Clopotul, iulie-septembrie 1971 (Anul 27, nr. 3172-3250)
1971-09-19 / nr. 3241
CLOPOTUL • PAGINA 2 LITERATURA ȘI SPIRITUL DE PARTID de ION ISTRATI Evident Și firesc lucru, propunerile de măsuri prezentate de tovarășul Nicolae Ceaușescu pentru îmbunătățirea activității politico - ideologice din țara noastră, ca și ideile extrem de valoroase ce se desprind din Expunerea făcută la consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și social - culturale au avut și au darul de a ne da răspunsuri clare la o seamă de mai vechi și fundamentale meditații asupra rostului și modalităților scrisului nostru artistic. De altminteri, încă la întîlnirea sa din 10 februarie curent cu oamenii de artă și cultură, secretarul general al partidului nostru a arătat că „cine vrea, într-adevăr, să fie un artist mare, care să rămînă veșnic tînăr, cine vrea ca opera sa să intre pentru totdeauna în patrimoniul culturii, trebuie să bea din apa limpede, răcoroasă și înviorătoare a acestui izvor (viața și munca eroică a poporului nostru, a constructorilor socialismului, n.n.), să soarbă din seva continuu tînără și viguroasă a spiritului poporului nostru, a măreței sale activități creatoare". Acest îndemn înțelept, ca și sublinierea altor importante sarcini care stau în fața obștei noastre scriitoricești, nu numai că reliefează, o dată în plus, existența în aria literaturii actuale a unor relații directe, de strictă interdependență, între diferitele aspecte ale producției materiale și ale celei spirituale dar dezvăluie laturi și esențe noi ale complexului fenomen social - suprastructural al creației artistice care merită a fi puse din plin în lumină, ca unele care capătă înțelesuri mereu proaspete și tot mai pregnannte. Incontestabil, în permanenta noastră ascensiune spre cotele de prestigioasă spiritualitate ale culturii universale, avem deja înregistrate, in afară de atîtea celebre opere ale clasicilor români, și nu puține veritabile succese mai recente care țin de solul fecund și de climatul fertil al contemporaneității noastre socialiste. După cum, eflorescența generală sub semnul căreia se dezvoltă multilateral scrisul artistic actual mărturisește adevărul că, în sfertul de veac postbelic pe care l-am parcurs, dar, mai ales, în anii mai din urmă, grădina literelor noastre, cu diversitatea ei de stiluri, e mult mai inspirat, mai modern și mai competent cultivată. Fără să alunecăm nicidecum spre concluzii de factură idilică în aprecierea acestei situații de ansamblu, trebuie să nu uităm că la baza valorilor reale ale operelor lirice, epice sau ținînd de genul dramatic scrise, de exemplu, în ultimul deceniu, ca și, desigur, la baza celor mai izbutite lucrări de istorie, de teorie de critică literară semnate atît de autorități consacrate, cit și de foarte mulți tineri, unii dintre ei debutanți de certă vocație, s-a investit, în mod franc, de către creatorii respectivi, forța însuflețitoare a unei trăsături esențiale, specifice și coordonatoare a literaturii umanismului nostru socialist și, anume, spiritul partinității. Desigur, este vorba, în esență, de caracterul artistic al partinității realizate, de bună seamă, în mod estetic, după legile de guvernare ale frumosului. Asta înseamnă că, angajat, prin condeiul cu care, de fapt, se adresează și vorbește cititorilor în numele concepției celei mai înaintate despre lume, societate și gîndire, scriitorul român de azi — ca unul care are îndatorirea civică și patriotică să cunoască bine coordonatele de dezvoltare ale societății noastre socialiste, ca și natura și sensul inovator al adîncilor transformări de conștiință intervenite în psihologia semenilor săi, — este și se simte sincer obligat să ne ofere, în creațiile sale, o astfel de întruchipare a anumitor idei, simțăminte, dispoziții, emoții și idealuri incit toate acestea să poată fi percepute concret senzorial și de ceilalți oameni, pe aceeași bază sau în același fel în care noi toți percepem obiectele și fenomenele existente in realitatea socială și în natură. Solidari cu istoria eroică și cu geografia spirituală a patriei, cu mutațiile structurale petrecute în societatea noastră contemporană, ca și încrezători în destinația pe care ne-o rezervă viitorul, cei mai însemnați poeți, prozatori și dramaturgi au meritul de a se reflecta astfel anumite legități ale lucrurilor și fenomenelor privite în ceea ce ele au avut și au mai fundamental și mai semnificativ și judecîndu-le in unitatea lor dialectică, fapt care a conferit partinității socialiste a operelor acestora un bogat fond ideatic și o puternică forță de emoționalitate. E limpede astfel că manifestîndu-se cel mai plenar și mai eficace în domeniul propriu al unității organice a artei umanismului socialist cu practica de fiece zi de perfecționare a construcției noastre socialiste, partinitatea marxist - leninistă a creației literare nu își propune să ne procure, prin temele, prin ideile, prin problematica și subiectele ce se abordează, un joc gratuit, o plăcere estetică de tip hedonist, epurată de orice fel de orientare ideologică și de eficacitate concretă socal-istorică. Ea are în vedere mult mai mult, reușind ca, în afară de cunoașterea și contemplarea de ordin estetic, să îmbine armonios rostul artistic cu cel al finalității de natură etică, ceea ce constituie o modalitate în plus ca lumea să aibă astfel putința de a deveni socialmente mai bună, mai desăvîrșită. Optînd, pentru acest rol nobil și pentru acest deziderat al creației noastre literare, trebuie să menționăm că mai există autori ai unor cărți sau plachete de versuri sau semnatari ai atîtor proze câteodată ilizibile și atîtor bizare piese de teatru care se editează sau se montează uneori cu lipsa responsabilității spiritului critic, care nu izbutesc să acorde respectul literar cuvenit spiritului partinic la care ne-am referit. Nu încape îndoială, incoerența, cîteodată cu explicații patologice și, în orice caz, fără dram de sugestivitate a versurilor vizate , prozele pripite și torturate nu numai în ordinea lor formală, dar și submediocre prin precara lor substanță inferioară, tentațiile refularde spre senzualitatea fiziologică sau spre concupiscența maladivă cărora, din exces de zel pseudocompetitiv, le cedează poeți cit se poate de tineri, dar și din cei mai de mult afirmați toate aceste sofisticate ingrediente, toate aceste produse reziduale de inflationism literar lansate cîteodată pe piață, fie pe criterii ce țin de apetențe pur materiale — toate aceste eresuri pasagere nu au nimic comun cu spiritul înnoitor al veacului in care trăim, cu universul omenesc inedit pe care ni-l conferă tuturora victoriile socialismului, cu dinamica idealurilor pe care le avem. Aparținînd artei angajate, militante și active și dispunînd de mijloace proprii și independente pentru educația estetică și configurarea fizionomiei morale a poporului, creația noastră literară de azi este capabila ca, prin mesajul, prin temele și prin procedeele ei variate să slujească țelurile pentru care luptăm și care așează actul creator ca atare în cea mai intimă familiaritate cu necesitățile, cu pretențiile și gustul publicului cititor, cu cultivarea patriotismului și internaționalismului, cu cauza dreaptă a umanismului și a păcii în întreaga lume. CLOPOTUL CULTURAL-ARTISTIC _____________________ MIHAI MUNTEANU --------------------- Toamna Iar vine toamna ca și-n alte dăți cu joc de frunze galbene-n șosele, cu munți ce oglindesc singurătăți, cu cer înalt, împovărat de stele. Iar vine toamna cu deplinul rod , coșarcă poartă, plină ca de toate , știuleți de aur ea aruncă-n pod și vinu-i fierbe-n buze, cît mai poate. De cîntec tînăr cîmpul este plin și fetele sînt harnice albine ; plutesc în vînt miresme de pelin și berzele se duc în zboruri line. Părîu-a prins o pojghiță de argint și pești aruncă sulițe în soare — și peste cîmpuri ample e-un colind , și zi și noapte se aud tractoare. Duminicile-s pline de cîntări — trec nunțile cu zvon și bucurie și-i plin de freamăt pieptul acestei țări în toamna cea bogată, aurie. 1 90 de ani de la nașterea lui G. Bacovia Un stră-strămoș de-al tatălui meu pe nume Nicolae Biberi a fost dascălul de școală primară al lui Bacovia. Intim,plarea nu m-ar fi tulburat pentru totdeauna dacă ar fi rămas singulară de-a lungul devenirii mele. Copil prin 1940 colind după aproape 40 de ani același nemișcat rai de tîrgoveți și negustori, aceleași măhălăli care înaintau încet în ciulinii cîmpului Poștei, la marginea pîrîului Negel. E vremea cînd încă nu-mi dau seama de coincidențe, cînd singura poezie este copilăria dar nici asta nu știu. Ca prin vis îmi amintesc de ruina abatorului, o șandrama de scînduri din care răzbat cu violență răgetele animalelor sacrificate. Nu observ că gîrla morii este însîngerată, locul meu de scaldă este în amonte de abator la ștrandul celebru Trei calici. Iarna mă abăteam rar prin acele locuri să privesc casantele oglinzi de gheață, maghernițele părăsite după inundații, este cel mai obscur și pauper cartier al târgului. Terifianta imagine Plină-i zăpada de singe animal Și corbii se plimbă prin singe ... și sug, se dezvoltă traumatizant la mai puțin de 300 de metri de casa părintească. Corbii copilăriei mele sînt puii bătrînilor corbi ai lui Bacovia. Mi se pare ciudat, cum, totuși, în poeziile sale poetul a evitat imaginile cu fierari și potcovari care roiau în aceeași periferie ; acolo sînt ateliere afumate, strigăte vitale și îndemnuri spre ucenici să fixeze mai bine în chingi boii și caii căruțașilor, mai ales joia, cînd era zi de tîrg. Pe acestea toate mi ie-am întipărit bine și definitiv în memorie fără să știu la ce-mi vor folosi vreodată. Am prins apoi, pe vremea mea, o circiumă „La Morițoaia" unde tata mă trimitea să cumpăr sifoane, în același șir de case cu ușa la stradă ca și a poetului. Afară, lângă intrare, se sula grătarul cu puterea lui de a inunda mahalaua cu mirosuri de carne și usturoi. Acum nu mai există decit amintirea sau șansa ca Bacovia să fi scris acolo seară tristă la una din mesele de lemn. Tatăl meu a intrat de nenumărate ori la „Morițoaia“ și îmi povestește abia acum, că l-a cunoscut pe Bacovia. Cît am fost copil a găsit că e suficient să mă trimită după sifoane lăsîndu-mi pentru mai tîrziu să descopăr singur tulburătoarele coincidențe. Poate că mi-a făcut, fără voia lui, un bine. In 1906 Bacovia se mută pe fostul bulevard, astăzi Calea Moinești și cît de curînd strada George Bacovia. Nu știu cum să spun dar pe toate aceste trei străzi care sînt una singură le vedeam în fiecare zi de iarnă, aici era Valul lui Ifrim, numele unui bătîn din chiar vîrful dealului ce ne servea la săniuș. Există apoi strada Neagoe Vodă și strada Băncii care mă scoteau din mahala spre centrul orașului și care erau căile zilnice ale poetului spre gimnaziul liceu, cimitir). Ei bhipeam convingerea că trebuie să fi deschis aceleași uși ale școlii absolvite de amîndoi la o distanță respectabilă de timp, cu medii excelente la desen și gimnastică. Acolo unde critica literară descoperă o inumană armonie spectrală și ritmică, mă refer la Amurg antic, eu uit de poezie și mă trezesc prin anii '40 cînd văd pentru prima dată păunii din opulentele grădini costisitoare ale industriașului Filderman, proprietarul unei fabrici de postav și al unei mori de artă cu rubine care, ne explică Gr. Grigorovici în Bacăul din trecut și de azi, apărută în 1934 (chiar anul nașterii mele) „produce toate calitățile de făină de grîu fiind înzestrată cu cele mai perfecționate mașini în arta măcinișului“. Citez pentru că aceste lucruri se vor afla mai tîrziu. Numai opt clădiri separă noua locuință a lui Bacovia de Havuzul din spatele palatului mort, alb și fantomatic în orchestrația păunilor nocturni. Versul Amurgul pe lebede pune culori este o invenție rafinată a poetului care intuiește valoarea cromatică a roșului pe alb - imaculat. Orice culoare adăugată păunilor ar fi fost, ne dăm seama, o luare în derîdere a lucrărilor firii. Statuile (și ele) albe (care) privesc. Albe visînd cu — un aer ce plinge ■— au rezistat mutilate, în grădina părăginită, mult după al doilea război. Este vremea cînd, tînăr licean, se privesc cu o indiferență condamnabilă. Nici un jind nu-mi arde sufletul de a fi trăit și eu printre ele, altfel decit în mahalaua mea suficientă. Trec totuși zilnic printre cioburi și aripi de amorași de marmură care se pulverizează pe măsură ce se reîncheagă pentru eternitate în Amurg antic. Și pentru că sfîrșitul acelor lucrări în piatră este pulberea, inspir această pulbere zilnic. O păstrez pe undeva cimentată în oasele mele de licean inconștient dar silitor. Mie îmi venea pe atunci foarte ușor să trăiesc în provincie pentru că nu eram sensibil. Fanfara cîntă în grădina publică pentru coconi și domnișoare și o dată pe săptămînă casc gura la alămuri cum face toată lumea din jurul meu ; nimic funebru. Valurile Dunării, castanii sînt castani, perechile nu sînt amanți, pietrișul mărunt scîrție sub pași, este chiar vreme de război cînd mătasea sintetică urcă la damne pînă la genunchi... Bacovia a trecut pe aici acum 25 de ani luînd cu el totul, nelăsîndu-mi nimic, doar persoane care au îmbătrînit, marionete. Văd doar corbii, alții sau aceiași, care înnegresc vîrful copacilor toamna, cum mi-i amintesc cu precizie și în grădina lui Colivan pe care poetul o cunoștea. Sunt corbii lui de carne nu de cuvinte ca la Tradem. Sunt corbi pe care îi împușcau vînătorii , și unul dintre vînători a fost chiar tatăl meu. Am pus și un pariu pierdut, susțineam că sîngele lor e negru. In Toamnă sunt cîteva versuri care mă ajută să-mi amintesc cu o megalibă forță de evocare sunetele vii dar pline de melancolie ce pluteau ca o supra - materie pe inserarea mădălăii mele. El a cristalizat parcă pentru mine. Gorniștii, în fund, la cazarmă, care se aud și astăzi după 50 de ani, pe dealurile fostei comune Călugăra, azi Măgura, cu al lor bucium de alamă. Da, acele lungi jelanii, dealurile cu iarbă albastră, lătrăturile tot mai stinse ale dinilor, vocile prin grădină ale vecinilor, fumul frunzelor amar și piperat m-au neliniștit ca-n preajma unei atingeri universale. Am sentimentul frust că mă culcam înățîșînd această convingere poetică pieritoare o dată cu zorii. Deseori plec în ceată cu alți liceeni de-a lungul pîrîului Negel, mă cațăr în salcîmi pe aceleași crengi eu Poetul și mănînc flori dulci, mi se vorbește cu frică despre fostele inundații, sînt chiar martorul cîtorva revărsări violente ale acestui murdar și nărăvaș pîrău, grădina mi se umple de apă, igrasia atacă pereții dar nu scriu poezii și cresc înainte vegheat de catedrala care îe uită în zări cu turnul sever și trufaș. Viața nu se mișcă decit în găoacea ei secretă, fug la iarmaroc ciubuce roz și lipicioase, atracția muștelor, de la un negustor care îmbătrînește pe ulița plină de fin și coceni, și privesc iarăși indiferent Cum ninge repede apoi încet și nu știi cît timp mai trebuie de-acum... Vara mă duc la bunica mea Zoița și pentru a ajunge la ea trec podul de peste Siret ca altă dată Poetul în drum spre Bogdănești. Peisajul este nisipos - asiatic, larg și adînc, un strigăt eliberat deasupra apei tulburi se aude la mari depărtări. Podul nesigur, vibrează ,se clatină, , pilonii sînt șubrezi, caii se sperie, dar o dată parcurs, liniștea violacee desenează conturul codrilor și al ogoarelor. Acest ținut se vede bine după ploaie din turnul bisericii Precista clădită de fiul lui Ștefan. Intîrziind o noapte în turn Bacovia vede firesc cum Străbunii trec în piscuri violete, depășind viziunea contemporanilor. Văd acest violet repetat dar nu știu ce înseamnă fiindcă merg la bunica mea, îi duc untdelemn, zahăr și alte mărunțișuri de dugheană. Urmează apoi să cunosc Gherăeștii cu cele două paralele șiruri de plopi, coridoarele reci ale Școlii Normale și prematur, crîșma „Leonoaiei" ; poetului îi venea ușor s-o frecventeze coborînd pe strada Băncii pînă la intersecția acesteia cu Neagoe Vodă, cale desfundată și întunecoasă unde părea a se întîmpla mereu o mare dandana. Nu este exclus să fi călcat în acele vremuri exact peste tiparul tălpilor lui Bacovia. Cititorul va înțelege că toate aceste coincidențe sunt absolut întîmplătoare dar pot constitui izvorul unei halucinante emoții. Fiu al acelorași peisaje îmi dau seama că poetul chiar trăind în paradis nu s-ar mai fi putut lepăda de patimile provinciei ; rănile sunt adînci și distructive. Dar eu n-am auzit de Bacovia ca ființă umană, mi-am dat seama doar de un climat cu acest nume, în care am copilărit fericit. Există o stare infernală Bacovia relevată nouă și de aceea poetul se numește astfel. Acum, cînd îmi vin în minte straniile coincidențe povestite mai sus, din care amănuntele mele biografice trebuiesc extirpate, îmi dau seama. OVIDIU GENARU VXXXVSXXXXXXXXXXXXXXXVVVCVXXXXXXXXXXXXXXXVSXXXXXXXXXVXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXYVXXXXXXXXVPE URMELE POETULUI vXXXXXXXX\N\>OCVXXXXX\VXXXX\XXXX\\XXXX\XX\XXVS\XXX>\XXXXXXVXXXXXXXXXXXX\VXXXXXXVSXXVVV GEORGE LUCA Chipul tâu Chipul tău l-am săpat în lemnul alb al porții, deschis spre jilțurile munților... mlădițele tinere s-au făcut stejari cu dor de păduri fragede și nase tulnice ișnitoare, spărgînd crusta aurului — oșteni purtînd cușme din moarte crîncenă se-ntorc transformate in fluturi și aripile lor ne ating fruntea și ochii cei de livezi cu fructe crude. O, chipul tău l-am săpat in trupe să poartă, pe oale de lut, ciuturi de lemn și oțelul vibrind... Noul roman al prozatorului Petru Popescu a suscitat încă de la apariție interesul manifest al criticii. Revista România literară a dezbătut în cadrul unei mese rotunde, la care au participat nume autoritare în critica noastră literară, problemele principale ale cărții. Așa cum sublinia cu acest prilej G. Dimisianu, actul însuși al luării în considerare a unei anumite cărți înseamnă „aprîorie**, recunoașterea meritelor autorului acesteia. In cazul lui Petru Popescu argumentele oferite de discuție validează opțiunea ca atare a revistei și ridică, pe de altă parte, cîteva din liniile de forță ale romanului sau. După Prins, Dulce ca mierea e glonțul patriei reeditează în altă ordine de idei și un succes de public. Autorul ambiționează și de astă dată tratarea temelor mari, capitale, ale existentei. Mărturisirea de credință cuprinsă pe coperta doua pledează pentru această obserație. „Un roman de dragoste poate fi pariul cel mai greu pe care îl cîștiga un romancier față de sine. Căci, în condițiile vieții moderne, atitudinea erotică devine un simbol al caracterelor, o proiecție semnificativă a destinului individului. Istoria care tună în jurul unui cuplu, rozîndu-l în acțiunea ei de val mereu prăvălit pe un țărm, își pășește filozofia în felul în care se luptă cu sentimentele mari și obligatorii. Dar, pentru scriitorul adevărat, viața care răbufnește în oamenii tineri, nu poate fi decît o picătură de istorie. In fond, războiul și iubirea, Iliada și Odiseea sunt alta expresie a echilibrului dintre Thanatos și Eros. Iar în aceste subiecte gigantice romancierul trebuie să sculpteze viața de emoții a fiecărui om care îi citește“. Acțiunea cărții se petrece în mediul urban al Capitalei (amintim aici consecventele și întrucîtva prezumțioasele afirmații ale autorului privind proza de inspirație citadina — consemnate de regulă în presă). Romanul debutează de altfel, în stil balzacian, cu o descriere a Bucureștiului, cadrul în care este plasată drama cărții. Izul de scleroză urbanistică, păstrătoare a tradiției, conservînd în acvariile străzii și caselor tipuri și caracterele aureolate de patina vremii, este handicapat lingvistic, prin formidabila dezinvoltură cu care autorul abordează realitatea. Imediat ne copleșește senzația de curgere, de devenire perpetuă. Rareori un autor reușește, grație proliferării verbale, să transmită cu atîta măiestrie o atitudine sau să-și „exprime“ atît de convingător — sub raport filozofic atitudinea prin stil. Stilul înseamnă — în cazul autorului în discuție — pînă la un punct, atitudine față de adevărul vieții. Cum s-a mai observat poematizarea, evocarea lirică ne amintește de debutul său sub specia poeziei. . Sîntem introduși pe neașteptate in acțiune, descrierea nu trenează, ea progresează pe planuri diverse, implicînd sensurile profunde ale istoriei și, la un moment dat, constatăm că autorul ne prezintă primul din „compartimentele cărții“, cazarma. Stagiul militar este de fapt pretextul „conflictual“ al romanului. Pentru că se află sub arme, neputînd abdica de la această îndatorire primordială, obiectivînd, deci, prezența sa în atare conjuctură, eroul va încerca, din această perspectivă (știind pe de altă parte că el este absolventul facultății de istoric, deci nu are o licență întîmplătoare, oarecare) să interpreteze datele realității. Trei sunt direcțiile acestei atitudini : unchiul Nicu, reprezentat al generației care a trăit războiul — simbol didactic — Laguna, ca prezență iremediabilă, antipod al lui Thanatos și semnificant pentru Eros, și cazarma însăși, cu virtualitatea ei belicoasă, existînd doar ca posibilitate de pendulare dramatică a eroului între celelalte două ipostaze : semnificația „erotică“ echivalînd cu viața, și latura „tragică“ (ale cărei relicve — mărturii sunt prietenii unchiului Nicu, supraviețuitorii masacrului). Lipsită de articulațiile faptice care să susțină intențiile autorului, cartea nu se realizează pe deplin, de unde, pe alocuri, sentimentul insinuant al facilități, ceea ce i-a făcut pe unii comentatori să vadă în autor un alt Cezar Petrescu. Dincolo de unele aspecte contradictorii, "Dulce ca nuerca e glonțul patriei revendică esentalele calități românești : știința matură a structurii și interpătrunderii capitolelor, scriitura modernă, cu nou (în ciuda „aiurii“ clasice, tradiționale a romanului), lăudabil dexteritate a frazării, evocarea cu o elevată vocație a cadrării acțunii, problematica majoră, cu vădite implicații în contemporaneitate. Toate acestea obnubilează carențe pricinuite de graba tinerească a unui autor al cărui talent constituie de acum o certitudine în continuă consolidare. Petru Popescu se pare că și-a făcut chiar un public al său, ceea ce, pentrun autor la numai 27 de ani, este, dar nu lucrul cel mai important pentru evoluția sa ulterioară, măcar o condiție necesară „autocenzurării“ fructificabile. IOAN LAZAR NOTE DE LECTURĂ „Dulce ca mierea e glonțul patriei“ PETRU POPESCU li I Curier literar I sub Gh. Petrescu — Dorohoi . Poeziile, raport tematic sunt interesante. Realizarea artistică nu e la nivelul stemei, iată un exemplu : „Tu porți pe frunte steaua nemuririi / Scut al celor ce muncesc / Pentru-un trai mai omenesc / Republică tară a-nfrățirii“. Valeria Țopa — Dorohoi . Plină de lirism „Moartea visului“. Din celelalte, mai aproape de publicare mi s-a părut „Istorie cu datini“ și „Poemul soarelui“, în ciuda unor ecouri labișiene, pe care, cu timpul, va trebui să le elimini. Mai trimite. Titi Isaincu — Santa Mare s Sunt semne bune. Mai trimite. Aurel Captari — Cristinești : Din ce ne-ai trimis n-am putut reține nimic. Neacșu H. ^ Citez din „Noapte și foc“ : „În măduvă de-ntunerec / Prin f frinze-ncîlcite de plop“ ...etc., etc. „ Nu publicăm astfel de poezii încîlc c**c‘ a Olimpia Denciulescu . Mai trimite. I Gh. Enăchescu î Cînd ai drum prin fi Botoșani, treci pe la redacție. N. C. Bacovia — protestatarul Cînd se năștea la Bacău. In 4/17 septembrie 1881, George Vasiliu, cel ce avea să devie mai tîrziu George Bacovia, epoca Înregistra un fenomen de radicalizare socială atit In lumea satelor, unde fierbeau răscoalele țărănești, cit și în lumea orașelor, unde mișcarea muncitorească. In plină organizare, lua un avânt impetuos, încetinit Intructiva de trădarea generoșilor, dar izbucnind, după aceea, Încă din prima decadă a secolului nostru, cu și mai multă vigoare. In planul literaturii, acum apare revista Contemporanul, care pregătește terenul pentru o poezie angajată și izbucnește polemica Maiorescu - Gherea, ultimul definind conceptul de artist proletar. Bacovia se simte atras de la început de poezia socială, protestatară. Simbolist ca structură poetică, el va implica protestul Împotriva orânduirii și culturii burgheze In Însăși viziunea artistică prin exprimarea acelui urît citadin și burghez, prezent ca un element dizolvant In toată lirica lui. Deși apare In 1916, și se impune abia după război, cind In 1923 e premiat de către Ministrul Artelor, volumul Plumb e scris Încă din primii ani ai veacului nostru. In 1902 Bacovia scrie poeziile Plumb și Lacustră, în 1903, poezia Liceu (cimitir al tinereții mele) In 1907, Serenada muncitorului. Vorbind undeva despre Bacovia, Nicolae Manolescu afirmă că dintre poeții români, el e singurul care s-a coborât în infern . In infernul lumii burgheze, al moralei ei, al uricului, am adăuga noi. Intr-adevăr, bacovianismul reprezintă o stare de spirit, o reacție a conștiinței umane ultragiate. Si Eminescu se coborîse în infernul aceleași lumi, aflate însă la un alt stadiu de evoluție. Dar dacă el își exprimă protestele în tonurile mînioase și necruțătoare ale diatribei și pamfletului poetic, Bacovia, mentinindu-se in orizonturile unui lirism personal, reacționează cu oroare și cu dispreț, denuntînd în imagini necruțătoare, nu atit lumea cu racilele ei, cit mai ales reflexele acestei lumi, In condiția artistului, In Însăși condiția umană. Dacă In Serenada muncitorului poetul e în situația de a-și explica Însăși cauza dezumanizării la care e supusă umanitatea — exploatarea —, Întrezărind profetic acea „aurorăîngrozitoare“ pentru exploatatori — revoluția —. In majoritatea poeziilor sale lipsește Înțelegerea clară a cauzelor acestei dezumanizări. Pofta verbului bacovian se arată însă cu toată vigoarea în zugrăvirea consecințelor morale și spirituale, ce decurg din rânduielile lumii burgheze. Bacovia n-a devenit un poet revoluționar, mai Iutin pentru faptul că asupra conștiinței lui în plină formare, acționează marasmul și neîncrederea, specifice epocilor de criză revoluționară. Trădarea generoșilor determină intrarea în derută a multor artiști, care fie că se însingurează, fie că, mai slabi, expiază în cultura oficială. In al doilea rlnd, sensibilizată și de o boală incurabilă, In acea vreme, conștiința lui poetică nu era una de vatos, ca de pildă a colegului său de generație, Goga. Păstrându-se Insă In orizonturile unui lirism intim, Bacovia a infuzat acestui lirism, toate elementele în stare să demaște o realitate, nu numai subiectivă, interioară ci și obiectivă, exterioară, socială. Nu numai conștiința e bolnavă, într-o lume hlbă și ostilă, ci însăși natura, lucrurile, timpul. Intr-un studiu (Reliefarea motivului în poezia lui G. Bacovia) publicat in Studii de poetică și stilistică (Ed. pt. lit. 1966), Sanda Golorentia Eretescu sublinia că deși cuvântul bolnav apare numai de șapte ori în poezia bacoviană, există altele 246 cuvinte care denumesc boli sau „Ipostaze morbide" și care „pot domina cu ușurință un volum de 207 pagini, în care Înseamnă că revine în medie 1 cuvânt din sfera bcală pentru fiecare pagină“. întreg acest timp semantic, alcătuiește, în sens simbolic, o viziune de demascare a unei lumi, a unei orinduiri. Protestul nu se constituie în mod direct, ci indirect. Poetul urmărește să trezească în sufletul cititorilor săi oroarea și, prin oroare, revolta dezaprobarea. Procedeul e baudelairian și, din acest punct de vedere Bacovia își recunoaște în autorul Florilor răului un Înaintaș și un model. Primele două decenii ale secolului nostru constituie o generoasă etapă de afirmare a poeziei sociale, prin Goga, Arghezi, Bacovia. Dacă temperamental, Bacovia e un clorotic și un senzitiv, ca forță lirică el completează acest triptic, ca o stea egală, de aceeași primă mărime. Bacovianismul ca și arghezianismul, a devenit un climat poetic, fără de care Însăși poezia noastră dintre cele două războaie mondiale nu s-ar fi putut constitui, in alcătuirile ei majore, cu statut de universalitate. Bacovia e unul dintre marii sufletului românesc. LUCIAN VALEA DESENE DE ARISTOTEL VASILIU