Cinema, 1965 (Anul 3, nr. 1-12)

1965-01-01 / nr. 1

•ifonierii fitcianul Cu Victor EFTIMIU despre CINEMA utor al unui număr greu calculabil de volume, abordînd toate genurile literare, academicianul Victor Eftimiu e și un adevărat veteran al scenariștilor de film. V.E.: Mă socotesc printre pionierii cinematografiei noastre. In 1911, in pauzele dintre acte la spectacolul cu „Insir’te mărgărite“ se proiectau momente filmate după un scenariu care-mi aparţinea. Am îndrăgit de la început filmul. Cînd eram copil mă duceam pe un maidan care era locul unde avea să se înalţe mai tîrziu Casa Armatei, şi urmăream pe o pînză cîteva filmuleţe de cîteva minute intercalate printre reclame publicitare, fermecat de feeria care ni se oferea. Prin 1921 am întemeiat „Asociaţia română de cinematografie artistică“ (A.R. C.A.) şi intenţionam să realizăm filme de răsunet, dar... arca noastră s-a dovedit a fi ameninţată de la început cu scundarea. Nu aveam condiţii să traducem în viaţă, adică pe peliculă, proiecte pentru care am cheltuit mult entuziasm. In general, cu filmul n-am avut noroc... Bunăoară, acum cîţiva ani am scris un scenariu „Păcală şi Tîndală.“ Un regizor tînăr, Gheorghe Turcu, a încercat să-l realizeze, dar ideia a fost abandonată. — Şi nu vreţi să mai scrieţi pentru film? V.E.: Ba da. Deşi aştept încă nişte cuvinte încurajatoare. Am scris pentru filmul animat scenariul „Păunaşul codrilor“. Prietenul Mihnea Gheorghiu mi-a mărturisit intenţia studioului de a turna un film fantastic după „Insir’te mărgărite“. Mă socotesc în stare să realizez acea proză cinematografică plină de fantezie pe care o aşteaptă regizorii. — Mergeţi la cinema? V.E.: Destul de des. După asemenea vizionări mi-am întărit convingerea că filmul romînesc are toate şansele să se aşeze printre marile creaţii ale cinematografiilor mondiale. — Aţi fost martor al romanticelor începuturi ale celei de-a şaptea arte. In acest timp aţi urmărit falsul sunet de alarmă anunţînd falsul război dintre teatru şi film. Care e părerea dumneavoastră? V.E.: Cei care au proorocit declinul teatrului, atunci cînd filmul cucerea rapid simpatia publicului au săvîrşit o eroare ! Filmul n-a periclitat condiţia estetică a teatrului. Dimpotrivă. Filmul a impus publicului o anume obişnuinţă a spectacolului. L-a învăţat pe om să urmărească fenomenele de artă : ritmic, metodic. Filmul I a adus spectatori în să- I file de proiecţie, dar şi I în sălile de teatru. El l-a scos din casă pe om. Televiziunea, în schimb, îl întoarce în cămin, îl deprinde cu spectacole facile. In plus, filmul a servit imens operei de culturalizare a tuturor popoarelor, punînd în valoare vechi capodopere ale literaturii universale, a stîrnit în noile generaţii gustul pentru texte de mult uitate. De la cinema la bibliotecă distanţa a fost, de totdeauna, foarte mică. — Ce credeţi că întîrzie apariţia marilor filme romîneşti? V.E.: Preluarea fără o prealabilă asimilare, fără procese de decantare, a unor procedee aparţinînd altor cinematografi. Trebuie să învăţăm să vorbim despre noi, să redăm spiritul poporului nostru, frumuseţea sa. încă exaltăm, pe mii de metri de peliculă, frumuseţi turistice şi nu-l aducem în cadru pe om. Orictte mirecole tehnice ar înnoi filmul, spectatorii vor aprecia în primul rînd calitatea conflictului dramatic, dinamismul dialogului (pe care în cinematografie îl vrem mult simplificat, redus la esenţe), modernitatea interpretării. Asemenea filme mi-ar place să văd. Cred că nu reflectăm exact viaţa citadină, ritmul trepidant al noilor oraşe. Mi-ar place să aud că filme romîneşti „ţin afişul“ în capitalele lumii, că actori români sunt încadraţi în galeria marilor glorii ale ecranului. Condiţii sînt. Studiourile de la Buftea am auzit că stîrnesc invidia multor cineaşti străini. — Nădăjduim, maestre, că „încurajarea“ pe care o aşteptaţi cam de multă vreme, e drept, va veni! Ea, de fapt, există: dragostea publicului care vă citeşte literatura cuprinsă în zecile de tomuri pe care le-aţi încredinţat tiparului de aproape o jumătate de secol. Adolescent, aţi fost contemporan cu filmul mut. Acum trăiţi epoca unor adevărate vrăjitorii care sporesc farmecul filmului. Vă aşteptăm cu poeme, romane, eseuri, amintiri dar şi cu scenarii de film. Gheorghe TOMOZEI 2 LA PATRU PAŞI... Eram tentaţi să intitulăm această cronică „Patru paşi încotro?“ — ceea ce ar fi fost justificat de dorinţa noastră de a explica evoluţia autorului de-a lungul celor patru filme ale sale — sau „Patru paşi înainte", ceea ce ar fi fost, cu referire la această evoluţie, exact. Am renunţat, în titlu, la adverbele propuse pentru a ne rezerva un mai amplu drept la critică, ceea ce nu înseamnă că nu suntem hotărîţi să dăm cezarului ce-i al cezarului şi lui Francisc Munteanu recunoaşterea meritelor sale. Pentru că, indiferent de rezervele critice pe care ţi le pot impune filmele lui Francisc Munteanu, trebuie să subliniem (ceea ce ne face o reală plăcere) că, de la un film la altul, acest regizor picat pe platouri direct din literatură, a făcut progrese sensibile mai ales într-o direcţie pe care la noi, s-au înscris evoluţii inegale: profesionalismul. La patru paşi de infinit este filmul unui regizor care-şi cunoaşte meseria, şi chiar dacă nu-l putem ovaţiona în totalitatea lui, el merită de numeroase ori aplauze. Povestea se desfăşoară sobru (preferăm sobru în loc de simplu) şi tocmai lipsa de încărcătură cu senzaţional şi suspensuri a dramaturgiei o face convingătoare: un comunist întreprinde un act de sabotaj împotriva maşinii de război hitleriste şi, rănit de urmăritori, se refugiază în casa unui medic. Doctorului i se pot bănui sentimente antifasciste, pe care, de altfel, şi le ascunde foarte grijuliu, soţia e o „stăpînă a casei" în sensul cel mai mic burghez şi, în fine, mai întîlnim fiica, apariţie gingaşă şi inteligentă, copil care presimte femeia şi adolescentă care ar putea ajunge la cîteva întrebări mature despre viaţa din jurul ei. Francisc Munteanu putea alege linia aventură a unei asemenea situaţii. Din fericire, cu excepţia unei percheziţii la care—fireşte eroul nostru nu este găsit, şi a finalului în care doamna doctor îl denunţă (din motive cam incerte), filmul nu tinde către efecte tari. Comunistul, Mihai, este ascuns în podul casei de fata doctorului, Ana, şi principala parte a filmului, cea pentru care autorul l-a scris şi regizat, se desfăşoară aici. Foarte sincer vorbind, mă interesează foarte puţin că situaţia aminteşte un film de Jimi Weiss; nu deranjează prea mult inconsistenţa caracterologică a doamnei doctor (tratată sumar în limitele „otravă"); nu era de cerut, neapărat, o mai nuanţată justificare a atitudinii doc-