm ordinea financiară... Vom continua să ne înarmăm... Vom continua să întărim şcoala... Vom continua să ocrotim industria... etc., etc.» Vom continua ceea ce am mai făcut adică, adăugăm noi. Să menţinem cenzura şi starea de asediu, să legiferăm pentru protecţia matadorilor industriei, să încurajăm afacerismul politic, să liberalizăm toate instituţiile de stat, etc., etc. Dar acolo unde domnul Guţă devine uluitor prin îndrăsneala atitudinii este când vorbeşte de al doilea caracter al guvernării sale viitoare: înoirea. Dacă spaţiul ne-ar îngădui, am reproduce un întreg pasagiu neverosimil în gura acestui desăvârşit actor. Aci vorbeşte despre «România Nouă» unde e necesară «o atmosferă de întăritoare sănătate morală». Şi mai departe, reproduc un întreg gând ameţitor: «Suflul cel nou ridicat împotriva practicelor învechite şi care stăpâneşte azi năzuinţele întregei ţări, îşi va găsi deplină satisfacere în aceste reforme, roditoare, nu prin formalismul legilor, ci prin executarea riguroasă şi cinstită a principiilor cari vor sta la baza lor». Este uimitor, mimetismul acestui om! România Nouă, suflu nou contra practicelor învechite, cinste în guvernare! Toate astea în gura unui comediant! Domnilor, trebuie să oprim debitul de grandoare al acestui miluit al evenimentelor! I se pare că a realizat în patru ani de guvernare, tot ce se vede în țara noastră şi-şi permite să ne fericească şi mai departe în abilitatea, discursul şi programul dumisale. Guvernarea liberală a fost o coincidenţă cu repriza economicofinanciară din toată lumea: să înceteze aceşti domni cu arogarea unor realizări pe cari le-au (Continuare în pag 11 l-a) Liberaliada Domnul Guță și România Nouă ALEXANDRU CONSTANT Miercuri I Decent. 193? ABONAMENTE 1 an Lei 700 6 luni . 350 3 luni . 175 Comune rurale1 1 an Lei luni : luni . 500 250 125 Campania electorală Banul săracului Revin astăzi asupra unei întrebări ce se pune încontinuu legionarilor : — De unde aveţi bani? Duşmanii noştri au răspunsul gata. — De la Hitler şi de la Mussolini. Ni se trimit banii în vagoane plumbuite, iar «infamul guvern liberal» — care se ştie că moare de dragul Gărzii de Fier — nu-i eliberează fără vamă. Bineînţeles că aceste poveşti pentru copii, răspândite de mincinoşi şi de ticăloşi, nu mai au crezare decât în lumea ghettourilor şi a zulufilor eficientaţi, lume care pe noi nu ne interesează. Sunt insă oameni de bună credinţă care totuşi ar voi să fie lămuriţi asupra banilor pe care-i cheltuim în comerţ, pe tipărituri, în bătălia electorală, pe clădiri. Legiunea Arhanghelului Mihail s’a născut acum zece ani într’o sărăcie lucie. Cei câţiva oameni din jurul Căpitanului n’aveau nici măcar banii necesari pentru câteva zeci de cărţi poştale prin care să-şi anunţe prietenii răspândiţi în cele patru colţuri ale ţării de înfiinţarea nouei organizaţiuni. Acum şase ani, prin 1931—1932, când am intrat în rândurile legionare situaţia nu se schimbase decât prea puţin. Câteva sute de lei pentru un manifest sau o deplasare constituiau o problemă quasi insolubilă. Mi-aduc aminte de alegerile din 1933. După lupte de o violenţă nemaipomenită mişcarea izbutise să depună liste în peste şaizeci de judeţe. Dar din ce să plăteşti banii ceruţi de taxe? Alergam cu toţii — şi eram puţini, tineri, fără relaţii, fără posibilităţi — să facem rost de fondurile necesare. Un apel public lansat prin «Calendarul» ne adusese câteva zeci de mii de lei. Cu greutăţi şi sacrificii, pe care numai cei ce au trăit clipele tragice din Decembrie 1933 le ştiu, am izbutit totuşi să plătim taxele. Ce folos ? A doua zi mişcarea noastră era dizolvată, iar noi zvârliţi în închisoare. După ce mişcarea s-a refăcut încet, încet situaţia a început să se schimbe. Sistemul cuiburilor impecabil pus la punct de d. inginer Clime a început să-şi dea roadele. Din cotizaţiile modeste, din leul muncitorului, din banul săracului s’au strâns sume din ce în ce mai mari. îmi aduc aminte de entuziasmul nostru când am constatat că — în Noembrie 1935 — totalul cotizaţiilor din Bucureşti se ridicase la uriaşa sumă de 12.000 (douăsprezece mii lei. Apoi mişcarea a crescut cu paşi de uriaş şi, fireşte, pe măsură ce creştea mişcarea, sporeaucotizaţiile. In Ianuarie 1937, când am preluat comanda regiunei Bucureşti, încasările se ridicau la circa 60.000 lei lunar. In Noembrie 1937, cotizaţiile Iucureştiului se cifrau la aproape un milion. Leu cu leu, pol cu pol, se strâng banii în puşculiţa cuiburilor legionare. Bogaţi sunt prea puţini printre noi. Dar săraci cu suflet mare — muncitori, ţărani, avocaţi tineri, medici începători, meseriaşi, mici comercianţi — sunt mulţi. Din jertfa lor modestă dar curată ca lacrima se strânge fluviul fondurilor din care înălţăm case, deschidem restaurante, întemeiem cooperative, susţinem campanii electorale. Câteodată, când se iveşte câte o împrejurare mai grea, facem apel la public. Şi lumea ne dă cu dragoste şi cu încredere. Aşa şi acum, cu ocazia bătăliei electorale. Apelul Căpitanului a deschis pungile săracilor. Au venit cu toţii, bătrâni şi tineri, femei şi copii, să ne ajute cu ce pot în lupta pe care o purtăm. Au venit săracii să ne dea leul lor strâns în batista şi sufletul lor în care Dumnezeu a sădit virtuţi pe care nu le au bogaţii. Aceasta-i origina fondurilor noastre, domnilor critici, de bună sau de rea credinţă. Banul săracului! MIHAIL POLIHRONIADE Aviaţia, făcută pe aripile unui avion purtat de caii mecanici ai motorului, deprinde pe sburător cu singurătatea. Ceasuri întregi, omul din pântecele păsării artificiale se izolează în văzduhul nemărginit. Frumuseţile naturii — fiecare sburător adevărat este un iubitor al firii — îi înfăşoară sufletul în văl de poezie, îi desmeardă văzul în simfonie de culori. Aviaţia însingurează. In bezna unei nopţi cu nori, fără cer şî fără pământ, nu mai există nimic. Intr’un sbor de acestea am înţeles ce înseamnă singurătatea Eram singur în univers, un univers care nu exista nici el. Numai întunerec. Şi în întunerec o fărâmă de lumină: lumina avionului. Fără să mai simt dacă de prof. GEORGE ŢINTA lumina lui spintecă întunerecul sau dacă este înfiptă în el. Căci în sprijinirea aripilor pe catifeaua neagră de aer, mişcarea nu mai exista nici ea.... Sburătorul din văzduh se socoate puternic ,stăpânitor al firii — sau umil în faţa imensităţii ei, după cum îi este sufletul. Dar el este veşnic singur şi iubeşte singurătatea cerului cu mărgini diafane... a* Aviaţia făcută pe aripile unui planor, aruncat în aer cu frânghia de elastic ,deprinde pe sburător cu viaţa de echipă. Lipsit de puterea motoriului, planorul îşi împrumută forţa saltului, în care se desface de pământ, de la braţele tinere de jos, ale camarazilor celui pornit să se răsfeţe câteva clipe în văzduh. O echipă întreagă slujeşte sborul unui singur om! Cocoţat pe culmea coastei, cu două mustăţi lungi de gumă agăţate în bot de un cârlig, planorul e gata. Pilotul e înăuntru şi-i încearcă cârmele. Două grupe de tineri, câte patrucinci de fiecare mustaţă elastică, aşteaptă pe clină comanda. Alt grup priponeşte cu mâinile coada planorului, nu cumva să plece înainte de vreme. Iar un tânăr îi ţine aripile drepte pe orizont. Şeful echipei observă de e totul cu şart, apoi tună: — «La urmăăă, gata?» — «Gataaa!», răspunde corul de la coadă. — «Inainteee, gata?» «Gataaa!» urcă vocile celor din vale — «Trageee!» Cele două grupe de tineri pornesc devale pe povârniş, trăgând cu ei mustăţile de gumă, cari încep să se lungească. — «Fugaaa!» Cu mustăţile în mână — sandowuri, pe numele lor adevărat — băeţii aleargă. Guma se întinde sub tăria braţelor vânjoase, cari o poartă mereu spre vale, în vreme ce camarazii din deal, priponind coada planorului se încordează din răsputeri, proptiţi în călcâe. Aşteaptă ultima poruncă— «Drumuuu!» Eliberat din priponul viu şi tras înainte de forţa braţelor din vale, trecută în elasticul mustăţilor, planorul alunecă pe patina lui şi se avântă în aer, în vreme ce sandow-urile se desprind din cârlig şi se prăvălesc pe coastă. Mica jucărie înaripată e uşoară. Ea sboară încetişor, cu botul puţin plecat spre pământ; coboară lin şi se aşează în vale, după ce a desenat câteva linii elegante în cerul ei mic de lângă coastă. Dacă se întâmplă să fie vânt, planorul are un aliat care ii lungeşte coborîşul. Şi dacă vântul se întâmplă să sufle puternic, aşa ca să urce dealul mai iute decât îl coboară planorul, atunci planorul începe să se urce pe coamele vântului. Uneori rămâne în aer ceasuri întregi, până când vântul se înmoae şi nu-l mai poate sprijini.. Munca cea grea a echipei începe abia după aterisare. Planorul este suit într’un cărucior cu două roate și împins cu brațele la deal, până sus pe culme. Iar dealul este așa de greu că abia pofi să-l urci singur, poposind la fiecare pas să-ţi potriveşti răsuflarea. Am împins şi eu şi ştiu ce înseamnă. Aşa se face sportul sborului fără motor, cu osteneala unei echipe întregi pentru sborul unuia singur în plină voioşie, fiindcă fiecăruia îi vine rândul: la sandow, la coadă, la cărucior şi la sbor. Toţi respiră aerul curat de pe culme, toți îşi întăresc corpul fugind pe (Continuare în pag. II-a) Sborul fără motor Spiritul de echipă In metoria Şeicului Farban Pentru a nu ştiu câta oară în decursul a trei milenii, peste mititica şi pietroasa Palestina s’a aşternut din nou întunericul, vacarmul şi săgetările cumplite ale războiului. In momentul când scriu aceste rânduri convulsiunile tragice ale intresfâşierilor lăuntrice, se fac simţite până în inima Europei. Graţie întunerecului şi misterului pe care au reuşit să le creeze marile puteri interesate în jurul fostei ţărişoare a profeţilor, nu prea putem să aflăm cu exactitate cele ce se petrec acum acolo. Un lucru însă e evident: că beligeranţii se combat cu o ardoare pătimaşă, fanatică, implacabilă. De o parte arabii au purces la luptă cu acea pasionată şi tăcută abnegaţie, cu acel impresionant dispreţ al morţii pe care luptătorii europeni s’au deprins a-l stima încă de pe vremea cruciadelor. De altă parte, englejii reprimă cu recea şi cu metodica cruzime, cu care au reuşit până acum să dobândească cel mai mare Imperiu mondial cunoscut de istorie. Fiecare aduce drept jertfă nesăţiosului zeu al războiului, ceea ce are mai abundent sau mai preţios. Arabii , iaşul lor prisos de viaţă şi marele lor dispreţ de moarte; ei îşi apără fara, atacând, fiindcă-şi dau seama că dacă nu se vor mişca astăzi vor fi complectamente înăbuşiţi mâine de către coloniile compacte de haldei galiţieni, cari au reuşit deja să se întindă ca o lepră peste cele mai fertile ţinuturi ale Palestinei. La rându-le englejii fac o risipă impresionantă de obuze, de grenade şi de cartuşe de dinamită, pentru a sparge odată în chip definitiv agasanta rezistenţă arabă. Iar acuma de curând, aflăm că fiii Albionului au făcut să intre şi spânzurătorile în acţiune. Alaltăeri a fost executat la Ierusalim şeicul erou, şeicul martir FARH AN el SAADI în vârstă de optzeci de ani, pentru a se face plăcere bancherilor şi paraziţilor evrei din întreaga lume, ca şi balabustelor lor. Ceremonia a fost scurtă: octogenarul luptător, a fost adus la locul supliciului legat, sub protecţia baionetelor (ovreii voiau să-l linşeze). La locul de vecinică glorie, i s’a îngăduit să-şi aşeze bine turbanul pe cap şi să-şi întoarcă faţa spre Meca. Fata pe care două lacrimi mari şi au făcut cu greu loc printre zbârcituri până la barba albă. Apoi i s’a pus lavaiul de gât... Luptătorii naţionalişti din toate ţările, au luat în acel moment — instinctiv impoziţia pentru onor. NICOLAE BOGDAN