Contemporanul, iulie-decembrie 1960 (Anul 14, nr. 27-53)

1960-10-14 / nr. 42

Reportaj • REMARCAM Intr-Un nu­măr trecut (Contempora­nul nr. 36) că un bun repor­taj semnat de D. R. Popescu în Steaua nr. 7 suferă de un anume descriptivism. Aceeaşi observaţie i s-ar putea face celui publi­cat de el In Gazeta literară nr. 40 şi intitulat pretenţios Cum s-a schimbat Cîmpia Tur-­zii, cu adăugirea că auto­rul tinde spre un anume ma­nierism descriptivistic. Con­­struit cam la fel cu primul, reportajul de faţă, descriind uzinele Industria sîrrrrei din localitate, vrea să sugereze marile transformări materiale şi morale petrecute în ultimii ani aici. Prevenitor, reporte­rul notează: Bine, bine, ar obiecta cineva, diar*unde stai oamenii, numele şi­ biografia lor ? Aici, la fiecare maşină a Cîmpiei, în fiecare secţie. Ei fac, doar totul. Ca să le în­şirăm numele, ar trebui zeci de pagini. Şi nu e nevoie. Am îndrăzni să nu fim de acord cu el şi să afirmăm că pentru ca imaginile şi ideile vehiculate să prindă relief, pentru a evita alunecarea gra­ţioasă a autorului prin Cîmpia Turzii, pentru ca felul cum s-a schimbat acest colţ de ţară să i se revele pregnant cititorului, tocmai de prezen­tarea cîtorva din aceşti oa­meni era nevoie. • MARILE centre industria­le şi şantierele de con­strucţii se dovedesc a fi sur­se inepuizabile pentru repor­teri. Despre şantierele de pe Valea Trotuşului s-au scris nenumărate reportaje şi pro­babil că încă se vor mai scrie destule. Ştiindu-l fami­liarizat cu locurile, Pop Si­­mion nu-i mai prezintă citi­torului încă o dată noul O­­neşti, ci îl introduce în viaţa unei brigăzi de muncitori for­mată din plimbăreţi, din oa­meni rău famaţi, care din o mie de motive — lene, beţie, indisciplină, minciună, bătaie şi altele — nu-şi găsesc un rost în colectivele de muncă ale constructorilor. Creionînd evoluţia cîtorva dintre ei, au­torul evidenţiază ideea preţi­oasă că paralel cu construi­rea unor mari agregate eco­­nomice, pe şantiere ia naş­tere o nouă conştiinţă socia­listă a oamenilor. Munca perseverentă, curajul şi grija tovărăşeasca a oamenilor în mijlocul cărora trăiesc, sunt factorii hotărltori ai recuperă­rii, transformării lor. Cele cîteva secvenţe prezentate de Pop Simion sînt mărturii e­­moţionante despre forţa edu­cativă a maselor. (Brigada — Gazeta literară nr. 41). Pe aripile poeziei (Corespondenţa) GABRIEL VLAD — Bucureşti: Cele şapte poezii pe care ni le-aţi trimis sunt, fireşte, vrednice de luare aminte, dar nu încă îndeajuns de ci­zelate. Pe alocuri, unele versuri au un ton grandilocvent, iar unele cu­vinte, zmulse parcă dintr-un prea ri­guros dicţionar, constituie o stavilă în calea emoţiei, (ca, de pildă, în poe­zia Note de drum strofa a treia : Bărbaţi cu muşchi de piatră se re­­vărsau-nainte / Acolo unde schele se înălţau sub bolţi / Şi-n şiruri lungi mărşăluiau înainte / Şi focul din pri­vire l-am remarcat la toţi.) Cuvîntul „remarcat" cade ca într-o petiţie, stricînd efectul întregii strofe; în a­­fară de aceasta, descriind un Ioc de muncă, îl numiţi „peisaj nirvănic“ ceea ce e cel puţin distonant, căci, după cum bine se ştie, „nirvana“ este starea de contemplare absolută, in­tr-o încremenire desăvîrşită, astfel încît sensul ei nu se potriveşte de loc cu imaginea muncii, ce se desfăşoară aprig sub ochii noştri. In strofa a patra scrieţi: Nu zgomote sinistre, ci zgomotele tandre / Veniră sus pe culmea brăzdată de visări. Cum să fie „tandre" zgomotele ciocanelor, căci la ele vă referiţi ? Reflectaţi mai mult la alegerea cuvintelor şi imagi­nilor. Mai trimiteţi. I. P. DIMICA-RIMNICEANU : Ne pare rău că trebuie să vă dezamăgim, dar, credeţi-ne, nu avem încotro. Versurile trimise, nu au — în afară de faptul că ele constituie opt strofe — nimic comun cu poezia. MIHAI ROMAN — student: Deşi ne-aţi trimis exact 12 poezii, nu putem spune totuşi că sînteţi un poet de... duzină. Ver­surile dv. au graţie şi farmec, sînt vii, sprintene, cu vervă. E multă uşurinţă în ele. Dar, vedeţi, de la uşurinţă la facilitate nu e decit un pas. Carenţa unor poezii stă în faptul că tonul glumeţ şi sprinţar nu e potrivit cu ideea gravă, cu ponderea însemnată. Nu toate lu­crurile din lume pot fi rostite cu surîsul pe buze. E neîndoielnic că aveţi talent. Ne scrieţi, însă, prin­tre altele, că nu puteţi reveni a­­supra unei poezii ca s-o refaceţi. împotriva acestei slăbiciuni tre­buie să luptaţi din răsputeri, pen­tru că orice biruinţă necesită muncă şi trudă. Abordaţi mai ales temele actuale şi de cea mai mare însemnătate, şi trataţi-le cu mult mai multă seriozitate. Refaceţi măcar acelea dintre poezii al căror conţinut e actual. ŞERBAN L. (Craiova). IONESCU­ VIOREL (Rădăuţi): Nu talentul vă lipseşte, ci orientarea. Grădina botanică din Bucureşti. Plante exotice. F. MICHITOVICI (Concursul nostru de fotografii) Huţul­a Nunta colectiviştilor înainte.­UPĂ cum e obiceiul în Banat, petrecerea înce­pe sîmbătă seara. Pe la orele şapte, casa mire­sei e plină de oameni chemaţi de muzica so­sită cu multe ceasuri Mireasa, Leontina Gordian, şi mi­rele, Ion Potra, nu se deosebesc cu nimic de ceilalţi flăcăi şi de celelal­te fete. El poartă o haină albastră de catifea şi pantaloni maron, ca un flanel alb şi fustă plisată. In colţul lor, patru lăutari (două acordeoane, o vioară şi un contrabas) îşi fac cu hărnicie datoria. Peste vreun ceas, între membrii comitetului de orga­nizare a nunţii (Socăcita“ — bu­­cătăreasa, — naşul, naşa, nunii, so­crii mari şi mici, şi mai­ mare peste toţi „grăitorul“ ascuns după nişte mustăţi formidabile) se face simţită o uşoară tulburare­­ , pun ceva la cale. I­ntr-adevăr, un grup restrîns de fete şi neveste tinere se retrag în camera de alături. In jurul mesei, fetele şi nevestele adunate vorbesc şi repetă cîntecul pe care-1 vor „zice“ nu peste multe clipe. In a­­celaşi timp, mîinile lor pricepute îm­pletesc pentru mire şi mireasă două cununi din frunze şi ramuri subţiri­­de „săsău“ (se afirmă că acesta e numele plantei în toată Europa !). După ce au terminat pregătirile, fetele şi nevestele tinere se reîntorc in camera cea mare. Aici se aşează tăcute şi grave la locul de cinste şi, la Un semn, acompaniate de muzică, încep să cînte cu nostalgie:­­ Pe cumpăna fîntînii Plînge maica miresii Plînge şi se jelueşte După fată-şi bănuieşte După fiică, după fată După doi boi din poiată l-aţi mireasă ziua bună De la maică-ta cea bună De la fir de busuioc „­ De la fetele din joc Sări mireasă gard cu fiori , Şi dă mina cu ficiori Sări mireasă gard de spini Şi dă mina cu vecini In acest timp, mama, sora mire­sei şi mireasa însăşi, ascunse­ tot de oameni. încep, cam anevoie, după o­­bicei, să plîngă. Dar pe parcurs îşi iau rolul în serios şi din ochii lor curg cantităţi uluitoare de lacrimi. Mireasa plînge pe spatele b­rrico­­şător al unui moşneag — Novac lo­cal —, mama miresei plinge înco­voiată fără să se sprijine de nimeni. E un plîns potolit, ritual. Tristeţea despărţirii între mamă şi mireasă nu mai e nici ea aceiaşi. E o altfel de despărţire- pe de o parte ea îşi în­temeiază un cămin şi prin aceasta se ridică la înălţimea mamei sale, pe de altă parte despărţirea dintre mamă şi mireasă nu va fi decât o unire în alte condiţii, pe un plan­ su­perior, în cadrul gospodăriei agricole colective. Fata nul va fi o slugă fru­moasă la vreun fiu de chiabur (care ar fi luat-o de nevastă dintr-un ca­­nniciu trecător, regretat apoi). Nu va fi, împreună cu soţul ei, săracă, în cazul că ar fi­­ luat un om sărac, slugă a puţinelor lor pogoane şi a multelor hectare al­e altora. De aceea, cînd toate aceste noţiuni au dispă­rut în cadrul muncii în colectiv, este tulburător şi plin de semnificaţie prinsul acesta potolit, ritual, al mi­resei şi al mamei. Din mulţime se desprinde un băiat şi o fată (el de 18, ca de 18 ani). Lăutarii intonează victorioşi, cu mult brio şi foarte multe erori, Valurile Dunării de Ivanovici. Cei doi val­sează cu avrnt. Poartă pe cap cele două coroniţe verzi. Sînt subţire­ şi frumoşi. (Datina mai cere ca amin­­doi să aibă părinţii in viaţă). încetul cu încetul, atmosfera se în­viorează. Nu peste mult timp insă onoraţii invitaţi sînt rugaţi să pă­răsească încăperea : lăutarii servesc, pentru a prinde puteri, sarmale un foi de varză şi nu trebuie să fie de­ranjaţi. Intr-o a treia cameră se im­provizează, peste alte câteva minute, un ring de dans. Ptnă la 10 noaptea — dans pentru publici Duminică pe la­­ prinz începe o lungă procesiune spre casa mirelui. Pe uliţe, oameni încărcaţi de daruri. Rudele, prietenii, cunoscuţii cu bra­ţele pline de pachete şi coşniţi (ci­neva poartă cu mîndrie o uriaşă da­­migeană cu vin) grăbesc spre nuntă. Casa geme de lume. Toată colec­tiva s-a adunat. Peste mese zboa­ră vorbele de duh; în­­romîneşte, nemţeşte, ungureşte. Adevăraţi poli­gloţi, mesenii se înţeleg de minune. Dar pînă a-ţi ocupa locul trebuie să te supui unui mic obicei : aştepţi până iţi vine fundul şi, odată ajuns, prăvăl­eşti în braţele „grăitorului“ tot ce-ai­ adus. De după teribilele mus­tăţi o voce uriaşă umple încăperea: — Antonică şi familia... pentru o cămaşă la mire... pentru o cămaşă la mireasă... o torţă mare... şase farfu­rii... finguri şi furcuţe, pentru şase o­ameni... o oală mare de sarmale... o damigeană plină d­i vin... patru feţe de pernă... ş.a.m.d. E plăcut să asculţi ce tel cîntă co­lectiviştii : Cine dracu’ ţi,a spus ţîie Să iei fată cu moşie Să-ţi poruncească ea ţîie ? In glasurile lor răsună o undă as­cunsă de bucurie. Pentru ei aseme­nea „teme“ sînt vechi şi străine. Cu emoţie ascultă cîntecul Pe lingă plo­pii fără soţ. Foarte reluate sînt de asemenea cintecele moldoveneşti şi olteneşti (între care: Trandafir de la Moldova şi M-a făcut mama ol­tean). Dar mai tare dectt toate și re­petat de zeci de ori : Io mi-« Pavăl din Banat, Pavăle,Pavăle, Al mai fain ficior din sat Pavăle, Pavăle... Se mănîncă și se bea pînă pe la Cinci după,amiază. După .aceea toată lumea iese în ogradă, unde se fac­ nenumărate fotografii, Intre timp, in casă se amenajează pentru dans două camere Dansul ţine pînă pe la mie­zul nopţii. Apoi începe „Jocul mi­resei“. Nu Joacă decit mireasa. Grăi­torul strigă: „Lenhardt Johann Joa­că mireasa...“ Apoi după cîteva t­n­­vîrtituri : „Altul... altul !“ Se perin­dă zeci de dansatori şi dansatoare. Ei cer, după gust, valsuri, jocuri bănăţene, tango. Mireasa ştie de toa­te. De multe ori auzi: „Fericean Ion, mireasa să stea !“ Şi mireasa se aşează pentru un minut pe scaun. Jocul miresei durează de data asta două ore şi­ jumătate. Se­ reia masa de la început. E ora trei dimineaţa. Mulţi pleacă, alţii plecaţi se reîn­torc. Din nou joc, glume, rîsete, mu­zică — nuntă ! ... 5 Petrecerea se sfîrşeşte luni la prinz ! Ion Potra — tractorist (pe tracto­rul gospodăriei agrifeole colective’ din sat). Leontina Gordan — educatoare la grădiniţa de copii a gospodăriei. Aceştia sunt mirele şi mireasa. El are 24 de ani, ea 18. El, serios, calm, uit­, „cu armata tăcută“, ea tăcută, gînditoare, frumoasă ! Zestrea ei ? Mobilă de 7.000 lei o maşină de cusut „Casnica“, 9.000 tei, doi porci, două oi şi o vacă cu lapte ! In satul Şemlacul Mic, raionul Deţa, regiunea Timişoara asemenea nunţi sînt foarte obişnuite. Nunţile lui Lenhardt Johann cu Heineman Margareta sau a lui Farcan Gh. cu Serpar Irina, cele mai recente, n-au fost­ cu nimic mai prejos. în anul 1959, familia miresei a nu­mărat m­ htrţiile socotitorului 622 zile-muncă, dintre care 134 ale fetei. Pentru cele 622 zile-muncă au primit 3.265 kg. grîu, 4.976 kg. porumb, 78 kg. zahăr, 3.732 lei și altele (brînză, vin, cartofi, vin). Din partea ginerelui au muncit e­­fectiv in gospodărie el și mama. Pentru 390 zile-muncă (232 de zile ale mirelui) au primit 2.048 kg. grâu, 3.120 kg. porumb, 47 kg. zahăr, 2.340 lei şi altele Adevărata zestre a miresei şi a mi­relui, zestrea cu care ei pornesc in noua viaţă, este de fapt mult mai mare: au 65 de cai, 47 vaci cu lapte, 150 de porci, 345 oi, 1.500 găini, 1.100.000 lei Adică întreaga avere a G.A.C. „Victoria socialismului“ din satul lor. Este un exemplu de gospodărie a­junsă la maturitate şi în plină înflo­rire. Ea datează din 1950 şi cuprin­de toate cele 144 de familii din sat de ogoarele ei muncesc şi trăiesc în deplină înţelegere şi prietenie ro­ r­omîni, germani, maghiari. Planuri de Viitor... Cifre... Nunta lui Ion Potra cu Leontina Gordan mi-a apărut ca o sărbătoare a belşugului. Mi-a fost drag să re­descopăr cu ocazia acestei nunţi viaţa nouă şi bogată a ţărănimii noastre. Ii­« Constantin D Consfătuire editorială • CONSILIUL superior editorial din R. P. Română a organizat o consfătuire in cadrul căreia au fost dezbă­tute o serie de probleme pri­vind prezentarea artistico­­grafică a cărţii şi un proiect de măsuri privind îmbunătă­ţirea prezentării artistico­­grafice şi realizării poligra­­fice a cărţii. , Au participat conducători şi lucrători din edituri,­ din poligrafie,­ artişti plastici, critici de artă pre­cum şi reprezentanţi ai con­ducerii Ministerului învăţă­­mlntului şi Culturii. In încheierea consfătuirii a luat cuvintul tov. Constantin Prisnea, adjunct al ministru­lui Invățămtntului si Culturii și președinte al Consiliului superior editorial din R. P Română. Perspectivele unei promoţii (Urmare din pag. 1-a­­ cultatea de regie a Institutului a dăruit teatrelor din regiuni, la timpul său, cîteva promoţii de re­gizori talentaţi care, în­ ciuda tine­reţii lor, s-au dovedit a fi capabili nu numai de a pune în scenă un spectacol, dar şi de a aduce o con­tribuţie vizibilă la formarea per­sonalităţii unui teatru. Ultimul concurs al tinerilor artişti a dez­văluit carenţa regizorală a unor teatre din regiuni. Actuala promo­ţie de actori numără elemente demne de atenţie dar care se cer valorificate. Clujul, Petroşanii, Ti­mişoara, Iaşul. Oraşul Stalin, Baia Mare, Aradul, Oradea şi Brăila, completîndu-şi colectivele cu tine­rii absolvenţi ai promoţiei acestui an, şi-au luat implicit răspunderea de a le asigura condiţii prielnice dezvoltării lor. Nu este de prisos aşadar să amintim, de pildă, că absolventa Doina Dumitrescu care a marcat un real progres în rolul Verei din Cei din urmă, are nevoie de ochiul atent al unui regizor care să-i dezvăluie toate posibilităţile, în teatrul unde a fost repartizată. Trebuie de asemenea să semnalăm Teatrelor Naţionale din Iaşi şi din Cluj care şi-au asigurat elemente talentate, cu reale capacităţi com­poziţionale, necesitatea unei îndru­mări experimentate care să le fe­rească de pericolul şablonizării in­tr-un anumit gen sau al alunecării spre îngroşarea neartistică a mij­loacelor de expresie. Ştim că Tea­trul din Petroşani acordă cea mai vie atenţie, o grijă aproape părin­tească tinerilor actori. E nevoie ca regizorii teatrului să continue munca pedagogică dusă în institut cu tinerii actori Florin Dumbravă şi Valeria Nanei. Nu ne îndoim că şi celelalte colective teatrale vor îmbrăţişa cu toată dragostea pe noii veniţi şi dacă totuşi ne sim­ţim datori să insistăm asupra ne­cesităţii unei îndrumări atente, o facem cunoscînd unele deficienţe existente încă în sectorul regiei, şi cu dorinţa ca aceste deficienţe să fie înlăturate. Tinerii actori ai ultimei promo­ţii au căpătat în institut o bună e­­ducaţie artistică, morală şi cetăţe­nească. In unele teatre, însă, mai dăinuie aspecte dăunătoare dezvol­tării armonioase a tinărului actor : rămăşiţe ale vechiului spirit de concurenţă, lipsă de disciplină, lip­să de respect faţă de actorii vîrst­­nici, manifestări de vedetism — în rezumat ,pilde proaste pentru un tînăr care ia pentru prima oară contact cu un colectiv teatral. Pri­mele succese ca și primele insuc­cese pot altera vremelnic pe cei mai buni ; lipsa de activitate sau, dimpotrivă, o activitate nechibzui­tă pot trezi în tînărul actor o fal­să apreciere a propriilor sale cali­tăţi ; indulgenţa, vecină cu indife­renţa, a cadrelor de conducere fa­ţă de micile abateri de la discipli­nă sau de la morală, fac toc pe nesimţite unor abateri mai grave. Acestea sunt numai o parte din aspectele care îngreuiază uneori procesul de educaţie al unui tînăr actor şi care ar trebui să trezească în conştiinţa fiecărui factor de răs­pundere al unui colectiv simţul răspunderii faţă de acest bun pre­ţios între toate : tineretul. O nouă promoţie năşeşte azi cu încredere in propriile sale forte, pe drumul pe care i l-a deschis parti­dul clasei muncitoare, spre inima miilor de spectatori din toată ţara , teatre cu tradiţii sau teatre noi pri­mesc şi au primit noii angajaţi ti­neri. Iar profesorii privesc în urma celor plecaţi cu încrederea că ro­dul sănătos va creşte şi va înflori oriunde pe plaiurile patriei noastre dragi. Toamna la Moscova CHIMBUL de impresii de la Bucureşti la Moscova este scart şi se întrerupe un ceas pe aeroportul din Kiev — loc de escală — unde nu ai timp de vorbă din pricina peisajului care te tiranizează cu frumu­seţea lui mută. Lumina toamnei a aprins Copacii infestaţi de fluturi galbeni — mari cu­ frunză — frun­zele insile — rotindu-se melancolic in vintul de sep­tembrie. Aerul pur ciupeste. Avionul nostru aterizează după al doilea ceas de zbor pe cel mai recent aerodrom de lingă capitala Uniunii Sovietice. E a doua oară cind mă aflu la Moscova și dacă aş spune ca n-o mai recunosc, n-aş exagera de loc. Trei ani mă despart de vara ctnd am părăsit această aşezare admirabilă ce nu seamănă cu nici una­ dintre cele căzute ptnă acum. Sovieticii au reuşit intr-un termen foarte scurt să clădească un nou oraş in jurul şi in mijlocul vechii metropole. Etern se va vorbi despre turnul Spaski, despre Kremlin, despre fantezia arhitecturală a bisericii Vasili Blajenii, dar ce să spui despre erupţia de blocuri imense de lingă Lujniki sau despre şo­seaua spre Vnukov, care e protejată acum nu de perdele de pomi — cum e tradiţional pentru o şosea, a de două nesfirşite ziduri de case cu 1O etaje! Ieşită din obişnuinţă, imaginea noastră despre spaţiu este vio­lentată la fiecare pas. Pe bulevardele late cu­ patru Şosele una lingă altă, dacă nu şase, aleargă fără întrerupere maşini. Ploaia subţire şi cerul jos aduc umbrele serii mai devreme. Asfaltul lu­ceşte reflectind cele 25 de etaje ale hotelului Ukraine. Ciudat, acestei aglomerări urbane atit de agitate i-a fost extras zgomotul şi totul se petrece ca dincolo de un geam. La chioşcuri se vind ultimii pepeni — fructe de carnaval — prin asociaţie cu amintirea felinarelor copilăriei. Afişe mari anunţă Opera de stat din Bucu­reşti — care, un treacăt fie spus, după cite am aflat — a obţinut un succes considerabil aici La hotelul Leningrad, unde stăm, nu suntem­ singurii români. O delegaţie culturală, o delegaţie eco­nomică, teatrul de estradă şi artiştii operei — laolaltă — iată lucrul care explică de ce in restaurantul şi holul hotelului se aude foarte des limba noastră După o săptămînă de vizite şi schimburi de păreri — după reve­derea tradiţională a galeriilor Tretiakov şi a Kremlinului, după drumul la iasnaia Rollana, despre ce să scriem mai devreme? Ar merita mai multe rînduri oraşul insusi, vibrarea lui neobosită, poezia acestei toamne moscovite cu frunze galbene de arta­ fugă­rind­u-se pe bulevarde după fetele blonde cu ochi enigmatici. Ar trebui scris despre farmecul amurgurilor de aici. Cînd in ferestrele restaurantelor plutitoare se aprind luminile şi pe fluviul Moscova se întorc canotorii spre bazele sportive intr-un Vislit leneş de pasăre. Dar despre Lacul lebedelor şi Aida in interpretări exce­lente cite nu se pot scrie ? Spaţiul şi timpul, ne sunt limitate şi nu mă voi opri decât la cîteva momente care m-au impresionat adine. Este vorba despre vizita la Muzeul Maiakovski şi de dru­­mul făcut ptnă dincolo de Tuia, la casa lui Tolstoi. Pe o stradă liniştită din Moscova — după ce deschizi o poartă, din frunzişul umed al unei grădini­­ţi iese înainte, cu pasul lui vioi — marele poet tn haine de bronz. E îmbrăcat tntr-un pardesiu bătut de vlnt, cu veşnica lui şuviţă de păr căzută pe frunte, cu mîinile tn buzunare — parcă fluierind, parcă strigindu-ne. Dar locul rămtne mut şi o senzaţie dureroasă te cuprinde. Maiakovski rămitne sub ramurile întunecate şi­ noi urcăm ctteva trepte, tntrin­­du-i in casă. Ctteva odăi mici, cu podele lustruite, o scară scar­­filtoare de lemn şi iată.ne in locul unde a trăit. Fotografiile fă­cute intre pereţii intre care ne aflăm măresc uluitor impresia de realitate. , . ,, Pe această masă au stat paharele din care , a băut cu prietenii — din raftul acela inait (făcut pe măsura lui) a scos o carte groasă cu cotorul aurit, In sala aceasta a aruncat cărbuni sau lemne, cind dincolo de ferestr­e, viscolul și a aruncat semințele de gheaţă in geamuri... Nu, el e dincolo. Acum se odihneşte pufin. Auzi-i glasul puter­nic de actor scandind cu forţă, lată afişele care anunţă o seara Maiakovski, iată-i flanela cu romburi, bastonul şi paltonul tm­­blănit Le,a agăţat în cui şi dacă nu-i dincolo, a cobortt pufin în curte să respire iuțeala lui septembrie care roade frunzele pe mar­gini cu dinfi galbeni. Stiloul cu­ un stilet, un carnet cu pă­­tratele și versuri decolorate pufin — numele straniu al unui oraș văzut demult : Sahtandt­r, lingă , masa de lucru - fotografii nu­meroase... Maiakovski e prin apropiere. Placa şi-a încetat turaţiile Farmecul e risipit. Pe un zid întreg, un mortar, a încremenit un vers zghriat cu mistria — un omagiu vechi al prietenilor. Jos, lungă ieşire, în bibliotecă, o parte din numeroasele volume, scri­se despre el ptnă acum, sunt răsfoite de mtini tinere. La revedere, Maiakovski ! Ce pot să spună fotografiile ? La Iasnaia Poliana, lingă picioarele de cerb ale mestecenilor — pe iarbă — sub ploaia de frunze — doarme Titanul. Un mormlnt simplu de soldat îngropat tn grabă — o movilă scundă de pă­­mint și dincolo, coardele albe ale copacului — leopard — pictat cu atîta dragoste de Levitan. Chipurile uimite ale însoţitorilor mei exprimă 0 durere adincă — fără cuvinte. În poiana aceasta, str­­diată­­de umbre albastre, copilul de demult, aşa cum ne spune în­soţitorul, s-a dus să caute nuiaua fermecată care aduce fericirea oamenilor. Copilul a căutat-o ptnă s-a făcut mare şi ptnă a imbă­­trinit. Dacă nu l-am şti sub maldărul de flori de toamnă, am crede că a rătăcit cărarea şi nu s-a mai tntors. Sp de ani , sub siluetele negre ale copacilor parcului, o siluetă omenească şi-a topit fiinţa de ae-­tn ţesătura lor de lumină şi Întuneric. O oglindă coclită, o pendulă englezească, un fotoliu pe rotile, un pian şi câteva picturi au fost martorii vieţii cehi mai mare romancier ai lumii Sub bolţile vechi au răsunat cuvintele sate şi fila calendarului care arată nemilos data de 28 octombrie 1910 (dată cînd baanul scriitor a părăsit locuinţa) nu poate alunga prezenţa Titanului. Trebuie să închei. Peste două ceasuri, un tren de noapte ne va duce spre Leningrad şi apoi un av­ion la Stalingrad. Am ţinut să trimit mai devreme rindurile acestea un semn de omagiu pentru cei care ne-au primit cu obişnuita şi cunoscuta ospitalitate sovie­tică. Delegaţia de scriitori români, formată din Demostene Botez, Aurel Mihale, A. O. Vaida şi subsemnatul, a găsit la Moscova multe inimi fierbinţi şi îmbrăţişări calde. Interesul pentru ţara noastră, pentru realizările din ultimul timp ale României socialiste este atât de mare incît cu greu putem face faţă întrebărilor. La Casa scriitorilor (inaugurată la 1 octombrie), la Innostranaia Li­teratura sau la Uniunea scriitorilor sovietici discuţiile avute ne-au dovedit că suntem bine cunoscuţi şi apreciaţi (e vorba­ de literatura noastră in special), lucru care ne obligă foarte mult. Ptnă la alt răstimp de răgaz, vei mite­ţi-mi să las fila goală pe jumătate şi să alerg ptnă in stradă. E ora ctnd metroul aruncă, ■pe scările sale rulante, milioane de oameni care invadează tea­­trele și sălile de spectacol. Firmele de neon s-au aprins demult — se aude cunoscutul refren : N-aveţi un bilet în plus ? şi aud prima chemare a soneriei. Eugen Barbu Moscova, octombrie 1960 S ★ ★ Realismul rus (Urmate din pag. 1-a) Dacă durerea l-ar sili, un bou ar cînta ca o privighetoare“. De unde se deduce că izvoarele frumosului sînt în marea încordare a sufletu­lui spre o formă nouă de viaţă, că arta e un coeficient al luptei. ★ VL. MAIAKOVSKI a fost în 1925 în Cuba şi a scris versuri de o surprinzătoare actualitate, nefăcînd altceva decit să traducă o contra­dicţie socială în aparenţa ei cea mai acută. Frumosul nu e aci, cum zicea Gorki, decit, forma cea mai adincă a adevărului Negrul îşi ia îndrăzneala să pună regelui ame­rican al zahărului această­­em­­brandtiană, pictural vorbind. în­trebare : „De ce zahărul alb ca voi, trebuie să-l facă negrul ?“ * CEEA CE caracterizează pe omul sovietic aşa cum rezultă din lite­ratura lui este dorinţa de a săvîrsi fapte memorabile. Legenda valahă a lui M. Gorki vorbeste despre pes­carul care s-a înecat in Dunăre a­­runcîndu-se după p­­înă. Celor care ar reproba acest sacrificiu pentru ideal, poetul le spune : Veţi trăi ca viermii fără ochi, nici un cîntec n-are să vorbească despre voi.

Next