Cinema, 1976 (Anul 14, nr. 1-12)

1976-01-01 / nr. 1

". «Filmele cu caracter istoric cer, după cum se ştie, o bună şi destul de îndelungată documentare. Dar şi cunoaşterea istoriei pe care o trăim acum necesită documentare, poate chiar mai profundă decit cea din hri­soave. Prezentul cere artistului să studieze şi oamenii — numai astfel îi va înţelege, va putea reda felul lor de a gîndi». Nicolae CEAUŞESCU Bizanţului, ea nutreşte speranţa deşartă a reînvierii imperiului distrus de turci. Ea­­ încearcă să determine unele din acţiunile domnitorului In acest sens. In fond, In lupta lor anti-otomană, ei sunt alături. Raţiunile pentru care o fac sînt altele. Toate acţiunile domnitorului, instaurarea unei domnii auto­ritare şi centralizatoare, împiedicarea În­cercărilor boierimii de fărtmiţare a puterii, sprijinirea pe tîrgoveţi, pe boierii mici şi pe răzeşi, toate acţiunile lui aveau ca scop să înlăture pericolul pe care îl reprezenta pentru independenţa Moldovei tendinţa ex­pansionistă a turcilor şi a unora dintre vecini. Pe de o parte, Maria de Mangolp, adică năzuinţa reînvierii unui imperiu apus pentru totdeauna, pe de altă parte, Ştefan cel Mare, adică domnul glorios care a reuşit cu spada sau cu diplomaţia să împiedice includerea Moldovei In sistemul politic al dominaţiei otomane. Istoria a dovedit drep­tatea politicii lui Ştefan. Mihai Viteazul .-----------------------------­----------------------------- Decebal şi Mihai, două momente pline de strălucire în lungul drum al afirmării istoriei poporului nostru Anna PELLEA, l-am interpretat pe Decebal in Dacii şi pe Mihai Viteazul. Sunt aspecte comune şi in acelaşi timp trăsături distincte in crearea acestor roluri. Aş începe insă de la aspecte mai generale. Actorul pus să dea viaţă unei figuri istorice, care a trăit aevea, despre care se cunosc mai mult sau mai puţin lucruri precise, e confruntat cu o stare spe­cială: trebuie să dea chip, trup şi glas unor personaje deja conturate în sufletul şi ima­ginaţia spectatorului. Libertatea de creaţie trebuie să treacă prin anumite puncte obli­gatorii. Căci altfel există riscul de a crea un personaj foarte bine realizat dramaturgic, dar care să nu corespundă imaginii pe care publicul o are deja despre el. Deci munca actorului pare la prima vedere obiecum limitată. Bucuria creaţiei vine Insă din căuta­re, din a te obliga să găseşti resursele pentru a Întruchipa aceste personaje aidoma imaginii existente In conştiinţa populară despre ele. Figura lui Decebal este prezentă în sufletul românilor, nimbată de legendă. Datele nu sunt destul de con­crete, ca la Mihai Viteazul, de pildă. Piatra de temelie la crearea acestui rol a consti­­tuit-o părerea şi dragostea mea de român pentru Decebal. Mi s-a părut că acest rege dac are o trăsătură dominantă, uşor de depistat şi la alte figuri marcante ale istoriei noastre, o trăsătură a poporului român: dragostea de glie. De la naşterea poporu­lui român, această dragoste de pămînt a fost cuptorul unde la mare temperatură s-a cristalizat dîrzenia — trăsătură esenţială a lui Decebal. A te organiza şi a lupta îm­potriva unei forţe ca Imperiul Roman, a reuşi să pui in dificultate această putere, a o învinge, cere o dirzenie şi o profundă legătură cu pămintu! strămoşesc. Legendă sau adevăr — faptul că Decebal a preferat robiei, moartea — iată fermentul care a dina­mizat istoria românilor. De-a lungul veacuri­lor am rezistat pe pămîntul pe care s-a format iniţial poporul român. Aceasta era viziunea mea asupra rolului, şi în spiritul acestei viziuni venea şi scenariul intens dramatic al lui Titus Popovici. Faptul că dacii au opus Romei o forţă armată coerentă demonstrează că Dacia era un stat bine organizat, de oameni care ştiau ce vor, cu o imensă putere de sacrificiu şi care aveau ce apăra. E dovedit cu actul de naş­­tare al poporului român, că noi nu am dus niciodată războaie pe alte meleaguri, am luptat numai pentru a ne apăra glia. Iar dîrzenia lui Decebal o putem găsi în atitea alte exemple, de la domnitori pînă la ostaşi, de la războaiele cu Roma plnă la luptele de la Mărăşeşti şi războiul antifascist. Toate aceste date au stat la temelia muncii mele în conturarea chipului lui Decebal. Mihai este indisolubil legat, şi istoric, şi afectiv, de Decebal. Spun asta, pentru că visul unirii lui Mihai nu era decit dorinţa de reconstituire a Daciei Felix. Trăsătura esenţială a lui mi s-a părut a fi flacăra mistuitoare a voinţei pusă in slujba unui ideal. Acest ideal al lui Mihai Viteazul a fost unirea românilor («pohta ce-am pohtit» — iată o mare declaraţie de credinţă). Am în­cercat în realizarea personajului să subor­­donez toate acţiunile, relaţiile, viaţa şi lupta lui acestui deziderat. Am vrut să interpretez viaţa lui nu ca pe ceva ce se desfăşoară la voia întîmplării, ci ca pe o viaţă calculată, bine cîntărită în fiecare gest şi acţiune. Pentru că asta l-a şi dus la vic­toriile miraculoase de care ştim. Nimic la voia întîmplării. O singură dată a greşit, increzîndu-se în cuvîntul lui Rudolf, şi asta i-a fost fatal. Pornind de la aceste date şi fireşte, de la o amplă documentare (cu durere am constatat c­ă în cronica turcească se vorbeşte mult mai frumos despre Mihai Viteazul decit am învăţat eu în cărţile de şcoală primară) am încercat să compun un personaj interiorizat la maximum. Mihai Viteazul nu e niciodată singur, e mereu cu gîndurile lui. Mi l-am imaginat ca pe un domnitor cu o inteligenţă foarte vie şi care, dacă a fost un mare luptător, un vajnic m­înuitor de arme, a fost numai pentru că asta era pana cu care se scria pe atunci istoria. Mi-l imaginez aprig, dirz, radical, neaşteptat in hotărîri, chiar in situaţii în care armele nu au ce căuta — în diplomaţie, de pildă. Dacă la Decebal am urmărit dîr­zenia de stîncă, la Mihai Viteazul am iubit şi încercat să redau acest foc interior care a călit o personalitate flexibilă ca oţelul. Ar mai fi foarte multe de spus. Mi-amintesc, de pildă, cum m-am dus, singur, într-o seară, la Călugăreni, începusem filmările, începuseră şi inundaţiile. Din sat ni s-a transmis să evacuăm tot că vine apa. Am crezut că e o glumă, Neajlovul avînd o lăţime de doi metri jumătate. Realitatea a fost că în timp de patru ore Neajlovul a avut peste patru kilometri lăţime şi vreo doi metri jumătate adincime. Mă uitam la acest cîmp întins, care pare o pajişte inofensivă, minată pe dedesubt de o mlaştină imensă. M-am gîndit la Mihai, care cunoştea atît de bine meleagurile ţării, şi am încercat să-mi imaginez emoţiile, frămintarea lui, in noaptea premergătoare bătăliei, când el miza pe ademenirea turcilor, acolo, în mlaş­tină, ceea ce ei ar fi putut foarte bine evita. Numai această reuşită li putea permite să spere într-o victorie, românii fiind nu­meric unu la zece. Ce forţă interioară tre­buie să fi avut acel om, care de fiecare dată a mizat aproape disperat pe o singură carte, în condiţii dezavantajoase, ca să reuşească să in­terneze mersul firesc al conflictelor şi să împlinească cel mai frumos ideal — Unirea. Aş mai vrea să spun despre neliniştea, frica, consumul nervos pe care le suportă un actor care are de întruchipat o asemenea personalitate. Şi aş vrea să închei cu faptul că mi-e greu sau chiar imposibil să descriu la rece mijloacele profesionale de a întru­chipa un personaj, atunci cind e vorba de Decebal sau de Mihai Viteazul şi cînd res­pectul profund şi dragostea neţărmurită faţă de asemenea figuri ale istoriei noastre sînt copleşitoare. Relativ la fresca istorică pe care cine­matografia română a hotărît s-o realizeze, mi se pare unul dintre cele mai lăudabile lucruri, o datorie firească faţă de înaintaşii noştri. E necesară, în alcătuirea ei, cea mai mare grijă. Ion MARINESCU: Am înscris in palmaresul meu actoricesc «Marele vis» de Radu Theodoru la capătul unui şir de domnitori şi personaje istorice, şir de-a lungul căruia sper că voi mai călători un timp. N-am să insist asupra sentimentu­lui de răspundere şi a emoţiei pe care o trăieşte orice actor care încearcă să aducă in faţa publicului măreţele figuri ale stră­moşilor noştri. Aş prefera să mă refer la unele aspecte critice pe care literatura şi teatrul istoric le ridică. Necesitatea istoriei ca reper de căpe^znie in manifestările de artă nu mai trebuie h» —^ Mihai Viteazul: Pentru el a fost «marele vis», pentru noi este marea realitate (Mihai Viteazul în interpretarea actorului Ion Marinescu la TV) r ---------------------V 1 I 1

Next