Contemporanul, ianuarie-iunie 1963 (Anul 17, nr. 1-25)

1963-01-04 / nr. 1

Frumosul cotidian ■ VITRINELE şi standurile ma­gazinelor sunt pline de daruri pentru cei mici. Albumele şi jocu­rile ilustrate pentru copii au apărut din abundenţă, in condiţii bune. Chiar şi jocurile cele mai puţin complicate („Nu te supăra, frate“ şi „Prinde căciulită" etc.) au o execuţie îngrijită, combinaţii plă­cute de culori şi forme. BH CELE două pliante cu imagini de animale şi vehicule sunt unicele de acest fel de mai mulţi ani. Dezideratul unanim (un son­daj printre vînzătorii de librărie ne-a confirmat aceasta) este publi­­carea unor albume animaliere şi fiorale însoţite de catrene sau scurte poezii, care să înlesnească cunoaşterea nu numai prin imagini atrăgătoare, amuzante. O reuşită editorială în sectorul cărţilor pen­tru cei mici este volumul de ghici­tori de Baruţu T. Arghezi ; forma­tul, paginaţia şi ilustraţia lui pot da sugestii şi pentru alte iniţiative editoriale similare. Foarte frumos colorat, cu desene clare, cu o linie simplă, expresivă, este volumul Micul desenator, a cărui paginaţie este aerisită, elegantă, sugerînd dinamismul. Albumul editat de „întreprinderea poligrafică Timi­şoara" este o realizare meritorie, ale cărei calităţi pedagogice, dar mai cu seamă estetice, trebuie subliniate. ■g CUTIILE cu cutiuri de lemn, cu ilustraţii aplicate pe hîrtie (animale domestice, poveşti bine cunoscute şi îndrăgite de copii) rămîn mereu un joc iubit de cei mici şi în special instructiv. Sor­timentul ar putea fi însă îmbogă­­ţie, fiindcă aceleaşi raţe şi cocoşi pe parcursul unei întregi copilării sunt de natură să răcească entu­ziasmul oricărui amator al acestui joc. în privinţa tehnicii de desen folosite, am obiecta că interven­ţiile cu tuş în interiorul imagi­nilor, marcînd penele păsărilor, crăpăturile pietrelor, cutele haine­lor, ridurile acuzate de pe feţele bătrînilor etc., nu plac copiilor ; haşurarea cu tuş peste vopsele în­tunecă şi complică imaginea, dînd impresia unor desene încărcate şi sumbre. Moşul şi baba din cu­burile „Atelierelor de mobilă şi jucării“ din Rişnov nu mai sunt personaje dintr-un basm popular, ci au ceva satanic în mişcare şi privire. „Punguliţa cu doi bani" (alături de alte basme, în pira­mida cu poveşti a „întreprin­derii poligrafice Timişoara") are, prin contururile simple, clare şi culorile luminoase, atmosfera au­tentică a basmului. Atenţie la teh­nica desenului, deci ! Despre măiestrie şi metaforă (Urmare din pag. l-a)­tr-o demonstraţie, voieşte a înve­dera mecanica lumii şi prin ea proasta întocmire socială a pre­zentului : Viitorul şi trecutul Sunt a filei două feţe etc. Poetul arată, ridicînd-o, o filă a caietului numit Viaţa. Faţa din stânga e trecutul, cea din dreapta viitorul. Cînd faţa reprezentînd acum trecutul era culcată sub ochii noştri, ea era pre­zent ; cînd fila s-a întors pe faţa cealaltă, prezentul a devenit tre­cut iar viitorul prezent. Cine stu­diază bine caietul îşi dă seama că începutul e la fel cu capătul celă­lalt, oricînd viitorul făcîndu-se prezent şi prezentul trecut. Aten­ţia cititorului devine serioasă ca a­­ceea a privitorilor scamatorului dintr-un tablou de Hieronim Bosch. Gnomismul este aplicat în exem­plele de mai sus la poezii de idei cu caracter polemic. El este folo­sit şi în compunerile de atmosferă sentimentală pe care junimiştii le socoteau cantabile şi le cîntau în cor. Aceste romanţe, deconcertante prin simplitatea lor, exprimă stări elementare precum mîhnirea de a fi părăsit de iubită din S-a dus a­­morul, comprehensibile şi de ţăran şi de omul de la oraş. Intîiele cu­vinte „s-a dus amorul“ sînt zgu­duitoare pentru omul simplu. Amor, lacrimi, dor, moarte, pure noţiuni pentru noi, au în sufle­tele simple o putere de propagare mult mai mare. Sufletul elementar e mai curînd refractar metaforelor şi colorilor şi de aceea Eminescu a dat poeziei pe cale instinctivă (fiind şi el un emotiv primar însă artist) curgere noţională : S-a dus amorul, un amic Supus amânduro­ra. Deci cînturilor mele zic Adio tuturora. Impresia profundă pe care aceste versuri o fac deopotri­vă şi asupra omului cult pare inex­plicabilă şi întîiul gînd aleargă la enigma tehnică. Cu atenţie desco­perim o împletitură asociativă foarte savantă. S-a dus amorul e o propoziţie conceptuală de roman­ţă, dar S-a dus amorul, un amic supus amîndurora a introdus per­sonificarea, încă vagă,­ suficientă totuşi spre a vedea între bărbat şi femeie o umbră mitologică. Este nu un Cupido, ci un Eros adolescent, putînd fi amic unor adulţi. Eros sugerează marile aripi. Deci citi­turilor mele zic Adio tuturora cu­prinde o solemnitate convenţiona­lă, aci neaşteaptă, şi totdeodată în­ceputul unei concretizări, căci spui adio unor fiinţe şi obiecte, care cîntînd pot fi şi păsări, frunze ori în fine file de caiet. Fără a părăsi discursul, poezia îngroaşă liniile metaforice : Uita­rea le închide-n scrin Cu mina ei cea rece, Şi nici pe buze nu-mi mai vin Şi nici prin gînd mi-o trece. Scrinul e o mobilă romantică sum­bră, un mausoleu de lemn. Uitarea cu mîinile re*.» femeie, într-un in­­terior vetust, închizînd sertarele scrinului. Ideea funebră se dezvol­tă prin trecerea de la sicriul de lemn al scrinului la ideea de groa­pă : Atîta murmur de izvor, Atît senin de stele, Şi un atît de trist amor Am îngropat în ele ! Fireşte, conceptual şi pe înţelesul tuturor, poetul spune că poeziile cîntau murmurul izvoarelor, stelele şi dra­gostea. Simţurile percep izvoarele prăvălindu-se în groapă, peste ele stelele şi cu ele şi cadavrul în­­tr-aripatului amor. Noţiunile sînt mînuite ca lucruri spaţiale. Măies­tria lui Eminescu constă în faptul de a fi simultan terestru şi astral şi în acela, neobişnuit, de a ascunde imaginile spre a nu răpi omului simplu voluptatea noţiuni­lor curente de sentimente, în vreme ce poetul viabil face paradă excesivă de metafore. Revoluţie culturală (Urmare din pag. l­a­­ rea unei puternice baze materiale şi, în general, existenţa unor con­diţii social-economice care, prin na­tura lor, stimulează şi promovează cultura şi ştiinţa, pe de o parte, filozofia şi metodologia marxistă, de altă parte, sunt factori care de­termină o dezvoltare prodigioasă a ştiinţei, un ritm de dezvoltare a economiei şi tehnicii la cel mai înalt nivel. In ce priveşte literatura şi arta romînească, concepţia despre lume marxist-leninistă este aceea care a dat scriitorilor şi artiştilor noştri cel mai larg suflu capacităţii lor creatoare, cele mai inspirate a­­ripi talentului lor, cea mai autentică bucurie pentru roadele strădaniei lor. Concepţia marxist-leninistă despre lume i-a identificat în cel mai înalt grad cu poporul şi cu as­piraţiile lui, le-a dat certitudinea cea mai deplină a finalităţii socia­le a artei lor, a rostului lor în so­cietate, cea mai veritabilă dimen­siune a umanismului pe care, prin însăşi menirea ei, arta trebuie să-l slujească şi să-l promoveze. A apărut primul volum din Scri­eri de Tudor Arghezi, ediţie care prin ea însăşi reprezintă o treaptă de monument. Ea urmează, între­­cînd încă în bun gust, ediţiei „bibliofile“ în care au apărut şi primele două tomuri din Sado­­veanu, precedate, şi ele, de nume­roase alte ediţii, în felurite formate şi tiraje, însumînd zeci şi zeci de mii de exemplare, toate mereu şi mereu epuizate, ca, de altfel, şi ale majorităţii scriitorilor noştri, de toate generaţiile, a căror rapidă răspîn­­dire în masă implică doar o unică condiţie — cea a talentului adevă­rat proiectînd opere valoroase. Nu e numai o sete de carte în ţara noas­tră, ci şi un adevărat cult al cărţii — dovadă că ediţiile bibliofile, de­şi relativ costisitoare şi deşi in tiraje — şi ele — destul de mari, se epuizează într-un ritm trepidant, editurile noastre, oricît de multiple le-ar fi posibilităţile, fiind mereu puse în faţa cererii de noi şi noi tiraje. S-ar putea spune că ne des­părţim de trecut, între altele, şi prin volumul enorm al consumu­lui de carte, de adevăr şi frumos, volum mereu crescînd, dar mereu insuficient. S-au inaugurat, în ultimele două luni ale anului, 9 expoziţii regio­nale de artă plastică : la Cluj, la Tg. Mureş, la Baia Mare, la Iaşi, la Galaţi, la Timişoara, la Braşov, la Ploieşti, la Oradea, zilele trecute, după Anuala de grafică, inaugu­­rîndu-se Retrospectiva de pictură şi sculptură din Capitală. Am intrat cu greu prin densitatea vizitatori­lor, după cum abia am putut pă­trunde la premiera din sala Come­dia a Teatrului Naţional cu „Cer­cul de cretă caucazian“ din cadrul concursului tinerilor artişti. S-au organizat anul acesta 11 secţii ale Universităţii populare Bucureşti şi primim încă şi acum, după deschi­derea cursurilor, scrisori de la ci­titori reproşînd organizatorilor că n-au prevăzut mai multe locuri (care s-au ocupat prin înscrieri cu abonament). La întîlnirile cu anu­miţi scriitori ale studenţilor la fa­cultatea de filologie, amfiteatrul devine neîncăpător şi sînt reviste săptămînale care, chiar în ziua a­­pariţiei, pînă la ora prînzului sînt deja epuizate. Avem astăzi, pe tot cuprinsul ţă­rii, 126 instituţii artistice, faţă de 18 cîte număra Romînia în 1938 ; avem 4.528 cinematografe (inclu­­zînd şi pe cele din mediul rural), faţă de 338, cîte erau acum 24 de ani — dar setea de artă şi cultu­ră pretinde mereu mai multe. Am asistat în toamnă la examenele de admitere în facultatea de filologie , m-a impresionat adînc spiritul de emulaţie care însufleţea miile de bacalaureaţi veniţi din toate colţu­rile ţării. S-au construit noi loca­luri pentru universităţi, altele sunt lărgite prin construirea unor aripi noi; ele adăpostesc deja 80.000 de studenţi (faţă de 27.000 în 1938), dar an de an numărul celor dornici de studii superioare e tot mai mare. Trăim, cu alte cuvinte, în plin fenomenul revoluţiei cultu­rale care, în aceşti 15 ani, a crescut necontenit, pe măsură ce s-a dezvoltat baza materială, s-a îmbunătăţit nivelul de trai, s-a mă­rit numărul instituţiilor social-cul­­turale, s-au multiplicat mijloacele de pătrundere a ştiinţei, literaturii şi artei în rîndurile maselor largi. E una din dovezile cele mai semnificative ale victoriei socialis­mului în Romînia şi, totodată, una din coordonatele majore ale viito­rului către care conducerea înţe­leaptă a partidului călăuzeşte toate energiile creatoare ale poporului nostru. TIPĂRITURI FESTIVE !­IPARITURILE festive pre­zentate la fiecare început de an (almanahuri, agende, calen­dare, felicitări, cărţi poştale şi tele­grame imprimate), consacrate, prin­­tr-o veche tradiţie, Anului Nou, sunt totdeauna aşteptate cu nerăb­dare şi interes. Aceste, aparent, mărunte atenţii care sugerează, prin conţinutul lor, nu numai bucu­ria, dar şi ceva din universul nos­tru afectiv, ni le dorim întotdeauna cît mai expresive, cît mai fru­moase. De aici grija instituţiilor de a asigura acestor producţii fes­tive un nivel de real bun gust. La tipărirea lor concură în egală mă­sură grafica, textul, calitatea cer­­nelei de tipar, condiţiile tipogra­fice etc. etc., asigurînd reuşita lor. Anul acesta — poate mai mult ca în trecut — instituţii diverse s-au străduit să asigure tipăriturilor festive calităţile cerute. Reţin atenţia în primul rînd al­manahurile. Printre cele care mar­chează un evident progres faţă de trecut este Almanahul femeii. Pa­ginaţia este bună, petele de culoare aplicate interesant peste text în­viorează aspectul general ; pagina dublă de modă (cu care începe a­­cest subiect apreciat de femei) este frumos compusă ; operele artistice sunt bine folosite încă de la în­ceput : desenul Mama cu copilul al Floricăi Cordescu (ilustraţie la o poezie de Maria Banuş), caricatu­rile lui Cik Damadian, desenele Maiei Damadian, cele ale lui Vi­­cenţiu Grigorescu, ale lui Freiberg ilustrînd un fragment din romanul Strada de Eugen Barbu. Din pă­cate, acest almanah bine gîndit este invadat de reclame realizate într-o manieră învechită şi greoaie, neinteresantă de către întreprin­deri din Arad, Timişoara, Tg. Mu­reş, Braşov, etc. Cu excepţia recla­melor întreprinderii Textila-Piteşti, a apei minerale Boholţ şi a coope­rativei Arta aplicată, toate cele­lalte sunt sub nivelul general al al­manahului. Alte nereuşite ale almanahurilor din acest an sunt determinate de calitatea scăzută a tiparului. Multe fotografii alb-negru sunt înecate în­­tr-un fel de gri inexpresiv care întunecă imaginile. Fotografiile co­lorate suferă din cauza nesincro­­nizării (contururile rămîn fie în afara culorii, fie înăuntrul ei). Re­producerile de artă (vezi Portret de femeie de Rembrandt din Alma­nahul femeii) sínt compromise de culorile nepotrivite. Multe intenţii bune care au prezidat la alcătuirea Almanahului femeii sunt anulate de scăderile tipografice (deşi s-ar fi putut probabil evita). Coperta fru­moasă şi excelentul afiş (ideea de a reproduce figura de pe copertă în fiecare din culorile care o com­pun creează o anumită ritmică, re­ţine atenţia, încîntă ochiul) o de­monstrează. Frumos colorată e co­perta almanahului Neuer Weg, dar intenţia grafică se desluşeşte greu şi conţine unele erori de dimensio­nare. Ilustraţiile lui Marcel Chir­­noagă şi Gheorghe Boţan, expre­sive şi bine paginate, ridică nivelul artistic al acestui almanah. Almanahul Ştiinţă şi tehnică are o grafie încărcată. Excepţie face coperta, interesantă ca prezentare, atractivă, gîndită pe profilul con­ţinutului. în contrast cu ea apare coperta Almanahului sănătăţii, care, deşi e lucrată într-o modali­tate contemporană — ca grafică şi cromatică — n-are nici o legătură cu conţinutul. Ar putea foarte bine să servească şi un volum de ver­suri moderne, dar şi un simplu caiet şcolar. Atrăgătoare este co­perta Almanahului turistic, ale că­rui insemne le poate recunoaşte orice iubitor de drumeţie. Vioi co­lorată, într-un limbaj nepretenţios, reţine atenţia şi place. De altfel, tot almanahul acesta e bine făcut, echilibrat, unitar, avînd o prezen­tare decentă. Nu e atît de variat ca Almanahul femeii, dar nu prezintă nici atîtea scăderi tipografice (foto­grafiile şi culorile sînt izbutite). Almanahul Ştiinţă şi tehnică, ale cărui probleme interesează, desi­gur, foarte mulţi oameni, are de­sene şi fotografii a căror calitate nu este de loc — ca efect artistic — la înălţimea temelor tratate, iar hîrtia, de calitate inferioară, con­tribuie la aspectul sărăcăcios. Alcătuirii almanahurilor trebuie să i se acorde o atenţie mai mare decît pînă acum. Nu trebuie uitat că scopul lor este de a informa şi instrui în cele mai variate domenii, deci şi în domeniul artei plastice. Almanahurile pot şi trebuie să răs­­pîndească şi să facă cunoscute o­­perele valoroase din plastica romî­­nească.c­­ELELALTE tipărituri oca­zionale — calendare, agen­de, felicitări etc. — captînd atenţia în primul rînd prin osatura grafică şi cromatică — pun cu mai multă acuitate necesitatea sporirii exi­genţelor faţă de prezentarea lor. Chiar dacă anul acesta, în compa­raţie cu anii trecuţi, sunt mai reu­şite (în special dintre cele editate de E.S.I.P.). Agenda mare de birou, de pildă, are fotografii clare, lumi­noase, moderne, un colorit simplu (fiind împărţită pe luni, săptămîni, zile şi ore corespunde necesităţii omului cu activitatea variată). Spi­rala de masă plastică albă, bine di­mensionată, se îmbină armonios cu coperta — avînd o hîrtie de cali­tate bună, cu fotografia corectă şi bine pusă în pagină. Binevenit ca­lendarul săptămînal, avînd alături şi carneţelul pentru numere de te­lefon, ca şi cel săptămînal cu su­port pentru birou. Din păcate, fo­tografiile din ultimul sunt şterse, tipărite cu o cerneală de calitate inferioară. Desigur, copertele am­belor calendare ar fi cîştigat un plus de frumuseţe dacă peste cu­lorile vii şi bine combinate ar fi fost pus un lac. Agendele (liliput, populară, de birou), corecte şi a­­vantajate de noile coperte din masă plastică, au o cromatică vioaie. Ca­lendarele bloc şi de birou sunt bine realizate (oare legătoria n-ar fi pu­tut să le prindă în aşa fel, încît dunga albastră de pe fiecare pa­gină să apară pe părţile laterale ca o linie dreaptă şi nu ca o pată de cerneală ?). Copertele pentru ca­lendarele de perete au o hîrtie fru­moasă şi o grafie luminoasă. Cea cu motive folclorice e poate cea mai reuşită. Felicitările, cărţile poştale şi te­legramele imprimate — piese via­bile numai o singură zi — au ca­litatea de a exprima prin ilustra­ţie simbolul unor sentimente : prie­tenie, stimă, dragoste etc. Genul acesta de tipărituri festive consti­tuie poate unul din cele mai nime­rite prilejuri de a răspîndi o gra­fică de bună calitate. Selectarea ei implică o mare răspundere, dat fiind şi tirajul mare în care apare. Din păcate, aceleaşi inegalităţi con­statate la celelalte tipărituri men­ţionate apar şi aici. Reproduce­rile de artă (cu feţe duble) puse în circulaţie de către Editura Meridiane sint sobre, c­e bun gust, satisfăcînd exigenţe severe şi popularizînd opere valoroase. Feli­citările unor instituţii au fost reali­zate cu concursul unor graficieni talentaţi. De pildă, O.N.T. prezintă o asemenea piesă (un peisaj de iar­nă, frumos stilizat şi văzut printr-o poartă romînească), cu o cromatică vie, modernă, care încîntă ochiul. E o reuşită. Albumul cu zece cărţi poştale ilustrate color (O.N.T.) are cîteva piese izbutite — cabana Bî­­lea sau Delta Dunării, — dar şi fo­tografii făcute ca la 1900 (Oradea, centrul vechi al oraşului). Felicitările emise de poştă (cele care reprezintă păpuşi fotografiate în alb şi negru, pe o bună hîrtie fotografică lucioasă) reprezintă o încercare meritorie de a popu­lariza imagini compuse cu haz şi talent. Celelalte însă — vignete co­lorate — sînt desenate cu stîngăcie, învechite şi neadecvate cerinţelor noastre. Iar telegramele ilustrate în culori banale şi zaharoase înfă­ţişează scene care amintesc abece­darele de acum 40 de ani. Este o producţie lipsită de orice element artistic. Credem că atît telegramele imprimate, cît şi felicitările şi plicu­rile desenate (timbrul reprezentînd o păpuşă romînească stilizată este frumos) n-ar mai trebui perpetuate în anii viitori. Remarcînd succesele realizate anul acesta de către multe insti­tuţii în editarea almanahurilor, ca­lendarelor, felicitărilor etc. consta­tăm, în acelaşi timp, că la o serie dintre ele execuţia tipografică a fost făcută în grabă, fără prea multă exigenţă. De aici necesitatea de a programa din timp o aseme­nea producţie, pentru a fi realizată în condiţii optime. Ar fi de dorit, de asemenea, ca cei mai buni şi talentaţi graficieni să fie antrenaţi la alcătuirea producţiei festive. Fondul plastic ar trebui să tipă­rească şi să pună în vînzare repro­duceri după operele de artă romî­nească, veche şi contemporană. Calitatea acestor tipărituri, ca şi a altor piese, din alte domenii (ju­cării, ambalaje, panouri publicitare etc. etc.) exprimă nivelul general de bun gust la care s-a ajuns. Există o tradiţie de frumos a po­porului nostru şi este firesc ca ea să fie continuată în forme evoluate, adecvate necesităţilor şi gustului modern. Neaga Graur Manifestări studenţeşti cu prilejul Anului Nou Hi O echipă de urători a Facultăţii de filologie de la Universitatea din Bucureşti formată din Pavel Ruxăndoiu, Traian Diaconescu, Mir­­cea Tobescu, Gheorghe Jupenschi, Ion Marco­­vici, Aurel Panţa, Constantin Ilie, Petre Ciupitu, Nicolae Safta. SPORT Corespondenţă. A PROFITAM de vacanţa asta cu zăpadă, de focul din cămin şi de o oarecare tihnă ce n-ar strica nimănui pe termen mai îndelungat. A. M. din Cluj crede că am manifestat în sezonul trecut o accentuată antipatie pentru echipa locală Ştiinţa. Eroare ! Studenţii ne sunt, ca oricărui bucu­­reştean, foarte simpatici. Numai că atunci cînd o formaţie se prezintă în faţa publicului cu oarecari strigăcii, datoria noastră de cronicar ne impune o atitudine critică. Cît priveşte unele aluzii ultime din post-scriptumurile noastre, ele sînt numai o glumă. Intrucît persoana vizată ne este apropiată sufleteşte. Avem ce-avem cu formula nefericită al cărei rob a devenit fără să vrea. Dar asta e cu totul altceva. Pot mărturisi, aşa cum ne rugaţi, că Ringheanu, O. Popescu şi Petru Emil sînt vechi slăbiciuni ale noas­tre. Zeii nu ne convinge decît prin temperament. Şi pe urmă, cînd ai un termen de comparaţie e firesc să înclini spre cel care e mai bun. In concluzie, vă înşelaţi. Ori de cîte ori Ştiinţa­ Cluj va juca frumos la Bucureşti noi vom aplauda de aici cu acelaşi vechi entuziasm. Anonim. Constanţa. Vă înţeleg. Performanţele Fa­rului din actualul sezon au dat publicului din oraşul dv., pe bună dreptate, un motiv de mîndrie în plus. Noi vă felicităm din toată inima şi vă dorim ca în 63, cînd venim la mare, să putem scrie că sosim în oraşul campionilor. Ar fi o plăcere pentru toată lumea şi nu vedem de ce nu ne-am bucura pentru această surpriză, înţepăturile adresate doctorului Ciosescu au numai un ton epigramatic, să fim bine înţeleşi. Dacă antrenorul Botescu vede în dînsul un jucător util, e foarte bine. Ce-am face dacă am provoca la duel pe toţi cei care ne atrag atenţia că paltonul nostru e mai lung în spate ? Cît pri­veşte posibilitatea de a sta de vorbă, ea nu e ex­clusă. Timpul nostru fiind şi aşa destul de scurt, noi vă propunem totuşi să încercaţi. Anonim. Fotbal profesionist ? Greşiţi. Nu banii le lipsesc jucătorilor noştri, ci dragostea de me­serie, mai multă stimă pentru cluburile pe care le reprezintă şi chiar dorinţa de a nu se face de rîs în faţa publicului neiertător cu mediocritatea. Dum­neavoastră credeţi că pe un actor bun îl mină pofta de bani pe scenă ? Nu, el ar juca în fiecare seară şi pe gratis. Lipseşte-l de aplauze şi dă-i sute de mii de lei, va suferi cu siguranţă... S. V. Craiova. Se pare că în atletism s-a ajuns la o limită, în definitiv omenească. Marii campioni nu răsar ca ciupercile. In pregătirea unui perfor­merii intră multă ştiinţă, multă perseverenţă şi mai ales multă dorinţă de autodepăşire. A. M. Petroşeni, în ceea ce priveşte răspunde­rea pentru meciul de la Madrid cred, ca şi dv., că nu numai selecţionerul e vinovat. De altfel ziarul „Scînteia“ a şi publicat un material în acest sens, cerind întărirea federaţiei de fotbal cu spe­cialişti. In ce mă priveşte, n-am avut decît un rol decorativ. Unele recomandări am făcut şi cred că erau îndreptăţite. Că respectivii, mai bine spus respectivul, n-a corespuns, asta se poate întîmpla oricui. Celorlalţi corespondenţi mai intersanţi, cu o altă ocazie. Mulţumiri pentru cuvintele şi urările fru­moase găsite în tolbă. Celor care tăvălesc unele cuvinte în otravă preferăm să nu le răspundem. Eugen Barbu Un conformism deghizat . A. un conformism de­ghizat şi încă, e lesne de observat, beneficiind de o destul de precară artă a disi­mulării — iată cum ne apare în cele din urmă gruparea tineri­lor scriitori americani, cunoscu­tă sub numele de beat. O dili­­genţă a exegeţilor a căutat, în plin vacarm, să delimiteze se­mantica expresiei în cazul dat şi astfel s-a vorbit cînd despre generaţia învinsă, cînd despre una mîhnită, cînd, după lămuri­rea protagonistului ei Jack Ke­­rcuac care pretindea că beat e doar forma prescurtată a lui beatific, despre aceea a cultiva­torilor desăvîrşitei fericiri. Dar­nici un efort de etimologie sau de semantică nu poate fi profi­tabil realităţii pe care o expre­sie, echivocă prin abreviere, vine s-o denumească ; dincolo de titlu ea rămîne aceeaşi, în ce constă de fapt mişcarea pre­zentată de atîtea ori în presa occidentală drept protestatară, dacă nu chiar măgulită cu ne­meritatul adjectiv de revoluţio­nară ? Există două componente ivite aproape simultan : un mod de viaţă şi un crez literar, pri­mul fiind deopotrivă o ilustrare şi o sursă de inspiraţie a celui­lalt. E foarte posibil ca la origine să fi fost manifestarea larvară a unei nemulţumiri faţă de vi­ciile societăţii americane d­e as­tăzi, faţă de religia dolarului şi a lipsei de scrupule, faţă de me­canica abrutizantă şi pragma­tismul dogmatic sau obsesia „vrăjitoarelor". In paginile ce­lor mai talentaţi dintre aceşti autori care s-au risipit cu o ne­verosimilă iresponsabilitate, se şi pot distinge fluctuante rezi­dii dintr-un încăput pozitiv şi poate tocmai de aceea, cu zece ani în urmă cînd apăruseră, ti­nerii generaţiei beat treziseră speranţe şi justificară un pro­nostic optimist. Ceea ce a con­stituit însă handicapul esenţial al întreprinderii lor, a fost lipsa oricărui suport de idei, care i-a sortit anarhiei mic-burgheze şi le-a alienat toate ambiţiile şi pornirile iniţiale. Nici nu s-ar fi putut întîmpla altfel de vre­me ce opinia formulată de că­tre unul dintre ei spune că „tot ceea ce seamănă cu o ideologie explicită devine suspect". O ase­menea exaltare naivă a naviga­ţiei fără aparate de bord, fără catarg şi pavilion e o ireducti­bilă profesiune a neantului. Astfel conceput, modul devine o simplă modă, ceea ce în lite­ratură echivalează cu a eşua iremediabil. Aversiunile lor se pot apro­xima vag, d­ar ce orizont ni se oferă în schimb ? O lume care sfidează aparent temeiurile vie­ţii americane, naufragiind în­­tr-o existenţă de tembelism ostentativ şi de voluptuoasă pa­tologie, o faună de eroi dezar­ticulaţi pendulând între isteria psihanalitică şi rudimentul bu­dist, un lu­mpem-univers de ex­tracţie eteroclită sau o colecţie de fantome ce se doresc ele­mente fantastice fără a izbuti nici o clipă să-i alunge citito­rului impresia de convenţional şi de forţat. Totul pare în cele din urmă o suită de portrete u­­şor îngroşate ale tipurilor celor mai obişnuite în societatea a­­mericană care, după cum o re­cunoaşte adesea însăşi presa de peste ocean, nu duce lipsă nici de maniaci sexuali, nici de bi­goţi dispuşi să îmbrăţişeze cu­tare variantă a budismului şi nici de excentrici diverşi. Do­vadă că o parte a lectorilor le-au şi luat în serios romanele şi astfel a apărut o pletoră de aşa-numiţi beatniks, prozeliţi mondeni hotărîţi să trăiască după un catehism sumar, cu precepte deduse din volumele respective. Ei pot fi întîlniţi mai ales prin oraşele europene, costumaţi strident, afectînd de­zinteres pentru aspectul exte­rior, destrăbălîndu-se în ritm de jaz şi proferînd enormităţi într-un limbaj siluit — dar îna­inte de toate străduindu-se să evite orice fel de muncă şi ori­ce îndeletnicire care să nu fie un simplu passe-temps. Văzînd cum se proliferează plăsmuirile lor, cum descind din cărţi şi ca­pătă viaţă atîţia eroi, desigur că romancierii generaţiei beat vor fi cunoscînd bucuriile lui Pygmalion dar marea burghe­zie a Statelor Unite, cea pe care iniţial ambiţionaseră s-o sfide­ze, rîde satisfăcută : vechiul ei deziderat de a deturna de la preocupările politice literatura şi arta se împlineşte astfel şi dacă această dezangajare ia forme groteşti e cu atît mai a­­muzant. Regretabil este că tinerii beats nu-şi amintesc o serie de antecedente foarte semnificati­ve ale acestui fel de revoltă cu ochii legaţi, care au sfîrşit în­tr-un conformism asemănător. După primul război mondial şi încă înaintea lui, Europa a trăit destule experienţe artistice a căror memorie ar fi trebuit să-i avertizeze. Futurismul, dadais­mul, suprarealismul — toate au pornit cu intenția de a tulbura tihna burgheză, ba chiar emulii lui Breton au invocat nu o dată numele lui Marx (desigur, ală­turi de ale unor Freud, Sade sau Lautréamont !) dar burghe­zia capitalistă și-a văzut de tre­burile ei, cel mult izbucnind din cînd în cînd în hohote de rîs. Nu era nici o primejdie a­­tîta timp cît dadaiştii recoman­dau drept metodă de scris juxta­punerea cuvintelor scoase din­­tr-o pălărie. Breton propovă­duia „Un dicteu al gîndirii, in absenţa oricărui control exerci­tat de raţiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale“, iar Marinetti striga surescitat : „Să ucidem d­arul de lună înrudirea generaţiei beat cu toate aceste zădărnicii anteri­oare nu e numai de substanţă ci şi de domeniul detaliului, să nu ignorăm faptul că şi strămo­şii lor europeni profesau aceeaşi admiraţie mutuală, aceeaşi co­terie, aceleaşi conveniri amica­le de o anume mondenitate, a­­celaşi pan-sexualism şi chiar în compartimentul vestimentar manifestau preferinţe nu o dată excentrice. Să nu fi cunoscut tinerii americani toate acestea? Greu de crezut, deîndată ce le-au putut vedea chiar la ei acasă, cel puţin între 1941-1945, cînd André Breton a locuit la New York printre elevii săi de acolo, un Charles Henri Ford, Eduard Roditi sau Paul Good­man — adică exact în timpul cînd Jack Kerouac îşi scria pri­mele romane şi Allen Ginsberg întîiele versuri. Regretabil este însă, mai cu seamă, un alt fapt şi anume că tinerii beats n-au văzut în lite­ratura patriei lor tocmai acele valori care-i fac bogăţia şi îi jus­tifică astăzi prestigiul. In loc să se lege la ochii săi inteligenţi şi expresivi, aşa cum ni-1 arată fotografiile de care face risipă, Jack Kerouac ar fi putut stărui cu ei asupra paginilor tulbură­toare din proza lui Hemming­­way, a lui Faulkner, a lui Stein­beck, a lui Caldwell sau chiar a­­supra acelor mai vechi romane ce-l consacraseră pe John Dos Passin. Acolo ar fi putut învăţa nu recuzita spectaculoasă ce travesteşte conformismul, ci a­­devărata şi marea artă a româ­nului contemporan care-şi lasă adînc rădăcinile în solul fertil şi inepuizabil al vieţii. Iar poe­ţii aceleiaşi generaţii, Allen Ginsberg şi prietenii săi, ar fi putut dezvolta glorioasa tradiţie a liricii americane de azi aşa cum o ilustrează, bunăoară, un Carl Sandburg care spune : Cînd eu, Poporul, voi învăţa să ţin minte, cînd eu, Poporul,­ voi învăţa să aplic învăţăturile zilei de ieri şi nu va mai fi să-i uit pe aceia ce-n anul trecut m-au prădat — pe aceia ce m-au prostit, atunci nu va fi nimeni pe lume care să mai rostească cuvîntul «Popor­» cu o umbră de ironie, ale cărui buze să arate , o cît de subţire cută a dispreţului. • Gloata, mulţimea, masele atunci vor veni. Iată rînduri pe care industria­şul sau magnatul finanţei nu le va citi cu prea mare îneîntare şi iată un mod major de a re­­prezenta universul Americii de azi. Cît despre beat generation, nu putem spune decit, odată cu Caldwell, că azi, după zece ani de manifestări zgomotoase nu vedem decît pantaloni ţintuiţi, cămăşi de culori ţipătoare, bărbi preistorice şi o idolatrie tulbure a iazului. Deocamdată nici un profil, nici o originalitate în artă. Ceea ce deconcertează pro­fund și dă sentimentul eșecului, A. E. Baconsky

Next