Contemporanul, iulie-noiembrie 1948 (Anul 2, nr. 92-113)
1948-07-02 / nr. 92
Scrisoare din Paris Clernt Ferrand siliza capitalisilui tai de PIERRE HENTHGES Clermont Ferrarid... Oraşul este aşezat la poalele unui...vulcan stins, Puy de Dome, dominând întreaga vale mănoasă a Limagne-i. Veche capitală a unei provincii din Franţa, Auvergne, ea oferă vizitatorului aspectele contrastante ale caselor sale construite din bazalt, ale bisericilor sale gotice sau romane şi ale uzinelor sale moderne de cauciucuri de automobile. Aceste uzine sunt cele mai importante din Franţa şi, între cele două războaie, faima cauciucurilor Michelin sau Bergougnan a urmat de aproape aceea a cauciucurilor Peugeot, Renault sau Citroen... Violenţa cu care ministrul internelor, socialistul Jules Moch, a asaltat în ziua de 15 iunie pe muncitorii din uzina Bergougnan, care ocupau întreprinderea încă din 3 iunie, curajul cu care aceşti muncitori au rezistat asalturilor gărzilor mobile, susţinute de detaşamente de infanterie şi aviaţie, solidaritatea cu greviştii manifestată de toţi lucrătorii din regiunea Puy de Dôme, apoi greva generală de o oră declanşată în toată ţara în ziua de 19 iunie, la chemarea C.G.T.-ului, toate aceste evenimente au făcut din Clermont Ferrand simbolul unei noui etape în lupta muncitorilor francezi împotriva politicii de jaf şi de ruină urmărită de guvernul Schuman, întrebat de supra-prefectul său Berteaux, ce atitudine să adopte în discuţiile cu greviştii, Jules Moch, după ce a dat ordinul de dezlănţuire a represiunii poliţiste, a adăugat : „stoarceţi abcesul imediat !" Această expresie este lămuritoare în ceea ce priveşte mentalitatea unui ministru socialist de dreapta. Asemeni lui Cavaignac în 1848, lui Gallifet în 1871, lui Scheidemann şi lui Noske, el crede că se pot reprima în zilele noastre dreptele revendicări ale muncitorilor, prin brutalităţi poliţiste, prin lovituri date cu patul puştii şi prin întrebuinţarea gazelor lacrimogene şi corosive. Dar violenţele poliţieneşti nu vor reuşi să doboare nici dârzenia în luptă a clasei muncitoare franceze, nici, să locuiască criza în care se găseşte întregul sistem capitalist francez. Dimpotrivă, aceste violenţe, ca şi ineficacitatea lor, vor contribui să facă şi mai evidente pentru toată lumea starea sa de adâncă putreziciune, miile sale de abcese, desorientarea sa. Din punct de vedere economic, eşecul guvernului în privinţa salariilor şi a preţurilor este deosebit de evident. Intr'un an, chiar după cifrele publicate de „Revue Socialiste", preţurile de detalius'au urcat cu 79%, în timp ce salariul unui lucrător calificat nu s'a mărit decât cu 52%. Al doilea semestru al anului va fi caracterizat de un nou val de urcări de preţuri. Intr'adevăr, cu începere dela 1 Iulie, noua estimare, în franci devalorizaţi a cărbunelui importat din Statele Unite, va atrage după sine o urcare medie de 20% a preţului cărbunelui pe piaţa franceză. Această urcare, dimpreună cu acelea prevăzute la alte produse, de exemplu benzină, se vor resfrânge asupra întregii industrii. Pentru a remedia această stare de lucruri, Schumann, Mayer şi Moch nu se gândesc să restrângă beneficiile trusturilor, nici să reducă beneficiile intermediarilor, şi nici să întreprindă o luptă eficace împotriva bursei negre. Pentru a evita urcarea vizibilă a preţului de vânzare a cărbunelui, miniştri socialişti au cerut ca statul să ascundă acest fapt şi să revândă mai ieftin cărbunele, pe care îl va cumpăra foarte scump. Subvenţiile acordate pentru a se putea face faţă acestor subterfugii, vor agrava însă desechilibrul bugetar, iar guvernul nu va reuşi să-şi acopere cheltuielile decât mărind inflaţia. Maurice Thorez, fost muncitor miner, a arătat în ziua de 20 iunie la Waziers, oamenilor „cu faţa mânjită de cărbune" din provincia sa natală, toate învăţămintele care trebuiesc trase din acest import de cărbune american, cumpărat cu 4.280 franci tona, în timp ce cărbunele francez revine la 2.880 de franci. El a arătat egoismul miliardarilor americani, refuzul lor de a acorda Franţei cărbunele din Ruhr cu titlu de reparaţii de război, voinţa lor de a reface capitalismul în Germania de Vest, pentru a o transforma într-un arsenal destinat unui nou război de agresiune. Pactul de la Bruxelles, acordurile de la Londra privitoare la Germania, negocierile de la Washington duse în vederea unui acord tripartit în cadrul planului Marshall, informaţiile din presă asupra acordurilor ulterioare între Joint Commer of Staff şi comitetul militar european permanent, conving cercuri din ce în ce mai mari ale opiniei franceze,, că guvernul Statelor Unite vrea să situeze Franţa într'o situaţie de dependenţă şi s'o târască într'un conflict, pentru satisfacerea unor interese care nu sunt interese franceze. Acum ceva mai mult de un an, Leon Blum ne asigura că bancherii din Wall Street sunt dezinteresaţi şi prezentase ajutorul american ca un „împrumut-închiriere pus în slujba păcii". Ca o manifestare de solidaritate internaţională. Astăzi însă chiar un ziar conservator cum este „Le Monde" mărturiseşte că darurile planului Marshall trebuie să aibe drept compensaţie pierderea independenţei naţionale, punerea sub tutelă a teritoriilor coloniale franceze şi că textul acordului propus Franţei spre semnare are întru totul „aspectul unui document destinat unei naţiuni ,ncestei naţiuni vasale i se vor lua foarte curând mijloacele de apărare. După ce îi va fi fost ruinată industria sa aeronautică, i se va permite doar să fabrice arme uşoare şi tunuri antitanc, în timp ce francezul, copleşit de viaţa scumpă şi de impozite, va trebui — pentru a fi pregătit să ducă războiul altora — să facă faţă în anul 1948 unui buget de război de 454 miliarde franci. Să ne amintim de apelul lansat în ziua de 10 Decembrie anul trecut de C. G. T. în preajma grevelor. Cu perspicacitate , şi curaj, conducătorii sindicalişti francezi considerau perspectiva unor noui lupte. Astăzi, sub forme diferite, muncitorii francezi au reluat lupta Apărând cu dârzenie condiţiile lor de viaţă împotriva unui guvern şi a unui patronat reacţionar, ei se opun în acelaş timp politicii de abdicare naţională a cercurilor conducătoare ale burgheziei franceze şi a unirii lor cu aţâţătorii la război. Revendicările C. G. T. care cer reajustarea salariilor pe baza unui minimum vital de 12.900 franci, exprimi voinţa unanimă a clasei muncitoare. De aceea, în toată Franţa, la Clermont Ferrand, la Souchaux, la Marsilia şi în toate ramurile de activitate : metalurgie, automobile şi învăţământ, partizanii „forţei muncitoare" sau ai sindatelor creştine împotriva conducătorilor lor scizionişti luptă cot la cot cu comuniştii. Această nemulţumire generală a muncitorilor îşi găseşteexpresia chiar în rândurile partidului socialist, în care numeroase federaţii s'au declarat pe faţă împotriva conducerii lui Guy Moler, au arătat eşecul politicii de preţuri a guvernului şi s'au opus acordării de subvenţii şcolilor particulare catolice. Sub efectul acestei presiuni a maselor, iluzia mincinoasă a celei de a treia forţe a sfârşit prin a se risipi. Opunându-se cu tărie politicii reacţionare a guvernului, clasa muncitoare condusă de Partidul Comunist, apare ca realul obstacol în calea gautismului. De astfel, nu este posibil să se facă vreo deosebire în numeroase probleme esenţiale între poziţia coaliţiei socialiste M. R. P. şi aceea a dictatorului aspirant. Politica germană a lui De Gaulle n'a deschis ea oare calea aceeia a lui Bidaut ? Nu generalul afirma încă la 7 Martie, în anul trecut, la Compiegne, că trebuie să se acorde germanilor, chiar în sânul blocului occidental ,,o ieşire, un rol, o speranţă" ?. Şi oare nu a încercat el de curând, la Verdun, să o reabiliteze pe Pétain, acordând trădărilor sale scuza senilităţii ? Soluţia dificultăţilor actuale din Franţa nu poate fi căutată în politica de înăbuşire economică, de ruină şi de război, urmărită de comun acord de guvern, şi de De Gaulle. Partidul Comunist propune un program de salvare naţională, bazat pe modernizarea industriei şi agriculturii, pe restabilirea relaţiilor comerciale normale cu ţările din centrul şi din estul Europei, pe reducerea creditelor militare, pe o fiscalitate democratică, pe o reducere a profiturilor patronale. Dar o asemenea politică nu este realizabilă decât dacă autoritatea de sus răspunde încrederii celor de jos. Această condiţie nu poate să fie îndeplinită,, la rândul său, decât dacă clasa muncitoare şi Partidul Comunist joacă în conducerea treburilor ţării rolul care le revine. Aceasta este perspectiva reală prin care combativitatea muncitorească şi uniunea tuturor păturilor poporului vor putea construi mâine baza ridicării naţionale a Franţei. A »f In oraşul Clermont-Ferrand au avut loc ciocniri de stradă între poliţişti şi grevişti, care s au soldat cu numeroşi răniţi. Gărzile mobile încercând să devină stăpâne pe situaţie, prestează pe grevişti, care le opun o rezistentă înverşunată. Mulţimea în fata unei baricade ridicată de grevişti. Gărzile mobile „arestează’’ pe grevişti I Rezoluţia Biroului Informativ asupra situaţiei din Partidul Comunist din Iugoslavia , a doua jumătate a lunii iunie a avut loc, în România, o consfătuire a Biroului Informativ alcătuit din reprezentanţii următoarelor Partide : Partidul Muncitoresc (comunist) Bulgar, Partidul Muncitoresc Român, Partidul celor ce muncesc din Ungaria, Partidul Muncitoresc Polonez, Partidul Comunist (bolşevic) al U. R. S. S., Partidul Comunist Francez, Partidul Comunist Cehoslovac şi Partidul Comunist Italian. Consfătuirea a avut loc în absenţa reprezentanţilor Partidului Comunist Iugoslav, a cărui conducere a refuzat să trimită reprezentanţi, deşi fusese invitat în mod special la această consfătuire, care a avut drept obiect tocmai analiza amănunţită, în spirit marxist-leninist a situaţiei din Partidul Comunist din Iugoslavia. Reprezentanţii Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, prezente la această consfătuire, discutând situaţia din Partidul Comunist din Iugoslavia, au dat publicităţii o Rezoluţie, care reprezintă în istoria clasei muncitoare şi a luptei ei revoluţionare, un document de o mare însemnătate, cu bogate consecinţe pentru lupta revoluţionară a clasei muncitoare împotriva forţelor imperialismului, pentru construirea socialismului şi pentru desăvârşirea întăririi partidelor marxiste revoluţionare, pe baza învăţăturii lui Lenin şi Stalin. Rezoluţia Biroului Informativ demască politica greşită urmată în problemele politicii externe şi interne de Comitetul Central al Partidului Comunist din Iugoslavia şi în primul rând de Tito, Kardelj, Djilas şi Rankovici politică echivalând cu o complectă abandonare a ideilogilei revoluţionare a proletariatului, a marxism-leninismului şi înlocuirea lui cu devieri naţionaliste, cu cele mai reacţionare devieri burgheze şi mic-burgheze de dreapta şi de stânga. Rezultatul acestor devieri a fost că Partidul Comunist din Iugoslavia, prin conducerea sa, s’a rupt de Frontu Unic Socialist împotriva imperialismului, trădând solidaritatea internaţională a celor ce muncesc. Istoricul document al Biroului Informativ, analizează şi exemplifică abaterile conducerii P. C. I. de la drumu marxist-leninist în lumina a trei probleme esenţiale. Problema marxistă a claselor şi a luptei de clasă Leninism,stalinismul ne arată că în perioada de tranziţie dela capitalism la socialism lupta de clasă se ascute din ce în ce mai mult. Această lege atranziţiei dela capitalism la socialism este deosebit de însemnată, ea fiind menită să înarmeze clasa muncitoare şi pe aliaţii ei cu vigilenţa necesară preîntâmpinării tuturor manevrelor şi loviturilor pregătite şi date de rămăşiţele fostelor clase exploatatoare, vigilenţă care constituie o condiţie esenţială a construirii socialismului. Tar conducerea P. C. I. a încercat să reînvie teoria prăfuită şi oportunistă cu privire la „integrarea paşnică a capitalismului în socialism“ a contrarevoluţionarilor buharinişti, deviatori tipici de dreapta. Ca o consecinţă a acestui fapt, conducerea P. C. I. a mers pe linia negării creşterii elementelor capitaliste din Iugoslavia şi a negării ascuţirii luptei de clasă , din sânul ţărănimii iugoslave, prin neîngrădirea creşterii elementului chiaburesc. Mai mult decât atât, conducerea P. C. I. răspândind teoria că ţăranii — luaţi ca o masă nediferenţiată—reprezintă „cea mai solidă temelie a statului iugoslav”, a mers pe drumul unui partid poporanist al chiaburimii, prin negarea faptului că clasa municitoare este singura clasă revoluţionară până la capăt. Partidele Comuniste în frunte cu Partidul Comunist (b) al U.R.S.S. , au încercat să ajute conducerea P. C. I. de a vedea în mod lămurit care este realitatea. Dealtfel şi ziarul „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară“, organul de presă al Biroului Informativ al Partidelor Comuniste, în articolul de fond din 15 Mai 1948 („Să întărim alianţa I de luptă dintre muncitori şi ţărani“! ) arăta în mod foarte lămurit teza marxist - leninistă cu privire la această problemă: „Una dintre condiţiunile hotărîtoare ale succesului în construcţia socialismului, este înţelegerea faptului că în urma reformei agrare au fost create în ţările cu democraţie populară milioane de noui gospodării ţărăneşti, care au întărit mica producţie şi că odată cu îmbunătăţirea bunei stări a principalei mase ţărăneşti creşte şi pătura înstărită a satului — chiaburimea; de altfel, nu trebuie să se uite faptul că în perioada de tranziţie de la capitalism la socialism lupta de clasă nu încetează, ci se ascute... Din această cauză cel care nu vede diferenţierea de clasă la sat, cel care nu ţine seamă de primejdia care vine din partea elementelor capitaliste, cel care disimulează lupta de clasă la sate, acela, cu sau fără voie, alunecă spre poziţii oportuniste de slăbire a luptei de clasă, de propagare a acelei teorii putrede care preconizează integrarea paşnică a elementelor capitaliste în socialism. Cine nu vede lupta de clasă la sate, cine o disimulează, acela face să fie ameninţată alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea, precum şi construcţia socialismului în ţările cu democraţie populară". Problema învăţăturii marxist-eniniste asupra Partidului Conducerea P. C. I. a revizuit tezele fundamentale ale marxism-leninismului, asupra Partidului de avantgardă a clasei muncitoare. Abătându-se dela experienţa istorică a P. C. (b) al U. R. S. S. şi dela învăţătura leninist-stalinistă, această conducere a reluat vechea teză reacţionară a menşevicilor, cu privire la dizolvarea Partidului în masa celor fără de partid, la subordonarea activităţii acestuia, activităţii Frontului Popular. Din această cauză P. C. I. are până astăzi o situaţie semi-1“'"-"?., fiind împiedicat prin aceasta *» aă câştige influenţa în masa ce,*f ce muncesc, să constituie motorul luptei împotriva exploatatorilor şi pentru construirea socialismului. Această tendinţă lichidatoristă în ceea ce priveşte Partidul a fost întărită prin acţiunea de organizare a Partidului după o formă pe care Rezoluţia o califică drept sectantă birocratică. In această formă nu există democraţie internă de partid, nu există eligibilitate, nu există critică şi autocritică, şi ea nu poate duce decât la lichidarea Partidului ca organism activ, prin introducerea în forma de organizare a metodelor militare de tip troţkist, metode de comandă şi de constrângere incompatibile cu activitatea unui Partid muncitoresc revoluţionar. Asemenea metode subordonează Partidul iniţiativei unei singure persoane sau a unui grup restrâns, paralizează iniţiativa şi simţul de răspundere al masei Partidului, al activului ei de membri. Rezultatul acestei tendinţe a fost concretizat în greşelile făcute de conducerea P. C. I. în politica internă şi externă şi în persistarea în aceste greşeli, prin respingerea plină de îngâmfare a criticii frăţeşti făcute de Partidele Comuniste şi Muncitoreşti din Biroul Informativ. In articolul de fond al ziarului „Pentru pace trainică şi democraţie populară“ („Arma Ideologică a Partidelor Comuniste“) din 15 Aprilie 1948 se spune: „Se ştie că acolo unde există dezinteresare faţă de teoria marxistă şi unde munca de propagandă este neglijată, se iveşte primejdia degenerării şi a alunecării spre poziţii burgheze. In aceste organizaţii apare în mod inevitabil un spirit mic-burghez, de mulţumire de sine şi de îngâmfare, iar comuniştii care dispreţuiesc teoria nu văd nici ascuţirea luptei de clasă, nici diferenţierea forţelor de clasă, nici uneltirile duşmanului.. Se ştie de asemeni că acolo unde există dezinteresare faţă de teoria marxistă, unde teoria este dată uitării şi nu este elaborată nici răspândită, critica şi autocritica este părăsită, căci teoria marxistă cere prin însăşi natura ei o critică şi autocritică largă şi sinceră. Fără a ţine seamă de persoane, făcută în faţa maselor şi nu în culise”. De asemenea în numărul din 1 Iunie 1948 în articolul de fond („Partidele Comuniste — avantgarda clasei muncitoare“) organul Biroului Informativ subliniază: „Ca formă superioară de organizare a clasei muncitoare, Partidul marxist este deasupra tuturor celorlalte organizaţii, inclusiv Frontul Popular”. Articolul vorbeşte de trăsăturile fundamentale organizatorice care constituiesc forţa Partidului de avantgarda: „centralism strict, disciplină internă liber consimţită, unitate de voinţă şi de acţiune, neadmiterea fracţiunilor şi a grupurilor, selecţionarea individuală a nouilor aderenţi, apărarea Partidului împotriva pătrunderii elementelor oportuniste, democraţia internă bazată pe alegerea organelor conducătoare şi responsabilitatea lor, grija neîncetată de a intensifica activitatea membrilor”. Articolul aminteşte de vorbele cu Lenin: „...toate partidele revoluţionare care au pierit până în prezent, au pierit pentru că se lăsau cuprinse de îngâmfare, nu ştiau să vadă în ce constă forţa lor şi se temeau să vorbească despre slăbiciunile lor“. Iar în articolul de fond („Autocritica, armă ascuţită a Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti") din 15 iunie 1948, organul Biroului Informativ adăuga: „Lenin şi Stalin ne învaţă cu (Continuare în pag. 9-a de ION VITNER 3 CINE VREA PACEA ) (Urmare din pag. 1 a) Dinkelbach— orn sprijinitor al regimului hitlerist şi azi colaborator al marelui capital britanic — a pus la dispoziţia englezilor Uniunea industriilor de automobile, un mare concern reunind uzinele de automobile Büssing, Autounion BMW, Hanomag, etc. După cum observă Hofman în studiul ..său, „avem din nou de a face cu programul tipic de concentrare a acţiunilor industriale în câteva mâini“. Centralizarea capitalurilor, specifică capitalismului monopolist, a făcut din Trustul Oţelului şi I. G. Farbenindustrie adevăraţii stăpâni ai Germaniei hitleriste. Azi, angloamericanii reînvie puterea acestor giganţi ai industriei germane, în aceleaşi scopuri războinice şi urmărind aceleaşi beneficii fără stavilă. Ştiut este însă că mariie concerne de război germane trebuiau — conform prevederilor acordului de la Potsdam — să fie lichidate, iar instalaţiile lor afectate reparaţiilor datorate de Germania ţărilor devastate de ea. Deasemeni, producţia de cărbuni din Ruhr urma să fie controlată şi repartizată de o comisie a celor patru mari aliaţi. Dar d. Jacques Rueff, preşedintele Agenţiei interaliate a Reparaţiilor pentru zona occidentală a mărturisit deschis că„Naţiunile interesate nau primit nici măcar a zecea parte din ceea ce aveau dreptul să primească“. Declaraţia de la Varşovia precizează că este necesară „elaborarea măsurilor cu privire la îndeplinirea de către Germania a obligaţiunilor sale de reparaţii faţă de statele ce au suferit de pe urma agresiunii germane". Pentru aceasta însă, este absolut indispensabilă aplicarea unui plan unic de reparaţii şi, mai ales, a unui plan unic de reconstrucţie a industriei germane de pace, ceea ce face indispensabil controlul celor patru mari puteri aliate asupra Ruhrului şi a întregului bazin renano-westfalian, despre care se ştie că reprezintă 70% din întreaga producţie industrială a Germaniei. Or, departe de a sprijini aceste prevederi ale acordului de la Potsdam, puterile occidentale — după cum am arătat — le sfidează pur şi simplu. Statele semnatare ale Declaraţiei de la Varşovia, credincioase acordului dintre aliaţi, cer respectarea acestei esenţiale condiţii a împiedicării „refacerii potenţialului de război al Germaniei“. Problema unităţii economice este însă determinantă pentru însăşi desvoltarea politică viitoare a Germaniei. Pentru a construi o Germanie democratică şi paşnică, se impune de la sine respectarea prevederilor din acordul de la Potsdam cu privire la distrugerea militarismului şi hitlerismului, a potenţialului de război şi a cartelurilor industriale care au concentrat în mâna lor întreaga putere economică a ţării, dictându-şi voinţa guvernelor. Această acţiune trebue să fie urmată după un plan comun de către cele patru mari puteri ocupante. Dar în timp ce în zona sovietică demilitarizarea și desfascizarea sunt fapte împlinite, ele sunt departe de a fi măcar întrevăzute în zonele occidentale. Numai în zona americană, se află o armată germană de 500.000de oameni. In acelaș timp, introducând reforma monetară şi împărţind Orizonia în state federale, puterile imperialiste încearcă să zădărnicească realizarea unităţii economice şi deci politice a Germaniei. Întreaga desvoltare istorică „a Germaniei demonstrează primejdia ce rezidă în desbinarea ei. Cu un secol în urmă, fiind împărţită în numeroase principate, ducate, regate, etc., Germania a cunoscut grave iraniântări cari au dus la triumful tendinţelor imperialismului rrosferimii prusace şi magnaţilor industriei, cică pur militarista care a imprimat pentru multe decenii Germaniei, caracterul ei războinic. Mai târziu, această clică a fost sprijinită cu putere de cercurile monopoliste răine, pentru a fi apărată împotriva proletariatului industrial german în plină ascensiune. Politica de desbinare a Germaniei practicată de imperialiştii din occident urmăreşte să slăbească forţa clasei muncitoare germane, să împiedice unitatea ei, organizatorică, să realizeze concentrarea puterii economice în mâna trusturilor monopoliste. Folosind pentru aceasta vechi, politicieni reacţionari ca Brüning sau Otto Strasser — aflaţi peste Ocean — sau alţii de dată mai recentă ca Schumacher,^ ca şi nazişti notorii rămaşi în posturi ^de conducere, puterile imperialiste încearcă să împiedice desăvârşirea unităţii Germaniei, pentru a o putea exploata mai uşor şi a o folosi drept eventuală carne de tun. Declaraţia de la Varşovia precizează necesitatea „formării în baza acordului între Marea Britanie, U. R. S. S., Franţa şi Li. S. A. a unui guvern provizoriu paşnic şi democratic pentru întreaga Germanie, compus din reprezentanţii partidelor şi organizaţiilor democratice din Germania, în scopul de a crea garanţii împotriva repetării agresiunii germane“. Desmembrarea Germaniei, dimpotrivă, nu poate duce decât la şovinism, la frământări, la climatul favorabil apariţiei „de noi Bismarci sau chiar de noi Hitleri.“ Dar ceea ce este poate mai important în declaraţia de la Varşovia, este propunerea pentru „încheerea tratatului de pace cu Germania în conformitate cu hotărîrile de la Potsdam, astfel încât trupele de ocupaţie ale tuturor puterilor să fie retrase din Germania în termen de un an, după încheierea tratatului de pace“. Aceasta dovedeşte în mod elocvent de partea cui sunt intenţiile cu adevărat pacifice, tabăra democratică fiind ostilă oricărei noi încercări de a provoca omenirii dezastre şi suferinţă. Pentru evoluţia viitoare a problemei germane — cheia păcii omenirii — Declaraţia de la Varşovia este un document de o importanţă deosebită. Ea constitue totodată, un rechizitoriu şi o indicaţie clară a drumului, cel just pe care trebue mers pentru a se asigura lumii o pace trainică, durablă şi constructivă. Ea mai dovedeşte că în calea Muenchenului de la Londra se înalţă zidul de oţel al voinţei popoarelor de a trăi fără lanţuri. Horia Liman