Contemporanul, iulie-decembrie 1950 (Anul 4, nr. 197-221)
1950-07-14 / nr. 197
Intre 28 iunie şi 4 iulie a. c. a a avut loc sesiunea comună a Academiei de Ştiinţe a U. R. S. S. şi a Academiei de Ştiinţe medicale a U.R.S.S. închinată desvoltării învăţăturilor lui I. P. Pavlov în domeniul fiziologiei. Rapoartele au fost ţinute de academician R. M. Bâcov şi de profesor A. G. Ivanov-Smolenski. La discuţii au participat 80 de academicieni, oameni de ştiinţă, profesori. Publicăm mai jos extrase din raportul acad. R. M. Bâcov. O etapă nouă în fiziologie ca mai importantă bază a medicinii moderne este biologia. Tocmai de aceea legile biologiei constitue baza teoretică a tuturor problemelor cardinale ale teoriei şi practicii medicinii. Insă, întrucât disciplinele medicale studiază organismul omului in mod multilateral, medicina, atât pe plan teoretic, cât şi pe plan practic, se sprijină şi pe aşa zisele discipline umanitare. De aceea, fiecare încercare de a crea un fundament teoretic ştiinţei medicale numai pe baza biologiei, sau numai pe baza psihologiei, a dus şi duce in mod inevitabil la o concepţie asupra lumii in mod grosolan mecanicistă şi, în ultimă instanţă, la o concepţie idealistă şi fideistă, lipsită de orice temeiu. • Biologia a fost întotdeauna o arenă a luptei ideologice. Această luptă a devenit deosebit de înverşunată din momentul naşterii biologiei ştiinţifice, adică odată cu apariţia lucrărilor fundamentale ale lui Ch. Darwin, care a reprezentat învăţătura cea mai progresistă din acea vreme. Sub proprii noştri ochi, lupta pentru bazele materialiste ale învăţăturii lui Darwin a triumfat în Uniunea Sovietică, prin victoria biologiei micturiniste, construită pe baza filosofiei înaintate a materialismului. In acelaş timp, o lovitură hotărîtoare a fost dată teoriilor idealiste reacţionare de către cel mai mare reprezentant al ştiinţei biologice, fiziologul Ivan Petrovici Pavlov, care, în mod practic, a dovedit justeţea noii şi celei mai înalte etape a desvoltării vederilor noastre asupra organismului, privit ca un tot unitar cu mediul înconjurător. O astfel de înfăţişare sintetică a naturii vii a fost rezultatul unei imagini juste a însuşirilor fundamentale ale lumii vegetale şi animale. Pe baza Învăţăturii evoluţioniste, Pavlov a construit noua fiziologie, ca o învăţătură a activităţii funcţionale a organismului animal, începând cu funcţiile primitive ale excitabilităţii materiei vii, până la cele mai înalte manifestări ale vieţii organismului, până la activitatea sa psihologică. Fiind materialist prin orientarea sa ideologică, el s’a ridicat in cercetările sale aprofundate până la cele mai înalte generalizări, rezolvând cele mai complexe probleme ale ştiinţelor naturii. Sesiunea festivă, consacrată centenarului naşterii lui I. P. Pavlov, a arătat importanţa considerabilă a lucrărilor sale în toate domeniile ştiinţei. Cu toate acestea, mai sunt încă şi astăzi anumiţi savanţi, care nu apreciază lucrările lui Pavlov la justa lor valoare. Trebue să arătăm falsitatea absolută a tezei care susţine că Pavlov ar fi adus numai o simplă completare fiziologiei sau că Pavlov ar fi creat, doar, încă un nou capitol al acestei ştiinţe. Ar fi mai just dacă noi am împărţi fiziologia în două etape : etapa anterioară lui Pavlov şi etapa posterioară lui Pavlov. In acelaş mod putem împărţi şi istoria psihologiei. Psihologia anterioară lui Pavlov este construită pe o concepţie idealistă asupra lumii, iar psihologia lui Pavlov este prin esenţa ei materialistă. Această împărţire pe etape se referă in acelaş timp şi la alte ştiinţe, şi în special la morfologia sistemului nervos. Fiziologia anterioară lui Pavlov a mers pe făgaşul aşa zisei fiziologii clasice europene occidentale, care în interpretarea fenomenelor nervoase complexe se situa pe poziţiile idealiste ale fiziologiei analitice. De fapt, nici nu putea să fie altfel. Condiţiile capitaliste de desvoltare a ştiinţei exclud posibilitatea descoperirii legăturii evenimentelor şi faptelor in desvoltarea istorică a fenomenelor vieţii şi a ştiinţei. Dorinţa de a nu vedea caracterul de clasă al cauzelor care determină diferitele interpretări asupra lucrurilor, este o specialitate caracteristică a savanţilor europeni occidentali şi americani, care, în aprecierea rolului practic al ştiinţei, vorbesc despre „conservatismul forţelor naturii”, întârziind in acest fel desvoltarea minţii omeneşti atotpătrunzătoare. Gândirea mărginită şi apărarea intereselor de clasă ale burgheziei au creat imaginea falsă a invariabilităţii organismului vegetal şi animal. Funcţiile mai perfecţionate ale organismului animal nu au putut fi înţelese şi cercetate de pe poziţia materialismului primitiv. Totodată, nu a putut fi lărgit nici cadrul metodei analitice de cercetare, întrucât sinteza presupune recunoaşterea desvoltării progresive a naturii, care poate fi descoperită numai pe baza singurei metode juste, aceea a materialismului dialectic. încercările savanţilor noştri sovietici de a învinge caracterul mărginit al metodei analitice, au putut avea succes numai datorită cuceririlor Puterii Sovietice, datorită noului punct de vedere asupra ştiinţei, legată de practică şi slujind întregului popor. Reprezentantul cercurilor progresiste ale societăţii ruse, a oamenilor de cultură democraţi, corifeul ştiinţei materialiste a naturii, K. A. Timiriazev, care a ştiut să stabilească legile fundamentale ale legăturii reciproce a energiei solare cu viaţa de pe pământ şi clorofila plantelor, a vorbit despre fiziologia nouă sintetică cu 50 de ani in urmă. Marele fiziolog rus I. P. Pavlov a reuşit să efectueze trecerea de la gândirea analitică la gândirea sintetică în problemele de bază ale fiziologiei animalelor şi a omului. Nu fără temei, ca răspuns la sărbătorirea sa şi la recunoaşterea importanţei sale in ştiinţa mondială, Pavlov a scris către sfârşitul activităţii sale : „Da, sunt bucuros că împreună cu Ivan Mihailovici (se pare Secenov — K. B.) şi detaşamentul iubiţilor mei colaboratori, am descoperit pentru importantele cercetări fiziologice în loc de jumătate de organism, întregul organism al animalului. Şi aceasta este în întregime aportul nostru necontestat rusesc la ştiinţa mondială, la gândirea întregii omeniri”. (Opere compl., vol. I, pag. 27). In aceste cuvinte ale lui Pavlov se reflectă întreaga străduinţă şi direcţie a cercetărilor şi reuşitelor sale in ştiinţă, bazate pe ideea integralităţii activităţii organismului animal, încă în perioada studierii problemelor circulaţiei sângelui şi ale digestiei, Ivan Petrovici a fost în opoziţie radicală cu direcţia mecanicistă ce domnea pe la mijlocul secolului al XIX- lea in fiziologie (I. Miller, Dubois Raymond ş. a.), care a dus la o vulgarizare grosolană a ideilor despre funcţionarea organismului şi a dat naştere la diverse genuri de concepţii vitaliste. In ciuda faptului că lucrările celor mai de seamă reprezentanţi ai fiziologiei din a doua jumătate a veacului al XIX-lea reprezentau succese remarcabile pentru acea epocă, Pavlov încă de pe atunci nu a putut să recunoască aceste căi ale cercetării ca juste şi suficiente pentru rezolvarea celor mai grele şi importante probleme in fiziologie. Ocupându-se de problemele fiziologiei circulaţiei sângelui in laboratorul ataşat pe lângă clinica fondatorului medicinii ştiinţifice moderne, S. P. Botkin, Pavlov a aplicat nu numai metoda vivisecţiei, ci şi noua metodă a studierii funcţiunilor fiziologice ale întregului organism sănătos al animalului. Noua metodă de experimentare a atins o perfecţiune deosebită în mâinile lui Pavlov, în a doua perioadă a activităţii sale, prin studierea proceselor digestiei. Studierea acestui important domeniu al ştiinţei fiziologice nu numai că a descoperit mecanismele interne ale proceselor nervoase, studiate in laboratorul lui Pavlov, ci i-a servit totodată pentru trecerea într’un nou domeniu de cercetări, acela al fiziologiei scoarţei emisferelor cerebrale. Aceasta a dus la învăţătura despre activitatea nervoasă superioară, făcând nemuritor numele lui Pavlov şi creind baza medicinii şi biologiei moderne. Această schimbare revoluţionară în ştiinţă a fost efectuată de Pavlov la începutul secolului trecut. Iisus Ivan Petrovici s’a exprimat, după cum urmează, despre acea perioadă însemnată : „Deli Galileu încoace, mersul ştiinţelor naturii s’a oprit pentru prima dată, in mod vizibil, în faţa secţiunii superioare a creerului, sau, vorbind mai pe înţelesul tuturor, în faţa organului celor mai complexe raporturi ale animalelor cu lumea exterioară. Şi se părea că acesta — tocmai aci, — era adevăratul moment critic al ştiinţelor naturii, întrucât creerul, care în formaţia sa cea mai superioară — creerul omenesc — a creat şi creasă ştiinţele naturii, devine el însuş obiectul acestor ştiinţe ale naturii”. (Opere compl., vol. III, pag. 95). Eminentul nostru fiziolog, A. A. Uhtomski, făcând o apreciere a lucrărilor lui Pavlov cu privire la fiziologia creerului, a scris : „Aş vrea să repet fraza istorică : douăzeci şi trei de veacuri ne privesc aci”. A fost oare lesne să se adauge ceva nou într’un domeniu atât de vechi al ştiinţei omeneşti ? Şi totuşi, Pavlov a creat o învăţătură nouă cu privire la activitatea celui mai complex şi important organ al animalelor superioare şi al omului. Odată cu aceasta, „adevărata fiziologie” a creerului, creată de el, a slujit ca fundament al psihologiei materialiste. Mecanismele activităţii creerului, intuite demult de către poeţi, psihologi şi filosofi, au dobândit in lucrările lui Pavlov o baza reală şi au descins drumul spre studierea experimentală a celor mai complexe procese psihice, pe baza interpretării materialiste a aşaziselor fenomene sufleteşti. Această mişcare, provocată in ştiinţă de către Pavlov, este într’adevăr considerabilă. A venit vremea unei recunoaşteri generale şi a unei profunde aprecieri a însemnătăţii lucrărilor lui IP Pavlov. Este important să cunoşti drumul pe care a mers marele fiziolog, pentru a putea continua, lărgi şi aprofunda opera începută de Pavlov şi a o introduce in practica vieţii, aşa cum a făcut însuş marele novator al ştiinţei. Unul din cele mai importante fenomene în organismul animal este reflexul. Toate procesele în mod normal sunt efectuate cu ajutorul reflexului, înainte de Pavlov au fost cunoscute un şir considerabil de procese reflexe cu care se naşte omul şi animalul. ...In laboratorul lui Pavlov s’au format reflexe noi din acele excitaţii indiferente pentru animal, care coincid în timp cu reflexele necondiţionate înăscute. S'a descoperit posibilitatea studierii acelei dinamici a scoarţei cerebrale, cu ajutorul reflexelor nou formate, denumite condiţionate, al căror arc trece in mod obligatoriu prin scoarţa emisferelor cerebrale. S'a născut ideia şi problema legăturii temporale, care are o largă aplicare in ştiinţele biologice. Odată cu aceasta, Pavlov a ştiut să treacă hotarul pe care vechea fiziologie il socotea de netrecut, de la concepţia mecanicistă asupra fenomenelor în natura vie, predeterminată odată pentru totdeauna —care era Împărtăşită de către toţi cercetătorii ce studiau funcţiunile organismului animal — la concepţia istorică a desvoltării lumii animale. Pavlov a formulat cerinţa materialistă a unei studieri obiective a comportării animalelor, a unei confruntări strict ştiinţifice a influenţei lumii exterioare şi a reacţiunilor corespunzătoare ale organismului animal. Pavlov a exprimat ideia şi a făcut primele încercări spre a dovedi că reflexele condiţionate, fiind dobândite în mod individual, pot să se transforme, prin procesul filogenetic, nu necondiţionate. „Se poate admite — a scris Pavlov — că unele din reflexele condiţionate nou formate, se pot transforma din nou, în urma eredităţii, în necondiţionate”. învăţătura lui Pavlov despre reflexele condiţionate a avut o influenţă considerabilă asupra problemelor fundamentale ale disciplinelor biologice, medicale, psihologice şi filosofice. Unitatea mediului intern şi extern al organismului Datorită eforturilor lui Pavlov şi ale sutelor de colaboratori ai săi, lucrând sub îndrumarea sa personală, s’a afirmat in mod strălucit tendinţa hotăritoare in cercetările fiziologice , studierea activităţii organismului animal, provocată de factori acţionând din mediul extern. Aceste cercetări clasice au creat de fapt noua fiziologie a sistemului nervos, în care toate etajele sistemului nervos central au căpătat o funcţiune unitară, cu rolul dominant al scoarţei cerebrale a creerului, în timp ce funcţia organelor de simţ, datorită legilor activităţii reflexe condiţionate, s’a dovedit a fi în legătură naturală cu funcţiunile creerului. Principiul legăturilor temporale s’a dovedit a fi un criteriu strict ştiinţific în analizarea proceselor care au loc în toate sistemele organismului, atât în starea normală, cât şi în cea patologică. Una din următoarele sarcini ale cercetărilor experimentale a fost studierea funcţiei creerului in raport cu mediul intern al organismului şi stabilirea legilor relaţiilor reciproce ale factorilor mediului extern şi celui intern. Această problemă a fost luată in consideraţie chiar de la primii paşi făcuţi în studierea activităţii nervoase superioare. încă din primele etape ale studierii legăturilor organismului cu mediul extern, Pavlov a socotit că este necesară eliminarea punctelor de vedere idealiste şi a ideilor pseudoştiinţifice cu privire la construcţia ,,lumii interioare” a animalelor şi a omului. El a scris : „..sectorul cel mai superioral sistemului nervos central — K. B., are sub conducerea sa toate fenomenele care au loc in corp”. (Opere compl., vol. I, pag. 410). ...Cu această ocazie, Pavlov a cerut să nu se piardă niciodată din vedere sarcina fundamentală a cercetărilor fiziologice. ,Limita ştiinţei fiziologice— a scris el — ţelul ei, este să se exprime această relaţie reciprocă infinit de complexă e organismului cu lumea înconjurătoare, sub forma unei formule ştiinţifice precise, iată ţinta finală a fiziologiei, iată limitele ei”. (Lecţiile de fiziologie ale lui I. P. Pavlov — anii 1912—1913 — Ed. A. M. N. U.R.S.S., 1949, pag. 55). ...învăţătura creată de Pavlov despre activitatea nervoasă superioară a deschis perspective absolut excepţionale pentru o nouă desvoltare a medicinei şi a psihologiei. Cercetările legate de aplicarea învăţăturii lui Pavlov in domeniul mediului intern şi descoperirea legilor cu privire la relaţiile reciproce ale mediului extern şi intern in activitatea organismului, promit perspective încă şi mai mari pentru introducerea măreţelor idei ale lui Pavlov in psihologie şi medicină. înainte de toate, a fost necesar să se desvolte în mod experimental teza lui Pavlov despre influenţa factorilor externi prin scoarţa cerebrală a creerului asupra tuturor proceselor, fără excepţie, care au loc în organism. Amintim că glanda salivară şi salivarea au servit lui Pavlov numai ca exemple, pe baza cărora, în mod atât de strălucit, au fost enunţate legile generale ale activităţii reflexe condiţionate. Era necesar să se demonstreze universalitatea reflexului condiţionat al lui Pavlov pentru toate organele interne şi, ceea ce este şi mai important, să se stabilească legile subordonarii proceselor vegetative ale sistemului nervos central faţă de scoarţa cerebrală a creerului. S’a dovedit că prin activitatea oricărui organ intern se formează reflexe condiţionate, cu alte cuvinte, mediul extern se află în neîntreruptă legătură cu mediul intern. Prin lucrările noastre, s’a demonstrat in mod practic teza lui Pavlov, cu privire la rolul dominant al scoarţei cerebrale, a creerului faţă de întregul organism ; s’au descoperit legile generale şi particulare ale funcţionării întregului sistem al organelor interne şi s’au găsit mecanismele fundamentale ale dirijării de către creer a proceselor „ascunse” în adâncul organismului. Aceste cercetări, efectuate in mod strict în sensul direcţiei lui Pavlov, au lichidat ruptura dintre activitatea sau starea organului şi condiţiile de existenţă ale animalului. Astăzi, ideile lui Botkin şi Pavlov despre „nervism” devin din ce in ce mai precumpănitoare în teoria şi practica medicinei. O tot atât de hotăritoare însemnătate în desvoltarea problemei unităţii mediului extern şi intern în activitatea vitală a organismului, au şi acele cercetări care demonstrează influenţa mediului intern asupra proceselor care au loc in creer. Animalul (ca şi omul) se poate acomoda într-un mod mai favorabil la condiţiile mediului extern numai atunci, când scoarţa cerebrală a creerului dobândeşte facultatea de a sesiza în mod precis şi fin o stare sau alta a organelor interne, cerinţi urgente şi inexorabile ale organismului, ca, de exemplu, schimburi metabolice. Cercetările noastre, bazându-se pe învăţătura şi metoda reflexului condiţionat, au arătat cu certitudine absolută că mediul intern al organismului trimite fără întrerupere semnale în sistemul nervos central, în scoarţa cerebrală a creerului, creind o informare specializată despre evenimentele ce se petrec in organele interne. S-a dovedit că toate aceste semnale reflexe influenţează asupra stării funcţionale a creerului, reflectând in activitatea sa toate procesele multiple ale organelor interne. Trebue să socotim ca o împrejurare importantă faptul precis stabilit că excitabilitatea organelor Interne este susceptibilă de a se transforma într’un reflex condiţionat, insă prin natura lor aceste reflexe condiţionate interne (interp-receptive) sunt in mod principial asemănătoare cu acelea descoperite de Pavlov cu privire la excitaţiunile externe ale organismului. Luptând cu psihologii idealişti care căutau prin toate mijloacele să defăimeze învăţătura lui Pavlov despre activitatea nervoasă superioară, I. P. Pavlov a scris (1932) un articol special întitulat „Răspunsul unui fiziolog psihologilor”. In această lucrare Pavlov a adus unul din cele mai puternice argumente, nimicind ultimele poziţii ale idealismului şi confirmând în acelaş timp însemnătatea mondială a învăţăturii sale pentru toate sistemele organismului , argumentul prezenţei semnalizărilor reflexe condiţionate in mediul intern al organismului.......Socot — a scris Pavlov — mai mult decât probabilă existenţa acestora chiar în toate ţesuturile, fără să mai vorbim despre organele luate în mod separat. După părerea mea, întregul organism cu părţile sale componente poate să emită semnalizări despre sine emisferelor cerebrale”. (Opere compl., vol. III, pag 430). Astăzi se poate spune că speranţele lui Pavlov s’au împlinit si că învăţătura sa a triumfat cu desăvârşire in analiza factorilor mediului Intern. Cercetarea reflexelor (condiţionate şi necondiţionate) din mediul intern al organismului, permite medicinei clinice să ia cunoştinţă in mod mai precis, din punctul de vedere al teoriei ştiinţifice, despre distrugerile din sistemele nervoase vegetative şi hormonale, provocate de procesele maladive ale organelor interne. Trebue să subliniem că aplicarea învăţăturii lui Pavlov in cercetarea tuturor organelor mediului intern a făcut posibilă descrierea aparatelor nervoase speciale, care îndeplinesc totodată şi rolul „organelor de simţ”. Aceste organe ale simţurilor interne, întocmai ca şi organele externe ale simţurilor, slujesc organismului in calitate de receptori şi analizatori, graţie cărora are loc legătura dintre scoarţa emisferelor cerebrale ale creerului şi întregul mediu intern. In această privinţă, a fost realizată previziunea părintelui fiziologiei ruse, I. M. Secenov, despre unitatea naturii fiziologice a percepţiilor interne (organice) şi acelora care sunt date de organele externe ale simţurilor. Studierea influenţei factorilor externi asupra proceselor ce au loc in mediul intern şi influenţa factorilor acestui mediu asupra creerului, asigură posibilitatea de a se cerceta acele raporturi reciproce complexe, care se crează in organism in condiţiile concrete ale existenţei sale. Noi suntem astăzi in măsură să afirmăm că activitatea nervoasă superioară se formează la animal printr-o încrucişare determinată şi continuă a factorilor ambelor medii. Aceste date şi lucrările laboratorului lui L. A. Orbeli despre sistemul nervos simpatic, au asigurat in prezent posibilitatea de a se umple prăpastia dintre procesele vegetative şi somatice şi de a se desminţi totodată teza lui Bichat şi a adepţilor săi contemporani, cu privire la independenţa şi diferenţierea funcţionării celor două sfere ale organismului — soma şi psihicul. Situaţia actuală a problemei fiziologiei lui Pavlov Etapa contemporană a desvoltării ulterioare a învăţăturii lui Pavlov trebue, prin sforţările unite ale întregii fiziologii sovietice, să ajungă la o descriere mult mai completă a mecanismelor interacţiunii tuturor funcţiilor in organism, în legătură cu mediul extern. Pentru aceasta, trebue să slujească ca punct de plecare învăţătura lui Secenov-Pavlov- Vedenski despre veriga principală a tuturor proceselor ce au foc in organism şi in special a mecanismului nervos şi a factorului dominant al comportării condiţiile de existenţă ale organismului animal. Nu putem spune că oamenii de ştiinţă din instituţiile noastre medicale, atât teoreticieni, cât şi clinicieni, stau pe această poziţie, aşa cum ar trebui şi in mod consecvent. Din păcate, majoritatea oamenilor de ştiinţă cu rol de conducere in medicină, recunoscând formal învăţătura lui Pavlov, continuă totuşi să privească in mod izolat funcţiunile creerului şi funcţiunile celorlalte părţi ale organismului. Se pot aduce sute de exemple care ilustrează dorinţa arzătoare a medicilor practicieni de a aplica Învăţătura lui Pavlov in practica curativă, iar, pe de altă parte, se pot da exemple de atitudine lipsită de orice iniţiativă faţă de introducerea ideilor lui Pavlov, manifestată de numeroşi conducători de clinici, de catedre şi institute medicale. Pot fi socotiţi cazuri izolate,in mijlocul savanţilor lumii medicale, pionierii şi inovatorii care-şi efectuează lucrările pornind de la poziţia concepţiei ştiinţifice a lui Pavlov. Ecourile ştiinţei burgheze de peste graniţă, care luptă împotriva concepţiei lui Botkin-Pavlov, apar încă şi astăzi în medicina sovietică sub o formă camuflată. O atare stare de lucruri se datoreşte şi poziţiei pe care au adoptat-o anumite instituţii fiziologice, înţelegând in mod mărginit sarcinile desvoltării învăţăturii lui Pavlov. Catedrele de fiziologie îşi construesc programele de studiu fără o prelucrare radicală a acestora pe baza etapei pavloviene a fiziologiei contemporane. ...In aceste instituţii s’a afectat câte un singur laborator, cu totul izolat de celelalte laboratoare, pentru cercetarea reflexelor condiţionate. In aceste laboratoare se continuă de preferinţă studierea in amănunţime sau extensiune a aceluiaş material faptic, care în partea sa principială a fost deja prelucrat de însuşi Pavlov. Totuşi, aci se mai studiază încă variante şi diverse aspecte ale formării reflexelor condiţionate digestive sau motorii, se aplică aparatura complexă electrofiziologică pentru înregistrarea acelor fenomene care — in cazul cel mai bun — precizează numai mecanisme ce ne sunt deja cunoscute. Aceste cercetări reprezintă, fără îndoială, un interes important, insă ele nu pot crea condiţii pentru o nouă desvoltare a învăţăturii lui Pavlov şi nu rezolvă problemele puse de Pavlov. Dacă cercetările în laboratoarele sus menţionate pentru studiul reflexelor condiţionate se efectuează în cadrul problemelor deja rezolvate şi sunt Ursite de orice valoare prin întârzierea in timp, lucrările celorlalte laboratoare, studiind, de exemplu, procesele biochimice, activitatea sistemului nervos periferic, mecanismele activităţii muşchiulare sunt cu totul in afara sferelor fiziologiei lui Pavlov. Mai mult decât atât, unele din aceste laboratoare se mai găsesc încă sub influenţa teoriei fiziologilor străini despre primatul factorilor humorali asupra celor nervoşi, teorie ce a fost infirmată de Pavlov. Desigur, aceste instituţii nu pr prin cercetările lor să acorde atenţia cuvenita însuşirii ideilor noi in domeniul teoriei medicale, pentru desvoltarea ştiinţei înaintate sovietice. ...Studierea optogenezei activităţii nervoase superioare se efectuează de mult şi cu folos asupra copiilor şi adulţilor, de către cercetători ca N. I. Krasnogorski, A. G. Ivanov-Smolenski ş. a. Putem menţiona cu satisfacţie apariţia cărţii lui Ivanov-Smolenski şi pregătirea pentru tipar a cărţii lui Krasnogorski, deşi posibilităţile lor de cercetare a activităţii nervoase superioare la om au fost cu mult mai reduse in comparaţie cu fosta clinică pavloviană. Mă mărginesc numai la evocarea acestor lucrări, lăsând la o parte cercetările interesante ale altora. Întrucât sarcina principală a sesiunii de faţă este de a descoperi insuficienţele care împiedică rodnica desvoltare ulterioară a ideilor lui Pavlov. O impresie neclară şi confuză este produsă de multe lucrări ale lui P. K. Anohin, care încearcă să dea în anumite cazuri o interpretare proprie, şi dealtminteri falsă, a concepţiilor fundamentale ale învăţăturii despre reflexele condiţionate, cum este, de exemplu, ideia despre inhibiţia scoarţei cerebrale. In aceasta trebue să vedem tendinţa lui Anohin, care a fost de atâtea ori criticată, de a „modifica” Învăţătura clasică a lui Pavlov cu ajutorul fanteziilor teoretice ale savanţilor străini. Trebue să constatăm, cu regret, că L. A. Orbeli, care a fost pus în fruntea tuturor instituţiilor unde a lucrat Pavlov, nu a îndeplinit in intregime sarcinile ce i-au fost încredinţate. L. A. Orbeli nu a indreptat colectivul pe care l-a avut la dispoziţie şi care a fost creat chiar de Pavlov, pe calea desvoltării directe a ideilor lui Pavlov, pe calea luptei cu influenţele teoriilor burgheze din Europa Occidentală şi America, Împotriva cărora Ivan Petrovici a dus o luptă neîncetată. ...I. P. Pavlov, prin cercetările sale experimentale, a îmbogăţit teoria marxist-leninistă a cunoaşterii, care recunoaşte existenţa in afara noastră şi independent de conştiinţa noastră, a lumii obiective, reflectată în percepţiile şi in conştiinţa omului. Marele fiziolog a contribuit mult la înţelegerea modului cum se formează „imaginea subiectivă a lumii obiective”. IV. I. Lenin, Opere, vol. 14, pag. 10a). prin actul reflex complex condiţionând in acelaş timp unitatea subiectivului şi a obiectivului, a psihicului şi a fizicului. In „Lecţiile cu privire la problemele activităţii nervoase superioare”. L. A. Orbeli ignorează principiul fundamental metodologic al lui Pavlov, care dă cheia pentru o analizare justă și o apreciere exactă a întregii moșteniri pavloviene. L. A. Orbeli, in aprecierea operei lui Pavlov, pornește de la teoria propovăduită de E. Hering, a paralelismului psiho-fizic, conform căreia intre, șirul fenomenelor fizice și psihice se intercalează „veriga intermediară” a proceselor pur fiziologice. ...L. A. Orbeli nu a găsit nimic la Pavlov, tare să-l deosebească in mod hotărît de Hering și care să-l ridice deasupra întregii fiziologii „clasice” a organelor de simţ. In articolul „Principiul evolutiv aplicat in fiziologia sistemului nervos central”, L. A. Orbeli se referă din nou la Hering, de data aceasta pentru a arăta că Pavlov, chipurile, ar fi repetat și confirmat „descoperirea” lui Hering, cu privire la procesele nervoase fundamentale, cum este, de exemplu, inducţia reciprocă. Orbeli critică in acest articol metoda reflexelor condiţionate şi dă preferinţă metodelor subiective de cercetare. ...Pe Orbeli nu-l tulbură nici împrejurarea că „predecesorul” (E. Hering — n. n.) enunţă in mod strict ideia că indicaţiile organelor noastre de simţ nu sunt reflectări ale lumii externe obiective, ci legi cărora le este subordonat sistemul nervos. Pentru a dovedi egala valoare a metodelor subiective şi obiective, Orbell pune învăţătura genială a lui Pavlov la acelaş nivel cu cercetările subiectivo-psihologice ale lui Hering, atribuind acestuia descoperirea lui Pavlov. L. A. Orbeli recunoaşte rolul de regulator important al sistemului nervos simpatic şi al creerului mic, adică a nivelurilor mai joase , ale sistemului nervos central. Nu încape nicio îndoială că in organismul viu, un sector oarecare al sistemului nervos central, acţionând in mod reciproc cu celelalte sectoare, schimbă intr’o anumită măsură funcţiile lor, într’un sens sau altul, precum şi funcţiile întregului organism, însă sectorul hotăritor al sistemului nervos central este scoarţa emisferelor cerebrale, in activitatea căreia se oglindeşte particularitatea caracteristică a procesului evolutiv al lumii animale. ...In instruirea cadrelor ştiinţifice, Stern a denaturat învăţătura lui Pavlov. Aceasta se referă in primul rând la principiul legăturilor temporale — teoria reflexelor condiţionate — pe care ea, împreună cu „savanţii” reacţionari americani, nu l-a socotit de domeniul fiziologiei. Tot aşa a fost , denaturată învăţătura despre digestie şi circulaţia sângelui. Dealtminteri, o greşeală asemănătoare întâlnim şi la mulţi alţi fiziologi, cum se poate constata din odentale manuale şi, în special, din acel menţionat de noi: „Bazele fiziologiei ciţiului şi a animalelor”, de A. G. Gineţinski şi A. V. Lebedinski. Strania situaţie : un manual sovietic de orientare pentru aspiranţi şi doctoranzi in medicină, scris în limba rusă, — fărâ baza fiziologiei pavloviene ! In acest manual sunt ocolite lucrările fiziologilor sovietici, iar învăţăturile lui Pavlov şi Vedenski sunt prezentate ca succesie de mâna a doua in ştiinţă, in comparaţie cu cercetările vechilor fiziologi occidentali. Această observaţie se referă într’o măsură oarecare şi la alte manuale din ultimii 10—15 ani (manualul editat sub redacţia mea, manualul editat sub redacţia lui Babski şi un şir de manuale pentru şcoli speciale). In fiecare manual, ce-i drept, se pomeneşte de reflexele condiţionate, dar nu este vorba despre aceasta. Trebue să recunoaştem cu toţii că fiziologia sintetică a lui Pavlov a pus pecetea sa pe toate compartimentele ştiinţei. Mai mult încă, toate capitolele ar trebui să fie prelucrate din nou, dacă Întreaga noastră fiziologie ar urma ferm calea indicată de Pavlov. Insuficienţele fiziologiei analitice De fapt, mulţi cercetători sunt prizonierii unor anumite idei ale ştiinţei reacţionare şi retrograde de peste graniţă. Eu socot că învăţătura despre acţiunea reciprocă a sistemelor aferente, sau critica învăţăturii pavloviene cu privire la inhibiţie, este un ecou al înţelegerii mărginite a legilor desvoltării, ca şi învăţătura înapoiată despre raporturile antagoniste din organism. Aci este vorba de antagonismul acţiunii sărurilor de potasiu şi calciu şi influenţele antagoniste dintre sistemele nervoase simpatice şi parasimpatice. Toţi savanţii ţărilor europene occidentale au adoptat această diviziune, deşi este absolut clar că însăşi noţiunea de „antagonism” a fost luată din lexiconul relaţiilor dintre oameni. Cuvântul „antagonism” este grecesc şi înseamnă „a lupta împotriva” („contra-acţiune”). Desigur, din punctul de vedere al fiziologiei organice, putem vorbi despre o acţiune potrivnică a unora împotriva altora, a sistemelor nervoase simpatice şi parasimpatice, insă, de îndată ce trecem de la organele separate la întregul organism, apar pe scenă cu totul altfel de relaţii. Problema fiziologiei sintetice, cu privire la antagonismul sistemelor nervoase vegetative, are cu totul alt aspect. Se poate vorbi de antagonism numai in sens relativ. Antagonismul ca şi sinergismul sunt două faţete ale aceluiaş proces. In această privinţă, fiziologii noştri au rezolvat in mod just acest proces. Organismul, ca un sistem unitar integral, se serveşte in mod destul de larg, in activitatea sa vitală, de factori care acţionează in mod contrariu. Fără sistemul nervos simpatic, organismul din zilele noastre nu poate să existe, in mod normal, în mediul înconjurător complex, tot aşa cum nu poate exista nici fără sistemul nervos parasimpatic. Legea unităţii contrariilor apare aci in mod extrem de clar. Din punctul de vedere al fiziologiei sintetice, ar fi pur şi simplu greşit să se vorbească despre rolul unui sistem oarecare. In timpul unei încordări mari fizice, rolul esenţial îl joacă sistemul nervos simpatic, insă, dacă in această acţiune nu intervine ulterior sistemul parasimpatic, atunci organismul nu poate îndeplini o muncă grea şi mai ales de lungă durată. Antrenamentul nu constă numai in exercitarea aparatelor simpatice ale sistemului nervos, ci şi a celor părăsimpatice, in aceeaşi măsură. La digestie, ca mecanism de punere in mişcare,slujeşte nervul parasimpatic, insă după el iritică in acţiule şi sistemul simpatic. In felul acesta, pentru o activitate normală a organismului, este nevoe de prezenţa ambelor sisteme. Acest, lucru trebue avut in vedere şi la analizarea proceselor patologice. Iată de ce încercarea de a anihila influenţa nervului pneumogastric, in bolile de ulcer, pe cale de operaţie, nu mai satisface pe nimeni în momentul de faţă, întocmai ca şi încercarea de a elibera organismul de influenţa sistemului nervos simpatic, in hipertonia şi alte boli. Complexitatea problemei constă şi in aceea că ambele sisteme se găsesc sub influenta generală, a scoarţei cerebrale a creerului, care este regulatorul superior al tuturor funcţiilor in condiţiile normale de existenta, învăţătura despre hormoni in ultimii 30 de ani a fost izolată de fiziologia şi patologia generală şi transformată într-o disciplină deosebită — endocrinologia. O astfel de separare a unei probleme particulare de învăţătura generală cu privire la organism, ca un întreg, a îndreptat mulţi endocrinologi şi medici spre concluzii greşite cu privire la aşa zisul rol de sine stătător şi autonom in viaţa organismului, a diverşilor hormoni. Această credinţă a dus în impas şi teoria humorală. Eu am atins numai câteva cazuri particulare din viaţa organismului şi m’am străduit să arăt, din punctul de vedere al fiziologiei sintetice, întreaga inconsistentă a ideilor anterioare în această direcţie. Deasemenea, nu mă pot opri nici asupra altor probleme ale fiziologiei activităţii nervoase superioare, prelucrate in Uniunea Sovietică sau in străinătate. Totuşi, nu încape îndoială că, in ciuda condiţiilor extrem de favorabile ale activităţii ştiinţifice la noi, în societatea sovietică, am făcut mult mai puţin decât cerea de la noi ştiinţa sovietică. In felul acesta, situaţia generală a problemei pavloviene este departe de a fi la înălţime, mai ales, în urma eforturilor insuficiente ale acelor laboratoare care tindeau să deţină monopolul aproape total asupra învăţăturii despre activitatea nervoasă superioară. Continuare în nr. viitor DESVOLTAREA IDEILOR LUI I. P. PAVLOV (Sarcini şi perspective) Extrase din raportul academicianului R. M. Bâcov, la sesiunea ştiinţifica a Academiei de Ştiinţe a U. R. S. S. şi a Academiei de Ştiinţe Medicale a U.R.S.S., din 28 iunie 1950 I. P. Pavlov Istoricele victorii cu caracter internaţional, obţinute de poporul sovietic în construirea noii societăţi comuniste, au fost posibile datorită luptei necontenite a Partidului Bolşevic împotriva ideilor şi curentelor politice duşmănoase clasei muncitoare, împotriva naţionalismului burghez. Naţionalismul este ideologia reacţionară a burgheziei — expresie a concepţiei şi a intereselor claselor exploatatoare. Cu ajutorul naţionalismului, burghezia aţâţă duşmănia şi neîncrederea între popoarele de diferite rase şi naţiuni, încercând să slăbească şi să scindeze forţele clasei muncitoare, pentru a-şi întări puterea ei economică şi politică. La baza naţionalismului stă teoria falsă şi pe dea ntre-gul reacţionara care împarte popoarele , naţiuni superioare şi naţiuni inferioare considerându-le pe cele „superioare“ predestinate să conducă pe cele „inferioare”. Propagând şi cultivând naţionalismul, burghezia tinde să pervertească conştiinţa clasei muncitoare şi în general conştiinţa maselor populare, să le distragă atenţia de la problemele esenţiale ale luptei de clasă. Ideile naţionaliste, spunea I. V. Stalin, abat" „...atenţia păturilor largi de la problemele sociale, dela problemele luptei de clasă, îndreptând-o spre problemele naţionale, probleme „comune” proletariatului şi burgheziei. Acest fenomen creiază un teren prielnic propovăduirii mincinoase a ,,armoniei de interese”, in scopul de a pune în umbră interesele de clasă ale proletariatului, in scopul aservirii spirituale a muncitorilor. Prin aceasta se pune o piedică serioasă în calea unirii muncitorilor de toate naţionalităţile” (I. V. Stalin, Opere, vol. II, ed. P. M. R., pag. 324-325). Bolşevicii au opus naţionalismului burghez — susţinut întotdeauna de diferiţi reformişti — înaltul principiu al internaţionalismului proletar, solidaritatea muncitorilor de toate rasele şi de toate naţionalităţile în lupta împotriva robiei capitaliste. „Lumii vechi, lumii robiei naţionale, a certurilor naţionale, sau a izolării naţionale — scria Lenin în 1913 — clasa muncitoare îi opune lumea nouă a unităţii muncitorilor aparţinând diferitelor naţiuni în care nu este loc pentru nici un privilegiu şi nici pentru cea mai mică exploatare a omului de către om”. (V. I. Lenin, Opere vol. 19, pag. 72). Lenin şi Stalin au demascat fără cruţare politica naţionalistă antipopulară a burgheziei şi a lacheilor ei, socialiştii din Internaţionala a II-a, considerând educarea maselor în spiritul internaţionalismului proletar, a solidarităţii frăţeşti, ca pe una din cele mai importante condiţii ale succesului in lupta contra tuturor formelor de asuprire socială şi naţională. Leninismul ne invaţă că socialismul nu-şi are raţiune fără eliberarea popoarelor subjugate, fără asigurarea independenţei lor naţionale. Iată de ce Partidul Bolşevic, adevărat partid internaţionalist, încă cu mult Înaintea victoriei Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie a fixat, ca un punct important al programului său, dreptul la autodeterminarea naţiunilor mergând până la constituirea lor in state şi crearea de state independente. După răsturnarea puterii burgheziei şi instaurarea dictaturii proletariatului, bolşevicii au desfiinţat toate formele inegalităţii in drepturi şi a subjugării naţionale. Partidul Bolşevic a organizat educarea maselor largi muncitoreşti în spiritul principiilor internaţionalismului. Partidul a ajuns la concluzia că lichidarea învrăjbirii naţionale şi în general a naţionalismului, consolidarea legăturilor internaţionale dintre popoare bazate pe organizarea unei economii socialiste unice, colaborarea frăţească între popoare, toate acestea constituesc cea mai justă rezolvare a problemei naţionale. de S. TITARENCO Naţionaliştii burghezi — agentura imperialismului — au făcut numeroase încercări pentru a submina politica bolşevică în problema naţională, pentru a învrăjbi popoarele Uniunii Sovietice, pentru a izola regiunile naţionale periferice de centrul lor — Rusia Sovietică. Datorită însă vigilenţei Partidului Bolşevic, datorită genialei conduceri a lui I. V. Stalin, cel mai mare cunoscător al problemei naţionale, toate încercările elementelor burghezo-naţionaliste au eşuat. Partidul Bolşevic a luptat cu hotărire împotriva oricărei tendinţe naţionaliste în rândurile partidului, promovând cu consecvenţă şi intransigenţă politica leninist-staliinistă a internaţionalismului. Aceasta a fost una din cele mai importante premize ale creării şi consolidării puternicului stat socialist. Lichidarea claselor exploatatoare a avut o importanţă hotăritoare pentru desfiinţarea rădăcinilor sociale şi a naţionalismului, întrucât, aceste clase erau principalele organizatoare şi instigatoare ale vrăjmăşiei naţionale, ale neîncrederii între popoare. Prin lichidarea claselor exploatatoare — a moşierilor, capitaliştilor şi chiaburilor, — prietenia popoarelor din U.R.S.S. s’a consolidat şi a devenit indestructibilă. Constituţia U.R.S.S. prevede că orice propagandă în sensul discriminării rasiale sau naţionale, orice încercare de înăbuşire a intereselor naţionale de către reprezentantul oricărei naţiuni se pedepseşte prin lege. In Uniunea Sovietică s-a făurit ideologia egalităţii de drepturi pentru toate rasele şi naţiunile, ideologia prieteniei intre popoare. Această ideologie a obţinut o victorie deplină asupra ideologiei naţionalismului bestial şi a urii de rasă. Ideologia sovietică a prieteniei între popoare serveşte de călăuză pentru muncitorii din toate ţările, care luptă pentru libertate şi pentru independenţa naţională împotriva imperialismului anglo-american. Experienţa istoriei a Partidului Comunist (b) în ce priveşte rezolvarea problemei naţionale, reprezintă steaua călăuzitoare pentru Partidele Comuniste şi Muncitoreşti din ţările de democraţie populară, unde problemele construirii socialismului sunt strâns legate de lupta împotriva rămăşiţelor ideologiei reacţionare a naţionalismului burghez. Naţionaliştii alcătuesc aventura imperialismului anglo-american, care încearcă să pregătească şi să deslănţuie un război împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor de democraţie populară. Este ştiut, de pildă, că fiind ajutaţi de clica burghezo-naţionalistă a lui Tito, care a ajuns prin înşelăciune la conducerea statului iugoslav, imperialiştii anglo-americani au încercat să reinstaureze regimul capitalist în ţările de democraţie populară. Aceasta s-a văzut destul de clar cu prilejul proceselor de demascare a naţionaliştilor, a spionilor şi informatorilor anglo-americani — László Rajut in Ungaria, Traicio Rostov în Bulgaria, precum şi agenturile titoiste din România, Albania şi Cehoslovacia. Cu ajutorul clicii titoiste de spioni şi provocatori, imperialiştii încearcă să introducă naţionalismul în rândurile clasei muncitoare şi in general în mijlocul maselor populare cu scopul de a slăbi partidele revoluţionare ale clasei muncitoare. Agentura titoistă a imperialismului este o unealtă de aţâţare a urii împotriva Uniunii Sovietice şi ţărilor de democraţie populari, o unealtă a instigatorilor la război. Improşcând veninul naţionalismului, imperialiştii, impreună cu socialiştii de dreapta şi cu agentura titois depun toate eforturile pentru a sumina sentimentul de prietenie şi devotament al tuturor muncitorilor faţă de Uniunea Sovietică. Cei ce conduc lagărul imperialist înţeleg perfect că Uniunea Sovietică reprezintă forţa conducătoare a Întregului front internaţional al păcii şi socialismului. Imperialiştii susţin prin toate mijloacele flecăreala demagogică, minciuna clicii titoiste"Burghezonaţionalistă — agenţi şi spioni ai imperialismului anglo-american — despre „construirea socialismului” fără U. R. S. S. Burghezia ştie perfect de bine că relaţiile ostile cu Uniunea Sovietică, independent de pretextul sub care se ascund, dau apă la moară capitalismului şi contribuie la consolidarea poziţiei ei. Lupta împotriva naţionalismului şi a tendinţelor naţionaliste, educarea clasei muncitoare în spiritul internaţionalismului proletar, in spiritul dragostei şi prieteniei cu U. R. S. S., patria tuturor celor ce muncesc — sunt chezăşia mişcării victorioase a popoarelor spre socialism. Aceasta o mărturiseşte istorica experienţă internaţională a Partidului Comunist (b), care conduce societatea sovietică pe drumul comunismului „• - ' Partidul lui Lenin şi Stalin în lupta împotriva naţionalismului burghez 3