Cinema, 1982 (Anul 20, nr. 1-12)

1982-01-01 / nr. 1

Plecarea Vlaşinilor Obştea păstorilor români apărîndu-şi munţii pe vremea Măriei Tereza. Scenariul: Ioana Postelnicii după romanul «Plecarea Vlaşinilor» Regia: Mircea Drăgan Casa Cinci la început, de an. La Bufte Sibiu. Zi ploioasă la sfîrşit de toamnă. Ora V,30 dimi- BIU dm­­neaţa, în holul hotelului Bu- ■ II lefi I K3 levard, forfotă mare. Nu, nu !%­JfI sínt obişnuiţii turişti cu gea­! I montane şi sacoşe purtînd insemnele diverselor com­panii aeriene. Sínt ciobani cu cojoace miţoase pină în pămînt, cuşme, straiţe şi opinci. Cineva se interesează la recepţie: «Ce-i aicea dom’le, congresul ciobanilor?» Răspunsul vine prompt şi foarte documen­tat: «E o echipă de filmare. Regizorul Mircea Drăgan turnează aici Plecarea Vlaşinilor după romanul Ioanei Postel­­nicu». Cel care a întrebat nu este sigur un cinefil, altfel i-ar fi recunoscut pe Ema­­noil Petruţ şi pe Silviu Stănculescu cărora machieuza Violeta Marinescu toc­mai le-a potrivit mustăţile. De acum înainte ei se numesc Alexa şi Branga, stîlpii obştei Vlaşinilor, întruchipările binelui şi răului, a dorinţei de independenţă, de neatîrnare şi respectiv a setei de putere care merge pipă la trădare şi crimă. Intr-un colţ s-au adunat Ioana Drăgan Florina Luican, Maria Pătraşcu, Eugenia Bosinceanu cărora nu le mai pasă de si­luetă şi şi-au îngrămădit pe sub minunatele fuste şi iute în alb-negru o seamă de veş­minte groase. «Acum e încă bine — îmi povesteşte Ioana Drăgan. Să vedem ce o să facem în secvenţa execuţiei,cînd ne vor scoate afară în ger şi ne vor uda cu apă ca să ne prefacem în sloiuri de gheaţă». Cu săbiile la şold şi cu mustăţile în fur­­culiţă apar de la machiaj şi soldaţii împără­teşti (acţiunea se petrece în 1778, pe vremea Măriei Tereza). Poartă uniforme verzi cu pulpanele prinse în bumbi aurii, pălării în trei colţuri şi cămăşi cu lavalieră — toate concepute de pictorul de costume Ion Nedelcu, care, pare-se, s-a specializat in filme de epocă. Toată lumea în autocar. Mergem la Valea Sadului. Mă aşez lîngă Mircea Drăgan, ca să mai aflu cîte ceva. «Ideea principală a filmului este re­zistenţa, în cele din urmă biruitoare, a păstorilor români faţă de manevrele administraţiei imperiale de a le lua cei 18 munţi ai lor şi de a-i face vasali pe propriile lor păminturi. O altă idee e aceea că munţii Carpaţi nu au fost niciodată o barieră între cele trei ţări româneşti ci, dimpotrivă, un mijloc de unire, de rezistenţă, de comunicare. Vreau ca filmul să aibă tonul unei ba­lade, fiind bazat pe un subiect cu o epică bogată, cu personaje robuste şi cu conflicte majore pe plan social şi u­man ». Intre timp, în autocar se poartă o conver­saţie adecvată: «Cine ştie o frază formată numai din vocale?» — «Oaia aia e a ei, ai o oaie, aia e». Numai că Vlaşinii noştri aveau zeci sau chiar sute de mii de oi, aşa că pentru necesităţile filmului s-au închi­riat vreo 2 000. Din păcate, bietele dobitoace nu prea ştiu ce e disciplina la filmare: se iau una după alta ca oile, ies din cadru, se agită cînd trebuie să stea locului, stau ne­clintite cînd trebuie să se mişte etc. Valea Sadului. Cer acoperit cu nori grei, burniţează. Ora 10 dimineaţa. Pe un tăpşan între dealuri se înalţă Casa obştei. O con­strucţie solidă din bîrne şi şindrilă înnegrite de vreme. Nici n-ai zice că a fost construită cu cîteva săptămîni în urmă de echipa arhi­tectului Marcel Bogos, care n-a venit cu noi la filmare pentru că pregăteşte în Sibiu decorul următor — hanul «La mielul alb» — in localul fostei primării municipale. Soarele se încăpăţînează să nu apară spre exasperarea tuturor şi mai ales a operatorului Ion Marinescu căruia îi tre­buie racord. «Aici sîntem la dispoziţia naturii. Deunăzi am avut ceaţă de nu vedeai la un metru. Acum o să vedeţi cum se filmează pe ploaie o zi cu soare». Actorii s-au aşezat în jurul focului. Ion Pascu îl acoperă pe Mircea Hîndorean, iar Luminiţa Vătămănescu (eroina po­veştii de dragoste a filmului, în viaţa civila elevă de liceu) nu se vede. Pentru culoarea locală, nea Cioba recu­­ziterul aduce un măgar care nu vrea să şadă la cadru pînă ce regizorul personal nu-l ia cu binişorul şi-l potriveşte cu botul în nişte fîn. Şopronul este scăldat în raze de soare, deşi afară plouă cu găleata. Sosesc soldaţii împărăteşti. Alexa(Ema­­noil Petruţ)îi înfruntă cu privirile oţelite şi cu toiagul ridicat. Moment de mare ten­siune. — Luminiţo! se aude vocea lui Mircea Drăgan. Unde ţi-e gîndul? — La nunta la pom pe care o s-o filmăm mîine — recunoaşte cinstit tata prinsă pe picior greşit. „ „Nunta la pom e un vechi ritual, un fel de logodnă care se oficia fără familie şi fără martori, în faţa unui copac bătrîn, înainte de plecarea feciorilor la stînă. Dar asta e o altă poveste. Pentru echipa lui Mircea Drăgan este povestea zilei de mîine, pentru noi viitorii spectatori este doar una dintre nenumăratele poveşti pe care ni le promite Plecarea Vlaşinilor. Cristina CORCIOVESCU 4 Rămîn cu tine încă o poveste de azi, despre nişte ţărani. Scenariul: Dumitru Buznea Regia: George Cornea Casa Patru e timp etc. (un scenariu despre care se poate spune că e «la zi»!) Ea, Saveta, e mai puțin previzibilă ca personaj. Vine dintr-un sat înstărit sat de oieri, are zestre bună, e o femeie aprigă şi voluntară care aspiră la o altă condiţie so­cială; pentru început ar încerca-o (cu orice preţ) pe cea de orăşancă. Ce i se întîmplă la oraş, ce zice şi ce face ea pe acolo, sau la înapoierea în sat, iată cîteva din secven­ţele promiţătoare ale filmului pe care îl realizează regizorul George Cornea (al cincilea după Patima, Din nou împreună. Am fost şaisprezece şi Calculatorul mărturiseşte). Scenariul e scris de Du­mitru Buznea, ziarist cu care George Cornea a colaborat şi la Din nou împreună (dacă vă amintiți, era vorba tot de lumea satului contemporan). Filmările merg snur, «incredibil dar totul e la îndemînă», spune regizorul. In film: satul Marginea; la filmare, comuna Balo­­teşti. in film: sfîrşit de toamnă; echipa fil­mează la sfîrşit de decembrie secvenţele în ordine cronologică (dacă va ninge se introduce în scenariu o ninsoare timpurie şi gata «racordul»!). Singura grijă a echipei este să se noteze exact «vorbele» de la filmare. Pentru că dialogurile se mai ajus­tează din mers. «Ce-aţi spus cînd aţi închis uşa?» «Nimic, am spus «hai!». «Păi «hai»-ul ăsta trebuie notat. Altfel ce facem la post­­sincron?» El, Alexandru Machidon, este Florin Zamfirescu. A mai făcut roluri de ţăran în cele 12 filme cîte numără filmografia sa, dar Machidon i se pare un rol generos pen­tru că «e un tip activ confruntat cu o situa­ţie dificilă — găseşte satul ca un vulcan care clocoteşte şi el trebuie să canalizeze acest clocot». «Saveta — declară Dana Dogaru, in­terpreta ei — e primul rol mai important pentru ecran, deşi pot număra cam 11 apa­riţii pînă acum în filme. E un rol interesant, pentru că numai aparent poate fi etichetat drept negativ; de fapt,are şi fete bune şi fete rele, e o femeie zdravănă, autoritară, nu se dă bătută cu una cu două. Cred că mi se potriveşte. Trăiesc şi o premieră, filmez prima oară pe cal...» Alte roluri şi interpreţii lor: un secretar de partid, intransigent (Octavian Cotes­­cu), un preşedinte CAP nu lipsit de umor (Sebastian Papaiani), un cuplu de tineri pandant la perechea principală (Valeria Sitaru şi Dinu Manolache), un escroc de la oraş (Amza Pellea), un şef de restau­rant dubios, «domnul René», (Constantin Diplan), un şef de fermă «lasă-mă să te las» (Dan Damian). In echipa de filmare consemnăm trei debuturi: operatorul Sorin Ilieşiu («cea mai mare temere? Să nu-l fac de rîs pe Vasile Vivi Drăgan, operatorul de la care am învăţat mult în timp ce eram asis­tent de imagine»), Desdemona Lozinschi, autoarea costumelor şi Nicoleta Tudora­­che, directorul filmului. Cuvîntul entuziasm are alte sinonime la o filmare, mai ales cînd e vorba de debut: concentrare, solicitu­dine, omniprezenţă şi mai ales dragoste pentru film. Roxana PANĂ Clasica întîlnire dintre El şi Ea. Diferenţele specifice — esenţiale — încep de la în­cărcătura de suflet şi gînd pe care o aduce fiecare cu sine în momentul întîlnirii, de la ce aşteaptă unul de la celălalt, şi mai ales de la timpul şi locul acţiunii. Rămîn cu tine, vă daţi seama după titlu, e ceea ce ne-am obişnuit să numim un cinema atît de simplu şi de atotcuprinză­tor: «o poveste de dragoste». Se întîmplă azi într-un sat din Subcarpaţi. El (Alexandru Machidon, chiar aşa îl cheamă în film) e un ţăran cum mulţi am vrea să fie. Nu dă în ruptul capului satul pe oraş şi face tot ce-i stă în putinţă pentru prosperitatea consătenilor săi. Şi sînt multe de făcut, pentru că fostul şef de fermă (în locul căruia e numit acest tînăr Machi­don) lăsase totul în paragină, recolta putre­zea pe cîmp, însămînţările nu se făceau la Unul din ei vrea să plece. Care? Unde? De ce? (Dana Dogaru şi Florin Zamfirescu în Rămîn cu tine)

Next