Contemporanul, ianuarie-iunie 1951 (Anul 5, nr. 223-247)

2 Cercurile de studii — sprijin important al activităţii culturaleducative a Căminelor Culturale Marile sarcini care stau în faţa oameni­lor muncii privind realizarea Planului Cin­cinal şi desvoltarea sectorului socialist din agricultură, — cer o ridicare necontenită a nivelului tehnic şi profesional al ţărăni­mii muncitoare, înarmarea ei cu ştiinţa şi cultura cea mai înaintată. Aceasta a pus în faţa Comitetului pentru Aşezămintele Cul­turale problema introducerii de nouă forme de activitate în Căminele culturale şi în primul rând în cercurile de studii­, care per­­mit aprofundarea cunoştinţelor ţăranilor mun­citori. Cuprinzând un număr restrâns de membri, care studiază în mod sistematic şi regulat ramuri diverse ale ştiinţei, cercurile de studii dau ţăranilor muncitori posibilita­tea de a-şi ridica conştiinţa politică şi ni­velul cultural. Printre cercurile de studii înfiinţate până în prezent, cea mai frumoasă desv­oltare au avut-o cercurile agrotehnice. In regiunea Mureş funcţionează 66 ase­menea cercuri agrotehnice, unele dintre ele având o activitate remarcabilă. Aceasta, da­torită faptului că în colectivele de lectori ale celor 66 cercuri au fost mobilizaţi toţi inginerii şi tehnicienii agricoli din cuprin­sul regiunii care şi-au luat angajamentul de a conduce studiul şi de a urmări desvolta­­re­a profesională a membrilor cercurilor. Cercuri agrotehnice cu activitate merituoasă sunt şi acelea din comunele Roman raionul Botoşani, şi Răcăciuni raionul Bacău; la acestea din urmă se ţin lecţii odată pe săptămână, ele fiind urmate de seminarii sub conducerea unui agronom. Unele cercuri agrotehnice, ca acelea din comunele Odorei şi Pleniţa — raionul Pleniţa regiunea Dolj, au introdus în activitatea cercului şi metode de lucru praf înaintate. Astfel, în afară de participarea la lecţii şi seminarii, membrii acestor cercuri au pornit la aplicarea şi ex­perimentarea cunoştinţelor însuşite, pe te­renuri anume puse la dispoziţie de Gospo­dăriile Agricole Colective din comunele res­pective. Multe din cercurile agrotehnice au orga­nizat expoziţii permanente, cuprinzând ta­blouri, grafice şi mostre de produse agri­cole recoltate atât din sectorul agricol par­ticular, cât şi din cel socialist, din studiul şi compararea cărora ţăranii muncitori se pot convinge de superioritatea agriculturii socialiste. Dar în afară de cercurile agrotehnice, în multe sate au luat fiinţă cercuri de cultură generală în care se studiază Constituţia R.P.R.„ probleme de cooperaţie, istoria, geo­grafia etc., sau cercuri profesionale, urmă­rind să cultive şi să desvolte înclinaţiile şi preocupările participanţilor. Astfel, în comuna Ci­umaţi, raionul Vidra regiunea Bucureşti, s’a organizat un cerc de popularizare a ştiinţei şi un cerc în care­ se studiază croitoria. In comuna Gheor­­gheni, raionul Gheorgheni, regiunea Mureş funcţionează un cerc de istorie-geografie; în comuna Răcăciuni raionul Bacău există un cerc format din 20 persoane care stu­diază cooperaţia, sub îndrumarea directo­rului Băncii de Stat din localitate. La Că­minul cultural din Dragoslavele, raionul Piteşti, regiunea Argeş, 18 ţărani muncitori au organizat un cerc pentru studierea Con­stituţiei R.P.R. O altă activitate interesantă a acestor cercuri este aceea a studierii problemelor le­gate de valorificarea bogăţiilor locale şi în general, de specificul producţiei locale. Pe această linie a luat fiinţă în comuna Oboga, raionul Balş regiunea Dolj, unde există te­renuri argiloase, un cerc care se ocupă cu studierea ceramicii. Aceste cercuri de studii ,legate de speci­ficul producţiei locale, pot şi trebuie să ia o desvoltare cât mai mare. Pe lângă cămi­nele din Delta Dunării, de pildă, pot să se înfiinţeze cercuri piscicole, iar acolo unde se practică albinăritul, cercuri cu acel obiectiv ,înarmând astfel ţăranii muncitori cu cunoştinţe ştiinţifice care pot avea re­zultate practice imediate. De asemenea, în unele părţi ale­ ţării pot fi înfiinţate cercuri de artă industrială, de ceramică, de prelu­crare a lemnului, a stufului, etc. Dacă stat obţinut o serie de succese pe lista organizării cercurilor de studii, a că­ror activitate este tacă la început,­ există însă şi o serie de neajunsuri în această mujică. Multe din aceste cercuri au fost alcătuite doar în mod formal, fără a se ţine seama de posibilităţile şi specificul econo­mic local, de nivelul şi înclinaţiile mem­brilor, fără a se asigura participarea activă a învăţătorilor şi tehnicienilor agricoli în conducerea şi îndrumarea lor. Fostele Co­mitete Provizorii ale unor regiuni şi raioane nu au dat suficientă atenţie pregătirii con­diţiilor de trecere la această formă înain­tată de activitate culturală, care trebue să constitue baza activităţii cultural-educative a Căminelor culturale. Astfel fostul Comitet Provizoriu al regiunii Iaşi, s-a mulţumit cu organizarea doar a 3—4 cercuri în întreaga regiune. Pe de altă parte, unele Comitete Provizorii ca acela al regiunii Arad, au procedat tocmai invers, căzând în altă gre­­şală­ a organizării „prin decret” a unui număr prea mare de cercuri cărora nu li s’au asigurat condiţiile unei bune func­ţionări. Cercurile de studii de pe lângă Căminele Culturale sunt chemate să dea un nou avânt revoluţiei culturale, să contribue la răspândi­rea ştiinţei şi culturii în massele cele mai largi, la convingerea ţăranilor muncitori de superioritatea gospodăriei colective faţă de gospodăria individuală,­­ ele sunt che­mate să pregătească în mod temeinnic cadre calificate de constructori ai socialismului. De aceea, Sfaturile Populare trebue să dea toată atenţia mobilizării învăţătorilor, teh­nicienilor agricoli şi a tuturor intelectua­lilor dele sate, în munca de îndrumare ac­tivă a acestor cercuri. L­a rândul său, Comi­tetul pentru Aşezămintele Culturale trebue ,,să stimuleze acesta formă superioară de ac­­tivitate culturală, prin trimiterea de instruc­ţiuni precise, prin punerea la îndemâna membrilor cercurilor a bibliografiilor şi chiar a lecţiilor scrise, în aşa fel încât să fie asigurată buna desfăşurare a muncii în cercuri. Şt. c. Despre traducerile în limbile naționalităților conlocuitoare Urmând sarcinile trasate de Partid şi Guvern, editurile noastre au reuşit să con­­tribue în mod efectiv la ridicar­ea nivelului politic şi cultural al masselor muncitoare aparţinând tuturor naţionalităţilor din ţara noastră, traducând şi editând în limbile naţionalităţilor conlocuitoare lucrări ideolo­gice şi literare de primă importanţă Astfel au fost editate în limba maghiară unele lucrări ale lui V.­­ Lenin, ale to­varăşului Stalin, precum şi unele din ope­rele lui Puşchin, N. Ostrovschi, Gorchi, Boris Polevoi, V. Vişnevschi, etc. Au fost deasemenea editate în limbile maghiară şi germană poeziile lui Eminescu, schiţele lui Caragiale, romanul ,,Mitrea Cocor“ al lui Mihail Sadoveanu, precum şi alte opere ale scriitorilor români. O parte din bro­şurile politice apărute la noi în ţară au fost traduse în limbile maghiară, germană, ucrainiană, sârbă şi idiş. Unele din aceste traduceri prezintă însă lipsuri serioase. Acestea se datoresc mai multor factori. In primul rând, editurile nu au organizat în redacţiile respective un con­trol temeinic şi competent asupra traduce­rilor făcute de colaboratorii lor externi. Editura P.M.R., Editura de Stat, Editura pentru Literatură şi Artă dau în general traduceri bune şi îngrijite. In schimb tra­ducerile maghiare, germane, etc. ale ce­lorlalte edituri sunt adeseori slabe. Intr’o broşură maghiară a Editurii C.G.M. găsim următoarea frază: „Conştiinţa de drept a muncitorilor a crescut mult". In original e vorba de conştiinţa de clasă, dar traducătorul a confundat cei doi ter­meni „entudat" şi „jogtudat". Secţia maghiară a „Cărţii Ruse” — care a editat şi traduceri bune ca „Pol­tava" sau „Aşa s’a călit oţelul" — în unele cazuri dă traduceri neliterare, făcute cu­vânt cu cuvânt după text, fără a se ţine seama de caracterul limbii maghiare şi germane. Se întrebuinţează până la exces neologismele chiar în broşurile care se adresează ţără­nimii muncitoare. Mai mult, chiar şi unele traduceri literare sunt făcute ca după juxtă şi păcătuiesc de invazia neologismelor. Aşa de pildă în traducerea maghiară a roma­nului „Spre culmi" un ţăran se adresează astfel unui alt ţăran : „Ce fel de arge în­trebuinţezi d-ta?" Apar chiar unele barba­risme ca „intelektue­l” (utilizat odinioară de aristocraţia cosmopolită) în loc de „értel­miségi’’. Secţiile maghiare şi germane ale Editurii C.G.M., Cartea Rusă şi Editura Tineretului, comit uneori greşeli de limbă sau de stil care compromit conţinutul tex­tului şi pot da naştere adeseori unor se­rioase erori politice. Aşa de pildă în tra­ducerea maghiară (editată de C.G.M ) a broşurii „Luptând pentru îndeplinirea pla­nului de însămânţări, luptăm pentru belşug, pentru pace" se spune într’un loc: „In 1950 numărul întovărăşirilor s’a ridicat la 190.407" în timp ce textul românesc se re­ferea doar la „primăvara anului 1950". In alte cazuri, datorită greşelilor de limbă şi stil, apar fraze care nu au pur şi simplu niciun înţeles. Astfel, la pag. 35 a bro­şurii „Strângerea recoltei în URS­S.” edi­tată în limba maghiară de „Cartea Rusă“ se poate citi o frază care ar suna astfel ■ „In ploaie grâul se apleacă, ' combainului nu se poate fi secerat". Iar în altă broşură a „Cărţii Ruse” citim că „In colhozuri pă­mântul trebue lucrat cauzal'' în timp ce în textul original scria: „raţional". Traducăto­rul n’a știut să facă deosebirea între cele două cuvinte (okszerű şi észszerű). Tipăriturile germane sunt deasemenea adeseori superficial editate. De pildă, orto­grafia folosită este când cea română, când cea germană. Uneori aceste două ortografii sunt amestecate chiar în scrierea aceluiaş cuvânt. Toate aceste lipsuri se cer neapărat reme­diate. In primul rând, editurile respective trebue să se ocupe într’un mod mai intens de ridicarea nivelului politic şi profesional al redactorilor. In acest sens ar fi necesar ca Direcţia Generală E.P.D. să înfiinţeze pe lângă şcoala de redactori în limba ro­mână, care funcţionează de un an de zile şi câte o secţie în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. Direcţia Generală E.P.D. tre­ime să dea mai multă atenţie cadrelor re­dacţionale maghiare şi germane şi să le folosească la locul potrivit. Deasemenea lucrările trebuesc controlate înainte de a fi date la tradus pentru a se stabili în mod judicios dacă este necesară traducerea acestora sau nu. Se vor evita astfel cazuri, ca acela întâmplat la Editura de Stat unde s’a tradus în limba maghiară o broşură care combatea numai superstiţii cu circulaţie în regiunile cu populaţie româ­nească şi nici nu amintea despre supersti­ţiile populaţiei căreia i se adresa. Credem deasemenea necesar ca şi la Direcţia Generală E.P.D. să ia fiinţă o secţie a naţionalităţilor conlocuitoare, care să coordoneze munca secţiilor dela Edituri In­­ felul acesta nu se vă mai întâmpla ca două edituri să editeze aceeaşi lucrare — folosind chiar terminologii diferite — cum s’a întâmplat cu legea raionării apă­rută în Editura P.M.R. şi în Editura de Stat. In urma coordonării muncii nu se va mai întâmpla ca unele lucrări de primă importanţă să circule luni de zile de la o editură la alta, cum a fost cazul cu „Ma­nualul de topometrie" în limba maghiară, atât de necesar gospodăriilor colective şi de stat din regiunile locuite de maghiari, care de 6 luni circulă între Ministerul Agri­culturii, Institutul de Agronomie din Cluj, Editura Tehnică şi Editura de Stat. Datorită creării unei secţii a naţio­nalităţilor conlocuitoare, redacţiile maghia­re, germane etc. ale editurilor vor conlu­cra intens pentru a edita traduceri cât mai bune, cât mai utile construirii socialismului în Republica noastră Populară, E. S. Greşeli serioase in lucrările despre teoria şi istoria crizelor economice Articol, intitulat ,,Greşeli serioase in lucrările despre teoria şi istoria crizelor economice” publicat in Pravda d­in 29 Septembrie 1950, articol ce-l reproducem mai jos, a fost desbătut intr’o şedinţă lărgită a Consiliului ştiinţific al Institu­tului de Economie al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S.. Darea de seamă a şedinţei, publicată în „Pravda” din 10 Decembrie 1950 sub titlul Pentru o elaborare marxist-leninistă a problemelor teoriei şi istoriei crizelor economice”, o publicăm in pagina a 3-a a revistei noastre. Subliniind in introducere, că în etapa ac­tuală de ascuţire a crizei generale a capita­lismului, este de o importanţă deosebită tra­tarea într’un spirit combativ a teoriei şi isto­riei marxist-leniniste a crizelor economice, autorii articolului scriu în continuare cu pri­vire la unele din lucrările închinate acestei probleme. Din cele apărute în ultimul timp, unele lu­crări din domeniul teoriei şi istoriei crizelor conţin serioase erori, denaturând o serie de teze importante din teoria marxist-leninistă cu privire la reproducţia capitalistă şi crizele economice. O lucrare de acest fel este şi cartea prof. L. A­ Mendelsohn „Crizele economice şi ci­clurile secolului XIX”, editată în 1949. Tovarăşul Stalin ne învaţă: „Baza crize­lor economice de supraproducţie, cauza lor rezidă în însuşi sistemul economiei capita­liste. La baza crizei stă contradicţia dintre caracterul social al producţiei şi forma ca­pitalistă de însuşire a rezultatelor produc­ţiei. Expresia acestei contradicţii fundamen­tale a capitalismului este contradicţia dintre creşterea uriaşă a posibilităţilor de produc­ţie ale capitalismului, prin care se urmă­reşte obţinerea unui maximum de profit ca­pitalist şi reducerea relativă a cererii sol­vabile din partea masselor de milioane de oameni ai muncii, al căror nivel de viaţă capitaliştii caută să-l menţină tot timpul în limitele unui minimum”. Nu se poate da o explicare autentic ştiin­ţifică istoriei crizelor, fără a explica des­voltarea contradicţiei de bază a capitalismu­lui. Totuşi, analiza ascuţirii contradicţiilor capitalismului, în decursul desvoltării ci­clice a producţiei capitaliste, nu ocupă lo­cul central în cartea lui L. Mendelsohn. Au­torul vorbeşte în general despre cauzele cri­zelor, se referă la teza marxist-leninistă cu privire la faptul că reînoirea capitalului fix constituie baza materială a periodicităţii cri­zelor, însă nu cauza lor. Trecând însă la a­­nalizarea concretă a anumitor crize, el nu înfăţişează baza însăşi a crizelor, oprindu-se îndeosebi asupra bazei materiale a periodi­cităţii lor. Printr’o asemenea tratare, L. Mendelsohn n’a­ putut, desigur, prezenta just istoria crizelor, făcând, în fond, o descriere obiectivistă a circulaţiei capitalului fix în forma sa iniţială. Astfel, de exemplu, în capitolul referitor la criza din 1890, el descrie amănunţit construirea în massă de căi ferate, desvol­tarea tehnicii, creşterea capitalului fix în industrie ş.a.m.d. şi consideră coacerea cri­zei ca un rezultat al extinderii în massă a capitalului fix şi a speculaţiilor (pag. 633—635). Caracterizând în acelaş fel şi ce­lelalte crize, autorul confundă cauzele crize­lor cu cauzele periodicităţii lor, rupând cri­zele de contradicţia de bază a capi­talismului. In loc de a demonstra consecvent şi con­cret ascuţirea contradicţiei fundamentale a capitalismului, contradicţia între caracterul social al producţiei şi însuşirea individuală capitalistă, precum şi contradicţiile care izvorăsc de aici, între muncă şi capital, între tendinţa creşterii nelimitate a producţiei şi îngrădirea consumaţiei masselor, ş. a. m. d„ L. Mendelsohn acordă mult spaţiu descrierii fazei de înviorare fără a explica cu această ocazie cauza reală a acestei înviorări, gea­na capitaliştilor după profit. Mulţumin­du-se cu descrierea aspectului tehnico-economic al desvoltării capitalismului, autorul inspiră cititorului o idee falsă, după care capita­lismul ar avea întotdeauna un rol progresist. Cel mai limpede apare „concepţia” autoru­lui în caracterizarea rolului monopolurilor. Leninismul ne învaţă că dominaţia mono­polurilor împinge până la extrem gradul de putreziciune şi de parazitism al capitalismu­lui, că monopolurile sunt cătuşele forţelor de producţie, înfrânează desvoltarea acesto­ra, folosesc forţa lor economică şi politică în vederea unei asupriri nemaicunoscute a masselor populare. Caracterizând capitalis­mul în stadiul său imperialist, V.­­ Lenin arată că sistemul capitalist „a copt şi răs­copt. El a devenit, obstacolul reacţionar al desvoltării omenirii”, învăţătura leninist-stalinistă cu privire la imperialism ne dă posibilitatea de a înţelege mai profund natura şi caracterul crizelor economice şi în perioada capitalismului pre­­monopolist. Este absolut imposibil de a ex­plica just crizele economice din perio­ada apariţiei şi afirmării imperialismului (1870- 1900), fără a ne călăuzi după această învă­ţătură. Mendelsohn însă ignorează în cartea aceasta, închinată istoriei crizelor până la criza din 1900—1903 inclusiv, învăţătura feninist-stalinistă despre imperialism. Refe­ri­ndu-se la faptul că lucrarea sa este închi­nată crizelor din sec. XIX, el declară: „Cri­zele epocii imperialismului nu sunt anali­zate în această carte, de aceea nu pot să mă opresc asupra analizei leninist-staliniste” (p. 11). Nici nu mai este de mirare că au­torul prezintă­ într’o lumină greşită rolul monopolurilor în desvoltarea forţelor de pro­ducţie. Din faptul că monopolurile dispun de o uriaşă forţă economică, el face o deducţie burgheză şi apologetică, afirmând că mono­polurile nu numai că n’ar manifesta o ten­dinţă de stagnare şi putrezire, ci ar dispune chiar de „capacităţi potenţiale de accelerare a progresului forţelor de producţie” (pag. 717). In acest fel, el atribuie capacitatea potenţială crescândă a forţelor de producţie, învelişului lor în descompunere­a mono­polurilor. L. Mendelsohn descrie amănunţit creşterea forţelor de producţie sub influenţa monopo­lurilor, sublim­ine rolul aşa zis progresist al monopolurilor în desvoltarea producţiei. Această teză o ilustrează citând exemplul trustului american de oţel şi al monopolurilor electrotehnice germane „Siemens şi Halske" şi „AEG”. El însă nu arată cu această oca­zie rolul nefast pe care-l joacă aceste mo­nopoluri în deslănţuirea de războaie, în ex­ploatarea fără precedent a masselor, în uti­­lizarea unor mijloace politice criminale în lupta pentru pieţe, etc. Explicarea ştiinţifică a istoriei crizelor devine imposibilă atunci când nu se supun problemele pieţii unei serioase analize marxiste. Cartea nu cuprinde o asemenea analiză. Mai mult, autorul a denaturat concepţia marxist-leninistă despre cauzele agravării­ problemei pieţii în decursul dez­voltării capitalismului. Conform celor afir­mate de el, agravarea problemei pieţii nu este condiţionată de ascuţirea contradicţiilor din sânul capitalismului şi de reducerea pu­terii de cumpărare a milioane de munci­tori şi ţărani, care — în ultimă instanţă — formează massa principală de consumatori ci, chipurile, înainte de toate de „creşterea vertiginoasă a capacităţii de producţie a industriei mondiale...” (pag. 608). De ace­ea nu-i o simplă întâmplare că lucrarea prezintă într’o măsură absolut insuficientă procesul crescând de pauperizare a oame­nilor muncii din ţările capitaliste, precum şi de asuprire şi jefuire a popoarelor colo­niale de către capitaliştii hrăpăreţi. Proble­ma salariilor sub capitalism, care ocupă de asemenea un loc important în istoria cri­zelor, este atinsă de autor doar în trecere, tangenţial. Principala greşală a cărţii constă în fap­tul că autorul, rupând crizele de principala contradicţie a ca­pitalismului, cocoloşeşte lupta proletariatului pentru ieşirea pe cale revoluţionară din criză, pentru răsturnarea capitalismului. Rarele referiri la mişcarea muncitorească, pe care le putem întâlni, sunt legate numai de consecinţele crizelor. In această carte voluminoasă, de peste 800 de pagini, nu şi-a găsit loc explicaţia marxist-leninistă a luptei revoluţionare, dusă de proletariat. Cartea nu demască rolul trădător al oportuniştilor,­­ agenţi ai bur­gheziei în rândurile mişcării muncitoreşti. Mendelsohn nu înfăţişează specificul des­voltării economice a diferitelor ţări, nu arată particularităţile genezei crizelor în fiecare dintre ele El exagerează rolul An­gliei şi U.S.A. în desvoltarea economiei celorlalte ţări, fără a demasca caracterul tâlhăresc al capitalismului englez şi ameri­can. Autorul neagă de fapt particularităţile de sine stătătoare şi specificul desvoltării capitalismului în Rusia. El scrie că eco­nomia Rusiei până în 1870 a reflectat doar crizele economice ale altor ţări (în primul rând ale Angliei), crize care au grăbit des­voltarea capitalismului şi a marii producţii, in tendinţa sa de a minimaliza desvoltarea economică a Rusiei, Mendelsohn a ajuns la concluzia după care cotitura în indus­trie ar data abia de la sfârşitul anilor 99 ai secolului trecut. Folosind necritic izvoarele burgheze şi statisticile lor falsificate, L. Mendelsohn a dat dovadă în mai multe cazuri că este influenţat de economiştii burghezi. Obser­vaţiile critice la adresa acestora, existente în carte, poartă un caracter liberal, autorul calificând adeseori apologetica conştientă drept „eroare”. Numindu-l pe neînsemnatul economist burghez francez A. Aftalion, mare cercetător al crizelor, L. Mencelsohn intră cu el în discuţie pe ton colegial. Pe acelaş ton îl „critică” şi pe apologetul imperialist Hilferding. Pe duşmanii înverşunaţi ai cla­sei muncitoare, de teapa militantului fascist Sombart, autorul îi prezintă ca pe nişte struţi, care s’a­r hrăni din iluzii, care n’ar duce o luptă înverşunată pentru salvarea capitalismului. Cartea lui L. Mendelsohn a apărut sub redacţia profesorului P. K. Figurnov. Gre­şelile acestei cărţi n’au fost îndepărtate de redactorul ei. Acest fapt nu este ceva în­tâmplător, înseşi lucrările lui P. Figurnov închinate crizelor, conţin deasemenea greşeli serioase. Astfel, în stenograma lecţiei sale publice „Teoria marxist-leninistă a crizelor” publi­cată în 1948 ca şi în cartea „Reproducţia capitalistă şi crizele economice”, apărută în 1949, siau strecurat confuzii, cu ocazia tratării principalelor teze din teoria mar­xist-leninistă despre reproducţia capitalistă şi crize, datorită faptului că această teorie a fost expusă în mod abstract, scolastic, nelegată de actualitate. In cărţile sale, P. Figurnov n’a demons­trat cu profunzime şi convingere că crizele de supraproducţie constitue o manifestare a contradicţiei fundamentale a capitalismu­lui în formele sale cele mai distructive. Re­curgând la fraze generale, la fel ca şi Mendelsohn, P. Figurnov nu redă tabloul pauperizării crescânde a masselor munci­toare, care a luat un caracter catastrofal în condiţiile capi­tali­smului din timpul nostru. in acelaş timp, autorul insistă asupra des­voltării forţelor de producţie sub capitalism, asupra „vijeliosului” progres tehnic, prezin­tă „revoluţia tehnică totală” ca rezultat al crizelor, ş. a. m. d. Vorbind despre problema modificării ci­clului capitalist în perioada imperialismului, Figurnov n’a arătat deloc că în perioada crizei generale a capitalismului, monopolu­rile caută o ieşire din crizele d­e supra­producţie în deslănţuirea de războaie, în subjugarea altor ţări. Autorul trece sub tăcere faptul că în urma primului război mondial, criza gene­rală a capitalismului s’a agravat şi mai mult, că a avut loc formarea celor două la­găre opuse — lagărul imperialist, anti­democratic, în frunte cu U.S.A. şi lagărul antiimperialist, democratic, în frunte cu U.R.S.S. În broşurile susamintite nu se pomeneşte nimic despre lupta celor două sisteme, despre existenţa unui sistem socia­list „care creşte, care prosperă, care este opus sistemului capitalist şi care prin însuşi faptul existenţei sale, demonstrează putrezi­ciunea capitalismului, sdruncină bazele sale”. (I. Stalin). In sfârşit, autorul nu arată în lucrările sale Influenţa pe care­ o exercită crizele de supraproducţie asupra ridicării conştiinţei de clasă a muncitorilor şi nu subliniază posi­bilităţile şi necesităţile ieşirii pe cale re­voluţionară din crize. Nu putem trece peste metoda lui L. Men­delsohn şi P. Figurnov de a folosi greşit citate din lucrările clasicilor marxism-leni­­nismului. Intr’o serie de cazuri autorii nu comentează just citatele sau Ie rup din contextul lor. Ha încă în anii 1947—48, presa noastră a supus unei critici aspre o serie de cărţi închinate economiei capitalismului din zi­lele noastre, (lucrările lui E. Varga, J. Trahtenberg, S. Vierter, V. Caplan, ş. a.). Autorii acestor lucrări, tratând problemele economiei capitaliste, au comis greşeli se­rioase. Ei au rupt politica de economie, au înlocuit poziţia politică de clasă în anali­zarea economiei capitaliste cu descrierea ei tehnic-economică şi, prin aceasta, au coco­loşit contradicţiile capitalismului content­poran. Demascarea lucrărilor greşite, apărute atunci, a avut o mare importanţă în lupta pentru o ştiinţă economică marxist-leninistă. Mendelsohn şi Figurnov, după cum reiese din cărţile lor, repetă greşelile obiectivist­­burgheze. În perioada actuală a crizei generale a capitalismului, se agravează tot mai mult contradicţiile antagoniste, care macină orân­duirea capitalistă. Cu scopul de a-şi in­staura dominaţia mondială, de a reprima mişcarea muncitorească şi de eliberare naţio­nală, de a găsi o ieşire din criza economică, imperialismul american se strădueşte să de­clanşeze un nou război mondial, intensifi­când fascizarea şi militarizarea ţărilor din lagărul imperialist. încercările imperialiştilor de a găsi o ieşire în deslănţuirea unui nou război mondial şi în mărirea considerabilă a producţiei de război, în militarizarea şi fascizarea ţărilor înfeudate capitalului lor, cât şi în înăbuşirea demaraţiei, sunt ultima expresie a parazitismului şi putrefacţiei în care se află capitalismul. Lucrările din domeniul teoriei şi istoriei crizelor, care se bazează pe genialele opere ale clasicilor marxism-leninismului, trebue să-i ajute pe cititori să înţeleagă in între­gime criza generală a capitalismului, lămu­rind totodată sarcinile care stau în faţa omenirii progresiste în lupta ei împotriva imperialismului, pentru pace, democraţie şi socialism. Lucrările recenzate pot doar pro­duce confuzii în rândurile cititorilor. Se pune întrebarea: cum se face că lu­crările lui Mendelsohn şi Figurnov au văzut totuşi lumina tiparului? Cauza o găsim în faptul că ele n’au fost supuse unor discuţii ample în sânul cercurilor ştiinţifice înaintea publicării lor. La Institutul de Economie al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., în cadrul căruia lucrează autorii, a lipsit critica şi autocritica bolşevică şi nu s’au creat con­diţiile care să excludă posibilitatea a­pariţiei unor asemenea lucrări greşite. Lucrările lui Mendelsohn şi Figurnov nu au fost supuse, nici după apariţia lor, unei critici în cadrul Institutului de Economie al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., sau în pa­ginile revistelor economice. Recenzia lui F. Mihalevsky — colaborator al Institutului de Economie — la cartea lui L. Mendelsohn, recenzie publicată în revista „Sovietscaia Cniga”, nu aduce o apreciere principială. P. Mihaievsky menţionează diverse greşeli ale cărţii, considerând-o însă în ansamblul ei ca „un preţios aport în literatura noastră eco­nomică”. Călăuzindu-se după învăţătura marxist­­leninistă, după teoria leninist-stalinistă a im­perialismului, desfăşurând în rândurile cer­cetătorilor ştiinţifici critica şi autocritica bolşevică, economiştii sovietici trebue să cerceteze în mod creator procesele, care au loc în economia capitalistă din vremea noastră şi prin aceasta să ajute cadrelor noastre în orientarea lor justa în actuala situaţie internaţională şi totodată să vină în ajutor partidelor comuniste şi muncito­reşti frăţeşti, în opera lor de educare marxist-leninistă a cadrelor lor, de A. ALEXEEV, I. COZODEEV și E. LAZUTKIN PE MARGINEA DISCUŢIEI ASUPRA PROBLEMELOR MUZICII Lucrările valoroase bazate pe Intonaţiile cântecului popular ne araţi cât­­e nejuste şi totodată periculoase sunt acele teorii cosmopolite care caută să demonstreze că folklorul nostru nu poate fi armonizat şi dez­voltat în prelucrări simfonice. Folosirea folklorului nostru la crea­ţia mu­zicală este una din cele mai importante probleme care trebue să preocupe pe com­pozitorii şi muzicologii din ţara noastră. In lămurirea acestei probleme Institutul de Folklor are un rol deosebit. Studierea struc­turii folklorului nostru, a modului cum a fost el valorificat în lucrări simfonice, de cameră şi în piese corale de către compozitorii no­ştri din secolul trecut, analizarea şi studie­rea lucrărilor valoroase ale compozitorilor noştri contemporani, ne arată largile posi­bilităţi de expresie pe care le oferă cântecul popular. In desbaterile şi în concluziile făcute de revista „Flacăra” nu s’a subliniat suficient necesitatea contactului viu pe care trebue să-l aibă compozitorii cu viaţa oamenilor muncii în lupta lor pentru construirea socialismului. Această strânsă legătură cu viaţa ajută pe compozitor să făurească opere de artă cu un bogat conţinut de idei şi sentimente. Pe de altă parte contactul permanent cu viaţa, cu realităţile Patriei noastre ajută pe compozitor în cunoaşterea frumuseţii folklo­­rului nostru muzical, a bogăţiei şi varie­tăţii sale, ceea ce face posibilă exprimarea conţinutului într’o formă artistică de înaltă valoare. Creaţiile din ultimul timp ale compozito­rilor noştri încep a dovedi acest lucru. Cele mai valoroase lucrări sunt tocmai acelea care au pătruns mai adânc realitatea, au surprins esenţialul­­ din realitate şi au reuşit să ne-o înfăţişeze într-o formă adecvată. Cu câtă grijă studiau marii clasici ruşi folklorul ! Scrisorile, lucrările lor teoretice, vorbesc despre un foarte amănunţit studiu al cântecului popular, despre o grijă deose­bită pentru însuşirea mijloacelor de expresie populare, pentru asimilarea imaginilor popu­lare, a limbajului popular. Culegând de pe teren cântece populare, ei nu şi-au însuşit în mod arid intonaţiile populare, ci au învăţat să cuprindă viaţa care pulsează în ele, şi-au asimilat bogăţia lor de imagini. Iată de ce Glinka a putut să afirme că: „poporul crea­­ză muzica, noi artiştii o aranjăm numai”. Clasicii ruşi au identificat muzica lor ,cu cântecul popular, lărgind şi adâncind conţi­nutul lui. Au învăţat de la popor, creând ast­fel o artă superioară care a îmbogăţit patri­moniul universal, cum nici una din şcolile muzicale de până atunci nu a putut face. Compozitorii cei mai de frunte din ţara noastră, George Enescu, Muzicescu, Ciprian Porumbescu, Dima, Vidu, Cucu, Chiriac şi alţii au apreciat just valoarea folklorului nostru şi cele mai de preţ lucrări ale lor sunt tocmai acelea care au rădăcini în cântecul popular. Cele mai valoroase lucrări ale compozitorilor noştri contemporani, sunt tocmai acelea care au fost făurite pe baza însuşirii tradiţiilor cele mai progresiste ale muzicii din ţara noastră, a operelor marilor clasici Bach, Mo­zart, Beethoven, Glinka, Chopin, Ceaikov­­ski, Mussorgski şi minunata artă muzicală a compozitorilor sovietici Pentru orice com­pozitor din ţara noastră, folosirea moştenirii artei muzicale clasice, studierea profundă a acestei arte, însuşirea experienţei compozito­rilor sovietici şi a celor mai bune tradiţii ale muzicii româneşti este o condiţie esen­ţială în procesul de creaţie a unei arte rea­liste legate de popor. Reflectarea nouilor realităţi ale Republicii noastre, perfecţionarea mijloacelor de expresie pe care Ie oferă folklorul şi muzica clasică, studierea muzicii clasice şi sovietice trebue să constitue azi principala preocupare a compozitorilor noştri, pentru realizarea de opere valoroase care să servească luptei II pentru apărarea păcii şi construirea socialis­­mului. Cu toate succesele noastre, trebue şi spu­nem că sunt tacă foarte multe de făcut. Mai avem lipsuri mari în ceea ce priveşte afir­marea tematicii noi la muzica simfonică şi mai ales în muzica de cameră. Se constată o rămânere în urmă în ceea ce priveşte crea­rea de piese de operă care să reflecte reali­tăţile noi, minunate, ale luptei poporului muncitor pentru socialism şi trecutul de lup­tă al poporului nostru. La mulţi compozitori se observă încă puternice rămăşiţe ale formalismului şi de­cadentismului, manifestate în modalitatea tratării armonice şi orchestrale a motivelor melodice, în lipsa de plasticitate a melodiilor, lipsa de adâncime în exprimarea aspectelor concrete ale realităţii. Lipsa de studiu serios pentru cunoaşterea tehnicii muzicale, neînsuşi­­rea particularităţilor specifice cântecului popu­lar, aplicarea uneori mecanică a unor „forme” tradiţionale fără grija de a exprima un con­ţinut bogat de idei şi sentimente în imagini de un înalt­ nivel artistic, sunt lipsuri care frânează încă creaţia noastră muzicală. Intr’un cuvânt, compozitorii noştri trebue să aibă ca o permanentă preocupare însu­şirea unei înalte maestrii artistice, pentru a putea înfăţişa într’o formă cât mai per­fectă minunatele realităţi ale epocii noastre, ideile şi sentimentele măreţe care însufleţesc pe constructorii lumii noi socialiste. Discuţia din revista „Flacăra” este o mărturie a faptului că, la noi, critica muzi­cală a rămas în urma desvoltării creaţiei. Acest lucru constitue o frână pentru creaţia noastră. Este bine cunoscut rolul important pe care îl joacă critica pentru progresul so­cietăţii, al artelor, ştiinţei şi culturii. Condu­cerea Uniunii Compozitorilor nu a avut ca preocupare serioasă lupta pentru promovarea unei critici muzicale ştiinţifice, care să ajute pas cu pas pe creatorii noştri. Ea a îngăduit ca în diferitele consfătuiri de la Uniunea Compozitorilor şi mai ales în sânul secţiei de critică şi muzicologie să se manifeste lipsa de combativitate, fuga de critică şi autocritică curajoasă şi principială, un spirit de cocoloşire a lipsurilor. Lichidarea rămânerii în urmă în domeniul criticii muzi­cale nu se poate face decât prim intensifi­carea muncii de ridicare a nivelului politic şi ideologic al compozitorilor şi muzicologi­lor noştri, prin studierea operelor clasicilor marxism-leninismului, prin aprofundarea pro­blemelor esteticei marxiste îmbogăţite de experienţa oamenilor de artă­ sovietici. Tov. Hrennicov arată că „estetica muzicală mar­xist-leninistă trebue să fie baza teoretică a desvoltării artei noastre, un fundament teo­retic pentru discuţii creatoare. Ea trebue să elaboreze criteriile de apreciere a operelor muzicale,, care să ne ferească de caracterul subiectiv al unora din părerile critice emise”. In această muncă, conducerea Uniunii Com­­pozitorilor trebue să atragă pe toţi compozi­torii, criticii şi muzicologii noştri, care doresc ca tânăra noastră creaţie muzicală să obţină noi succese. Realizările de până acum ne îndreptă­ţesc să credem ca oamenii muzicii din ţara noastră şi organizaţia lor Uniunea Compo­zitorilor, vor găsi căile concrete pentru lichi­darea acestor lipsuri. Lupta oamenilor cinstiţi din întreaga lume pentru apărarea păcii, acţiu­nea unită a popoarelor în frunte cu marele şi pu­ternicul popor sovietic pentru apărarea păcii şi libertăţii popoarelor împotriva im­perialiştilor americani şi englezi, care vor să destărtu­ie un nou război mondial, dragostea şi prietenia poporului nostru faţă de mă­reaţa­ Ţară a socialismului victorios, dra­gostea şi recunoştinţa faţă de genialul ei conducător tovarăşul Stalin, patriotismul fierbinte al oamenilor muncii din ţara no­i­­stră care în uzine, pe marile şantiere na­­ţionale, pe ogoare făuresc o viaţă t­oită şi îmbelşugată pentru toţi cei ce muncesc, frumuseţile Patriei noastre, ale vieţii noi ce se clădeşte de către omul nou constructor al socialismului, — sunt teme demne de realizări artistice calitativ superioare faţă de tot ce s’a scris până în prezent de către compozitorii noştri. Iată de ce desbaterea problemelor muzicii în revista „Flacăra” în condiţiile când compozitorii noştri intensifică bătălia pentru o creaţie de un înalt nivel artistic, o creaţie capabilă să mobilizeze pe toţi oamenii cin­stiţi din ţara noastră la lupta pentru apă­rarea păcii şi construirea socialismului, este desigur un fapt pozitiv. Trebue arătat însă că redacţia „Flăcării” a pornit nepregătită în desbateri. Ea nu a avut în faţă un obiectiv clar al dezbaterii şi a lăsat ca aceasta să fie o succesiune de diverse articole, „despre unele probleme ale muzicii”, fapt care a fost just criticat de tov. Matei Socor în articolul publicat în ca­drul discuţiei. Felul cum a decurs desbate­­rea a făcut ca cititorului să-i fie greu să înţeleagă care sunt poziţiile juste. Numărul mare al problemelor ridicate, precum şi răspunsurile uneori contradictorii care au fost date, întârzierea publicării concluziilor de către redacţie, toate acestea au făcut ca desbaterea să nu fie pe deplin eficace. De aici rezultă numeroase învăţăminte pentru redacţia revistei „Flacăra". Desfăşu­rarea dezbaterii, ca şi problemele ce s-au ridicat, arată cât de necesară este stabilirea prealabilă a problemelor ce urmează să fie lămurite, studierea şi adâncirea de către redacţie a acestor probleme. Organizarea de discuţii critice şi autocritice în jurul pro­blemelor creaţiei artistice este una din con­diţiile esenţiale pentru desvoltarea unei arte înaintate care să slujească interesele po­porului nostru muncitor.­­Bogata experienţă a desvoltării artei şi ştiinţei sovietice ne dovedeşte din plin acest lucru. A. A. Jdanov vorbind despre importanţa deosebită pe care o au discuţiile principiale în jurul problemelor creaţiei artistice spunea: „Dacă nu există discuţii asupra creaţiei, nu există critică şi autocritică, atunci nu există nici mişcare înainte. Discuţiile asupra creaţiei, critica independentă şi obiectivă, sunt axiome, sunt condiţiile cele mai impor­tante pentru desvoltarea creaţiei. Acolo unde nu există critică şi discutarea creaţiei, izvoarele desvoltării seacă, se înrădăcinează o atmosferă de stagnare, de care compozi­torii noştri n’au deloc nevoe”. începuturile de critică şi autocritică ce se manifestă în ultimul timp în şedinţele Uni­unii Compozitorilor, arată dorinţa oamenilor muzicii de a spori eforturile lor pentru a înregistra noi succese în domeniul creaţiei muzicale şi în domeniul criticii muzicale. Conducerii Uniunii Compozitorilor îi re­vine sarcina de cinste de a îndruma şi sprijini activitatea creatoare­­a compozitori­lor, activitatea criticilor şi muzicologilor, de a atrage cât mai mulţi creatori în discuţiile în jurul creaţiei. Adâncirea problemelor ridicate în desba­­tere, studierea materialelor sovietice de Spe­­cialitate, organizarea de conferinţe şi dis­cuţii la Uniunea Compozitorilor, vor con­tribui — fără îndoială — la realizarea unui simţitor pas pe drumul lichidării rămânerii în urmă în domeniul criticii noastre muzi­cale, ajutând astfel tinerei noastre creaţii să înregistreze succese şi mai însem­nate în lupta pentru făurirea unei arte noi, in­destructibil legată de poporul nostru mun­­citor care construește socialismul. P. Ţugui V. Pop • I. V. STffiLSNs Dssipre bazele leninismulu­i. In­ ju­rul problemelor leninismu­lui. Editura P. M. R, 434 pag. — 170 lei. • ACAD. A. I. VÂSINSCHI. învățătura lui I. V. Stalin despre statul socialist. Edi­tura Academei R. P. R., 34 pag. 20 lei. • A. LEONTIEV. Al optulea volum al Operelor lui I. V Stalin. Editura P. M. R­, 35 pag. 10 lei. CĂRŢI NOI : D. I. PISAREV. Studii filosofice şi politico-sociale. Editura Cartea Rusă, 273 pag. 130 lei. • M. V. NECICHINA: Decembrişti''. Edi­tura Cartea Rusă, 71 pag. 30 lei. ★ 9 A. I. VÂŞINSCHI: Pentru înlăturarea ameninţării unui nou război, pentru întărirea păcii şi securităţii popoarelor, 103 pag. 10 lei. ff XXX Ce a adus Republica Populară Română poporului nostru muncitor, Editura P. M. R., 31 pag. 15 lei. * V. ROMAN: Lupta eroică a poporului coreean. Editura de Stat — 59 pag. 9 lei. p XXX Conducătorii fascişti ai sindicatelor iugoslave — unelte mârșave ale imperialis­mului. Editura C. G. M., 43 pag. 12 lei.

Next