Calendarul, octombrie 1933 (Anul 2, nr. 487-512)
1933-10-01 / nr. 487
De ce sindicat și nu asociație . Cu toate că adversarii sindicalizării se trudesc să demonstreze că transformarea asociației în sindicat n’ar însemna decât o simplă schimbare de firma, totuși credem ca practica lucrurilor ar dovedi contrarul. Pentru că, deși asociația este și ort o grupare profesională ca și sindicatul și, deși asociația se bazează, ca și sindicatul, pe solidaritate și disciplină, totuși, în asociație, atât disciplina, cât și solidaritatea, astăzi sunt ca și inexistente. Au rămas simple expresii, pe care nu le mai întâlnești decât în litera desconsiderată a statutului și în vorbarea de paradă a congreselor, încolo, sunt reduse la nimic. Anumitele drepturi ce sau câștigat în decursul anilor, pentru școală și corp, nu sau datorat de joc disciplinei și solidarității membrilor din asociațe, ci mici împrejurări favorabile, cu totul de altă natură : unor trebuințe de stat, unor nevoi, sociale , unor miniștri mai înțelegători, etc. De îndată însă ce aceste împrejurări favorabile au lipsit, disciplina și solidaritatea noastră din asociație, n’au mai înregistrat niciun succes. Dovada o avem în arzătoarea chestiune a salariilor, care, pentru noi, a rămas și astăzi, aceiași ca și înainte de război. Și care, și acum este centrul nevralgic al tuturor zbuciumărilor noastre din asociație, fără ca, prin aceasta, să se fi ajuns la vreunul din rezultatele dorite. Ba, în anumite împrejurări, am înregistrat dezamăgiri extrem de dureroase. Asociația, e drept,, a țipat, a protestat, a manifestat, a scris, a plâns, a amenințat, etc. Dar, atât! Și, numai cu atât, rezutatul nu putea să fie decât nul. Cum, de altfel, era și de așteptat. Pentru că de mofturi de acestea, ridicule, nu se mai sinchisește nimeni astăzi. Și cu atât mai puțin nu se vor speria guvernele noastre care, ei că-și fac o pomană că ne mai plătesc salarii]© pe-o criză atât de grozava Căci, că nu uităm un lucru : că nu statul este acela care ne sta nouă împotrivă cu ceva , ci guvernele diferitelor partide, care conduc acest stat. De partide deci, atârnă rezolvarea chestiunii salarizării noastre, nu de stat. Și, dacă partidele — adică guvernele lor, — n’au rezolvat până acum această problemă, denotă că n'ați vrut, nu că no a putut. Pensiu ea, a presupune că n’au putut, ar fi să credem că vina aa fost și nu mai este a lor, ci a noastră, cari am pretins lucruri irealizabile. Dar, daca guvernele ne-au refuzat — și ne refuză încă — un drept al nostru, noi suntem datori, — spre binele țării — să ni-l smulgem cu forța. Cu forța noastră care, totuși, nu poate fi alta, decât adevărata disciplină și solidaritate. In asociație însă, după cât se vede astăzi, forța aceasta, este inexistentă. Și nici nu se întrevede i Vcar putința unei speranțe de viitor. Pentru că mentalitateu ce ■și-o formează orice membru de-al asociației, în atmosfera ei viciată, fatal duce numai spre desagregare ■și anarhie. Ce fel de disciplină, mă rog. .și de solidaritate ,ar putea numi spectacolul acesta, pe care l-am dat până acum — în ceasurile cele mai grele pentru noi — când, congresele noastre cereau UNA și când camarazii noștri — drăguții noștri camarazi — din parlament, făceau ALTA? Cum să se întărească disciplina și solidaritatea în asociație, când factorii noștri cei mai reprezentativi — conducătorii — nesocotesc și calcă statutul, ori de câte ori au gust — cum e cazul și la Botoșani — numai și numai ca să-și satisfacă anumite interese personale ? Cum să nu recurgă învățătorii la ajutorul și sprijinul din partide, neglijând corpul, când, în cazurile de ilegalități bine dovedite, în care excelează unele autorități de-ale noastre, asociația se face că doarme ? Cum ar putea să trăiască disciplina și solidaritatea într’o asociație, în care, dintro mulțime de motive, membrii ei fraternizează, în partide, tocmai cu dușmanii cei mai ireductibili ai intereselor noastre de corp ? Cum să fii solidar cu oameni cari te vând oricând pentru un blid de linte ? Cum să ne mai amăgim noi înșine, cu atotputernicia unei asociații când, de fapt, această atotputernicie, n’a existat niciodată ? Cum să mai credem într’o regenerare mo Hidă a asociației, când membrii ei sug zilnic otrava păcatelor tuturor partidelor noastre politice de astăzi? Și, cum să nu dorească fiecare o primenire a întregului nostru sistem de organizare, când el e pe de-antregul bolnav ? Și de ce, în fine, să ne ridicăm contra sindicalizării, când ea tocmai această primenire morală vrea s-o aducă ? Pentru că, disciplina și solidaritatea numai atunci vor putea fi redate, corpului, când se va schimba și mentalitatea aceasta de astăzi din asociație, favorabilă, prea mult, servilismului politic. Și această schimbare de mentalitate, numai prin sindicalizare va putea să se producă. Deci și, izbânda noastră numai prin sindicalizare vom obține-o ! Gh. Mihelciuc-Botoșani WWHHniIWiroilfflBriWH Biserica sinistraților din Oostești Éiserica nouă din Costești, zisă a sinistraților, e o clădire monumentală, făcută în întregime din piatră și învelită cu aramă. Ea a fost terminată în 1932, — printr-o subscripție publică, la care chiar și țările străine și-au dat obolul lor — și se află la o depărtare de câteva sute de metri de gară, în mijlocul unei împrejmuiri de piatră și fier, lungă ca de 3—400 metri. Straturi de flori, alei frumoase, în sfârșit un parc ce-ți dă impresia unui adevărat rai pâmântesc, face înconjurul și farmecul acestei sfinte case de rugăciune. Poziția în care e așezată e admirabilă. Însuși I. P. S. S. Patriarhul Miron Cristea a făcut alegerea locului, după ce luase inițiativa și stăruise mult pentru refacerea acestei biserici. I. P. S. S. Patriarhul și-a dat multă osteneală cu ea și, până a fost gata, a vizitat-o de multe ori, dând, întotdeauna sfaturi pentru o mai frumoasă împodobire și îngrijindu-se neîncetat să iasă cât mai bine cu putință. Planurile și construcția clădirii au fost executate de inginerul-arhitect Emil Prager. Ca arhitectură, pare o copie după mitropolia din Târgoviște, dar cu un adaos nefericit: o mică turlă pusă tocmai în față, care-i strică toată armonia fațadei. In schimb, împodobirile interioare și exterioare sunt adevărate comori de artă. Friza ce înconjoară sfântul locaș, precum și totalitatea frescurilor interioare și exterioare __ au fost executate pe tencuială crudă, de către maestrul Dimitrie Belisare, pictorul-expert al sfintei Patriarhii. Caracterul lor e bizantin pur, ca acela al picturilor atonistice din sec. XIV și XV, iar în interpretarea diferitelor scene din Biblie s’au respectat toate notele caracteristice ale iconografiei I. P. S. S. Patriarh Miron Cristea. Fetele sfinților pictați de maestrul Belisare sunt, toate ,nespus de expresive și întipărite de o seninătate curat apostolică, ce arată det tașarea lor de cele lumești. Fondul e de un albastru-verzui, caracteristic monumentelor noastre vechi de artă bisericească. Pe acest motiv serios, penelul artistului a împlinit totul, așa cum în puține case ale Domnului se mai poate vedea. Armonia liniilor, ritmul mișcărilor și atitudinile personagiilor sunt în transă legătură cu simfonia muzicală a culorilor, care, în general, sunt ciberice-verzui, cu sclipiri de aur veritabil, fericit nn sér .Cisékee precusitűi dumnezeesc, este predispune la un profund misticism. In afară de picturile cu subiecte din Vechiul și Noul Testament, am văzut că pe peretele din dreapta intrării maestrul Belisare a executat — tot în frescă — portretele M. S. Regelui Carol II, I. P. S. S. Patriarhului, și P. S. S. Episcopului Nichita al Argeșului, toate în mărime naturală și de o redare uimitor de fidelă și de reală. După cât știm acestea sunt primele și unicele portrete lucrate in frescă, de mulți ani încoace, în bisericile din țara noastră. Și asta, fiindcă numai maestrul Belisare pare a fi moștenit taina acestui fel de picturi pe tencuială crudă, pe care, după cum am auzit, Va întrebuințat și la împodobirea Mitropoliei din Târgoviște, la biserica Sf. Vineri-Herasca, la biserica Cărămidarii-de-Jos, și la alte sfinte locașuri ce au avut fericirea de a fi pictate de d-sa. Astăzi, tot d-sa lucrează la renovarea frescilor Patriarhiei, care i-a fost încredințată în urma probelor făcute, deși la concurs luaseră parte mai mulți pictori. Dintre frumusețile bisericei silustraților, merită o deosebită atențiune și mobilierul, executat (tot în stil bizantin) de sculptorul Dima. Sfințirea acestei Case a Domnului va avea loc între 5—7 Octombrie, și care se va face cu un fast deosebit. Sfânta slujbă va fi oficiată de însuși I. P. S. S. Patriarh, în prezența Suveranului, întregului guvern, miniștrilor străini și a tuturor înaltelor autorități civile și militare. D. Stănescu t CIETENDARUL* PREDICATORII Articolul de față e continuarea altuia cu același titlu, din Calendarul de la 7 Aug. c., onorat mai apoi la 21 Aug., tot în acest ziar, cu câteva precizări și întrebări ale pr. Arhim. Scriban. Spuneam acolo, că biserica românească are nevoe de un nou corp, cu pregătire și misiune specială în sânul ei, corpul predicatorilor. (O aberație, nu?!). Și mai spuneam că astăzi se pretinde pur și simplu preotului să predice, fără a se ține seama și de o mulțime de considerații ce se leagă de sarcina predicii și de starea celor îndemnați a predica. E un îndemn uscat și searbăd ; și de aceea se vede, imediat, că nu se traduce în faptă. A ordona cuiva : predică, e lucru simplu , mai ales dacă ai face-o de pe un scaun moale și între două fumuri de țigare. Mânuirea predicii este însă grea și pretinde multă înțelegere și multă pregătire. E de ajuns să poți vorbi pentru a putea și predica ? Adică să vorbești în predică așa cum ai vorbi la piață, acasă, etc. ? Dac’ar fi așa, atunci nici nu s’ar mai pune problema predicii. Dacă predica ar fi numai o conversație cu subiect religios sau o întreținere asupra diferitelor chestiuni sufletești, lucrul s’ar simplifica mult. Dar nu prea e așa. Predica nu-i „causeile’o întreținere. Predica este, ca orice vorbire, o înlănțuire de idei îmbrăcate în cuvânt. Dar nu-i numai atât. Și tocmai pentru că ea a fost socotită așa, a decăzut. S’a crezut că poți vorbi din amvon, cum vorbești din fotoliu sau de pe rogojina de acasă. Că dacă poți întreține o conversație mai ridicată, într-un cerc mai larg, ești bun și depășit spre amvon. Că dacă ai o sumă oarecare de elemente de teologie ești gata apostol, „dacă poți vorbi către unul, de ce nu poți vorbi către 10 ?” zice păr. Arhim. Scriban. Aici e buba. Să se ia însă aminte : cine are, de gând să prelungească conversația de pe stradă pe amvon, mai bine să tacă. Predica pretinde un nivel sub care nu te poți pogorî. Dacă m’ar întreba cineva, ce trebue să facă pentru a-și imnul, ti credincioșii la biserică, i-aș răspunde : predică. Și iarăși dacă mi-ar zice , dar ce să fac ca să-i gonesc, i-aș spune tot: predică. Limba e cel mai dulce ,și cel mai amar lucru din lume, precum a dovedit-o cândva, plastic, legendarul Esop. Predica poate aduce poporul la biserică , dar tot predica îl poate îndepărta. A nu vorbi sau a vorbi slab, e tot una pentru pastorație. Ba, dacă vreți, e mai rău a vorbi slab, decât a nu vorbi deloc. Fiindcă dacă vorbești slab, golul s’a umplut de infecție. Și cine-o vrea să facă mai târziu lucru bun pe urma dumitale, va trebui mai Întâi să curețe și apoi să semene ; vasăzică două mupei, în loc de una. Deci, mai bine este amvonului a tăcea, decât a grăi slab. Asta nu însemnează însă deloc că cei ce predică slab să nu mai predice, iar cei ce nu predică de fel, nici să nu se mai apuce. Nu ! De vrei să fii în slujba lui Hristos, mut să fii și să dai glas ! Din lanțuri, din foc, și din colții fiarelor, înaintașii tăi mărturiseau și vesteau pe Dumnezeu. Când te-o arde focul iubirii de Dumnezeu, nu cunoști predici și nici margini în vestirea cuvântului Său. Și când dragostea ta de oameni va fi cea dintâi între simțirile tale, atunci nu poate exista chin ori sperietoare pământeană, în stare să te poată abate ori opri de la grăirea cuvântului mântuitor pentru toți. „Viața îți scoate înainte materie imensă, despre care se poate vorbi”. Evident că un creier select poate găsi teme de predică oriunde, și poate dintr'un amănunt fără importanță să scoată un chiag de gândire sau o perlă retorică. Dar, dârza realitate ne arată că nu toți creierii sunt la fel. Și pe această ureche s’au culcat preoții noștri de ies așa, pe negândite, în fața sfântului altar, și’ncep a înșira multe și mărunte despre bivoli, câini turbați, conversiune, amintiri din bătrâni etc., etc., ca să sfârșască cu dați pentru gardul cimtirului sau să citească o adresă oarecare de la chiriarhie. Poporul însă vede, aude, simte și judecă , și judecă foarte aspru. Pustiul bisericilor noastre de azi e o palmă pe care poporul o dă slujitorilor ei. Omul vine odată, vine de două ori la biserică, dar dacă vede că aceasta nu-i mai dă ceea ce el așteaptă, pleacă. Nici predică, nici cântare, nici sfințenie... ; atunci el se îndreaptă spre alte locuri unde nădăjduește să fie satisfăcut( secte etc.). Neglijența totală față de auditoriu, lipsa de respect și de iubire pentru el, se vădesc clar în calitatea predicilor noastre. Poporenii se sfiec să spună preotului: „Ia mai lasă-ne părinte cu vorbe d’astea”. (Deși o fac și p’asta câteodată), execută tacit și drastic. Dar ei îl nu mai calcă pe la biserică. O predică simțită, isvorîtă dintr’o minte și dintr'o inimă de apostol, e imposibil să nu atragă în jurul ei pe cei ce au atâta sete de cuvânt bun. Predici de acestea însă nu poate face oricine. Să mi se îngădue să spun un lucru, care poate nu este în mintea multora, iar altora li s’o părea deadreptul ciudat. Și anume, că predica-i cea mai grea înfăptuire în genul retoric. Disertația, conferința, pledoaria, discursul politc, militar, prelegerea, etc., se ușurează enorm Prin uniformitatea auditoriului. Aci ai de-a face cu ascultători de un inel aproximativ egal. Când îți compui acasă discursul, îl vezi pe auditor în față și-l știi cine e. Cunoști dinainte ce elemente are și ce-i poți da de data asta, știi că un discurs militar n’ai să-l faci pentru femei, iar prelegerea n’o vei ține in fața unora cari pun degetul când se iscălesc. Când vei vorbi despre razele Gamma n’o să vină cofetarii să te soarbă, iar la bară nu riști dacă vii cu câte geamantane vrei de jurisprudențe. Auditoriul unei predici e foarte colorat și foarte fluctuant, în deosebi la orașe. La biserică vin copii de țâță și până la uncheșii ce și-au uitat să mai moară. Aci vin oameni sănătoși ca bradul și umbre pirtate pe brațe de rudele care le-au săpat de mult groapa. Vin savanți neîntrecuți , alături de analfabeți ireductibili. Biserica o caută poștii, artiștii, judecătorii lumii de aici, doctorii celor trupești, cercetătorii de stele, cuvântătorii cari aprind mulțimile, cei ce scormonesc adâncurile firii ca să-i fure tainele, și câte și câți nu te-ar îngrijora cu prezența lor constantă sau întâmplătoare. Oamenii au suflete, și sufletele prin esența lor tinde spre Dumnezeu, prin Biserică. Dacă Biserica le respinge, ele hoinăresc fără încetare și fără liniște, până ce se agață de vreo patimă sau se prăbușesc în craterul vreunui viciu. Toți oamenii trec prin biserică , și rămân în ea mai mult sau mai puțin, după cum ea a știut și a putut să-i rețină. Când ai în față un auditoriu așa de variat, ale cărui categorii se deosebesc așa de mult, poți să mai crezi că a-i vorbi e lucru ușor? Predica-i artă, pe care trebue să o respecți și de care să te temi. Românul nu-i lucru ușor. Cuvântul, s’a zis odată, e ca o piatră ; odată scăpat din gură nu ști ce cap sparge. Predica-i lucru gingaș ? S’a terminat ! Atunci cel ce nu poate predica „ce caută preot la catedrală ? De ce a fost pus la catedrală ?” Asta nu-i treaba mea, e a celor cari-i cocoțează acolo. Cine nu se mâhnește când vede—vai, și în biserică ! — oameni cari-și spurcă locul pe care stau ? Predica „pe rând” (sistem catedrală) îi ca lucrul de clacă, adică-i de mântuială. Aștept să-mi vină rândul ca să mă scap mai repede și cum o da Dumnezeu de el. Am credința că cine predică azi și apoi peste o lună, două, acela nu va ajunge niciodată să predice mulțumitor. Pentru marii predicatori, arta aceasta era, exercițiu neîntrerupt de zi și de noapte. Aceștia înebuniau spicuind din zori și și până în amurg în munți de Cărți, li se învârtoșau degetele scriind și ștergând, pentru că după aceea, zăvorâți în odăi cu pereți groși, să țipe ca ieșiții din munți, exersându-și până la istovire cele câteva rânduri care cu prilejul apropiat aveau să ridice și să îngenunche mulțimile, prin vraja cuvântului lor intraripat. O. Guzatu simionim și buni Rugăm pe onor, colaboratori ai paginei Biserica și Școala să ne trimită numai articole scurte, concise, scrise corect și cite, pe sferturi de coală și, dacă se poate, la mașina de scris, D. George A. Costea, invățătorpubliicist, din com. Hăbud, jud. Prahova, roagă pe colegii învățători, care sau distins prin merite deosebite în timpul războiului pentru întregirea neamului, să-i comunice cât mai curând toate actele de bravură săvârșite pe front, ajutorarea familiilor care au suferit de pe urma războiului, decorațiile căpătate, etc., precum și câte o fotografie, dacă se poate. Aceasta în vederea unei lucrări despre aportul învățătorilor la clădirea României-Mari. Și cum lucrarea va începe cu cei trecuți din viață, unii chiar căzuți pe front, rudele acestora sunt de asemenea rugate să trimită d-lui înv. G. A. Costea datele cerute mai sus. Corpul profesoral și elevii seminarului pedagogic universitar „T. Maiorescu“ din București au făcut o excursie de studii la Mănăstirea Cernica, sub conducerea pr. prof. Mihail Bulacu. Cu această ocazie au vizitat mormântul dascălului călugăr Naum Rămniceanu, primul dascăl român care a introdus reforme noui în metodele didactice tradiționale din școalele mănăstirești, bisericești și domnești. Un tânăr învățător, licențiat doctorand, ne înștiințează că în comimuna Plahteevca, ud. Cetatea-Albă, a fost reintegrat în învățământ, prin manevre politice, un provocator comunist, Gr. Sereda, despre care siguranța din Chișinău, știe multe lucruri. In trecut, Sereda a refuzat să depună jurământul de credință Regelui și țării, in 1923 a fost arestat pentru distrugerea unor importante poduri, în 1922 a luat parte la mișcările de iipcane de la Cetatea-Alba. Un tânăr învățător din ținuturile minoritare de pe malul Ceremușului, ne înștiințează că in acea regiune sunt învățători înaintați la gr. I, care nu știu românește, iar la școala unde funcționează el nu s’a făcut inspecție de patru ani. In consecință, tânărul nostru învățător cere ca toți directorii de școli din ținuturile minoritare să fie numiți dintre învățătorii români, care-și cunosc misiunea lor de români ; școalele minoritare să nu aibă mai mult ca un singur învățător minoritar și acesta la cl. I și II, unde un înv. română, care nu cunoaște limba copilului, nu face absolut nimic, să se intensifice activitatea romănească în Uaturile minoritare; această activitate, precum și cea didactică și administrativă, să fie controlate efectiv. D. director al școalei primare din Supiatră-Bihor are cuvinte pline de admirație pentru pr. V. Iacob din același sat, pentru intensa și fructuoasa activitate pe care o desfășoară în parohie. Pr. Iacob lucrează intrăm ținut anarhizat, plin de comuniști și atei. „Școala de duminică“ înființată de el, dă însă foarte bune rezultate. Se pare totuși că autoritățile bisericești de prin părțile locului nu văd tocmai cu ochi buni pe vrednicul preot din Supiatră. De ce ? ft Anuarul, învățătorii și bandiții Am scris în coloanele acestui ziar despre pungășia săvârșită in ministerul instrucțiunii, pe spinarea învățătorilor. Un individ, care se complace în postură de pedagog, și mai face și pe șeful unui tineret ratat, vrea să se îmbogățească, utilizând o calitate oficială. După ce și-a impus întreaga sa tărbăceală pedagogică, circumscrisă în vreo 3-4 tomuri de josnică și umilă compilație, tuturor învățătorilor obligați să-i cumpere marfa putrezită de necăutare, la fiecare examen, acum s-a năpustit ca o reptilă în cele 40.000 de buzunare dăscălești și a furat câte 100 lei, adunând astfel din pradă, rotunda sumă de 4 milioane lei, pentru un „anuar“. Am protestat atunci și demascându-i am cerut banii înapoi. Articolul meu s’a bucurat de ofensa banditului, care, a dat un comunicat. Am jubilat de fericire în deosebi când am găsit într’un birou oarecare din mnister, peste 2.000 de cereri proteste, dela învățătorii jefuiți. Toți învățătorii au făcut zid în jurul articolului meu și înfierând canalia tâlhărească, au solicitat — cum era și firesc — bajpi înapoi. Dacă registratura generală a ministerului a primit 2.000 de petiții timbrate cu 12 lei, pentru a protesta și a solicita banii înapoi — 100 lei — cheltuindu-se în puls încă 16 lei cu plicul recomandat, vă închipuiți fiecare câte zeci de mii de asemenea petiții se află uitate pe la cele 71 de revizorare școlare din țară. Ce înțelegem, de aici ? înțelegem multe și avem datoria să le tălmăcim opiniei publice, pentru a se vedea că învățătorimea se desolidarizează de bandiții didactici. In anul acesta și vreo șase luni, de umilă demagogie didactică, irozii de la instrucția publică, — sânt trei — n’au putut face altceva mai bun, decât un „anuar al învățământului primar“.. Acest anuar, avea să rezolve marea problemă a școalei primare. Cu el o să se mântue analfabetismul. Și tot anuarul va ucide mizeria noastră morală și mai cu seamă o să ne tămăduiască foamea noastră cea de toate zilele. Merita deci, pentru atâta miraculoasă osteneală și binefacere, infimul speri de 4.000.000 lei din partea bieților învățători, sinuciși de foame și de batjocură. Nu ? !... Dar... vezi, că învățătorii nu mai sunt dispuși să clădească vile in parcul Bonaparte. Nu se mai lasă furați de toți burtă-verzii întorzonați cu plastroane ministeriale, chiar dacă aceștia, s’au parfumat cu parfumul lui Rousseau și Binet. Chiar dacă sunt democrați și șefi de tineret, învățătorii știu că Haret a organizat școala primară fără „anuar“ și fără tâlhării în buzunarele lor. Anuarul statistic este lucrarea necesară unei instituții prospere, nu falimentare cum e școala primară. Nu necesitatea vitală a învățământului primar s-a impus. Ci nevoia de a se înjgheba pe pielea noastră o afacere rentabilă. Altfel, ce rost ar avea jaful executat cu atâta lăcomie în averea învățătorilor? Altfel, de ce nu se restitue de urgență banii? Ce? Se așteaptă cereri dela fiecare învățător? Cum s’au furat fără nici o farmă, tot așa să se restitue suma răpită, fără formă. Ce e aia? Să facem cerere ba la minister, ba la revizorat, ba la asociație ? Ni s’a furat banii, domnule! Pe hol l-am prins! Banii sânt la el în buzunar! Cine mă poate opri sâ nu mi-i iau ? înconjurul ministerului nu face asta, decât vrea sa amețească sufletul zdrobit al bietului învățător, care în definitiv nu are ce face cu acel „anuar“ mizerabil. La școala din Urziceanca-Ilfov, unde sânt eu, l-a trecut pe d. Marin Panait — învățător — de gen masculin, în Maria Panait, — învățătoare — de gen femenin. (Bărbatul a fost transformat în femeie). Iar in rubricere dreptul meu, nimic,explicative dip Si doar există state personale, au existat lucrări plătite cu banii statului, gras plătite in glumă. Așa, încât, iată erori idioate, cari din punct de vedere statistic, fac pentru un „anuar“, tocmai, cât o ceapă degerată, atât cât a făcut totdeauna marea acțiune a pedagogului nostru bandit și șef de tineret democratic, învățătorimea protestează și înfierează tentativa aceasta de jaf, pentru că ea nu admite sistemul silniciei. Pentru un anuar rău întocmit, să nu se ia câte 100 de lei, mai ales când lucrarea nu merită, fiind caraghios întocmită. Sânt familii de dascăli: tatăl, mama și doi, trei copii, toți învățători.Păi bine, toți să se îndoape cu câte un anuar ? Nu ajunge unul la o familie, domnule bandit ? Este bine ca „Asociația“ să facă alte afaceri mai înalte, și , pe noi, învățătorii, să ne lase a ne încasa banii, direct dela hoții cari ni i-au furat. Intermediul acesta al Asociației generale a învățătorilor, miroase a mușama. Miroase prea tâlhărește o tovărășie de jaf. Am mai spus-o. Pentru asta, eu mă fac interpreta a celor 2.000 de proteste înregistrate cu număr, cu pecetie și cu timbre la minister, și vă somez încă odată, dați imediat banii înapoi, câte o sută de lei de fiecare învățător. Fără târguiala și fără formă. Ca să nu fim obligați să dărâmăm cu propriile noastre mâini cine știe ce palate din parcul Bonaparte. Afacerea asta cu „anuarul“ costă 1.500.000 lei numai, dar pe ea s’a încasat 4.000.000 lei de la învățători. Se va mai încasa încă 2.000.000 lei de la comitetele școlare, și încă vre-o 5-6.000.000 lei de la celelalte școli secundare și profesionale, primării, prefecturi și alte instituții. Asa, încât, vedeți, suntem în plina „culturalizare a masselor“, a la Malaxa, care motorizează C. F. R.-ul cu frenezie speriată. Jana Popea învățătoare P. S. — Anuarul se tipărește la tipografia „Bucovina“ și costă 1.500.000 lei. Redactarea lui nu costă nimic, pentru că s’a utilizat aparatul funcționăresc al ministerului. J. P. fism Ortodoxia în occident de CONST. C. PAVEL Occidentul a ignorat multă vreme ortodoxia antică. Mai întâi, pentru că n’a cunoscut-o direct, ci mai întotdeauna prin prismă catolică — cu prea accentuate tendințe polemico-apologetice și cu vădite rezerve î n ceea ce privește valoarea ei proprie. Catolicii au aplicat și aici obișnuitul lor sistem : „tăcerea“. Iar când au vorbit de ortodoxie, n’au făcut-o decât pentru ca s’o atace, în latinește, pentru a nu fi accesibilă decât clericilor. De multe ori găsești în bibliotecile catolice cărțile despre ortodoxie, încuiate în sertare speciale și vizibile namai pentru anumite persoane și cu aprobare specială. In ochii bunilor catolici, noi trecem drept „schismatici“. Și acest cuvânt apasă ca o grea condamnare. In lumea protestantă, ignoranța și antipatia n’au fost mai mici. D. W. A. Visser, T. Hooft, într’o recentă lucrare a sa, ne-o spune, în calitate de protestant, și caută explicații. Protestanții au avut o idee foarte vagă despre ortodoxie : n’au cunoscut-o decât din romanele lui Dostoievski sau din asistarea la vreun cult ortodox. Găsește pentru aceasta motive istorice. Intr’adevăr, Occidentul și Orientul au avut o evoluție și o istorie deosebite. Distanța dintre cele două părți separate ale lumii n’a fost însă niciodată mai mare ca deja Reformă încoace. Practic, ortodoxia a fost și mai mult ignorată. N’au existat occidentali ortodocși. Pentru că o pătrundere a ortodoxiei in Occident, impune nu numai o cunoaștere temeinică a ci, ci și o prezentare concretă, în forme trăite de cult și în persoane. Or, cultul ortodox se oficiază în limbi necunoscute occidentalilor, iar persoane, cari să adauge la o cunoaștere și trăire profundă a ortodoxiei și o mânuire temeinică a unei limbi moderne, n’am prea avut din cele cari să trăiască mai multă vreme printre occidentali. Acestea sunt explicațiile serioase și juste ale fenomenului constatat. Pretinsa incompatibilitate a ortodoxiei cu mentalitatea occidentală este pură ignoranță. Relatările de mai jos îi vor proba netemeinicia. Căci de la război, lucrurile se schimbă. Revoluția din Rusia constitue, din acest punct de vedere singur, o dată foarte importantă. Emigrarea Rușilor in toate părțile Europei, dacă are părțile ei tragice, înseamnă, într’o anumită privință un prilej unic în istoria lumii pentru noul prefaceri spirituale. Plecarea în bejănare a Rușilor nu reprezintă numai sărăcia și nenorocirea plecate la drum fără țintă și fără nădejde. Ci Dumnezeu i-a hărăzit o misiune specială : aceea de a fi un apostolat al ortodoxiei noastre. Unui istoric cu suficient simț al cursului evenimentelor, acest lucru nu-i poate scăpa din vedere. Așa cum se vorbește de Încrucișările influențelor bizantine și occidentale cu ocazia cruciadelor, tot așa se va vorbi cândva de o influență, cu însemnate prefaceri, a Bisericii ortodoxe în Occident, prin mijlocul acestei triste pribegii. Nu este vorba, desigur de o propagandă oficială, nici de o inițiativă individuală organizată. Biserica ortodoxă rusă, ca toate celelalte Biserici ortodoxe, n’a fost nici ea preocupată prea mult de gânduri misionare în felul protestanților sau catolicilor. Ortodoxia nu face prozelitism. „Umilința și iubirea caracterizează mai cu seama pe ortodocși, -me renuritul teolog or. Bulgacov (în L’Orthodoxie, F. Alean, Paris 1932, pf . 2181- De acolo provine modestia, sinceritatea, simplitatea, cari sunt atât de incompatibile cu spiritul prozelitismului, spirit autoritar, sever, care predomină auirea. Ortodoxia nu convinge, ea farmecă și afcrage : acesta-i mijlocul ei de a lucra în lume. Și doar acesta este metoda cea mai bună de a răspândi o idee sau o religie. Iar pentru acest fel de propagandă superioară, colonia rusă din Paris este destul de numeroasă și zeloasă. Pe lângă cele câteva biserici, Rușii mai au un institut de filosofie creștină și o facultate de teologie ortodoxă cu profesori renumiți ca : Bulgacov, Iliin, Benderev, Florovsky, ș. a. Când se vor ține cursurile în limba franceză, după cum se speră, acestea vor deveni două focare de cultură ortodoxă pentru toți studenții teologi ortodocși sau de altă confesiune. Prin conferințe și cercuri de studii, acești profesori au contribuit cu renumele și competența lor la opera de misiune externă (Continuare în pag. IV-a). tm Licențiații universitari în învățământul primar Intrarea licențiaților în învățământul primar nu e bine privită de învățători. In repetate rânduri învățătorii și-au expus această părere, întărind-o cu felurite argumente, care toate se reduc, în cele din urmă, la unul singur : lipsa de locuri în învățământul primar nu permite nici plasarea noilor învățători, necum a licențiaților universitari. E aci un puternic motiv ce rezidă în egoismul lor, pe care — oricâte alte argumente contrarii ar aduce licențiații — trebue să-l înțelegem. Când 7000 de tineri învățători stau de ani de zile fără nici un rost, trebue să ne dăm seama că nu pot rămânea impasibili la tendința locuitorilor de a le mai rupe din bruma de posibilități de plasare cele mai cm. Acesta e singurul lor motiv pentru care se frământă și pentru care luptă pe toate căile spre a stăvili pătrunderea licențiaților universitari în „casa lor“; celelalte — că nu sunt pregătiți ca atare, că fiu au o mentalitate apropiată învățământului secundar ,etc. — deși întemeiate, sunt argumente care nu ar fi fost niciodată invocate, dacă penuria de locuri în învățământul sătesc nu ar fi fost atât de mare. Dar, întorcând foaia, cam aceeași situație o găsim în învățământul secundar. Trecând peste profesoriiînvățători (cursiștii din provinciile alipite), a căror pregătire în majoritatea cazurilor e departe de a corespunde cerințelor școalei secundare, e știut că in învățământul ■ nostru secundar profesează un respectabil număr de profesori proveniți din învățători — prin filiera ,,Secției pedagogice“. Toți aceștia, când au intrat în universitate și-au luat angajamentul că se vor întoarce la catedrele lor de la țară. Ori situația e tocmai asta : majoritatea din ei au ocolit-o, au fugit de ea, pripășindu-se în învățământul secundar, unde țin locuri pe care ar trebui să le ocupe alții. Prin aceasta a păgubit și învățământul primar și cel secundar : învățămăntul primar" pentru că e văduvit de cele mai bune elemente pe care le-a avut, iar cel secundar pentru că e profesat de aceste elemente, care — cu foarte rare excepții — nu pot ajunge la înălțimea cerințelor lui. Cunoaștem situația ; știm că „Lecția pedagogică“ a fost populată de cei mai de seamă tineriînvățători, dar știm iarăși că în general întreaga lor pregătire e inferioară postulatelor învățământului secundar. Inși șlefuiți în universitate, ei au rămas cu aceeași mentalitate de învățător, fără a se putea ridica la nivelul cultural, științific și educativ, al învățământului secundar. Cu un cuvânt, ei de la început până la sfârșit au fost pregătiți în spiritul școalei primare, după cum licențiații au fost pregătiți în cel al școalei secundare. Nici unii, nici alții nu sunt buni —, evident că nu ne referim la redusele cazuri izolate — decât pentru ceea ce s’au pregătit : învățătorii-licențiați pentru școala primară, lcenUații-învățători pentru școala secundară. Astfel privite lucrurile, chestiunea pătrunderei licențiaților , în învățământul primar sau a învățătorilor în cel secundar e simplă , și într’un loc și intr’altul posturile libere — se zice — sunt inexistente. Să caute și unii și alții să-și poarte calvarul lor, licențiații renunțând la intrarea lor în învățământul primar, iar învățătorii-profesori să lase libere locurile din învățământul secundar și să se întoarcă la cel primar. Atâta timp insă cât cei din urmă se cramponează de locurile pe care ar trebui să le ocupe licențiații, învățătorii nu mai au autoritatea necesară să ceară stăvilirea pătrunderei licențiaților în învățământul secundar și dacă o fac, cercurile diriguitoare au datoria să nu-i asculte. D. Șandru *