Clopotul, iulie-septembrie 1971 (Anul 27, nr. 3172-3250)

1971-09-19 / nr. 3241

CLOPOTUL • PAGINA 2 LITERA­TURA ȘI SPIRITUL DE PARTID de ION ISTRATI Evident Și firesc lucru, propunerile de măsuri prezen­tate de tovarășul­­ Nicolae Ceaușescu pentru îmbunătățirea activității politico - ideologice din țara noastră, ca și ideile extrem de valoroase ce se desprind din Expunerea făcută la consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și social - culturale au avut și au darul de a ne da răspunsuri clare la o seamă de mai vechi și fundamentale meditații asupra rostului și modalităților scrisului nostru artistic. De altminteri, încă la întîlnirea sa din 10 februarie cu­rent cu oamenii de artă și cultură, secretarul general al partidului nostru a arătat că „cine vrea, într-adevăr, să fie un artist mare, care să rămînă veșnic tînăr, cine vrea ca opera sa să intre pentru totdeauna în patrimoniul culturii, trebuie să bea din apa limpede, răcoroasă și înviorătoare a acestui izvor (viața și munca eroică a poporului nostru, a constructorilor socialismului, n.n.), să soarbă din seva con­tinuu tînără și viguroasă a spiritului poporului nostru, a mă­reței sale activități creatoare". Acest îndemn înțelept, ca și sublinierea altor importante sarcini care stau în fața obștei noastre scriitoricești, nu nu­mai că reliefează, o dată în plus, existența în aria literaturii actuale a unor relații directe, de strictă interdependență, în­tre diferitele aspecte ale producției materiale și ale celei spirituale dar dezvăluie laturi și esențe noi ale complexului fenomen social - suprastructural al creației artistice care me­rită a fi puse din plin în lumină, ca unele care capătă înțe­lesuri mereu proaspete și tot mai pregnannte. Incontestabil, în permanenta noastră ascensiune spre cotele de prestigioa­să spiritualitate ale culturii universale, avem deja înregis­trate, in afară de atîtea celebre opere ale clasicilor români, și nu puține veritabile succese mai recente care țin de solul fecund și de climatul fertil al contemporaneității noastre so­cialiste. După cum, eflorescența generală sub semnul căreia se dezvoltă multilateral scrisul artistic actual mărturisește adevărul că, în sfertul de veac postbelic pe care l-am par­curs, dar, mai ales, în anii mai din urmă, grădina literelor noastre, cu diversitatea ei de stiluri, e mult mai inspirat, mai modern și mai competent cultivată. Fără să alunecăm nici­decum spre concluzii de factură idilică în aprecierea acestei situații de ansamblu, trebuie să nu uităm că la baza valorilor reale ale operelor lirice, epice sau ținînd de genul dramatic scrise, de exemplu, în ultimul deceniu, ca și, desigur, la baza celor mai izbutite lucrări de istorie, de teorie de critică lite­rară semnate atît de autorități consacrate, cit și de foarte mulți tineri, unii dintre ei debutanți de certă vocație, s-a investit, în mod franc, de către creatorii respectivi, forța în­­suflețitoare a unei trăsături esențiale, specifice și coordo­natoare a literaturii umanismului nostru socialist și, anume, spiritul partinității. Desigur, este vorba, în esență, de carac­terul artistic al partinității realizate, de bună seamă, în mod estetic, după legile de guvernare ale frumosului. Asta în­seamnă că, angajat, prin condeiul cu care, de fapt, se adre­sează și vorbește cititorilor în numele concepției celei mai înaintate despre lume, societate și gîndire, scriitorul român de azi — ca unul care are îndatorirea civică și patriotică să cunoască bine coordonatele de dezvoltare ale societății noas­tre socialiste, ca și natura și sensu­l inovator al adîncilor transformări de conștiință intervenite în psihologia semeni­lor săi, — este și se simte sincer obligat să ne ofere, în cre­ațiile sale, o astfel de întruchipare a anumitor idei, sim­țăminte, dispoziții, emoții și idealuri incit toate acestea să poată fi percepute concret­­ senzorial și de ceilalți oameni, pe aceeași bază sau în același fel în care noi toți perce­pem obiectele și fenomenele existente in realitatea socială și în natură. Solidari cu istoria eroică și cu geografia spiri­tuală a patriei, cu mutațiile structurale petrecute în socie­tatea noastră contemporană, ca și încrezători în destinația pe care ne-o rezervă viitorul, cei mai însemnați poeți, proza­tori și dramaturgi au meritul de a se reflecta astfel anumite legități ale lucrurilor și fenomenelor privite în ceea ce ele au avut și au mai fundamental și mai semnificativ și judecîn­­du-le in unitatea lor dialectică, fapt care a conferit partini­tății socialiste a operelor acestora un bogat fond ideatic și o puternică forță de emoționalitate. E limpede astfel că ma­­nifestîndu-se cel mai plenar și mai eficace în domeniul pro­priu al unității organice a artei umanismului socialist cu practica de fiece zi de perfec­ționare a construcției noastre socialiste, partinitatea marxist - leninistă a creației literare nu își propune să ne procure, prin temele, prin ideile, prin problematica și subiectele ce se abordează, un joc gratuit, o plăcere estetică de tip hedonist, epurată de orice fel de o­­rientare ideologică și de eficacitate concretă socal-istori­­că. Ea are în vedere mult mai mult, reușind ca, în afară de cunoașterea și contemplarea de ordin estetic, să îmbine armonios rostul artistic cu cel al finalității de natură etică, ceea ce constituie o modalitate în plus ca lumea să aibă ast­fel putința de a deveni social­mente mai bună, mai desă­­vîrșită. Optînd, pentru acest rol nobil și pentru acest deziderat al creației noastre literare, trebuie să menționăm că mai există autori ai unor cărți sau plachete de versuri sau sem­natari ai atîtor proze câteodată ilizibile și atîtor bizare pie­se de teatru care se editează sau se montează uneori cu lipsa responsabilității spiritului critic, care nu izbutesc să acorde respectul literar cuvenit spiritului partinic la care ne-am referit. Nu încape îndoială, incoerența, cîteodată cu explicații patologice și, în orice caz, fără dram de sugesti­vitate a versurilor vizate , prozele pripite și torturate nu nu­mai în ordinea lor formală, dar și submediocre prin precara lor substanță inferioară, tentațiile refularde spre senzuali­tatea fiziologică sau spre concupiscența maladivă cărora, din exces de zel pseudocompetitiv, le cedează poeți cit se poate de tineri, dar și din cei mai de mult afirmați toate aceste so­fisticate ingrediente, toate aceste produse reziduale de in­flationism literar lansate cîteodată pe piață, fie pe criterii ce țin de apetențe pur materiale — toate aceste eresuri pa­sagere nu au nimic comun cu spiritul înnoitor al veacului in care trăim, cu universul omenesc inedit pe care ni-l con­feră tuturora victoriile socialismului, cu dinamica idealuri­lor pe care le avem. Aparținînd artei angajate, militante și active și dispunînd de mijloace proprii și independente pen­tru educația estetică și configurarea fizionomiei morale a poporului, creația noastră literară de azi este capabila ca, prin mesajul, prin temele și prin procedeele ei variate să slujească țelurile pentru care luptăm și care așează actul creator ca atare în cea mai intimă familiaritate cu necesită­țile, cu pretențiile și gustul publicului cititor, cu cultivarea patriotismului și internaționalismului, cu cauza dreaptă a umanismului și a păcii în întreaga lume. CLOPOTUL CULTURAL-ARTISTIC _____________________ MIHAI MUNTEANU ---------------------­ T­o­a­m­n­a Iar vine toamna ca și-n alte dăți cu joc de frunze galbene-n șosele, cu munți ce oglindesc singurătăți, cu cer înalt, împovărat de stele. Iar vine toamna cu deplinu­l rod , coșarcă poartă, plină ca de toate , știuleți de aur ea aruncă-n pod și vinu-i fierbe-n buze, cît mai poate. De cîntec tînăr cîmpul este plin și fetele sînt harnice albine ; plutesc în vînt miresme de pelin și berzele se duc în zboruri line. Părîu-a prins o pojghiță de­ argint și pești aruncă­ sulițe în soare — și peste cîmpuri ample e-un colind , și zi și noapte se aud tractoare. Duminicile-s pline de cîntări — trec nunțile cu zvon și bucurie și-i plin de freamăt pieptul acestei țări în toamna cea bogată, aurie. 1 90 de ani de la nașterea lui G. Bacovia Un stră-stră­moș de-al ta­tălui meu pe nume Nicolae Bi­beri a fost dascălul de școală primară al lui Bacovia. Intim,­plarea nu m-ar fi tulburat pen­tru totdeauna dacă ar fi rămas singulară de-a lungul deveni­rii mele. Copil prin 1940 colind după aproape 40 de ani același ne­mișcat rai de tîrgoveți și ne­gustori, aceleași măhălăli care înaintau încet în ciulinii cîmpului Poștei, la marginea pîrîului Negel. E vremea cînd încă nu-mi dau seama de co­incidențe, cînd singura poezie este copilăria dar nici asta nu știu. Ca prin vis îmi amintesc de ruina abatorului, o șandra­ma de scînduri din care răz­bat cu violență răgetele ani­malelor sacrificate. Nu observ că gîrla morii este însîngerată, locul meu de scaldă este în a­­monte de abator la ștrandul celebru Trei calici. Iarna mă abăteam rar prin acele locuri să privesc casantele oglinzi de gheață, maghernițele părăsite după inundații, este cel mai obscur și pauper cartier al târ­gului. Terifianta imagine Pli­­nă-i zăpada de singe animal­­ Și corbii se plimbă prin singe ... și sug, se dezvoltă trauma­tizant la mai puțin de 300 de metri de casa părintească. Cor­bii copilăriei mele sînt puii bă­­trînilor corbi ai lui Bacovia. Mi se pare ciudat, cum, totuși, în poeziile sale poetul a evitat imaginile cu fierari și potco­vari care roiau în aceeași peri­ferie ; acolo sînt ateliere afu­mate, strigăte vitale și îndem­nuri spre ucenici să fixeze mai bine în chingi boii și caii căru­țașilor, mai ales joia, cînd era zi de tîrg. Pe acestea toate mi ie-am întipărit bine și definitiv în memorie fără să știu la ce-mi vor folosi vreodată. Am prins apoi, pe vremea mea, o circiumă „La Morițoaia" unde tata mă trimitea să cumpăr si­­foane, în același șir de case cu ușa la stradă ca și a poetu­lui. Afară, lângă intrare, se su­­la grătarul cu puterea lui de a inunda mahalaua cu miro­suri de carne și usturoi. Acum nu mai există decit amintirea sau șansa ca Bacovia să fi scris acolo seară tristă la una din mesele de lemn. Tatăl meu a intrat de nenumărate ori la „Morițoaia“ și îmi povestește abia acum, că l-a cunoscut pe Bacovia. Cît am fost copil a găsit că e suficient să mă tri­mită după sifoane lăsîndu-mi pentru mai tîrziu să descopăr singur tulburătoarele coinci­dențe. Poate că mi-a făcut, fă­ră voia lui, un bine. In 1906 Bacovia se mută pe fostul bu­levard, astăzi Calea Moinești și cît de curînd strada George Bacovia. Nu știu cum să spun dar pe toate aceste trei străzi care sînt una singură le ve­deam în fiecare zi de iarnă, aici era Valul lui Ifrim, numele u­­nui bătîn din chiar vîrful dea­lului ce ne servea la săniuș. E­­xistă apoi strada Neagoe Vodă și strada Băncii care mă sco­teau din mahala spre centrul orașului și care erau căile zil­nice ale poetului spre gimna­ziul liceu, cimitir). Ei bhipe­­am convingerea că trebuie să fi deschis aceleași uși ale școlii absolvite de amîndoi la o dis­tanță respectabilă de timp, cu medii excelente la desen și gimnastică. Acolo unde critica literară descoperă o inumană armonie spectrală și ritmică, mă refer la Amurg antic, eu uit de poezie și mă trezesc prin anii '40 cînd văd pentru prima dată păunii din opulentele gră­dini costisitoare ale industria­șului Filderman, proprietarul unei fabrici de postav și al u­­nei mori de artă cu rubine ca­re, ne explică Gr. Grigorovici în Bacăul din trecut și de azi, apărută în 1934 (chiar anul naș­terii mele) „produce toate ca­litățile de făină de grîu fiind înzestrată cu cele mai perfec­ționate mașini în arta măcini­­șului“. Citez pentru că aceste lucruri se vor afla mai tîrziu. Numai opt clădiri separă noua locuință a lui Bacovia de Ha­vuzul din spatele palatului mort, alb și fantomatic în or­chestrația păunilor nocturni. Versul Amurgul pe lebede pu­ne culori este o invenție rafi­nată a poetului care intuiește valoarea cromatică a roșului pe alb - imaculat. Orice culoare adăugată păunilor ar fi fost, ne dăm seama, o luare în derî­­dere a lucrărilor firii. Statuile (și ele) albe (care) privesc. Albe visînd cu — un aer ce plinge ■— au rezistat mutilate, în gră­dina părăginită, mult după al doilea război. Este vremea cînd, tînăr licean, se privesc cu o in­diferență condamnabilă. Nici un jind nu-mi arde sufletul de a fi trăit și eu printre ele, alt­fel decit în mahalaua mea su­ficientă. Trec totuși zilnic printre cioburi și aripi de amo­rași de marmură care se pulverizează pe măsură ce se reîncheagă pentru eternitate în Amurg antic. Și pentru că sfîr­­șitul acelor lucrări în piatră este pulberea, inspir această pulbere zilnic. O păstrez pe undeva cimentată în oasele mele de licean inconștient dar silitor. Mie îmi venea pe atunci foarte ușor să trăiesc în pro­vincie pentru că nu eram sen­sibil. Fanfara cîntă în grădina publică pentru coconi și dom­nișoare și o dată pe săptămînă casc gura la alămuri cum face toată lumea din jurul meu ; nimic funebru. Valurile Dună­rii, castanii sînt castani, pere­chile nu sînt amanți, pietrișul mărunt scîrție sub pași, este chiar vreme de război cînd mătasea sintetică urcă la damne pînă la genunchi... Bacovia a trecut pe aici acum 25 de ani luînd cu el totul, nelăsîndu-mi nimic, doar persoane care au îmbătrînit, marionete. Văd doar corbii, alții sau aceiași, care înnegresc vîrful copacilor toamna, cum mi-i amintesc cu precizie și în grădina lui Coli­van pe care poetul o cunoștea. Sunt corbii lui de carne nu de cuvinte ca la Tradem. Sunt corbi pe care îi împușcau vî­­nătorii , și unul dintre vînători a fost chiar tatăl meu. Am pus și un pariu pierdut, susțineam că sîngele lor e negru. In Toamnă sunt cîteva ver­suri care mă ajută să-mi amin­tesc cu o m­egalibă forță de e­­vocare sunetele vii dar pline de melancolie ce pluteau ca o supra - materie pe inserarea mădălăii mele. El a cristalizat parcă pentru mine. Gorniștii, în fund, la cazarmă, care se aud și astăzi după 50 de ani, pe dealurile fostei comune Că­­lugăra, azi Măgura, cu al lor bucium de­ alamă. Da, acele lungi jelanii, dealurile cu iar­bă albastră, lătrăturile tot mai stinse ale dinilor, vocile prin grădină ale vecinilor, fumul frunzelor amar și piperat m-au neliniștit ca-n preajma unei atingeri universale. Am senti­mentul frust că mă culcam î­n­ățîșînd această convingere poetică pieritoare o dată cu zorii. Deseori plec în ceată cu alți liceeni de-a lungul pîrîului Ne­gel, mă cațăr în salcîmi pe a­­celeași crengi eu Poetul și mă­­nînc flori dulci, mi se vorbește cu frică despre fostele inunda­­ții, sînt chiar martorul cîtorva revărsări violente ale acestui murdar și nărăvaș pîrău, gră­dina mi se umple de apă, igra­sia atacă pereții dar nu scriu poezii și cresc înainte vegheat de catedrala care îe uită în zări cu turnu­l sever și trufaș. Viața nu se mișcă decit în gă­oacea ei secretă, fug la iarma­roc ciubuce roz și lipicioase, a­­tracția muștelor, de la un ne­gustor care îmbătrînește pe ulița plină de fin și coceni, și privesc iarăși indiferent Cum ninge repede apoi încet și nu știi cît timp mai trebuie de-a­­cum... Vara mă duc la bunica mea Zoița și pentru a ajunge la ea trec podul de peste Siret ca altă dată Poetul în drum spre Bogdănești. Peisajul este nisipos - asiatic, larg și adînc, un strigăt eliberat deasupra a­­pei tulburi se aude la mari de­părtări. Podul nesigur, vibrea­ză ,se clatină, , pilonii sînt șu­brezi, caii se sperie, dar o dată parcurs, liniștea violacee dese­nează conturul codrilor și­ al o­­goarelor. Acest ținut se vede bine după ploaie din turnul bi­sericii Precista clădită de fiul lui Ștefan. Intîrziind o noapte în turn Bacovia vede firesc cum Străbunii trec în piscuri violete, depășind viziunea con­temporanilor. Văd acest violet repetat dar nu știu ce înseam­nă fiindcă merg la bunica mea, îi duc untdelemn, zahăr și alte mărunțișuri de dugheană. Ur­mează apoi să cunosc Gheră­­eștii cu cele două paralele și­ruri de plopi, coridoarele reci ale Școlii Normale și prematur, crîșma „Leonoaiei" ; poetului îi venea ușor s-o frecventeze co­­borînd pe strada Băncii pînă la intersecția acesteia cu Nea­goe Vodă, cale desfundată și întunecoasă unde părea a se întîmpla mereu o mare danda­na. Nu este exclus să fi călcat în acele vremuri exact peste tiparul tălpilor lui Bacovia. Cititorul va înțelege că toa­te aceste coincidențe sunt ab­solut întîmplătoare dar pot con­stitui izvorul unei halucinante emoții. Fiu al acelorași peisa­je îmi dau seama că poetul chiar trăind în paradis nu s-ar mai fi putut lepăda de patimi­le provinciei ; rănile sunt a­­dînci și distructive. Dar eu n-am auzit­ de Bacovia ca fiin­ță umană, mi-am dat seama doar de un climat cu­ acest nu­me, în care am copilărit feri­cit. Există o stare infernală Bacovia relevată nouă și de a­­ceea poetul se numește astfel. Acum, cînd îmi vin în minte straniile coincidențe povestite mai sus, din care amănuntele mele biografice trebuiesc ex­tirpate, îmi dau seama. OVIDIU GENARU VXXXVSXXXXXXXXXXXXXXXVVVCVXXXXXXXXXXXXXXXVSXXXXXXXXXVXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXYVXXXXXXXXV­PE URMELE POETULUI vXXXXXXXX\N\>OCVXXXXX\VXXXX\XXXX\\XXXX\XX\XXVS\XXX>\XXXXXXVXXXXXXXXXXXX\VXXXXXXVSXXVVV GEORGE LUCA Chipul tâu Chipul tău l-am săpat în lemnul alb al porții, deschis spre jilțurile munților... mlădițele tinere s-au făcut stejari cu dor de păduri fragede și na­se tulnice­­ ișnitoare, spărgînd crusta aurului — oșteni purtînd cușme din moarte crîncenă se-ntorc transformate in fluturi și aripile lor ne ating fruntea și ochii cei de livezi cu fructe crude. O, chipul tău l-am săpat in trupe să poartă, pe oale de lut, ciuturi de lemn și oțelul vibrind... Noul roman al prozatorului Petru Popescu a suscitat încă de la apari­ție interesul manifest al criticii. Revista România literară a dezbătut în cadrul unei mese rotunde, la care au participat nume autoritare în critica noastră literară, problem­ele principale ale cărții. Așa cum su­blinia cu acest prilej G. Dimisianu, actul însuși al luării în considerare a unei anumite cărți înseamnă „a­­prîorie**, recunoașterea meritelor au­torului acesteia. In cazul lui Petru Popescu argumentele oferite de dis­cuție validează opțiunea ca atare a revistei și ridică, pe de altă parte, cîteva din liniile de forță ale ro­manului sau. După Prins, Dulce ca mierea e glonțul patriei reeditează în altă ordine de idei și un succes de public. Autorul ambiționează și de astă dată tratarea temelor mari, capitale, ale existentei. Mărturisirea de credință cuprinsă pe coperta doua pledează pentru această obser­­­­ație. „Un roman de dragoste poate fi pariul cel mai greu pe care îl cîștiga un romancier față de sine. Căci, în condițiile vieții moderne, atitudinea erotică devine un simbol al caracterelor, o proiecție semnifi­cativă a destinului individului. Isto­ria care tună în jurul unui cuplu, rozîndu-l în acțiunea ei de val mereu prăvălit pe un țărm, își pășește filozofia în felul în care se luptă cu sentimentele mari și obligatorii. Dar, pentru scriitorul adevărat, viața care răbufnește în oamenii tineri, nu poate fi decît o picătură de is­torie. In fond, războiul și iubirea, Iliada și Odiseea sunt alta expre­sie a echilibrului dintre Thanatos și Eros. Iar în aceste subiecte gi­gantice romancierul trebuie să sculp­teze viața de emoții a fiecărui om care îi citește“. Acțiunea cărții se petrece în mediul urban al Capitalei (amintim aici con­secventele și întrucîtva prezumțioa­­sele afirmații ale autorului privind proza de inspirație citadina — con­semnate de regulă în presă). Ro­manul debutează de altfel, în stil balzacian, cu o descriere a Bucu­­reștiului, cadrul în care este plasa­tă drama cărții. Izul de scleroză urbanistică, păstrătoare a tradiției, conservînd în acvariile străzii și ca­selor tipuri și caracterele aureolate de patina vremii, este handicapat lin­gvistic, prin formidabila dezinvol­tură cu care autorul abordează rea­litatea. Imediat ne copleșește senza­ția de curgere, de devenire perpe­tuă. Rareori un autor reușește, gra­ție proliferării verbale, să transmi­tă cu atîta măiestrie o atitudine sau să-și „exprime“ atît de convingă­tor — sub raport filozofic atitudinea prin stil. Stilul înseamnă — în ca­zul autorului în discuție — pînă la un punct, atitudine față de adevărul vieții. Cum s-a mai observat poema­­tizarea, evocarea lirică ne amin­tește de debutul său sub specia po­eziei. . Sîntem introduși pe neaștep­tate in acțiune, descrierea nu tre­nează, ea progresează pe planuri di­verse, implicînd sensurile profunde ale istoriei și, la un moment dat, constatăm că autorul ne prezintă primul din „compartimentele cărții“, cazarma. Stagiul militar este de fapt pretextul „conflictual“ al romanului. Pentru că se află sub arme, neputînd abdica de la această îndatorire pri­mordială, obiectivînd, deci, prezen­ța sa în atare conjuctură, eroul va încerca, din această perspectivă (ști­ind pe de altă parte că el este ab­solventul facultății de istoric, deci nu are o licență întîmplătoare, oare­care) să interpreteze datele realită­ții. Trei sunt direcțiile acestei ati­tudini : unchiul Nicu, reprezentat al generației care a trăit războiul — simbol didactic — Laguna, ca pre­zență iremediabilă, antipod al lui Thanatos și semnificant pentru Eros, și cazarma însăși, cu virtualitatea ei belicoasă, existînd doar ca posibi­litate de pendulare dramatică a eroului între celelalte două ipostaze : semnificația „erotică“ echivalînd cu viața, și latura „tragică“ (ale cărei relicve — mărturii sunt prietenii un­chiului Nicu, supraviețuitorii ma­sacrului). Lipsită de articulațiile faptice care să susțină intențiile autorului, car­tea nu se realizează pe deplin, de unde, pe alocuri, sentimentul insi­nuant al facilităț­i, ceea ce i-a făcut pe unii comentatori să vadă în autor un alt Cezar Petrescu. Dincolo de unele aspecte contra­dictorii, "Dulce ca nu­erca e glonțul patriei revendică esentalele calități românești : știința matură a struc­turii și interpătrunderii capitolelor, scriitura modernă, cu nou (în ciuda „aiurii“ clasice, tradiționale a ro­manului), lăudabil dexteritate a frazării, evocarea cu o elevată vo­cație a cadrării acțunii, problema­tica majoră, cu vădite implicații în contemporaneitate. Toate acestea obnubilează carențe pricinuite de graba tinerească a unui autor al cărui talent constituie de acum o certitudine în continuă consolidare. Petru Popescu se pare că și-a făcut chiar un public al său, ceea ce, pen­­tr­un autor la numai 27 de ani, este, da­r nu lucrul cel mai important pen­tru evoluția sa ulterioară, măcar o condiție necesară „autocenzurării“ fructificabile. IOAN LAZAR NOTE DE LECTURĂ „Dulce ca mierea e glonțul patriei“ PETRU POPESCU li I Curier literar I sub Gh. Petrescu — Dorohoi . Poeziile, raport tematic sunt interesante. Realizarea­ artistică nu e la nivelul s­temei, iată un exemplu : „Tu porți pe frunte steaua nemuririi / Scut al celor ce muncesc / Pentru-un trai mai omenesc / Republică­­ tară a-nfrățirii“. Valeria Țopa — Dorohoi . Plină de lirism „Moartea visului“. Din ce­­­­lelalte, mai aproape de publicare mi s-a părut „Istorie cu datini“ și „Poe­mul soarelui“, în ciuda unor ecouri labișiene, pe care, cu timpul, va tre­bui să le elimini. Mai trimite. Titi Isaincu — Santa Mare s Sunt semne bune. Mai trimite. Aurel Captari — Cristinești : Din ce ne-ai trimis n-am putut reține nimic. Neacșu H. ^ Citez din „Noapte și foc“ : „În măduvă de-ntunerec / Prin f frinze-ncîlcite de plop“ ...etc., etc. „ Nu publicăm astfel de poezii încîl­c c**c‘ a Olimpia Denciulescu . Mai trimite. I Gh. Enăchescu î Cînd ai drum prin fi Botoșani, treci pe la redacție. N. C. Bacovia — protestatarul Cînd se năștea la Bacău. In 4/17 septembrie 1881, George Vasiliu, cel ce avea să devie mai tîrziu George Bacovia, epoca Înregistra un fenomen de radicalizare socială atit In lumea satelor, unde fierbeau răscoalele țărănești, cit și în lumea orașelor, unde mișcarea muncitorească. In plină orga­nizare, lua un avânt impetuos, încetinit Intructiva de trădarea generoșilor, dar izbucnind, după aceea, Încă din prima de­cadă a secolului nostru, cu și mai multă vigoare. In planul literaturii, acum apare revista Contemporanul, care pregătește terenul pentru o poezie angajată și izbuc­nește polemica Maiorescu - Gherea, ultimul definind concep­tul de artist proletar. Bacovia se simte atras de la început de poezia socială, protestatară. Simbolist ca structură poetică, el va implica protestul Împotriva orânduirii și culturii bur­gheze In Însăși viziunea artistică prin exprimarea acelui urît citadin și burghez, prezent ca un element dizolvant In toată lirica lui. Deși apare In 1916, și se impune abia după război, cind In 1923 e premiat de către Ministrul Artelor, volumul Plumb e scris Încă din primii ani ai veacului nostru. In 1902 Ba­­covia scrie poeziile Plumb și Lacustră, în 1903, poezia Liceu (cimitir al tinereții mele) In 1907, Serenada muncitorului. Vorbind undeva despre Bacovia, Nicolae Manolescu a­­firmă că dintre poeții români, el e singurul care s-a coborât în infern . In infernul lumii burgheze, al moralei ei, al uri­­cului, am adăuga noi. Intr-adevăr, bacovianismul reprezintă o stare de spirit, o reacție a conștiinței umane ultragiate. Si Eminescu se coborîse în infernul aceleași lumi, aflate însă la un alt stadiu de evoluție. Dar dacă el își exprimă­­ pro­testele în tonurile mînioase și necruțătoare ale diatribei și pamfletului poetic, Bacovia, mentinindu-se in orizonturile unui lirism personal, reacționează cu oroare și cu dispreț, denuntînd în imagini necruțătoare, nu atit lumea cu racilele ei, cit mai ales reflexele acestei lumi, In condiția artistului, In Însăși condiția umană. Dacă In Serenada muncitorului poetul e în situația de a-și explica Însăși cauza dezumanizării la care e supusă uma­­nitatea — exploatarea —, Întrezărind profetic acea „auroră­­îngrozitoare“ pentru exploatatori — revoluția —. In majori­tatea poeziilor sale lipsește Înțelegerea clară a cauzelor a­­cestei dezumanizări. Pofta verbului bacovian se arată însă cu toată vigoarea în zugrăvirea consecințelor morale și spi­rituale, ce decurg din rânduielile lumii burgheze. Bacovia n-a devenit un poet revoluționar, mai Iutin pen­tru faptul că asupra conștiinței lui în plină formare, acțio­nează marasmul și neîncrederea, specifice epocilor de criză revoluționară. Trădarea generoșilor determină intrarea în derută a multor artiști, care fie că se însingurează, fie că, mai slabi, expiază în cultura oficială. In al doilea rlnd, sen­sibilizată și de o boală incurabilă, In acea vreme, conștiința lui poetică nu era una de vatos, ca de pildă a colegului său de generație, Goga. Păstrându-se Insă In orizonturile unui lirism intim, Ba­covia a infuzat acestui lirism, toate elementele în stare să demaște o realitate, nu numai subiectivă, interioară ci și obiectivă, exterioară, socială. Nu numai conștiința e bolna­vă, într-o lume hlbă și ostilă, ci însăși natura, lucrurile, timpul. Intr-un studiu (Reliefarea motivului în poezia lui G. Bacovia) publicat in Studii de poetică și stilistică (Ed. pt. lit. 1966), Sanda Golorentia Eretescu sublinia că deși cuvântul bolnav apare numai de șapte ori în poezia bacoviană, există altele 246 cuvinte care denumesc boli sau „Ipostaze morbi­de" și care „pot domina cu ușurință un volum de 207 pa­gini, în care Înseamnă că revine în medie 1 cuvânt din sfera bcală pentru fiecare pagină“. întreg acest timp semantic, alcătuiește, în sens simbo­lic, o viziune de demascare a unei lumi, a unei orinduiri. Protestul nu se constituie în mod direct, ci indirect. Poetul urmărește să trezească în sufletul cititorilor săi oroarea și, prin oroare, revolta dezaprobarea. Procedeul e baudelai­­rian și, din acest punct de vedere Bacovia își recunoaște în autorul Florilor răului un Înaintaș și un model. Primele două decenii ale secolului nostru constituie o generoasă etapă de afirmare a poeziei sociale, prin Goga, Arghezi, Bacovia. Dacă temperamental, Bacovia e un clo­rotic și un senzitiv, ca forță lirică el completează acest trip­tic, ca o stea egală, de aceeași primă mărime. Bacovianis­mul ca și arghezianismul, a devenit un climat poetic, fără de care Însăși poezia noastră dintre cele două războaie mon­diale nu s-ar fi putut constitui, in alcătuirile ei majore, cu statut de universalitate. Bacovia e unul dintre marii sufletului românesc. LUCIAN VALEA DESENE DE ARISTOTEL VASILIU

Next