Contemporanul, ianuarie-iunie 1964 (Anul 18, nr. 2-26)

1964-01-10 / nr. 2

Frumosul cotidian I- AU APĂRUT noutăţi binevenite ” printre articolele de îmbră­căminte feminină. Modele noi de garnituri de lenjerie din dantelă de relon într-o singu­ră culoare (menţionăm cele pe negru), precum şi imprimate, au fost realizate de fabrica „Tricota­jul Roşu"*. Nu recomandăm rochia de casă roz şi bleu dublată, care n-a fost suficient de frumos con­cepută ; desenul matlaseurilor — trandafiri înscrişi peste romburi — nu pare prea fericit. Dacă s-ar opta pentru trandafiri, aceştia ar putea căpăta o formă mai puţin natura­listă decît cea cunoscută, iar dacă s-ar prefera numai romburile, lip­sa trandafirilor ar mai degaja oare­cum decoraţia prea încărcată a hai­nei amintite. Se remarcă tricotajele de damă de calitate superioară, în special cele în nuanţe de galben şi de coral.­­ CIZMULIŢELE de piele, cu talpă de microporos, sunt extrem de binevenite pentru specificul cli­matului nostru. Pe lingă calităţile sale practice, încălţămintea aceasta are şi un aspect frumos, între­gind bine costumul sport (cu pan­talonii de diferite modele şi culori din jerseu, stofă sau tergal) sau costumul obişnuit de toate zilele. Pentru o ţinută mai elegantă şi mai pronunţat feminină, au apărut ghetuţele îmblănite (fabrica „Dîm­boviţa") cu toc înalt şi vîrf ascu­ţit, avînd o cupă modernă şi cu­lori bine alese (havan, tabac, ivoi­­re, bleumarin şi chiar verde) ; cele negre, adoptă o linie mai diferită : botul ușor pătrat, iar tocul mai pu­țin înalt, și cu bază pătrată. SPORT PASTEL CilE o seară de iarnă, apăsarea întunericului de dincolo de obloane , devine tiranică şi o simţi, neliniştindu-te, cum îţi dă tîrcoale împre­jurul cercului salvator de lumină al lămpii. Pereţii dispar, fugind undeva, o forţă­­ centrifugală nevăzută adună spaţiul din jur, tavanul cu noase cenuşii de­ păirinjeni, păstrînd încă un luciu mort şi legănător, îţi vorbeşte despre abise şi dacă n-ar fi florile proaspete din vaze şi realitatea lucru­rilor încremenite în tablouri (viaţă îngheţată într-o secundă a infinitului trăind în culori şi forme) ceva te-ar fura şi te-ar dărui nopţii. E ora cînd simţurile se ascut şi ai bea englezeşte ceaiuri sau rachiuri boeme, e ora cînd oam­enii sînt atraşi de sorii artificiali de pe bulevarde, ora cînd ceva ce moarte în suflete devine exuberant şi generos, trist şi disperat... Amintirile se înghesuie în cortegiu şi descompunerea abia desluşită a lemnului din perete îţi dă o dulce siguranţă, foşnetul căldurii trecute prin ţevi îţi aminteşte foirea rîurilor de primăvară sau sclipătul izvoarelor sub zăpada. C­artea zace la picioare şi pagina nu mai e întoarsă. Atunci visezi un viscol năpraznic şi-ţi închipui întîmplări teribile cu lupi şi cu o fugă într-o sanie. în memoria urechii tună orgiile pădurilor scuturate de vînt şi ceva se prăbuşeşte iremediabil în lume. Frigul de-afară se materializează pe neaşteptate în mari platforme de ceramică verde care apasă universul. La atîta închipuire, iarna soseşte intr-adevăr şi auzi afară umbletul nin­sorii, căzînd peste ninsori proaspete, acea indescriptibilă ploaie de seminţe de gheaţă, împlîntate în omătul virgin... Ora focurilor cu lemne, ora cund în cămine se înhumează cu solemnitate trunchiurile înţepenite ce vor fi fost de mult copaci ; ora cînd în fum visează podoaba naturii, moarte iremediabil, mai aruncînd în odăi sufletul său fierbinte... Şi după aceea, minute întregi asculţi cum tot relieful familiar (oraşe şi străzi, case şi curţi) piere sub nămetele alb. Te crezi undeva la Poli, într-un iglu, şi aştepţi ruperea unui ocean, explozia depozitului infernal de gheaţă, şi dimineaţa, dincolo de ferestre, găseşti o lumină aspră, chipul bărbătesc al iernii, cînd zăpada respiră viu şi deasupra acestei încreme­niri rătăceşte un duh argintiu şi călător. îmtr-o astfel de zi ce urma unei nopţi încordate cu ninsoare tăcută am plecat spre Dunăre, căutînd un accident în relief, ceva care să se opună liniştitei cîmpii. Drumurile aveau toate o crustă, păreau sub soarele abia ridicat, crocodilii sfinţi­ de la India, porniţi către un loc fără întoarcere. Pădurile tinere de deasupra Argeşului, (luminat numai de-o flacără din adine, şî ca închipuită de la soare, un ghem galben, inform, rostogolin­­du-se într-un nămol celest) mă chemau cu misterul lor violet, în faţă, străjuind cîmpia albă în lumina sălbatică de la amiază, vegheau cumpenele încremenite ale unor fîntîni unde se vor fi adăpat ţărani şi cai. Crîngurile aveau coarne despletite de fată. Aş fi vrut să întîlnesc vînă­­tori şi vulpi roşcate, dar totul era nemişcat în cadrul glacial. Chiar grupurile compacte de ciori care se mişcau parcă în somn, trase de o aţă nevăzută sub orizont, păreau ireale. Numai cite un fum, neabătut în drumul său în sus, vorbea despre fiinţele vii, adunate în jurul sobelor. Acestei zile fără egal, luminoase şi puternice, îmbelşugate şi promiţătoare îi trebuia un imn grav, o simfonie veche sau ruga răguşită a unui violoncel. Ne-am întors spre seară, cînd soarele — acum un balon rubiniu de copil — rătăcit în spiţele pădurilor cădea spre marginea unei alte nopţi ce sosea furiş ca fiarele din altă emisferă. O, timp fără de moarte, cum ne chemi spre tine, cum ne jefui, făcînd din spaima noastră cîntece lungi ce te slăvesc ! E. B. Pe mar­­ e / % RIA decorativă — sinteză a unei îndelungate experienţe de prelucrare şi înzestrare a obiecte­lor utile sau util-estetice cu calităţi plastice expresive — intră în atenţia opiniei publice într-o tot mai mare măsură. Acce­ptînd unele piese de decor şi respingînd altele, comentîn­­du-i calităţile şi slăbiciunile, cu spirit de discernămînt şi ochi critic, publi­cul căruia îi sînt destinate asemenea obiecte îşi manifestă de fapt recepti­vitatea sa artistică. E un indice de nivel economic care permite lărgirea ariei preocupărilor de artă. E un in­dice al unei exigenţe ce se afirmă tot mai pregnant şi care respinge platitu­dinea, dulcegăria drăgălaşă, într-un cuvînt, non valorile. Şi totuşi, în circuitul comercial se mai­ menţin cantităţi importante de obiecte care n-au nimic artistic, deşi rostul lor este tocmai acela de a satis­face o cerinţă de ordin estetic. Să fie oare numai unii lucrători din comerţ generatorii lipsei de gust ? In general există tendinţa de a arunca răspun­derea pe umerii lor ! Există însă şi alţi factori : inerţia unor anume pro­ducători, incertitudinea unor cumpă­rători. Şi atunci ? Una din soluţiile pentmu orientarea generală a bunului gust o constituie promovarea pe toate căile a pieselor cu adevărat valoroase , multe din ex­ponatele Fondului plastic, cele reu­şite din producţia artizanală sau chiar din industrie (cîteodată, în ciuda fap­tului că sunt produse de serie, unele din obiecte păstrează factura artisti­că în care au fost concepute — între altele şi datorită faptului că artiştii şi-au însuşit bine tehnica industrială — vezi unele imprimeuri, produse de faianţă etc.), sau piese prezentate de către artişti decoratori în expoziţii personale. Recenta expoziţie de artă decorati­vă a Alicei Ivănceanu Koppes, deschi­să în sălile Fondului plastic din Bucureşti, permite completarea reco­mandărilor de obiecte valoroase. Ex­ponatele — ceramică, textile, obiecte din piele, rafie, metal, obiecte de îm­brăcăminte, ca şi lămpile, serviciile de fumat, suporturile pentru luminări, scrumierele, garniturile de birou şi al­tele, prezentate ca anexe pentru mo­bilier, demonstrează — cele mai mul­te —­ ingeniozitate, virtuozitate şi un bun gust evident. Piesele expuse au marea calitate de a se integra armo­nios în orice interior, iar unele din ele pot deveni prototipuri industriale. Sectorul în care artista realizează un înalt nivel artistic și o perfectă cu­noaștere a tehnicii de prelucrare este, fără îndoială, cel al prelucrării pieței. In domeniul legăturilor pentru carte, artista s-a străduit — demonstrînd o subtilă înţelegere — să evidenţieze semnificaţiile unor opere ale lui Emi­­nescu, Sadoveanu, Arghezi sau ale u­­nor scriitori străini (Gogol, Verlaine ş.a.). Sunt remarcabile combinaţiile coloristice, tehnica lucrăturii etc. Aceeaşi conciziune de stil, aceeaşi co­respondenţă între conţinut şi coperţi se întîlnesc şi la cărţile de artă, fie că e vorba de prezentarea unui maestru al picturii sau de un album ce pre­zintă comori ale artei romîneşti (vo­lumul Voroneţ, de pildă, e legat într-o piele greu sidefată, avînd litera dese­nată cu alb şi o arcadă subţire în aur, care sugerează arhitectura mănăstirii). Asemenea volume, preţioase prin con­ţinutul lor, sunt potenţate de valoa­rea artistică a coperţilor (ele vor în­nobila orice bibliotecă personală). Casetele de discuri constituie, pen­tru melomani, un capitol atrăgător din toate punctele de vedere : cea pentru muzica de Grieg, lucrată într-o piele de culoare gri-bleu, sugerînd atmosferă nordică cu elemente din Peer Gynt, modem desenate în aur şi negru ; cea pentru muz,­zică uşoară, în formă de tobiţă, avînd pe capac o pereche de dansatori realizaţi într-o grafică mo­dernă, învăluiţi în cercuri concentrice care sugerează vîrtejul dansului ; ca­­seta-discotecă pentm muzică populară, cu intarsii de motive folclorice în oranj, roşu, negru, ca anumite ţesă­turi ţărăneşti şi muchiile punctate cu aur mimînd ţintele cu care sînt prinse lăzile rustice. Artista, care a adoptat prelucrarea pielei ca pe una din preo­cupările sale principale, îşi demons­trează posibilităţile, probînd cît de amplă poate fi aria de răspîndire a unui material pe care ne-am deprins să-l vedem în portul popular mai ales sub formă de chimice sau tăşii, iar în interioarele moderne ca mape de birou. Alte casete pentru ţigări, pen­tru podoabe, batiste , lămpi, panouri decorative etc. au reale efecte de fru­museţe şi pot fi considerate ca obiec­te de artă în orice interior, fie el mo­dern sau clasic. (Dacă aceste modele ar deveni prototipuri în producţia ar­tizanală, interioarele s-ar îmbogăţi cu piese adaptabile oriunde). Numeroase alte piese expuse au funcţii pur decorative. Cu cît succes şi efect de bun gust ar putea înlocui ele batalioanele de coşuri, balerine, maimuţe în copac, cămile etc., exis­tente în producţia unor cooperative şi care n-au alt efect decît acela că diformează optica privitorilor ! Este un merit al artistei că a ştiut să des­copere şi să valorifice, ca elemente de decor, vechi corpuri de iluminat. Pornind de la străvechile opaiţe romî­neşti sau luminări, ea a imaginat piese a căror plastică şi cromatică pot sa­tisface cel mai exigent gust. Opaiţul, ca şi luminarea, şi-au pierdut demult utilitatea, dar, pentru iubitorii de fru­mos, asemenea obiecte evocă o anu­me treaptă a culturii umane cu spe­cific autohton. în aceeaşi expoziţie, forme de ce­ramică, amintind clăile şi stogurile din jurul Cîmpulungului, sunt intere­sante şi atrăgătoare prin varietatea tipurilor şi tonalităţilor calde ale cro­maticii. Acestea, grupate pe poliţe la înălţimea omului, sau pe suporturi înalte, pot da far­mec rustic şi unui interior modern, dar şi unei case vechi. Altele, tot de lut ars (compo­­tiere, suporturi pentru flori cu cozi scurte, fructiere, servicii de desert, în special cele colorate în tonalităţi tari,­­ brun-roşcat, oranj — inspirate după străchinile ţărăneşti), pot sta foarte bine în orice sufragerie mo­dernă. Printre cele mai interesante şi poate cele mai valoroase — artistic — piese din expoziţie sunt, desigur, panourile textile decorative, în joc de fete, cro­matica sobră a siluetelor se detaşează net de suportul pe care sunt imprima­te (compact, dens, şi unde firul me­talic contrastează elegant cu griurile şi bejurile firelor vegetale), creînd un efect de reală frumuseţe. Forma de ceramică ce însoţeşte panoul, cons­truită după acelaşi desen figurativ şi în aceleaşi tonalităţi, îl întregeşte uni­tar. Ideea de ansamblu apare şi la panoul Păstorii, executat în tonuri so­bre de brunuri şi­ negru şi însoţite de figurine de lut ars. Asemenea ansam­bluri pot sta foarte bine într-un hol (avînd piesele de ceramică plasate pe suporturi sau poliţe fixate la înălţi­mea ochilor), într-o bibliotecă mică, într-un birou sau chiar într-un colţ al unei camere de zi, completînd posibi­lităţile de decoraţie interioară, indi­­vidualizînd de fapt un anume inte­rior. Celelalte textile — concepute cu farmec şi simplitate — ar putea de­veni prototipuri industriale (draperia grilă neagră cu pete oranj, cea cu spirale în toyrish­ gale­­re, ver­ti-gri şi altele). Chiar şi draperiile de cati­fea, care continuă să placă atît de mult încă unor responsabili de case de odihnă sau de alte instituţii, ca­pătă în concepţia artistei motive or­namentale de factură modernă. Variantele de ţesături în dungi ar fi foarte utile pentru îmbrăcămintea feminină dacă ar fi prelucrate la scară industrială. Elementele grafice, cu volum mai mult sau mai puţin con­sistent şi dispuse pe verticală, ca şi cele realizate prin suprapunerea ace­loraşi site decalate la o distanţă cons­tantă, dar cu alternanţe de culoare, ar stîrni desigur interesul multor femei care-şi doresc îmbrăcăminte în dungi. Preluate de industrie, aceste modele ar rezolva, cel puţin parţial, carenţa din domeniul imprimeurilor în dungi. Şi producţia artizanală ar avea de ciştigat dacă s-ar inspira sau ar fo­losi drept prototipuri unele obiecte : scrumiere, seturi de diferite mărimi din rafie sau fibre sintetice, platouri şi vase de metal, simple şi discrete prin patinarea lor uşor irizată. Ele ar stîrni desigur interesul multor cumpă­rători, prin accentele de originalitate cu care ar puncta o locuinţă. Dincolo de elementele decorative pe care expoziţia Alicei Ivăncianu le include şi care servesc educării gus­tului public, este de reţinut pliantul care, însumînd date biografice, o pre­zintă pe artistă. In ultimă analiză, însă, operele artistice sunt datele bio­grafice ale unui creator. Expoziţia a­­ceasta de artă decorativă ar putea constitui un stimul pentru artiştii de­coratori de a-şi îmbogăţi biografia generală. Neaga Graur Arta decorativă şi receptivitatea artistică ginea expoziţiei Alice Ivan­­c­i­a n u K o p p e s gH Forme decorative — suporturi de metal îmbrăcate în piele, cu* luminări turnate în forme ce su­gerează brazii ; scrumiere din metal eloxat şi piele. Cules de vie — friză din intarsii în piele — pe o mapă de birou. : Vas de flori — smalț metalizat, ceramică cu ■| Lampă cu suportul cașerat cu TM piele, avînd un desen subțire în aur ; abajurul din masă plastică este mărginit cu franjuri discrete. Hj Joc de fe- TM te­m­panou textil decorativ. Cartoane în alb-negru INTRE patru pereţi ce ad­ăpos­­tesc o biologie întreagă în starea ei de inteligenţă, am regăsit ochiul iscusit al fotografului artist care este Ion Miclea, 30 de cartoane în alb-negru, dispuse linear în holul aulei celebre, mărturisesc încă o dată că despre orice în lumea asta se poate spune, in cuvinte sau ima­gini, lucrurile cele mai frumoase. Portretele de animale realizate de artist cu răbdare şi chiar cu riscul să zicem, de a enerva o Pumă, de­ranjată în cuşca ei, sunt adevărate sinteze. Desigur că nu toate perso­najele acestei expoziţii au o por­nire permanentă către ferocitate,­­potsta chiar o graţie naturală şi chiar indiferenţă ţinînd de vîrste înaintate (vezi iedul de capră neagră, filozofînd) in popularea uni­versului înfăţişat de către Miclea, dar ceea ce te reţine în faţa tuturor cadrelor este acea sclipire comună de înţelegere care a prilejuit lui Mihnea Gheorghiu, la deschiderea salonului, să spună că, văzînd foto­grafiile artistului, îi va veni foarte greu în viitor să mai spună cuiva : animalule ! Priviţi sîmburele de lumină atît de plastic surprins de aparat în ochiul raionului sau bosumflarea vidrei, cu ceva feminin în ea, ire­mediabil feminin ; priviţi sarcasmul unui pui de vulpe, deşteptat în tră­sături atît de cunoscute, dar atît de inedite. Mătania veveriţei n-are nimic pios, candela pitică a ghindei trebuie explorată într-o clipă şi simţi salivaţia de plăcere următoare a fiinţei sbîrlite. Lăcomia pisicii sălbatice, senzualitatea şi frumuse­ţea ei îţi vorbesc despre exerciţiul cerut artistului. El ar fi putut să se mulţumească cu momente banale, cînd viaţa adevărată a acestor în­chipuiri ale pădurilor şi rezervaţiilor nu e trădată, dar a moţăi în artă este egal cu a nu exista ! Portretele lui Miclea izbucnesc din pereţi şi se înfig în memorie ca nişte cuie. Puteţi să uitaţi chipul de babă al mandrilului ? Sau deli­cateţea cu­ care un căţel pufos­­aco­peră cu laba o minge ? Puteţi uita ochii tineri ai mînzului şi misterul somnolenţei unor iepuri, cu blăni de boieri veliţi în spate ? Crocodilul în exaltarea contrastantă a pielii sale alunecoase, dă impresia de nevero­simil. L-am întrebat, şi-am fost infir­mat de artist, dacă nu e o copie de plastic? Dar moţăiala agresivă a­ puilor de cîine ciobănesc în ochii cărora încă nu s-a aprins cruzimea şi devotamentul ? Cînd tot acest decor cu stîrci, cu broaşte şi cu exemplare enot a fost contemplat şi auzi fericitele excla­maţii ale copiilor cărora Ie este des­tinat, te întrebi dacă oamenii "mari n-ar merita să se înghesuie la con­curenţă cu urmaşii lor în faţa aces­tor tablouri vii ? De altfel, în carne­tul de impresii de lingă uşă, un bătrîn, cu un scris tremurător, măr­­turisea deschis, — splendidă since-e ritate ! — că pînă la vîrsta avută nu văzuse acest univers. Miclea i-l res­­tituise, şi omul necunoscut îi mul­ţumea.­­ Ceea ce facem şi noi, semnînd... Eugen Barbu Linn. P Poetul Ayguesparse­ ­­ARCURGÎND mesajele de Anul nou adresate cititorilor de către oameni ai condeiului de peste hotare, prin intermediul Contemporanului, am întîlnit fotografia şi iscăli­tura lui Albert Ayguesparse, a­­cademician bruxellez, şi mi-am adus aminte că în anul trecut n-am ajuns să scriu despre li­teratura ţării sale mai nimic. Distinsul meu confrate belgian mi-ar ierta-o, desigur, dacă ar şti că, în fond, n-am izbutit să cuprind încă destule alte ţinu­turi din geografia literară a lu­mii. Dar meseria aceasta a scri­sului cu pană de cocor, deprins să migreze peste meridiane în­depărtate, se stăpîneşte ane­voie : o puzderie de reviste, de autori, de volume îşi semnalea­ză prezenţa şi oricît te stră­­duieşti, sentimentul datoriei pe deplin realizate îţi rămîne străin. Să vorbim deci despre Belgia şi să începem cu unul dintre cei care-i reprezintă cu cinste literatura contemporană. Albert Ayguesparse e cunoscut şi ca romancier, cum se arăta în suc­cinta notă de prezentare din numărul trecut. O carte de pro­ză îi va apărea în cu­rînd şi în librăriile noastre, tradusă şi prefaţată, la Editura pentru li­teratură universală, de Modest Morariu. Dar el e, înainte de toate, autorul a vreo douăspre­zece volume de versuri care l-au consacrat între cei mai de vază poeţi belgieni de astăzi. Mi-am dat seama citind masiva şi eleganta ediţie definitivă a poeziilor sale, (Editions XUniver­­sitaires, Paris) pe care a bine­voit să mi-o trimită anul trecut. Ayguesparse face parte din generaţia a doua a liricilor bel­gieni din secolul nostru, alături de Edmond Vandercammen, Marcel Thiry, Charles Plisnier, Robert Goffin, prima fiind aceea a unor Jean de Boschére, Franz Hellens (prieten al lui Gorki și traducător excelent al poeziilor lui Esenin). Născut la Bruxelles în 1­900, el debutează în anii de după război, cînd li­teratura era sub zodia unor ex­periențe hazardate, fiind unul dintre cei ce păstrează o eviden­tă rezervă. De altfel printre bel­gieni, suprarealismul, de pildă, n-a avut prea mulţi adepţi pro­­priu-zişi. Atît Hellens cu revis­ta lui, Discul verde, cît şi un Goffin sau Norge, nu pot fi în nici un fel incluşi în mişcarea lui André Breton. Abia în 1933, , E.L.T. Mesens publică versuri suprarealiste. Generaţia din ■ care face parte Ayguesparse a­­rată un deosebit interes faţă de marii predecesori : Verhaerein, Maeterlinck, Rodenbach, Van Lerberghe. In această direcţie se orientează şi el, fiind încli­nat mai cu seamă spre lirica de rezonanţă socială . „Ayguesparse îşi face intrarea în poezie, scrie Alain Bosquet, printr-un pro­test generos împotriva lumii burgheze, aşa cum îi putea ea apărea unui tânăr“. In tradiţia lui Verhaeren dar mai puţin so­nor, utilizînd un verset amplu nu fără a ne aminti de Whit­man, poetul, du­pă cîteva invo­cări panteiste ale pământului, se adresează mulţimii de munci­tori, făcînd elogiul revoltei : „Nu vom cînta niciodată-ndea­­juns, niciodată-ndeajuns / O, Revoltă, flacără lungă, neabătu­tă / Cum, printre imense cata­racte de oameni / Ai supravie­ţuit delirului anotimpurilor, / Torenţialei învălmăşeli de ar­mate / şi lentei încremeniri geologice a peisajelor / In care crunte masacre uitau un cada­­vru-nchircit“. Dincolo de orice evenimente, de trecerea timpu­lui, de războaie şi represalii, re­volta îi apare ca realitate vie, ca leit-motiv al istoriei lumii, ca simbol al aspiraţiilor umane : ,,Creşte răscoala. Nu-i nimic, încă n-am isprăvit devastările acestea. Alte dorinţe se nasc. Treceţi, lucizi insurgenţi, tre­ceţi insurgenţi. Nici o înverşu­nare nu e zadarnică­­, şi a­­ceste discursuri ce nu mai con­tenesc. Destul. Dincolo de cris­talul palid al baionetelor, pă­­mîntul, fără pricină, e plin de flori“. Acestor versuri, care da­tează din 1930, le urmează peste doi ani altele de o substanţă a­semănătoare Şi apoi, în 1935, amplul poem Cei ce promit zile bune, plin de patos romantic, evocînd, în versuri dezlănţuite, agitaţia vieţii moderne, haosul ei, proliferarea industriei şi peste toate planînd umbra vii­toarelor revoluţii. Poet al epo­cii în toată puterea cuvîntului, Albert Ayguesparse cîntă oţelul şi marile hale aglomerate ale uzinelor cenuşii, maşinile şi zgîrie-norii, minele, străzile tu­multuoase ale metropolei, viaţa lîncedă şi posomorită a slujba­şului anonim. Oraşul cu nebu­nia şi cu dezolările lui, cu tra­gediile lui subterane şi cu im­petuozitatea unei civilizaţii me­canice, cu oamenii lui obosiţi, de o viaţă trepidantă şi de atîtea ori goală — iată principalul do­meniu al liricii lui. E un poet modern care trăieşte intens şi dureros realitatea societăţii în care trăieşte şi preferă strigătul violent, metafora dură, oricărei tentaţii eufemistice. Paleta lui are culori tari, mult negru şi galben strident, mult roşu, mult albastru şi verde — e alcătuită din culori şi nu din nuanţe, a­­mintind-o pe a unui Van Gogh pe care-l iubeşte şi-l evocă în­tr-un poem. (Mais on dit que Vincent est mort tou­r Anvers.) E o paletă eminamente flaman­dă ca şi peisajul familiar al poetului :­­ „îndărătul înaltelor faţade explorate de soare ,/ frunzare de ceaţă sparg tîmplele verii care zboară în ţăndări la prima detunătură de armă / lă­­sind să-i spînzure frumosul cap mort în secerişuri“. Peisaj vigu­ros şi elementar cu „febre şi galbene flăcări“, cu „cîmpul ră­văşit de focuri sau ars de fur­tuni“ unde în învălmăşeala no­rilor greci „se deschide-n adîn­­cul cerului un drum necunos­cut , pe care lasso-ul vîntului îl trasează printre anotimpuri“. Volumul Vinul negru de Ca­­hors (1957) aduce in poezia lui Ayguesparse tonul grav de me­ditaţie la trecerea timpului, la iubirea evocată cu o melancolie ce ne aminteşte de poeţii Pleia­dei , o melancolie virilă fără accidente melodramatice, fără plîngeri şi suspine lamartiniene, fără exclamaţii retorice. Ajuns la vîrsta reflexiunilor, poetul se confruntă cu propriul său itine­rar, îşi ascultă „ecoul furtuni­lor de altădată“ dar nu cedează senectuţii; are sentimentul vie­ţii continue care „mai aşteap­tă s-o umpli de minuni“ chiar după ce te-ai îndepărtat tot mai mult de „tinereţea cu ne­­grele-i otrăvuri“. Dragostea îi apare ca un ţinut al certitudi­nilor, unde toate pornirile, toate elanurile, toate visele îşi pă­strează pecetea de puritate ne­întinată, unde nu pătrund de­cît umbrele lungi ale anilor care-şi ritmează cadenţa ca nişte valuri oceanice. Ceea ce fusese odinioară trăire freneti­că, devine acum etalon de exis­tenţă ideală, remediu împotriva dureroaselor tribulaţii ale unui suflet deschis tuturor întrebări­lor vieţii. Iubirea domină şi cărţile ulterioare : Cerneală sîn­­gerie, Rănile sufletului, Căile interzise, în care verbul capătă o stringenţă sporită, o concen­trare mai accentuată. Ayguesparse e şi un cîntăreţ al Parisului căruia, altfel decît francezii, îi simte frumuseţea bătrînă, patinată de alchimia unor secole de istorie şi legen­dă. Superb în alcătuirea lui frecventată de raze crepuscula­re, oraşul îi apare proiectat în timp, în cel viitor mai cu sea­mă, unde-l aşteaptă, prefigurat de pe acum, un simbol de gran­dioasă arheologie. Expresia ,.alt­fel decît francezii“ aş vrea s-o tălmăcesc mai larg în contin­genţa acestei poezii. O citeşti şi simţi că de multe ori asemăna­rea cu lirica franceză ţine doar de grai : sufletul care se des­­tăinuie rămîne deosebit, îşi păs­trează apartenenţa lui la o altă realitate spirituală. Poţi auzi un ecou din Apollinaire, din Cen­­drars, dar îţi dai seama îndată că totul rezultă dintr-o firească interferenţă. Lirica belgiană e un capitol aparte ; lectura poe­melor lui Ayguesparse nu face decît să-ţi întărească această convingere. A. E. Baconsky LA ŞEDINŢĂ TABLOUL I (Decor stilizat : o came­ră lungă, dreptunghiulară, scaune şi bănci, scrumiere, masa prezidiului). A — Deschidem şedinţa şi că rugăm şti că înscrieţi la cuvînt. Ordinea de zi o cunoaşteţi : aprecierea muncii. Cine sparge­ gheaţa ? T- — Eu. De fapt, trebuia să mă în­scriu mai la urmă, mă pricep mai bine la concluzii. In sftrşit, le pot trage şi la început. Am darul de a intui. Cunosc aşa de bine problemele, că nu văd ce mi-ar putea scăpa. Aşadar, cum au ară­tat şi tovarăşii mei antevorbitori... (se o­­preşte stingherit şi repară), adică eu am luat primul cuvînt al... O scăpare... (apar­te : aşa-mi trebuie dacă nu mă rezerv spre concluzii...) problema principală, esenţială, aş zice problema care însu­mează toate celalalte probleme la un loc, este, tovarăşi, şi s-o avem mereu in min­te, să im ne scape, conştiinciozitatea în muncă, răspunderea personală, de a munci cu devotament, de a nu eluda ceea ce este pe primul plan, hotărîtor. Să nu uităm nici o clipă și, zi cu zi, să fie trează în conștiința noastră sarcina ■ fundamentală, principală... T- — Mai la obiect. Să ne spună to­varășul în sectorul său de activitate... A. — Tovarășe președinte, onorat pre­zidiu. Constat că­ nu este disciplină Dacă o să vorbim cu totii, odată, cădem în anarhism. în liberalism mic-burghez. Trebuie să fie o disciplină. Fiecare din­tre noi are posibilitatea să nu întrerupă pr tovarăși... să ia cu­vînt­ul. Trebuie un chin organizat să nu ne lăsăm tîriţi de rămăşiţe... aşadar, cum vă spuneam, o­biectivul central, de bază, care in ulti­mă instanţă decide, aş zice, hotărăşte... Z. — Poate că ar fi bine, mai con­cret..­­. — Onorat prezidiu, tovarăşe pre­şedinte. Să tăiem din rădăcină,... nu pot fi de acord... nu pot să mă expun.. Noi aici discutăm probleme de cea mai mare importanţă şi tovarăşul, să-mi fie iertat, ca la cafenea, se bagă..., nu păs­trează..., avem doar o disciplină, liber consimţită... P. — Poate mai strîngeţi... A. — Da, da, nu mai am mult. Ajung la concluzii... Tabloul I­II (Acelaşi decor, ora 10 seara). A. — Tovarăşe preşedinte, onorat pre­zidiu. Termin îndată..., da..., da... ajung­­i la mine. De altfel, pentru asta ne-am şi adunat... Obiectivul principal al dis­cuţiilor noastre este munca personală, contribuţia fiecăruia... aportul adus... Nu putem trece cu vederea... dacă munca a șchiopătat,... avem fiecare..., vorbind au­tocritic..., pe baza liberului consimță­­mînt, fiecare dintre noi trebuie să spună deschis... Tocmai voiam să arăt că nu înttmplător Vasilescu... nu s-a înscris pînă acum... deși avea posibilitatea să arate, aici tuturor..., cu curaj... deschis... pe baza criticii şi autocriticii... Nu s-a înscris, tovarăşi. Asta ar trebui să ne dea de gindit. Nu întimplător... Eu nu mă cruţ tovarăşi, puteţi să spuneţi despre mine ce vreţi... aşa am învăţat, pe faţă... fără menajamente... Asta am avut de spus.. .Cortina­. C. N. Constantinii!

Next