Contemporanul, iulie-noiembrie 1948 (Anul 2, nr. 92-113)

1948-07-02 / nr. 92

Scrisoare din Paris Clernt Ferrand si­­liza capitalisilui tai de PIERRE HENTHGES Clermont Ferrarid... Oraşul este aşezat la poalele unui...vulcan stins, Puy de Dome, domi­nând întreaga vale mănoasă a Li­­magne-i. Veche capitală a unei provincii din­ Franţa, Auvergne, ea oferă vizitatorului aspectele con­trastante ale caselor sale construite din bazalt, ale bisericilor sale go­tice sau romane şi ale uzinelor sale moderne de cauciucuri de au­tomobile. Aceste uzine sunt cele mai importante din Franţa şi, între cele două războaie, faima cauciucu­rilor Michelin sau Bergougnan a ur­mat de aproape aceea a cauciucu­rilor Peugeot, Renault sau Citroen... Violenţa cu care ministrul inter­­nelor, socialistul Jules Moch, a a­saltat în ziua de 15 iunie pe mun­citorii din uzina Bergougnan, care ocupau întreprinderea încă din 3 iunie, curajul cu care aceşti mun­citori au rezistat asalturilor gărzilor mobile, susţinute de detaşamente de infanterie şi aviaţie, solidarita­tea cu greviştii manifestată de toţi lucrătorii din regiunea Puy de Dôme, apoi greva generală de o oră declanşată în toată ţara în ziua de 19 iunie, la chemarea C.G.T.-ului, toate aceste eveni­mente au făcut din Clermont Fer­rand simbolul unei noui etape în lupta muncitorilor francezi împo­triva politicii de jaf şi de ruină urmărită de guvernul Schuman, întrebat de supra-prefectul său Berteaux, ce atitudine să adopte în discuţiile cu greviştii, Jules Moch, după ce a dat ordinul de dezlăn­ţuire a represiunii poliţiste, a a­­dăugat : „stoarceţi abcesul ime­diat !" Această expresie este lămu­ritoare în ceea ce priveşte menta­litatea unui ministru socialist de dreapta. Asemeni lui Cavaignac în 1848, lui Gallifet în 1871, lui Scheide­mann şi lui Noske,­ el crede că se pot reprima în zilele noastre drep­tele revendicări ale­ muncitorilor, prin brutalităţi poliţiste, prin lovi­turi date cu patul puştii şi prin în­trebuinţarea gazelor lacrimogene şi corosive. Dar violenţele poliţie­neşti nu vor reuşi să doboare nici dârzenia în luptă a clasei munci­toare franceze, nici, să locuiască criza în care se găseşte întregul sistem capitalist francez. Dimpo­trivă, aceste violenţe, ca şi ine­ficacitatea lor, vor contribui să facă şi mai evidente pentru toată lumea starea sa de adâncă putre­ziciune, miile sale de abcese, deso­­rientarea sa. D­in punct de vedere economic, eşecul guvernului în privinţa salariilor şi a preţurilor este deosebit de evident. Intr'un an, chiar după cifrele publicate de „Revue Socialiste", preţurile de detaliu­­s'au urcat cu 79%, în timp ce salariul unui lucrător calificat nu s'a mărit decât cu 52%. Al doilea semestru al anu­lui va fi caracterizat de un nou val de urcări de preţuri. In­­tr'adevăr, cu începere dela 1 Iu­lie, noua estimare, în franci deva­lorizaţi a cărbunelui importat din Statele Unite, va atrage după sine o urcare medie de 20% a preţu­lui cărbunelui pe piaţa franceză. Această urcare, dimpreună cu ace­­lea prevăzute la alte produse, de exemplu benzină, se vor resfrânge asupra întregii industrii. Pentru a remedia această stare de lucruri, Schumann, Mayer şi Moch nu se gândesc să restrângă beneficiile trusturilor, nici să reducă benefi­ciile intermediarilor, şi nici să în­treprindă o luptă eficace împo­triva bursei negre. Pentru a evita urcarea vizibilă a preţului de vân­zare a cărbunelui, miniştri socia­lişti au cerut ca statul să ascundă acest fapt şi să revândă mai ieftin cărbunele, pe care îl va cumpăra foarte scump. Subvenţiile acordate pentru a se putea face faţă aces­tor subterfugii, vor agrava însă des­echilibrul bugetar, iar guvernul nu va reuşi să-şi acopere cheltu­ielile decât mărind inflaţi­a. Maurice Thorez, fost muncitor miner, a arătat în ziua de 20 iunie la Waziers, oame­nilor „cu faţa mânjită de cărbune" din provincia sa natală, toate în­văţămintele care trebuiesc trase din acest import de cărbune american, cumpărat cu 4.280 franci tona, în timp ce cărbunele francez revine la 2.880 de franci. El a arătat egoismul miliardarilor ame­ricani, refuzul lor de a acorda Franţei cărbunele din Ruhr cu titlu de reparaţii de război, voinţa lor de a reface capitalismul în Germania de Vest, pentru a o transforma într-un arsenal destinat unui nou război de agresiune. Pactul de la Bruxelles, acordurile de la Londra privitoare la Ger­mania, negocierile de la Washing­ton duse în vederea unui acord tripartit în cadrul planului Mar­shall, informaţiile din presă asupra acordurilor ulterioare între Joint C­om­mer of Staff şi comitetul militar european permanent, con­ving cercuri din ce în ce mai mari ale opiniei franceze,, că gu­vernul Statelor Unite vrea să situeze Franţa într'o situaţie de dependenţă şi s'o târască într'un conflict, pentru satisfacerea unor interese care nu­ sunt interese franceze. Acum ceva mai mult de un an, Leon Blum ne asigura că ban­cherii din Wall Street sunt dezin­teresaţi şi prezentase ajutorul american ca un „împrumut-închi­­riere pus în slujba păcii". Ca o manifestare de solidaritate inter­naţională. Astăzi însă chiar un ziar conservator cum este „Le Monde" mărturiseşte că darurile planului Marshall trebuie să aibe drept compensaţie pierderea in­dependenţei naţionale, punerea sub tutelă a teritoriilor coloniale franceze şi că textul acordului propus Franţei spre semnare are întru totul „aspectul unui docu­ment destinat unei naţiuni ,n­cestei naţiuni vasale i se vor lua foarte curând mij­loacele de apărare. După ce îi va fi fost ruinată industria sa aeronautică, i se va permite doar să fabrice arme uşoare şi tunuri antitanc, în timp ce fran­cezul, copleşit de viaţa scumpă şi de impozite, va trebui — pen­tru a fi pregătit să ducă războiul altora — să facă faţă în anul 1948 unui buget de război de 454 miliarde franci. Să ne amintim de apelul lansat în ziua de 10 Decembrie anul trecut de C. G. T. în preajma grevelor. Cu perspicacitate , şi curaj, conducătorii sindicalişti francezi considerau perspectiva unor noui lupte. Astăzi, sub forme diferite, muncitorii francezi au re­luat lupta Apărând cu dârzenie condiţiil­e­ lor de viaţă împotriva unui­­ guvern şi a unui patronat reacţionar, ei se opun în acelaş timp politicii de abdicare naţio­nală a cercurilor conducătoare ale burgheziei franceze şi a unirii lor cu aţâţătorii la războ­i. Revendicările C. G. T. care cer reajustarea sala­riilor pe baza unui minim­um vital de 12.900 franci, exprimi voinţa unanimă a clasei muncitoare. De aceea, în toată Franţa, la Clermont Ferrand, la Souchaux, la Marsilia şi în toate ramurile de activitate : metalurgie, automobile şi învăţământ, parti­zanii „forţei muncitoare" sau ai sind­atelor creştine împotriva conducătorilor lor scizionişti luptă cot la cot cu comuniştii. Această nemulţumire generală a muncitorilor îşi găseşte­­expresia chiar în rândurile partidului socia­list, în care numeroase federaţii s'au declarat pe faţă împotriva conducerii lui Guy Mol­er, au arătat eşecul politicii de preţuri a guvernului şi s'au opus acordării de subvenţii şcolilor particulare catolice. Sub efectul acestei presiuni a maselor, iluzia mincinoasă a celei de a treia forţe a sfârşit prin a se risipi. Opunându-se cu tărie politicii reacţionare a guvernului, clasa muncitoare condusă de Par­tidul Comunist, apare ca realul obstacol în calea gautismului. De astfel, nu este posibil să se facă vreo deosebire în numeroase pro­bleme esenţiale între poziţia coaliţiei socialiste M. R. P. şi aceea a dictatorului aspirant. Po­litica germană a lui De Gaulle n'a deschis ea oare calea ace­eia a lui Bidau­t ? Nu generalul afirma încă la 7 Martie, în anul trecut, la Compiegne, că trebuie să se acorde germanilor, chiar în sânul blocului occidental ,,o ieşire, un rol, o speranţă" ?. Şi oare nu a încercat el de curând, la Verdun, să o reabiliteze pe Pétain, acor­dând trădărilor sale scuza senili­tăţii ? S­oluţia dificultăţilor actuale din Franţa nu poate fi cău­tată în politica de înăbuşire economică, de ruină şi de război, urmărită de comun acord de gu­vern, şi de De Gaulle. Partidul Comunist propune un program de salvare naţională, bazat pe mo­dernizarea industriei şi agricul­turii, pe restabilirea relaţiilor co­merciale normale cu ţările din centrul şi din estul Europei, pe reducerea creditelor militare, pe o fiscalitate democratică, pe o reducere a profiturilor patronale. Dar o asemenea politică nu este realizabilă decât dacă auto­ritatea de sus răspunde încrederii celor de jos. Această condiţie nu poate să fie îndeplinită,, la rân­dul său, decât dacă clasa munci­toare şi Partidul Comunist joacă în conducerea treburilor ţării rolul care le revine. Aceasta este pers­pectiva reală prin care combativi­tatea muncitorească şi uniunea tuturor păturilor poporului vor putea construi mâine baza ridicării naţionale a Franţei. A­ ­»­­­f In oraşul Clermont-Ferrand au avut loc ciocniri de stradă între poliţişti şi grevişti, care s au soldat cu numeroşi răniţi. Gărzile mobile încercând să devină stăpâne pe situaţie, prestează pe grevişti, care le opun o rezistentă înverşunată. Mulţimea în fata unei baricade ridicată de grevişti. Gărzile mobile „arestează’’ pe grevişti I Rezoluţia Biroului Informativ asupra situaţiei din Partidul Comunist din Iugoslavia , a doua jumătate a lunii iunie a avut loc, în România, o consfătuire a Biroului Informa­tiv alcătuit din reprezentanţii urmă­toarelor Partide : Partidul Muncitoresc (comunist) Bulgar, Partidul Muncito­resc Român, Partidul celor ce mun­cesc din Ungaria, Partidul Muncito­resc Polonez, Partidul Comunist (bol­şevic) al U. R. S. S., Partidul Comu­nist Francez, Partidul Comunist Ceho­slovac şi Partidul Comunist Italian. Consfătuirea a avut loc în absenţa reprezentanţilor Partidului Comunist Iugoslav, a cărui conducere a refuzat să trimită reprezentanţi, deşi fusese invitat în mod special la această con­sfătuire, care a avut drept obiect toc­mai analiza amănunţită, în spirit mar­­xist-leninist a situaţiei din Partidul Comunist din Iugoslavia. Reprezentanţii Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, prezente la această consfătuire, discutând situaţia din Par­tidul Comunist din Iugoslavia, au dat publicităţii o Rezoluţie, care repre­zintă în istoria clasei muncitoare şi a luptei ei revoluţionare, un document de o mare însemnătate, cu bogate consecinţe pentru lupta revoluţionară a clasei muncitoare împotriva forţelor imperialismului, pentru construirea so­cialismului şi pentru desăvârşirea în­tăririi partidelor marxiste revoluţio­nare, pe baza învăţăturii lui Lenin şi Stalin. Rezoluţia Biroului Informativ de­mască politica greşită urmată în pro­blemele politicii externe şi interne de Comitetul Central al Partidului Comu­nist din Iugoslavia şi în primul rând de­­ Tito, Kardelj, Djilas şi Rankovici politică echivalând cu o complectă a­­bandonare a ideil­ogilei revoluţionare a proletariatului, a marxism-leninismu­­lui şi înlocuirea lui cu devieri naţio­naliste, cu cele mai reacţionare de­vieri burgheze şi mic-burgheze de dreapta şi de stânga. Rezultatul acestor devieri a fost că Partidul Comunist din Iugoslavia, prin conducerea sa, s’a rupt de Frontu Unic Socialist împotriva imperialismu­lui, trădând solidaritatea internaţio­nală a celor ce muncesc. Istoricul document al Biroului Infor­mativ, analizează şi exemplifică aba­terile conducerii P. C. I. de la drumu marxist-leninist în lumina a trei pro­bleme esenţiale. Problema marxistă a claselor şi a luptei de clasă Leninism,stalinismul ne arată că în perioada de tranziţie dela capitalism la socialism lupta de clasă se ascute din ce în ce mai mult. Această lege a­­tranziţiei dela capitalism la so­cialism este deosebit de însemnată, ea fiind menită să înarmeze clasa muncitoare şi pe aliaţii ei cu vigilenţa necesară preîntâmpinării tuturor ma­nevrelor şi loviturilor pregătite şi date de rămăşiţele fostelor clase exploa­tatoare, vigilenţă care constituie o condiţie esenţială a construirii socia­lismului. T­ar conducerea P. C. I. a încercat să reînvie teoria prăfuită şi oportunistă cu privire la „integrarea paşnică a capitalismului în socialism“ a contrarevoluţionarilor buharinişti, deviatori tipici de dreapta. Ca o con­secinţă a acestui fapt, conducerea P. C. I. a mers pe linia negării creşterii elementelor capitaliste din Iugoslavia şi a negării ascuţirii luptei de clasă , din sânul ţărănimii iugoslave, prin­­ neîngrădirea creşterii elementului chia­­buresc. Mai mult decât atât, condu­­­­cerea P. C. I. răspândind teoria că ţăranii — luaţi ca o masă nediferenţia­­tă—reprezintă „cea mai solidă temelie­­ a statului iugoslav”, a mers pe drumul unui partid poporanist al chiaburimii, prin negarea faptului că clasa mun­­i­citoare este singura clasă revoluţiona­ră până la capăt. Partidele Comuniste în frunte cu Partidul Comunist (b) al U.R.S.S. , au încercat să ajute conducerea­­ P. C. I. de a vedea în mod lămurit­­ care este realitatea. Dealtfel şi zia­­­­rul „Pentru pace trainică, pentru de­mocraţie populară“, organul de presă al Biroului Informativ al Partidelor Comuniste, în articolul de fond din 15 Mai 1948 („Să întărim alianţa I de luptă dintre muncitori şi ţărani“! ) arăta în mod foarte lămurit­­ teza marxist - leninistă cu privire la această problemă: „Una dintre­­ condiţiunile hotărîtoare ale succesului în construcţia socialismului, este în­ţelegerea faptului că în urma refor­mei agrare au fost create în ţările cu democraţie populară milioane de noui gospodării ţărăneşti, care au întărit­­ mica producţie şi că odată cu îmbu­nătăţirea bunei stări a principalei mase ţărăneşti creşte şi pătura înstă­rită a satului — chiaburimea; de alt­fel, nu trebuie să se uite faptul că în perioada de tranziţie de la capitalism la socialism lupta de clasă nu înce­tează, ci se ascute... Din această­­ cauză cel care nu vede diferenţierea­­ de clasă la sat, cel care nu ţine seamă de primejdia care vine din partea elementelor capitaliste, cel care disi­mulează lupta de clasă la sate, acela, cu sau fără voie, alunecă spre poziţii oportuniste de slăbire a luptei de clasă, de propagare a acelei teorii pu­trede care preconizează integrarea paşnică a elementelor capitaliste în socialism. Cine nu vede lupta de clasă la sate, cine o disimulează, acela face să fie ameninţată alianţa clasei mun­citoare cu ţărănimea, precum şi con­­strucţia socialismului în ţările cu de­mocraţie populară". Problema învăţăturii mar­x­i­st-­­en­i­n­iste asupra Partidului Conducerea P. C. I. a revizuit te­zele fundamentale ale marxism-leni­­nismului, asupra Partidului de avant­­gardă a­ clasei muncitoare. Abătân­­du-se dela experienţa istorică a P. C. (b) al U. R. S. S. şi dela învăţătura leninist-stalinistă, această conducere a reluat vechea teză reacţionară a men­­şevicilor, cu privire la dizolvarea Par­tidului în masa celor fără de partid, la subordonarea activităţii acestuia, activităţii Frontului Popular. Din acea­stă cauză P. C. I. are până astăzi o situaţie semi-1“'"-"?., fiind împiedicat prin aceasta *» aă câştige influenţa în masa ce,*f ce muncesc, să consti­tuie motorul luptei împotriva exploa­tatorilor şi pentru construirea socia­lismului. Această tendinţă lichidatoristă în ceea ce priveşte Partidul a fost întă­rită prin acţiunea de organizare a Partidului după o formă pe care Re­zoluţia o califică drept sectantă­ biro­­cratică. In această formă nu există democraţie internă de partid, nu există eligibilitate, nu există critică şi auto­critică, şi ea nu poate duce decât la lichidarea Partidului ca­ organism activ, prin introducerea în forma de organizare a metodelor militare de tip troţkist, metode de comandă şi de constrângere incompatibile cu activi­tatea unui Partid muncitoresc revolu­ţionar. Asemenea metode subordo­nează Partidul iniţiativei unei­ singure persoane sau a unui grup restrâns, paralizează iniţiativa şi simţul de răs­pundere al masei Partidului, al acti­vului ei de membri. Rezultatul acestei tendinţe a fost concretizat în greşelile făcute de conducerea P. C. I. în politica internă şi externă şi în persistarea în aceste greşeli, prin respingerea plină de în­gâmfare a criticii frăţeşti făcute de Partidele Comuniste şi Muncitoreşti din Biroul Informativ. In articolul de fond al ziarului „Pentru pace trainică şi democraţie populară“ („Arma Ideologică a Parti­delor Comuniste“) din 15 Aprilie 1948 se spune: „Se ştie că acolo unde există de­zinteresare faţă de teoria marxistă şi unde munca de propagandă este ne­glijată, se iveşte primejdia degene­rării şi a alunecării spre poziţii bur­gheze. In aceste organizaţii apare în mod inevitabil un spirit mic-burghez, de mulţumire de sine şi de îngâm­fare, iar comuniştii care dispreţuiesc teoria nu văd nici ascuţirea luptei de clasă, nici diferenţierea forţelor de clasă, nici uneltirile duşmanului.. Se ştie de asemeni că acolo unde există dezinteresare faţă de teoria marxistă, unde teoria este dată uitării şi nu este elaborată nici răspândită, critica şi autocritica este­ părăsită, căci teoria marxistă cere prin însăşi natura ei o critică şi autocritică largă şi sinceră. Fără a ţine seamă de persoane, făcută în faţa maselor şi nu în culise”. De asemenea în numărul din 1 Iu­nie 1948 în articolul de fond („Parti­dele Comuniste — avantgarda clasei muncitoare“) organul Biroului Infor­mativ subliniază: „Ca formă supe­rioară de organizare a clasei munci­toare, Partidul marxist este deasupra tuturor celorlalte organizaţii, inclusiv Frontul Popular”. Articolul vorbeşte de trăsăturile fundamentale organiza­torice care constituiesc forţa Partidu­lui de avantgarda: „centralism strict, disciplină internă liber consimţită, uni­tate de voinţă şi de acţiune, neadm­i­­terea fracţiunilor şi a grupurilor, se­lecţionarea individuală a nouilor ade­renţi, apărarea Partidului împotriva pătrunderii elementelor oportuniste, democraţia internă bazată pe alegerea organelor conducătoare şi responsabi­litatea lor, grija neîncetată de a in­tensifica activitatea membrilor”. Articolul aminteşte de vorbele cu Lenin: „...toate partidele revoluţionare care au pierit până în prezent, au pierit pentru că se lăsau cuprinse de îngâmfare, nu ştiau să vadă în ce constă forţa lor şi se temeau să vor­bească despre slăbiciunile lor“. Iar în articolul de fond („Autocri­­tica, armă ascuţită a Partidelor Co­muniste şi Muncitoreşti") din 15 iunie 1948, organul Biroului Informativ a­dăuga: „Lenin şi Stalin ne învaţă cu (Continuare în pag. 9-a de ION VITNER 3 CINE VREA PACEA ) (Urmare din pag. 1 a) Dinkelbach— orn sprijinitor al regimu­lui hitlerist şi azi colaborator al mare­lui capital britanic — a pus la dispozi­ţia englezilor Uniunea industriilor de automobile, un­ mare concern reunind uzinele de automobile Büssing, Auto­­union BMW, Hanomag, etc. După cum observă Hofman în studiul ..său, „avem din nou­ de a face cu programul tipic de concentrare a acţiunilor in­dustriale în câteva mâini“. Centraliza­rea capitalurilor, specifică capitalismului monopolist, a făcut din Trustul Oţelului şi I. G. Farbenindustrie adevăraţii stă­pâni ai Germaniei hitleriste. Azi, anglo­­americanii reînvie puterea acestor gi­ganţi ai industriei germane, în aceleaşi scopuri războinice şi urmărind aceleaşi beneficii fără stavilă. Ştiut este însă că mariie concerne de război germane trebuiau — con­form prevederilor acordului de la Pots­dam —­ să fie lichidate, iar instalaţiile lor afectate reparaţiilor datorate de Germania ţărilor devastate de ea. Dea­­semeni, producţia de cărbuni din Ruhr urma să fie controlată şi repartizată de o comisie a celor patru mari aliaţi. Dar d. Jacques Rueff, preşedintele A­­genţiei interaliate a­ Reparaţiilor pen­tru zona occidentală a mărturisit de­schis că„Naţiunile interesate nau primit nici măcar a zecea parte din ceea ce aveau dreptul să primească“. Declaraţia de la Varşovia precizează că este ne­cesară „elaborarea măsurilor cu pri­vire la îndeplinirea de către Germania a obligaţiunilor sale de reparaţii faţă de statele ce au suferit de pe urma a­­gresiunii germane". Pentru aceasta însă, este ab­solut indispensabilă­­ aplicarea unui plan unic de reparaţii şi, mai ales, a unui plan unic de reconstrucţie a in­dustriei germane de pace, ceea ce face indispensabil controlul celor patru mari puteri aliate asupra Ruhrului şi a întregului bazin r­enano-westfalian, despre care se ştie că reprezintă 70% din întreaga producţie industrială a Germaniei. Or, departe de a sprijini aceste prevederi ale acordului de la Potsdam, puterile occidentale — după cum am arătat — le­ sfidează pur şi simplu. Statele semnatare ale Decla­raţiei de la Varşovia, credincioase a­­cordului dint­re aliaţi, cer respecta­rea acestei esenţiale condiţii a împie­dicării „refacerii potenţialului de răz­boi al Germaniei“. Problema unităţii economice este însă determinantă pentru însăşi des­­voltarea politică viitoare a Germaniei. Pentru a construi o Germanie demo­cratică şi paşnică, se impune de la sine respectarea prevederilor din a­­cordul de la Potsdam cu privire la distrugerea militarismului şi hitleris­­mului, a potenţialului de război şi a cartelurilor industriale care au con­centrat în mâna lor întreaga putere economică a ţării,­ dictându-şi voinţa guvernelor. Această acţiune trebue să fie urmată după un plan comun de către cele patru mari puteri ocupante. Dar în timp ce în zona sovietică demilitarizarea și desfascizarea sunt fapte împlinite, ele sunt departe de a fi măcar între­văzute în zonele occidentale. Nu­­mai în zona americană, se află o armată germană de 500.000­­de oa­meni. In acelaș timp, introducând re­forma monetară şi împărţind Orizonia în state federale, puterile imperialiste încearcă să zădărnicească realizarea unităţii economice şi deci politice a Germaniei. Întreaga desvoltare isto­rică „a­ Germaniei demonstrează pri­mejdia ce rezidă în desbinarea ei. Cu un secol în urmă, fiind împărţită în numeroase principate, ducate, regate, etc., Germania a cunoscut grave ira­ni­ântări cari au dus la triumful ten­dinţelor imperialismului rr­osferim­ii prusace şi magnaţilor industriei, c­ică pur militarista care a imprimat pen­tru multe decenii Germaniei, caracte­rul ei războinic. Mai târziu, această clică a fost sprijinită cu putere de cercurile monopoliste răine, pentru a fi apărată împotriva proletariatului industrial german în plină ascensiune. Politica de desbinare a Germaniei practicată de imperialiştii din occident urmăreşte să slăbească forţa­­ clasei muncitoare germane, să împiedice u­­nitatea ei, organizatorică, să realizeze concentrarea puterii economice în mâna trusturilor monopoliste. Folosind pentru aceasta vechi, politicieni reac­ţionari ca­­ Brüning sau Otto Strasser — aflaţi peste Ocean — sau alţii de dată mai recentă ca Schumacher,^ ca şi nazişti notorii rămaşi în posturi ^de conducere, puterile imperialiste în­cearcă să împiedice desăvârşirea uni­tăţii Germaniei, pentru a o putea ex­ploata mai uşor şi a o folosi drept eventuală carne de tun. Declaraţia de la Varşovia precizează necesitatea „formării în baza acordului între Ma­rea Britanie, U. R. S. S., Franţa şi Li. S. A. a unui guvern provizoriu paşnic şi democratic pentru întreaga Germanie, compus din reprezentanţii partidelor şi organizaţiilor democratice din Germania, în scopul de a crea garanţii împotriva repetării agresiunii germane“. Desmembrarea Germaniei, dimpotrivă, nu poate duce decât la şovinism, la frământări, la climatul favorabil apariţiei „de noi Bismarci sau chiar de noi Hitleri.“ Dar ceea ce este poate mai­ impor­tant în declaraţia de la Varşovia, este propunerea pentru „încheerea trata­tului de pace cu Germania în confor­mitate cu hotărîrile de la Potsdam, astfel încât trupele de ocupaţie ale tuturor puterilor să fie retrase din Germania în termen de un an, după încheierea tratatului de pace“. Aceasta dovedeşte în mod elocvent de partea cui sunt intenţiile cu adevărat paci­fice, tabăra democratică fiind ostilă oricărei noi încercări de a provoca omenirii dezastre şi suferinţă. Pentru evoluţia viitoare a proble­mei germane — cheia păcii omenirii — Declaraţia de la Varşovia este­ un document de o importanţă deosebită. Ea constitue totodată, un rechizitoriu şi o indicaţie clară a drumului, cel just pe care trebue mers pentru a se asigura lumii o pace trainică, dura­­blă şi constructivă. Ea mai dove­deşte că în calea Muenchenului de la Londra se înalţă zidul de oţel al voinţei popoarelor de a trăi fără lan­ţuri. Horia Liman

Next