Contemporanul, iulie-decembrie 1950 (Anul 4, nr. 197-221)

1950-07-14 / nr. 197

Intre 28 iunie şi 4 iulie a. c. a a avut loc sesiunea comună a Aca­demiei de Ştiinţe a U. R. S. S. şi a Academiei de Ştiinţe medicale a U.R.S.S. închinată desvol­­tării învăţăturilor lui I. P. Pav­lov în domeniul fiziologiei. Ra­poartele au fost ţinute de acade­mician R. M. Bâcov şi de profe­sor A. G. Ivanov-Smolenski. La discuţii au participat 80 de acade­micieni, oameni de ştiinţă, profe­sori. Publicăm mai jos extrase din raportul acad. R. M. Bâcov. O etapă nouă în fiziologie ca mai importantă bază a me­dicinii moderne este biologia. Tocmai de aceea legile biologiei constitue baza teoretică a tutu­ror problemelor cardinale ale teoriei şi practicii medicinii. Insă, întrucât disciplinele medicale studiază organis­mul omului in mod multilateral, me­dicina, atât pe plan teor­etic, cât şi pe plan practic, se sprijină şi pe aşa zi­sele discipline umanitare. De aceea, fie­care încercare de a crea un funda­ment teoretic ştiinţei medicale numai pe baza biologiei, sau numai pe baza psihologiei, a dus şi duce in mod ine­vitabil la o concepţie asupra lumii in mod grosolan mecanicistă şi, în ultimă instanţă, la o concepţie idealistă şi fideistă, lipsită de orice temeiu. • Biologia a fost întotdeauna o arenă a luptei ideologice. Această luptă a devenit deosebit de înverşunată din momentul naşterii biologiei ştiinţifice, adică odată cu apariţia lucrărilor fun­damentale ale lui Ch. Darwin, care a reprezentat învăţătura cea mai pro­gresistă din acea vreme. Sub proprii noştri ochi, lupta pentru bazele ma­terialiste ale învăţăturii lui Darwin a triumfat în Uniunea Sovietică, prin victoria biologiei micturiniste, con­struită pe baza filosofiei înaintate a materialismului. In acelaş timp, o lovitură hotărî­­toare a fost dată teoriilor idealiste reacţionare de către cel mai mare reprezentant al ştiinţei biologice, fi­­ziologul Ivan Petrovici Pavlov, care, în mod practic, a dovedit justeţea noii şi celei mai înalte etape a des­­voltării vederilor noastre asupra orga­nismului, privit ca un tot unitar cu mediul înconjurător. O astfel de înfă­ţişare sintetică a naturii vii a fost re­zultatul unei imagini juste a însuşi­rilor fundamentale ale lumii vegetale şi animale. Pe baza Învăţăturii evoluţioniste, Pavlov a construit noua fiziologie, ca o învăţătură a activităţii funcţionale a organismului animal, începând cu funcţiile primitive ale excitabilităţii materiei vii, până la cele mai înalte manifestări ale vieţii organismului, până la activitatea sa psihologică. Fiind materialist prin orientarea sa ideologică, el s’a ridicat in cercetă­rile sale aprofundate până la cele mai înalte generalizări, rezolvând cele mai complexe probleme ale ştiinţelor na­turii. Sesiunea festivă, consacrată cen­tenarului naşterii lui I. P. Pavlov, a arătat importanţa considerabilă a lu­crărilor sale în toate domeniile ştiin­ţei. Cu toate acestea, mai sunt încă şi astăzi anumiţi savanţi, care nu a­­preciază lucrările lui Pavlov la justa lor valoare. Trebue să arătăm falsitatea abso­lută a tezei care susţine că Pavlov ar fi adus numai o simplă completare fi­ziologiei sau că Pavlov ar fi creat, doar, încă un nou capitol al acestei ştiinţe. Ar fi mai just dacă noi am împărţi fiziologia în două etape : e­­tapa anterioară lui Pavlov şi etapa posterioară lui Pavlov. In acelaş mod putem împărţi şi istoria psihologiei. Psihologia anterioară lui Pavlov este construită pe o concepţie idealistă a­­supra lumii, iar psihologia lui Pavlov este prin esenţa ei materialistă. Această împărţire pe etape se re­feră in acelaş timp şi la alte ştiinţe, şi în­ special la morfologia sistemului nervos. Fiziologia anterioară lui Pavlov a mers pe făgaşul aşa zisei fiziologii clasice europene occidentale, care în interpretarea fenomenelor nervoase complexe se situa pe poziţiile idea­liste ale fiziologiei analitice. De fapt, nici nu putea să fie altfel. Condiţiile capitaliste de desvoltare a ştiinţei ex­clud posibilitatea descoperirii legăturii evenimentelor şi faptelor in desvolta­­rea istorică a fenomenelor vieţii şi a ştiinţei. Dorinţa de a nu vedea ca­racterul de clasă al cauzelor care de­termină diferitele interpretări asupra lucrurilor, este o specialitate caracte­ristică a savanţilor europeni occiden­tali şi americani, care, în aprecierea rolului practic al ştiinţei, vorbesc des­pre „conservatismul forţelor naturii”, întârziind in acest fel desvoltarea min­ţii omeneşti atotpătrunzătoare. Gân­direa mărginită şi apărarea interese­lor de clasă ale burgheziei au creat imaginea falsă a invariabilităţii orga­nismului vegetal şi animal. Funcţiile mai perfecţionate ale or­ganismului animal nu au putut fi în­ţelese şi cercetate de pe poziţia ma­terialismului­ primitiv. Totodată, nu a putut fi lărgit nici cadrul metodei a­­nalitice de cercetare, întrucât sinteza presupune recunoaşterea desvoltării progresive a naturii, care poate fi descoperită numai pe baza singurei metode juste, aceea a materialismului dialectic. încercările savanţilor noştri sovietici de a învinge caracterul măr­ginit al metodei analitice, au putut a­­vea succes numai datorită cuceririlor Puterii Sovietice, datorită noului punct de vedere asupra ştiinţei, legată de practică şi slujind întregului popor. Reprezentantul cercurilor progresiste ale societăţii ruse, a oamenilor de cul­tură democraţi, corifeul ştiinţei ma­terialiste a naturii, K. A. Timiriazev, care a ştiut să stabilească legile fun­damentale ale legăturii reciproce a e­­nergiei solare cu viaţa de pe pământ şi clorofila plantelor, a vorbit despre fiziologia nouă sintetică cu 50 de ani in urmă. Marele fiziolog rus I. P. Pa­vlov a reuşit să efectueze trecerea de la gândirea analitică la gândirea sinte­tică în problemele de bază ale fizio­logiei animalelor şi a omului. Nu fără temei, ca răspuns la săr­bătorirea sa şi la recunoaşterea im­portanţei sale in ştiinţa mondială, Pa­vlov a scris către sfârşitul activităţii sale : „Da, sunt bucuros că împreună cu Ivan Mihailovici (se pare Secenov — K. B.) şi detaşamentul iubiţilor mei colaboratori, am descoperit pentru im­portantele cercetări fiziologice în loc de jumătate de organism, întregul or­ganism al animalului. Şi­ aceasta este în întregime aportul nostru necontes­tat rusesc la ştiinţa mondială, la gân­direa întregii omeniri”. (Opere compl., vol. I, pag. 27). In aceste cuvinte ale lui Pavlov se reflectă întreaga străduinţă şi direc­ţie a cercetărilor şi reuşitelor sale in ştiinţă, bazate pe ideea integralităţii activităţii organismului animal, încă în perioada studierii probleme­lor circulaţiei sângelui şi ale digestiei, Ivan Petrovici a fost în opoziţie radi­cală cu direcţia mecanicistă ce dom­nea pe la mijlocul secolului al XIX- lea in fiziologie (I. Mi­ller, Dubois Raymond ş. a.), care a dus la o vul­garizare grosolană a ideilor despre funcţionarea organismului şi a dat naştere la diverse genuri de concepţii vitaliste. In ciuda faptului că lucrările celor mai de seamă reprezentanţi ai fizio­logiei din a doua jumătate a veacului al XIX-lea reprezentau succese re­marcabile pentru acea epocă, Pavlov încă de pe atunci nu a putut să re­cunoască aceste căi ale cercetării ca juste şi suficiente pentru rezolvarea celor mai grele şi importante pro­bleme in fiziologie. Ocupându-se de problemele fiziologiei circulaţiei sân­gelui in laboratorul ataşat pe lângă clinica fondatorului medicinii ştiinţi­fice moderne, S. P. Botkin, Pavlov a aplicat nu numai metoda vivisecţiei, ci şi noua metodă a studierii func­ţiunilor fiziologice ale întregului orga­nism sănătos al animalului. Noua metodă de experimentare a atins o perfecţiune deosebită în mâinile lui Pavlov­, în a doua perioadă a activi­tăţii sale, prin studierea proceselor di­gestiei. Studierea acestui important dome­niu al ştiinţei fiziologice nu numai că a descoperit mecanismele interne ale proceselor nervoase, studiate in labo­ratorul lui Pavlov, ci i-a servit tot­odată pentru trecerea într’un nou do­meniu de cercetări, acela al fiziolo­giei scoarţei emisferelor cerebrale. A­­ceasta a dus la învăţătura despre ac­tivitatea nervoasă superioară, făcând nemuritor numele lui Pavlov şi creind baza medicinii şi biologiei moderne. Această schimbare revoluţionară în ştiinţă a fost efectuată de Pavlov la începutul secolului trecut. Iisus Ivan Petrovici s’a exprimat, după cum ur­mează, despre acea perioadă însem­nată : „Deli­ Galileu încoace, mersul ştiinţelor naturii s’a oprit pentru prima dată, in mod vizibil, în faţa secţiunii superioare a creerului, sau, vorbind mai pe înţelesul tuturor, în faţa organului celor mai complexe ra­porturi ale animalelor cu lumea exte­rioară. Şi se părea că acesta — toc­mai aci, — era adevăratul moment cri­tic al ştiinţelor naturii, întrucât cree­­rul, care în formaţia sa cea mai su­perioară — creerul omenesc — a creat şi creasă ştiinţele naturii, devine el însuş obiectul acestor ştiinţe ale natu­rii”. (Opere compl., vol. III, pag. 95). Eminentul nostru fiziolog, A. A. Uhtomski, făcând o apreciere a lu­crărilor lui Pavlov cu privire la fizio­logia creerului, a scris : „Aş vrea să repet fraza istorică : douăzeci şi trei de veacuri ne privesc aci”. A fost oare lesne să se adauge ceva nou într’un domeniu atât de vechi al ştiinţei ome­neşti ? Şi totuşi, Pavlov a creat o în­văţătură nouă cu privire la activita­tea celui mai complex şi important or­gan al animalelor superioare şi al o­­mului. Odată cu aceasta, „adevărata fiziologie” a creerului, creată de el, a slujit ca fundament al psihologiei materialiste. Mecanismele activităţii creerului, intuite demult de către poeţi, psihologi şi filosofi, au dobân­dit in lucrările lui Pavlov o baza reală şi au descins drumul spre stu­dierea experimentală a celor mai complexe procese psihice, pe baza in­terpretării materialiste a­­ aşaziselor fenomene sufleteşti. Această mişcare, provocată in ştiinţă de către Pavlov, este într’adevăr considerabilă. A venit vremea unei recunoaşteri generale şi a unei profunde aprecieri a însemnă­tăţii lucrărilor lui I­­P­ Pavlov. Este important să cunoşti drumul pe care a mers marele fiziolog, pentru a putea continua, lărgi şi aprofunda opera în­cepută de Pavlov şi a o introduce in practica vieţii, aşa cum a făcut însuş marele novator al ştiinţei. Unul din cele mai importante feno­mene în organismul animal este re­flexul. Toate procesele în mod nor­mal sunt efectuate cu ajutorul refle­xului, înainte de Pavlov au fost cu­noscute un şir considerabil de procese reflexe cu care se naşte omul şi ani­malul. ...In laboratorul lui Pavlov s’au for­mat reflexe noi din acele excitaţii in­diferente pentru animal, care coincid în timp cu reflexele necondiţionate înăscute. S'a descoperit posibilitatea studierii acelei dinamici a scoarţei ce­rebrale, cu ajutorul reflexelor nou for­mate, denumite condiţionate, al căror arc trece in mod obligatoriu prin scoarţa emisferelor cerebrale. S'a năs­cut ideia şi problema legăturii tem­porale, care are o largă aplicare in ştiinţele biologice. Odată cu aceasta, Pavlov a ştiut să treacă hotarul pe care vechea fiziologie il socotea de netrecut, de la concepţia mecanicistă a­­supra fenomenelor în natura vie, pre­determinată odată pentru totdeauna —­­care era Împărtăşită de către toţi cercetătorii ce studiau funcţiunile or­ganismului animal — la concepţia is­torică a desvoltării lumii animale. Pa­vlov a formulat cerinţa materialistă a unei studieri obiective a comportării animalelor, a unei confruntări strict ştiinţifice a influenţei lumii exteri­oare şi a reacţiunilor corespunzătoare ale organismului animal. Pavlov a ex­primat ideia şi a făcut primele încer­cări spre a dovedi că reflexele con­diţionate, fiind dobândite în mod in­dividual, pot să se transforme, prin procesul filogenetic, nu necondiţionate. „Se poate admite — a scris Pavlov — că unele din reflexele condiţionate nou formate, se pot transforma din nou, în urma eredităţii, în necondiţionate”. învăţătura lui Pavlov despre refle­xele condiţionate a avut o influenţă considerabilă asupra problemelor fun­damentale ale disciplinelor biologice, medicale, psihologice şi filosofice. Unitatea mediului intern şi extern al organismului Datorită eforturilor lui Pavlov şi ale sutelor de colaboratori ai săi, lu­crând sub îndrumarea sa personală, s’a afirmat in mod strălucit tendinţa hotăritoare in cercetările fiziologice , studierea activităţii organismului ani­mal, provocată de factori acţionând din mediul extern. Aceste cercetări cla­sice au creat de fapt noua fiziolo­gie a sistemului nervos, în care toate etajele sistemului nervos central au căpătat o funcţiune unitară, cu rolul dominant al scoarţei cerebrale a cree­rului, în timp ce funcţia organelor de simţ, datorită legilor activităţii re­flexe condiţionate, s’a dovedit a fi în legătură naturală cu funcţiunile creerului. Principiul legăturilor tempo­rale s’a dovedit a fi un criteriu strict ştiinţific în analizarea proceselor care au loc în toate sistemele organismu­lui, atât în starea normală, cât şi în cea patologică. Una din următoarele sarcini ale cercetărilor experimentale a fost stu­dierea funcţiei creerului in raport cu mediul in­tern al organismului şi stabilirea legilor relaţii­lor reciproce ale factori­lor mediului extern şi celui intern. Această pro­blemă a fost luată in consideraţie chiar de la primii paşi făcuţi în stu­dierea activităţii ner­voase superioare. încă din primele etape ale studierii legăturilor orga­nismului cu mediul ex­tern, Pavlov a socotit că este necesară eliminarea punctelor de vedere idea­liste şi a ideilor pseudo­­ştiinţifice cu privire la construcţia ,,lumii inte­rioare” a animalelor şi a omului. El a scris : „..sectorul cel mai supe­rior­­al sistemului ner­vos central — K. B.­, are sub conducerea sa toate fenomenele care au loc in corp”. (Opere compl., vol. I, pag. 410). ...Cu această ocazie,­­ Pavlov a cerut să nu se­­ piardă niciodată din ve­dere sarcina fundamen­tală a cercetărilor fiziolo­gice. ,Limita ştiinţei fi­ziologice— a scris el — ţelul ei, este să se ex­prime această relaţie re­ciprocă infinit de com­plexă e organismului cu­­ lumea înconjurătoare, sub forma unei formule ştiin­ţifice precise, iată ţinta finală a fiziologiei, iată limitele ei”. (Lecţiile de fiziologie ale lui I. P. Pavlov — anii 1912—1913 — Ed. A. M. N. U.R.S.S., 1949, pag. 55). ...învăţătura creată de Pavlov despre activitatea nervoasă superioară a des­chis perspective absolut excepţionale pentru o nouă desvoltare a medicinei şi a psihologiei. Cercetările legate de aplicarea învăţăturii lui Pavlov in domeniul mediului intern şi descope­rirea legilor cu privire la relaţiile re­ciproce ale mediului extern şi intern in activitatea organismului, promit perspective încă şi mai mari pentru introducerea măreţelor idei ale lui Pa­vlov in psihologie şi medicină. înainte de toate, a fost necesar să se desvolte în mod experimental teza lui Pavlov despre influenţa factorilor externi prin scoarţa cerebrală a cree­rului asupra tuturor proceselor, fără excepţie, care au loc în organism. Amintim că glanda salivară şi saliva­rea au servit lui Pavlov numai ca exemple, pe baza cărora, în mod atât de strălucit, au fost enunţate legile generale ale activităţii reflexe con­diţionate. Era necesar să se demon­streze universalitatea reflexului con­diţionat al lui Pavlov pentru toate organele interne şi, ceea ce este şi mai important, să se stabilească legile sub­ordona­rii proceselor vegetative ale sis­temului nervos central faţă de scoarţa cerebrală a creerului. S’a dovedit că prin activitatea oricărui organ intern se formează reflexe condiţionate, cu alte cuvinte, mediul extern se află în neîntreruptă legătură cu mediul in­tern. Prin lucrările noastre, s’a de­monstrat in mod practic teza lui Pa­vlov, cu privire la rolul dominant al scoarţei cerebrale, a creerului faţă de întregul organism ; s’au descoperit le­gile generale şi particulare ale func­ţionării întregului sistem al organelor interne şi s’au găsit mecanismele fun­damentale ale dirijării de către creer a proceselor „ascunse” în adâncul organismului. Aceste cercetări, efectuate in mod strict în sensul direcţiei lui Pavlov, au lichidat ruptura dintre activitatea sau starea organului şi condiţiile de existenţă ale animalului. Astăzi, ideile lui Botkin şi Pavlov despre „nervism” devin din ce in ce mai precumpăni­toare în teoria şi practica medicinei. O tot atât de hotăritoare însemnă­tate în desvoltarea problemei unităţii mediului extern şi intern în activi­tatea vitală a organismului, au şi a­­cele cercetări care demonstrează in­fluenţa mediului intern asupra proce­selor care au loc in creer. Animalul (ca şi omul) se poate a­­comoda într-un mod mai favorabil la condiţiile mediului extern numai a­­tunci, când scoarţa cerebrală a cree­rului dobândeşte facultatea de a se­siza în mod precis şi fin o stare sau alta a organelor interne, cerinţi ur­gente şi inexorabile ale organismului, ca, de exemplu, schimburi metabolice. Cercetările noastre, bazându-se pe învăţătura şi metoda reflexului con­diţionat, au arătat cu certitudine ab­solută că mediul intern al organismu­lui trimite fără întrerupere semnale în sistemul nervos central, în scoarţa cerebrală a creerului, creind o infor­mare specializată despre evenimen­tele ce se petrec in organele interne. S-a dovedit că toate aceste semnale reflexe influenţează asupra stării funcţionale a creerului, reflectând in activitatea sa toate procesele multiple ale organelor interne. Trebue să so­cotim ca o împrejurare importantă faptul precis stabilit că excitabilita­tea organelor Interne este suscepti­bilă de a se transforma într’un re­flex condiţionat, insă prin natura lor aceste reflexe condiţionate interne (interp-receptive) sunt in mod prin­cipial asemănătoare cu acelea desco­perite de Pavlov cu privire la exci­­taţiunile externe ale organismului. Luptând cu psihologii idealişti care cău­tau prin toate mijloacele să de­făimeze învăţătura lui Pavlov despre activitatea nervoasă superioară, I. P. Pavlov a scris (1932) un articol spe­cial întitulat „Răspunsul unui fizio­log psihologilor”. In această lucrare Pavlov a adus unul din cele mai pu­ternice argumente, nimicind ultimele poziţii ale idealismului şi confirmând în acelaş timp însemnătatea mondială a învăţăturii sale pentru toate siste­mele organismului , argumentul pre­zenţei semnalizărilor reflexe condi­ţionate in mediul intern al organis­mului.......Socot — a scris Pavlov — mai mult decât probabilă existenţa acestora chiar în toate ţesuturile, fără să mai vorbim despre organele luate în mod separat. După părerea mea, întregul organism cu părţile sale componente poate să emită sem­nalizări despre sine emisferelor cere­brale”. (Opere compl., vol. III, pag 430). Astăzi se poate spune că speran­ţele lui Pavlov s’au împlinit si că învăţătura sa a triumfat cu desăvâr­şire in analiza factorilor mediului In­tern. Cercetarea reflexelor (condiţionate şi necondiţionate) din mediul intern al organismului, permite medicinei clinice să ia cunoştinţă in mod mai precis, din punctul de vedere al teo­riei ştiinţifice, despre distrugerile din sistemele nervoase vegetative şi hor­monale, provocate de procesele mala­dive ale organelor interne. Trebue să subliniem că aplicarea învăţăturii lui Pavlov in cercetarea tuturor organe­lor mediului intern a făcut posibilă descrierea aparatelor nervoase spe­ciale, care îndeplinesc totodată şi ro­lul „organelor de simţ”. Aceste or­gane ale simţurilor interne, întocmai ca şi organele externe ale simţurilor, slujesc organismului in calitate de re­ceptori şi analizatori, graţie cărora are loc legătura dintre scoarţa emisferelor cerebrale ale creerului şi întregul me­diu intern. In această privinţă, a fost realizată previziunea părintelui fizio­logiei ruse, I. M. Secenov, despre u­­nitatea naturii fiziologice a percep­ţiilor interne (organice) şi a­celora care sunt date de organele externe ale simţurilor. Studierea influenţei factorilor ex­terni asupra proceselor ce au loc in mediul intern şi influenţa factorilor acestui mediu asupra creerului, asi­gură posibilitatea de a se cerceta a­­cele raporturi reciproce complexe, care se crează in organism in condiţiile concrete ale existenţei sale. Noi sun­tem astăzi in măsură să afirmăm că activitatea nervoasă superioară se for­mează la animal printr-o încrucişare determinată şi continuă a factorilor ambelor medii. Aceste date şi lucră­rile laboratorului lui L. A. Orbeli des­pre sistemul nervos simpatic, au asi­gurat in prezent posibilitatea de a se umple prăpastia dintre procesele ve­getative şi somatice şi de a se des­­minţi totodată teza lui Bichat şi a adepţilor săi contemporani, cu privire la independenţa şi diferenţierea func­ţionării celor două sfere ale organis­mului — soma şi psihicul. Situaţia actuală a problemei fiziologiei lui Pavlov Etapa contemporană a desvoltării ulterioare a învăţăturii lui Pavlov tre­bue, prin sforţările unite ale întregii fiziologii sovietice, să ajungă la o de­scriere mult mai completă a mecanis­melor interacţiunii tuturor funcţiilor in organism, în legătură cu mediul ex­tern. Pentru aceasta, trebue să slujească ca punct de plecare învăţă­tura lui Secenov-Pavlov- Vedenski despre veriga principală a tuturor pro­ceselor ce au foc in or­ganism şi in special a mecanismului nervos şi a factorului dominant al comportă­rii condiţiile de existenţă ale organismu­lui animal. Nu putem spune că oamenii de ştiinţă din instituţiile noastre me­dicale, atât teoreticieni, cât şi clinicieni, stau pe această poziţie, aşa cum ar trebui şi in mod con­secvent. Din păcate, ma­joritatea oamenilor de ştiinţă cu rol de condu­cere in medicină, recu­noscând formal învăţă­tura lui Pavlov, continuă totuşi să privească in mod izolat funcţiunile creerului şi funcţiunile celorlalte părţi ale orga­nismului. Se pot aduce sute de exemple care ilustrează dorinţa arză­toare a medicilor practi­cieni de a aplica Învăţă­tura lui Pavlov in prac­tica curativă, iar, pe de altă parte, se pot da exemple de atitudine lip­sită de orice iniţiativă faţă de introducerea ideilor lui Pavlov, mani­festată de numeroşi con­ducători de clinici, de catedre şi institute medi­cale. Pot fi socotiţi ca­zuri izolate,­in mijlocul savanţilor lumii medi­cale, pionierii şi inovatorii care-şi efectuează lucrările pornind de la pozi­ţia concepţiei ştiinţifice a lui Pavlov. Ecourile ştiinţei burgheze de peste graniţă, care luptă împotriva concep­ţiei lui Botkin-Pavlov, apar încă şi astăzi în medicina sovietică sub o for­mă camuflată. O atare stare de lucruri se dato­­reşte şi poziţiei pe care au adoptat-o anumite instituţii fiziologice, înţele­gând in mod mărginit sarcinile des­­voltării învăţăturii lui Pavlov. Cate­drele de fiziologie îşi construesc pro­gramele de studiu fără o prelucrare radicală a acestora pe baza etapei pavloviene a fiziologiei contemporane. ...In aceste instituţii s’a afectat câte un singur laborator, cu totul izolat de celelalte laboratoare, pentru cerceta­rea reflexelor condiţionate. In aceste laboratoare se continuă de preferinţă studierea in amănunţime sau exten­siune a aceluiaş material faptic, care în partea sa principială a fost deja prelucrat de însuşi Pavlov. Totuşi, aci se mai studiază încă variante şi di­verse aspecte ale formării reflexelor condiţionate digestive sau motorii, se aplică aparatura complexă electro­­fiziologică pentru înregistrarea acelor fenomene care — in cazul cel mai bun — precizează numai mecanisme ce ne sunt deja cunoscute. Aceste cer­cetări reprezintă, fără îndoială, un interes important, insă ele nu pot crea condiţii pentru o nouă desvol­tare a învăţăturii lui Pavlov şi nu re­zolvă problemele puse de Pavlov. Dacă cercetările în laboratoarele sus menţionate pentru studiul reflexelor condiţionate se efectuează în cadrul problemelor deja rezolvate şi sunt Ur­­site de orice valoare prin întârzierea in timp, lucrările celorlalte labora­toare, studiind, de exemplu, procesele biochimice, activitatea sistemului ner­vos periferic, mecanismele activităţii muşchiulare sunt cu totul in afara sferelor fiziologiei lui Pavlov. Mai mult decât atât, unele din aceste labora­toare se mai găsesc încă sub influenţa teoriei fiziologilor străini despre pri­matul factorilor humorali asupra ce­lor nervoşi, teorie ce a fost infirmată de Pavlov. Desigur, aceste instituţii nu pr prin cercetările lor să acorde a­­tenţia cuvenita însuşirii ideilor noi in domeniul teoriei medicale, pentru des­voltarea ştiinţei înaintate sovietice. ...Studierea optogenezei activităţii nervoase superioare se efectuează de mult şi cu folos asupra copiilor şi adulţilor, de către cercetători ca N. I. Krasnogorski, A. G. Ivanov-Smolenski ş. a. Putem menţiona cu satisfacţie apa­riţia cărţii lui Ivanov-Smolenski şi pregătirea pentru tipar a cărţii lui Krasnogorski, deşi posibilităţile lor de cercetare a activităţii nervoase supe­rioare la om au fost cu mult mai re­duse in comparaţie cu fosta clinică pavloviană. Mă mărginesc numai la evocarea a­­cestor lucrări, lăsând la o parte cer­cetările interesante ale altora. Întru­cât sarcina principală a sesiunii de faţă este de a descoperi insuficienţele care împiedică rodnica desvoltare ul­terioară a ideilor lui Pavlov. O impresie neclară şi confuză este produsă de multe lucrări ale lui P. K. Anohin, care încearcă să dea în anu­mite cazuri o interpretare proprie, şi dealtminteri falsă, a concepţiilor fun­damentale ale învăţăturii despre re­flexele condiţionate, cum este, de exemplu, ideia despre inhibiţia scoar­ţei cerebrale. In aceasta trebue să ve­dem tendinţa lui Anohin, care a fost de atâtea ori criticată, de a „modi­fica” Învăţătura clasică a lui Pavlov cu ajutorul fanteziilor teoretice ale savanţilor străini. Trebue să constatăm, cu regret, că L. A. Orbeli, care a fost pus în frun­tea tuturor instituţiilor unde a lucrat Pavlov, nu a îndeplinit in intregime sarcinile ce i-au fost încredinţate. L. A. Orbeli nu a indreptat colectivul pe care l-a avut la dispoziţie şi care a fost creat chiar de Pavlov, pe ca­lea desvoltării directe a ideilor lui Pa­vlov, pe calea luptei cu influenţele teoriilor burgheze din Europa Occi­dentală şi America, Împotriva cărora Ivan Petrovici a dus o luptă neînce­tată. ...I. P. Pavlov, prin cercetările sale experimentale, a îmbogăţit teoria mar­­xist-leninistă a cunoaşterii, care recu­noaşte existenţa in afara noastră şi independent de conştiinţa noastră, a lumii obiective, reflectată în percep­ţiile şi in conştiinţa omului. Marele fiziolog a contribuit mult la înţelege­rea modului cum se formează „ima­ginea subiectivă a lumii obiective”. IV. I. Lenin, Opere, vol. 14, pag. 10a). prin actul reflex complex condiţionând in acelaş timp unitatea subiectivului şi a obiectivului, a psihicului şi a fizi­cului. In „Lecţiile cu privire la problemele activităţii nervoase superioare”. L. A. Orbeli ignorează principiul fundamen­tal metodologic al lui Pavlov, care dă cheia pent­ru o analizare justă și o apreciere exactă a întregii moșteniri pavloviene. L. A. Orbeli, in aprecierea operei lui Pavlov, pornește de la teo­ria propovăduită de E. Hering, a pa­ralelismului psiho-fizic, conform căreia intre, șirul fenomenelor fizice și psi­hice se intercalează „veriga interme­diară” a proceselor pur fiziologice. ...L. A. Orbeli nu a găsit nimic la Pavlov, tare să-l deosebească in mod hotărît de Hering și care să-l ridice deasupra întregii fiziologii „clasice” a organelor de simţ. In articolul „Principiul evolutiv a­­plicat in fiziologia sistemului nervos central”, L. A. Orbeli se referă din nou la Hering, de data aceasta pentru a arăta că Pavlov, chipurile, ar fi re­petat și confirmat „descoperirea” lui Hering, cu privire la pr­ocesele ner­voase fundamentale, cum este, de exemplu, inducţia reciprocă. Orbeli cri­tică in acest articol metoda reflexe­lor condiţionate şi dă preferinţă me­todelor subiective de cercetare. ...Pe Orbeli nu-l tulbură nici îm­prejurarea că „predecesorul” (E. He­ring — n. n.) enunţă in mod strict ideia că indicaţiile organelor noastre de simţ nu sunt reflectări ale lumii externe obiective, ci legi cărora le este subordonat sistemul nervos. Pentru a dovedi egala valoare a metodelor subiective şi obiective, Or­bell pune învăţătura genială a lui Pa­vlov la acelaş nivel cu cercetările su­­biectivo-psihologice ale lui Hering, a­­tribuind acestuia descoperirea lui Pa­vlov. L. A. Orbeli recunoaşte rolul de re­gulator important al sistemului nervos simpatic şi al creerului mic, adică a nivelurilor mai joase , ale sistemului nervos central. Nu încape nicio îndo­ială că in organismul viu, un sec­tor oarecare al sistemului nervos cen­tral, acţionând in mod reciproc cu ce­lelalte sectoare, schimbă intr’o anu­mită măsură funcţiile lor, într’un sens sau altul, precum şi funcţiile întregu­lui organism, însă sectorul hotăritor al­­ sistemului nervos central este scoarţa emisferelor cerebrale, in acti­vitatea căreia se oglindeşte particula­ritatea caracteristică a procesului e­­volutiv al lumii animale. ...In instruirea cadrelor ştiinţifice, Stern a­ denaturat învăţătura lui Pa­vlov. Aceasta se referă in primul rând la principiul legăturilor temporale — teoria reflexelor condiţionate — pe care ea, împreună cu „savanţii” reac­ţionari americani, nu l-a socotit de domeniul fiziologiei. Tot aşa a fost , denaturată învăţătura despre digestie şi circulaţia sângelui. Dealtminteri, o greşeală asemănă­toare întâlnim şi la mulţi alţi fizio­logi, cum se poate constata din o­de­ntale manuale şi, în special, din acel menţionat de noi: „Bazele fiziologiei ciţiului şi a animalelor”, de A. G. Gi­­neţinski şi A. V. Lebedinski. Strania situaţie : un manual sovietic de orien­tare pentru aspiranţi şi doctoranzi in medicină, scris în limba rusă, — fărâ baza fiziologiei pavloviene ! In acest manual sunt ocolite lucrările fiziolo­gilor sovietici, iar învăţăturile lui Pa­vlov şi Vedenski sunt prezentate ca succesie de mâna a doua in ştiinţă, in comparaţie cu cercetările vechilor fi­­ziologi occidentali. Această observaţie se referă într’o măsură oarecare şi la alte manuale din ultimii 10—15 ani (manualul editat sub redacţia mea, manualul editat sub redacţia lui Babski şi un şir de ma­nuale pentru şcoli speciale). In fiecare manual, ce-i drept, se pomeneşte de reflexele condiţionate, dar nu este vorba despre aceasta. Trebue să re­cunoaştem cu toţii că fiziologia sinte­tică a lui Pavlov a pus pecetea sa pe toate compartimentele ştiinţei. Mai mult încă, toate capitolele ar trebui să fie prelucrate din nou, dacă În­treaga noastră fiziologie ar urma ferm calea indicată de Pavlov. Insuficienţele fiziologiei analitice De fapt, mulţi cercetători sunt pri­zonierii unor anumite idei ale ştiinţei reacţionare şi retrograde de peste graniţă. Eu socot că învăţătura despre ac­ţiunea reciprocă a sistemelor aferente, sau critica învăţăturii pavloviene cu privire la inhibiţie, este un ecou al înţelegerii mărginite a legilor desvol­tării, ca şi învăţătura înapoiată des­pre raporturile antagoniste din orga­nism. Aci este vorba de antagonismul acţiunii sărurilor de potasiu şi calciu şi influenţele antagoniste dintre siste­mele nervoase simpatice şi parasim­­patice. Toţi savanţii ţărilor europene occidentale au adoptat această divi­ziune, deşi este absolut clar că însăşi noţiunea de „antagonism” a fost luată din lexiconul relaţiilor dintre oameni. Cuvântul „antagonism” este grecesc şi înseamnă „a lupta împotriva” („contra-acţiune”). Desigur, din punc­tul de vedere al fiziologiei organice, putem vorbi despre o acţiune potriv­nică a unora împotriva altora, a sis­temelor nervoase simpatice şi para­­simpatice, insă, de îndată ce trecem de la organele separate la întregul or­ganism, apar pe scenă cu totul altfel de relaţii. Problema fiziologiei sintetice, cu privire la antagonismul sistemelor ner­voase vegetative, are cu totul alt as­pect. Se poate vorbi de antagonism numai in sens relativ. Antagonismul ca şi sinergismul sunt două faţete ale aceluiaş proces. In această privinţă, fiziologii noştri au rezolvat in mod just acest proces. Organismul, ca un sistem unitar in­tegral, se serveşte in mod destul de larg, in activitatea sa vitală, de fac­tori care acţionează in mod contrariu. Fără sistemul nervos simpatic, or­ganismul din zilele noastre nu poate să existe, in mod normal, în mediul înconjurător complex, tot­ aşa cum nu poate exista nici fără sistemul ner­vos parasimpatic. Legea unităţii contrariilor apare aci in mod extrem de clar. Din punc­tul de vedere al fiziologiei sintetice, ar fi pur şi simplu greşit să se vor­bească­ despre rolul unui sistem oare­care. In timpul unei încordări mari fizice, rolul esenţial îl joacă sistemul nervos simpatic, insă, dacă in acea­stă acţiune nu intervine ulterior sis­temul parasimpatic, atunci organis­mul nu poate îndeplini o muncă grea şi mai ales de lungă durată. Antrena­mentul nu constă numai in exerci­tarea aparatelor simpatice ale siste­mului nervos, ci şi a celor părăsim­­patice, in aceeaşi măsură. La digestie,­­ ca mecanism de punere in mişcare,­­slujeşte­ nervu­l parasimpatic, insă după el iritică in acţiu­le­ şi sistemul simpatic. In felul acesta, pentru o activi­tate normală a organismului, este nevoe de prezenţa ambelor sisteme. Acest, lucru trebue avut in vedere şi la analizarea proceselor patologice. Iată de ce încercarea de a anihila influenţa nervului pneumogastric, in bolile de ulcer, pe cale de operaţie, nu mai satisface pe nimeni în momentul de faţă, întocmai ca şi încercarea de a elibera organismul de influenţa sis­temului nervos simpatic, in hipertonia şi alte boli. Complexitatea problemei constă şi in aceea că ambele sisteme se găsesc sub influenta generală, a scoarţei ce­rebrale a creerului, care este regu­latorul superior al tuturor funcţiilor in condiţiile normale de existenta, învăţătura despre hormoni in ul­­timii 30 de ani a fost izolată de fiziologia şi patologia generală şi transformată într-o disciplină deose­bită — endocrinologia. O astfel de se­parare a unei probleme particulare de învăţătura generală cu privire la organism, ca un întreg, a îndreptat mulţi endocrinologi şi medici spre concluzii greşite cu privire la aşa zisul rol de sine stătător şi autonom in viaţa organismului, a diverşilor hor­moni. Această credinţă a dus în impas şi teoria humorală. Eu am atins numai câteva cazuri particulare din viaţa organismului şi m’am străduit să arăt, din punctul de vedere al fiziologiei sintetice, în­treaga inconsistentă a ideilor ante­rioare în această direcţie. Deasemenea, nu mă pot opri nici asupra altor probleme ale fiziologiei activităţii nervoase superioare, prelu­crate in Uniunea Sovietică sau in­ străinătate. Totuşi, nu încape îndoială că, in ciuda condiţiilor extrem de fa­vorabile ale activităţii ştiinţifice la noi, în societatea sovietică, am făcut mult mai puţin decât cerea de la noi ştiinţa sovietică. In felul acesta, situaţia generală a problemei pavloviene este departe de a fi la înălţime, mai ales, în urma eforturilor insuficiente ale acelor la­boratoare care tindeau să deţină mo­nopolul aproape total asupra învăţă­turii despre activitatea nervoasă su­perioară. Continuare în nr. viito­­r DESVOLTAREA IDEILOR LUI I. P. PAVLOV (Sarcini şi perspective) Extrase din raportul academicianului R. M. Bâcov, la sesiunea ştiinţifica a Academiei de Ştiinţe a U. R. S. S. şi a Academiei de Ştiinţe Medicale a U.R.S.S., din 28 iunie 1950 I. P. Pavlov I­storicele victorii cu caracter in­ternaţional, obţinute de poporul sovietic în construirea noii so­cietăţi comuniste, au fost posi­bile datorită luptei necontenite a Par­tidului Bolşevic împotriva ideilor şi curentelor politice duşmănoase clasei muncitoare, împotriva naţionalismului burghez. Naţionalismul este ideologia reac­ţionară a burgheziei — expresie a con­cepţiei şi a intereselor claselor exploa­tatoare. Cu ajutorul naţionalismului, burghezia aţâţă duşmănia şi neîncre­derea între popoarele de diferite rase şi naţiuni, încercând să slăbească şi să scindeze forţele clasei muncitoare, pentru a-şi întări puterea ei econo­mică şi politică. La baza naţionalis­mului stă teoria falsă şi pe dea­ ntre-g­­ul reacţionara care împarte popoarele , naţiuni superioare şi naţiuni infe­rioare considerându-le pe cele „supe­rioare“ predestinate să conducă pe cele „inferioare”. Propagând şi cultivând naţionalis­mul, burghezia tinde să pervertească conştiinţa clasei muncitoare şi în ge­neral conştiinţa maselor populare, să le distragă atenţia de la problemele esenţiale ale luptei de clasă. Ideile naţionaliste, spunea I. V. Stalin, abat" „...atenţia păturilor largi de la problemele sociale, dela proble­mele luptei de clasă, îndreptând-o spre problemele naţionale, probleme „comune” proletariatului şi burghe­ziei. Acest fenomen creiază un teren prielnic propovăduirii mincinoase a ,,armoniei de interese”, in scopul de a pune în umbră interesele de clasă ale proletariatului, in scopul aservirii spirituale a muncitorilor. Prin aceasta se pune o piedică serioasă în calea unirii muncitorilor de toate naţiona­lităţile” (I. V. Stalin, Opere, vol. II, ed. P. M. R., pag. 324-325). Bolşevicii au opus naţionalismului burghez — susţinut întotdeauna de di­feriţi reformişti — înaltul principiu al internaţionalismului proletar, soli­daritatea muncitorilor de toate rasele şi de toate naţionalităţile în lupta împotriva robiei capitaliste. „Lumii vechi, lumii robiei naţionale, a certurilor naţionale, sau a izolării naţionale — scria Lenin în 1913 — clasa muncitoare îi opune lumea nouă a unităţii muncitorilor aparţinând di­feritelor naţiuni în care nu este loc pentru nici un privilegiu şi nici pentru cea mai mică exploatare a omului de către om”. (V. I. Lenin, Opere vol. 19, pag. 72). Lenin şi Stalin au demascat fără cruţare politica naţionalistă antipopu­lară a burgheziei şi a lacheilor ei, socialiştii din Internaţionala a II-a, considerând educarea maselor în spi­ritul internaţionalismului proletar, a solidarităţii frăţeşti, ca pe una din cele mai importante condiţii ale suc­cesului in lupta contra tuturor forme­lor de asuprire socială şi naţională. Leninismul ne invaţă că socialismul nu-şi are raţiune fără eliberarea po­poarelor subjugate, fără asigurarea in­dependenţei lor naţionale. Iată de ce Partidul Bolşevic, adevărat partid in­ternaţionalist, încă cu mult Înaintea victoriei Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie a fixat, ca un punct impor­tant al programului său, dreptul la autodeterminarea naţiunilor mergând până la constituirea lor in state şi crearea de state independente. După răsturnarea puterii burghe­ziei şi instaurarea dictaturii proleta­riatului, bolşevicii au desfiinţat toate formele inegalităţii in drepturi şi a subjugării naţionale. Partidul Bolşe­vic a organizat educarea maselor largi muncitoreşti în spiritul principiilor internaţionalismului. Partidul a ajuns la concluzia că lichidarea învrăjbirii naţionale şi în general a naţionalis­mului, consolidarea legăturilor inter­naţionale dintre popoare bazate pe or­ganizarea unei economii socialiste unice, colaborarea frăţească între po­poare, toate acestea constituesc cea mai justă rezolvare a problemei na­ţionale. de S. TITARENCO Naţionaliştii burghezi — agentura imperialismului — au făcut numeroase încercări pentru a submina politica bolşevică în problema naţională, pen­tru a învrăjbi popoarele Uniunii So­vietice, pentru a izola regiunile naţio­nale periferice de centrul lor — Rusia Sovietică. Datorită însă vigilen­ţei Partidului Bolşevic, datorită genia­lei conduceri a lui I. V. Stalin, cel mai mare cunoscător al problemei na­ţionale, toate încercările elementelor burghezo-naţionaliste au eşuat. Parti­dul Bolşevic a luptat cu hotărire îm­potriva oricărei tendinţe naţionaliste în rândurile partidului, promovând cu consecvenţă şi intransigenţă politica leninist-staliinistă a internaţionalis­mului. Aceasta a fost una din cele mai importante premize ale creării şi consolidării puternicului stat socia­list. Lichidarea claselor exploatatoare a avut o importanţă hotăritoare pentru desfiinţarea rădăcinilor sociale şi a naţionalismului, întrucât, aceste clase erau principalele organizatoare şi in­stigatoare ale vrăjmăşiei naţionale, ale neîncrederii între popoare. Prin lichidarea claselor exploatatoare — a moşierilor, capitaliştilor şi chiaburilor, — prietenia popoarelor din U.R.S.S. s’a consolidat şi a devenit indestruc­tibilă. Constituţia U.R.S.S. prevede că orice propagandă în sensul discriminării ra­siale sau naţionale, orice încercare de înăbuşire a intereselor naţionale de către reprezentantul oricărei naţiuni se pedepseşte prin lege. In Uniunea Sovietică s-a făurit ideo­logia egalităţii de drepturi pentru toate rasele şi naţiunile, ideologia prie­teniei intre popoare. Această ideolo­gie a obţinut o victorie deplină asupra ideologiei naţionalismului bestial şi a urii de rasă. Ideologia sovietică a prieteniei între popoare serveşte de călăuză pentru muncitorii din toate ţările, care luptă pentru libertate şi pentru indepen­denţa naţională împotriva imperialis­mului anglo-american. Experienţa istoriei a Partidului Co­munist (b) în ce priveşte rezolvarea problemei naţionale, reprezintă steaua călăuzitoare pentru Partidele Comu­niste şi Muncitoreşti din ţările de de­mocraţie populară, unde problemele construirii socialismului sunt strâns legate de lupta împotriva rămăşiţelor ideologiei reacţionare a naţionalismu­lui burghez. Naţionaliştii alcătuesc a­­ventura imperialismului anglo-ameri­can, care încearcă să pregătească şi să deslănţuie un război împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor de democraţie populară. Este ştiut, de pildă, că fiind ajutaţi de clica burghezo-naţionalistă a lui Tito, care a ajuns prin înşelă­ciune la conducerea statului iugoslav, imperialiştii anglo-americani au în­cercat să reinstaureze regimul capi­talist în ţările de democraţie popu­lară. Aceasta s-a văzut destul de clar cu prilejul proceselor de demascare a naţionaliştilor, a spionilor şi informa­torilor anglo-americani — László Rajut in Ungaria, Traicio Rostov în Bulga­ria, precum şi agenturile titoiste din România, Albania şi Cehoslovacia. Cu ajutorul clicii titoiste de spioni şi pro­vocatori, imperialiştii încearcă să in­troducă naţionalismul în rândurile clasei muncitoare şi in general în mij­locul maselor populare cu scopul de a slăbi partidele revoluţionare ale clasei muncitoare. Agentura titoistă a imperialismului este o unealtă de aţâ­­ţare a urii împotriva Uniunii Sovie­tice şi ţărilor de democraţie populari, o unealtă a instigatorilor la război. Improşcând veninul naţionalismului, imperialiştii, impreună cu socialiştii de dreapta şi cu agentura titois depun toate eforturile pentru a su­mina sentimentul de prietenie şi de­votament al tuturor muncitorilor faţă de Uniunea Sovietică. Cei ce conduc lagărul imperialist înţeleg perfect că Uniunea Sovietică reprezintă forţa conducătoare a Între­gului front internaţional al păcii şi socialismului. Imperialiştii susţin prin toate mijloacele flecăreala demago­gică, minciuna clicii titoiste"Burghezo­­naţionalistă — agenţi şi spioni ai imperialismului anglo-american — despre „construirea socialismului” fără U. R. S. S. Burghezia ştie perfect de bine că relaţiile ostile cu Uniunea Sovietică, independent de pretextul sub care se ascund, dau apă la moară capitalis­mului şi contribuie la consolidarea poziţiei ei. Lupta împotriva naţionalismului şi a tendinţelor naţionaliste, educarea clasei muncitoare în spiritul inter­naţionalismului proletar, in spiritul dragostei şi prieteniei cu U. R. S. S., patria tuturor celor ce muncesc — sunt chezăşia mişcării victorioase a popoarelor spre socialism. Aceasta o mărturiseşte istorica experienţă inter­naţională a Partidului Comunist (b), care conduce societatea sovietică pe drumul comunismului „• - ' Partidul lui Lenin şi Stalin în lupta împotriva naţionalismului burghez 3

Next