Concordia, 1862 (Anul 2, nr. 1-52)
1862-01-19 / nr. 1
enitu totusi a inchia in favorea acestor pretinsiuni nu au facutu altmintrea, decâtu recunoscandu in purcederea căpitanului Wilkes o sminteala de forma, carea fu de ajunau ca se atraga nemicirea totale a capturei. — Legea intrenacionale asecuranaei capturate garanția unui tribunalu regulariu, si se recere neaperatu a o duce innaintea unei curti judecatoresci de capturări a naciunii de carea se tiene capturatoriul insusi. Asta formalitate de procedura esențiale, după parerea Dlui Seward, trecandu-se cu vederea, adeca lasandurentul de buna voia, căpitanul W. si guvernul seu, au perdutu totu beneficiul capturei. — Astfelu e sistemul adoptatu prin cabinetul federale incâtu pentru cestiunea de dreptu. — Intre corespundintiele date publicității prin guvernul amer. Se afla si scrisorea adresata Dlui Mercier ministrul Franciei in Washington, in carea se constateza, cumca resolutiunea presiedintelui Lincoln de a cede, eră făcută mai nainte de a capeta not’a Dlui Thouvenel, si in carea totu odata se respira dorintia, ca aceasta intemplare ce au causatu atâta miscare in Europa se indiiplece pre poterile maritime a regulă o data definitîvu dreptul neutrilor (ce nu ieu parte la resbelu.) Solrile venite din Roma spunu cum ca Carol. Chigi noul nunciu apostolicu desemnatu spre a representa sântul scaunu la curtea de Paris, au si plecatu la postul seu. In Germania incepe a se infiintiă o însoțire politica sub numele de liga nationale nemtiesca, carea voesce a impart! Germani’a in cercuri, apoi o potere centrale eschidiendu tota igemonica. însoțirile de puscari de carne renumita Elveția, începu a prinde radecine si pe aiurea. Astfel, in Turinu insusi principele ereditariu Umbertu au inauguratu prima însoţire de puscari infiintiata sub auspiciele sale, principele, care estmodu au inceputu primul actu al vietiei sale politice, in descursul trenutu cu ocasiunea inaugurării, intre altele au disu : „Italia are trebuintia de a fi sigura, pentru ca in diua luptei se pota află unu ostasiu in fiecare cetatianu al ei.“ In cercurile politice ale Vienei se vorbesce tare cum ca reconciliarea cu Ungaria e aprope de a se realisa . M. Sa imperatul are de cugetu a numi de palatinu al tierei ung. pe Arci-ducele Rainer si a face ca se se efeptuesca deplina diploma de 20. optovie 1860. Ni se pare inse că lucrul e intemeiatu pe condecorarea Arciducelui Rainer cu ordul stului Stefanu, si asta impregiurare fu de ajunsu ca se fie socotita de premergatoria unoru evenimente mai însemnate. Cu ocasiunea repausarii patriarcului serbescu, si totu o data mitropolitul bescericei resaritene neunite in Austria, s’au escatut o cestiune de mare insemnetate pentru poporul romanescu ce se tiene de asta confesiune si prin urmare se afla sub acesta ierarca. Cestiunia e modul emancipării romanilor de sub asta ierarcie si asiediarea loru sub o mitropolie romanesca ce ar trebui infiintiata după emanciparea dieceselor romane si despărţirea comunităţilor supuse juredaciunii episcopilor si respetîvu a mitropolitului serbescu. Mai la vale publicamu unu articulu in asta privintia de la Ilustrul nostru barbatu D. de. M o c i o n i, carele cu tote ocasîunile innaluia graiul seu candu e vorba de interesele naciunii romane, recumendamu acestu articulu atenciunii onoratului pîiblicu, rogandu totu o data pe acei DD. preoti si mireni, cari cunoscandu d’in firu in peru referintiele besericesci alelor cu Serbii potu se faca desluciri competinti, ca se binevoesca a ne trâmite spre publicare luminatele opiniuni, ca estmodu desbatendu- se lucrul si deslucindu- se bine, se se dee poporului si respetîvilor conducători o direpciune, carea se innainteze realisarea doriniielor comuni in asta privintia. Timisiura in la ianuarie 1862, Ortodosi’a nostra si Carlovitiulu. Unuconventu ocasiunalu catra romanii dreptu credintiosi d’in Austria. Credu ca nu mai esiste romanu dreptu credintiosu in imperati’a Austriei, cărui se nu fia cunoscute sî semtîte fatalele urmări ale necanonicei si nefirescei nóstre legature de ierarci’a serbesca d’in Carlovitiu. Sânt’a nóstra besérica, după cuventulu mantuitoriului, după invetiatur’a apostoliloru, după prescriptele concilieloru ecumenice — beséric’a popularia si nationale, prin Carlovitiu devenise institutii de propaganda străină , si intr’o parte mare e inca si adi unu monopolu de interese natiunali si materiali străine. Asia nu mai poate remane! In politica, si preste totu in cele lumesci — póte unulu si altulu se aiba dreptu de a dispune cu noi după arbitriulu si interesulu seu, cu noi cei materiali sî trecători, prin poterile loru materiali si trecatorie ; dar in besérica, unde omulu apare — nu ca supusu, ci ca crestinu liberu, ca spiritu, aci numai orbi’a sî ticalosi’a nóstra propria a potutu si mai poate se ne subjuge voiei, interesului si capritiului strainu! Voi’a nóstra, interesulu nostru celu sufletescu, dorinti’a nóstra cea prea legitima — aceste din plansorile si petitiunile cele multe, ce de vre-o 30 de ani incoce facuramu in acésta privintia, sent destulu de cunoscute tronului, patrieloru nóastre diferite si gubernieloru loru, ba sentu cunoscute — sem convinsu si coreligionariloru nostri frați serbi. Diet’a ungureasca d’in 1849 in artichiulu seu de lege XX, §. 8. luase intr’o parte o notitia provisoria despre aceste, dar — fără resultatu. Grubernulu imperatescu, anume celu mai podin a lui Schiwarzenberg — Bach, precandu in organulu seu de publicitate „Oesterreichischer Correspondent“ din 28. Martiu, 1851. Nro 85. refusu cu indatinatulu seu cinismu numerosele nóstre petitiuni si plansori politice — nationali, la urma nu potu mărturisi, ca prinsiunile nóastre in privinti’a beséricei si soaliei noastre, anume rogarea nóastra pentru despărțire de ierarhi’a serbeasca, in privintia aministrativa, si pentru infiintiarea unui sinodu generale romanu, este deplinu dreapta si întemeiata si poate ascepta deslegare multiumitoria. In fine ins’a-si Maiestatea sea preinduratulu nostru Imperatu ne asecurâ prin altisid’a sea resolutiune d’in 27. Sept. 1860 data la rogarea celoru trei consiliari romani imperiali, cumca nu e in contra restaurării Metropoliei nóstre natiunali, asiadara despartirei nóastre de Carlovitiu , asémenea in altisimulu autografii din aceeasi di câtra patriarculu Raiachiu demanda Maiestatea sa prégratiosu, ca d’in tinendu-lu sinodu se se faca propusetiune motivata prin canóne — spre multiumirea lipseloru si intereseloru ale romaniloru; ear in puntulu alu treile, totu in acestu preinaltu autografii se enuncia lamuritu, ca romaniloru d’in diecesele Aradului, Timisiorei si Versietiului debesé se concéda cuvenita representatiune la congresulu natiunale. Ba chiaru si celu mai mare antagonistu alu nostru, decurendu repausatulu patriarcu alu serbiloru — recunoscuse in prochiamatiunea sea d’in Maiu 1848 dreptulu romaniloru de a avé metropolita loru natiunale, si promisese a ne părtini realisarea acestui dreptu; dar durere, ca nu-si tienu promisiunea, după cum de comunu dintre arcipastorii nostri serbii aici unulu nu afla de lipsa a-si tiene vorb’a data, romaniloru! Noi romanii dreptu credintiosi din Austria, in numeru de doue milione de suflete, potemu dice , ca mai bine ca de unu seculu si jumetate sentemu — de si nu după dreptu si dreptate, dar in fapta — fara metropolitu, unu lucru precâtu de daunosu pentru propria desvoltare si fericire a poporului romanu, pre atâtu de stricatiosu in consecintiele sele pentru statulu publicu seu beséric’a nóstra. Pana la anulu 1848, arciepiscopii Carlovitiului, carii intr’o forte micutia sî precaria parte se alegea si prin concurinti’a romaniloru , portau si titulu de mitropoliti ai „natiunei romaneear de la acelu ami incace, decandu arciepiscopulu Raiachiu prin o adunare de poporu curatu serbéscu se prochiamu si prin monarcu se recunoscu de patriarcu, elu depuse chiaru si acelu titlu, numindu-se acum — precâtu sciu eu — „patriarculu toturoru serbiloru, bulgariloru si alu Ibricului.“ Deci repausandu acumu patriarculu serbiloru baronulu de Raiaciciu, carele de sî nu după dreptu si dreptate, nu in intielesulu sântei scripture sî a canoneloru, dar prin poterea luata dela stapanirea lumésca, si pe temeiulu fiptiunii politice, ca cum densulu aru fi fostu si alesulu romaniloru, in fapta esercea drepturile cuvenite mitropoliei romane, fara inse a împlini sî deforinitele acéleba, asem convinsu, ca in totu dreptu credintiosulu romanu desceptu si onestu, trebue se se nasca întrebarea: „ce se faca, cum se se porte romanii fétia cu obvenind’a noua alégere de patriarcu, ori arhiepiscopu si mitropolitu alu Carlovitiului.“ Combinandu cu aceasta intrebare serioasa, precum merita ea, si consultandu - me asupra ei si cu alti barbati de autoritate si competintia, aflu de lipsa a comunică aici parerea ce — mi formaiu in aceasta privintia, lamurindu-o pe fatia fara toata reserv’a. Eu socotescu, ca alégerea pentru scaunulu vacantu se va face ca pana aci, adeca in conformitate cu §. 63. al rescriptului dechiaratoriu d’in a 1779, va se dien, prin congresulu „Nationis Illyricae.“ Se poate ca alégerea se remana strensu langa privilegie si rescripte, desemnandu adeca numai ardiepiscopu si mitropolitu, pe carele apoi grati’a monarculu, l’ar inzestr’a era’si cu titulul de „patriarcu.“ Pentm noi totu atâta. Deci se vedemu cine, si cumu este chiamatu a lua parte la acésta alégere, — firesce după normele anormali de pana acum, fiindu ca altele deocamdata nu avemu, precumu nici sperantia de a esoperâ atari pe usioru. Mai nainte de tote oserbâmu, câ diecesea Transilvaniei si cea a Bucovinei, desi Carlovitiulu pretinde , ba si deprinde intru câtva asupr’a loru supremati’a metropolitana, la alegerea acesta nu ieu parte de feliu, pentru ca, desi la actele de alegere din anii 1790, 1837 si 1842 fusese chiamati si episcopii din Ardealu si Bucovina, dar nici in lege nici in fapta nu se afla urma, despre participarea loru la acele alegeri, apoi si acelu faptu istoricii, ca la alegerile din anii 1744 si 1749. Brasiovulu tramisese câte doi ablegati, fu si remase fara totu efeptulu positivu de dreptu, de unde urmédia ca supremati’a Carlovitiului asupr’a acestoru diecese romane, cu mai multu ca unu milionu de romani, e curatu impusa si sustienuta cu poterea, fara nici unu temeiu de dreptu politicii ori canonicii; de unde se intielege, ca continuarea ori perenarea acestei anormitati, acestui abusu violinte, aru fi unu pecatu strigatoriu la ceriu — mai alesu pentru romanii, carii s’ar invoi si ar conlucra la ea. La alegerea capului metropolitanu din Carlovitiu concura urmatoariele siepte diecese: A ra du, Baciul, Bud’a Carlstadtul, Pacratiul, Timisioara,si Versietiul, precumu si arcidieces’a Carlovitiului. Aceste diecese tramitu toate laolalta 75 de deputati alegatori. 25 din cleru, 25 din militia si 25 din civili, cariitati forme dia congresului Nationis lllyricae.“ Alegerea acestoru deputați se face prin diecese sub conducerea si supraveghiarea episcopiloru, carii prin urmare, anume in privinti’a clerului si civililoru, au ocasiune a esercita cea mai deplina incurgere la acestu actu momentosu. Dar aceasta anomalia — treaca, duca-se, inse se vedemu cum se repartiescu acesti 75 de deputați asupr’a sengurateceloru diecese. Dieces’a Aradului alege: 3 din cleru si 3 din civili; dieces’a Baciului : 3 din cleru, 1 din militia si 4 din civili; dieces’aBudei: 3 din cleru,si 2 d’in civili; dieces’a Carlstadtului: 3 d’in cleru si 10 d’in militia; dieces’a Pacratiului: 4 d’in cleru,si din militia si 6 din civili; dieces’a Timisiarei: 3 d in cleru, 1 d’in militia si 4 d’in civili; dieces’a Versietiului: 3 d’in cleru, 2 d’in militia si 5 d’in civili; in fine ardidieces’a: 3 din cleru, 5 d’in milicia si 3 d’in civili. Asiadara diecesele mai mari si locuite de unu milionu de romani, adeca dieces’a Aradului cu vre-o 440,000 pe suflete, a Timisiarei cu vre-o 400,000 de suflete, si a Versietiului totu asia de mare, aceste trei diecese ce cuprindu mai multu ca jumetate din intrega provinci’a si poporatiunea ce iea parte la alégere, de abié sent representate la actulu alégerii nici cu a treia parte din intregulu numeru al deputatiloru. Anume dieces’a Aradului, carea are celu mai mare numeru de romani si celu mai micu de serbi (ca la 4—5000) ea se representa numai prin 6 deputați ; a Timisiaarei, sub carea sentu impartiti ca la 300,000 romani, se representa cu 9 si a Versietiului, ce numera sub sine si mai mulți romani, si abie vre-o 40—50,000 de serbi, se representa cu 10 deputați la congresulu „Nationis Illyricae,“ incâtu daca romanii la alégerile de deputati, ce se facil in aceste diecese, s’ar respecta deplinu, după cea mai strensa dreptate, ei totusi, in totalitatea loru de peste unu milionu de suflete, n’aru poté fi representati decâtu cu vreo 15 barbati de ai loru; in fapta inse nici odata pana acumu n’au fostu representati la congresele d’in Carlovitiu cu mai multi decâtu 5—6 membri, fiindu ceialalti pana la 70 de deputați serbi, asiadara representantii minorității serbesci de cam 900,000 de suflete. Bine, dieces’a Aradului de 440,000 suflete — cu 6 — dieces’a Budei de vre-o 40,000 suflete — cu 5 — a Pacratiului de vre-o 100,000 suflete cu 13 dicu treisprediece membrii representate după normele custatorie la adunarea d’in Carlovitiu, ori nu e acést’a o satira, o ironia in sant’a besérica! ori nu semena acést’a, ci unu cu altuia cu representatiuna politica a natiunii romane d’in Ardealu pana la 1848, o representatiune adi condemnata de toata lumea si desavuata prin insusi imperiratoriulu! Daca omulu cu minte si cu consciintia combina mai adancu aceasta ironica representatiune a romaniloru aci in congresu, stiea in consideratiune, cumca cam totu asia de ironica e representatiunea noastra si in celelalte sfere besericesci, nu pate a nu deveni la presupunerea si credintia, ca, de-