Contemporanul, ianuarie-iunie 1964 (Anul 18, nr. 2-26)
1964-01-10 / nr. 2
ANUL LITERAR 1963 CRITICA CONFIRMATA de un număr impunător de studii şi volume apărute, ca şi de conţinutul planurilor editoriale de perspectivă, tendinţa spre cercetarea monografică, de proporţii, constituie principala particularitate a dezvoltării criticii şi istoriei noastre literare în 1963, tărîmul celor mai durabile succese ale acestora şi, implicit, premisa favorabilă a marilor studii pe care le vor prilejui în anul ce vine aniversarea Eliberării şi a lui Eminescu. Trebuie să observăm că în anul 1963 dezvoltarea cercetărilor istoriografice a dobîndit mai mult relief decît a celor de critică literară, atît pe planul activităţii editoriale, cît şi în reviste. împrejurarea aceasta nu poate constitui însă nici un motiv de îngrijorare, raportată la evoluţia viitoare a celor două discipline îngemănate. Numărul mare de contribuţii excelente sau notabile dovedeşte că procesul de făurire a uneltelor necesare istoriografului marxist-leninist s-a încheiat la noi, în linii mari, iar acest cîştig esenţial nu va întîrzia să se răsfrîngă şi asupra cercetărilor consacrate literaturii contemporane, unde sintezele nu-s posibile în absenţa perspectivei şi a mijloacelor de investigaţie proprii istoriei literare. De cel mai bun augur, în această privinţă, este şi împrejurarea semnificativă că o bună parte a studiilor monografice cu caracter istorico-literar aparţin unor autori din generaţiile formate în anii socialismului, dedaţi în prealabil cu exerciţiul criticii propriu-zise ; extinderea activităţii acestora şi în domeniul istoriografie nu e decît un indiciu al maturităţii lor, care se va resimţi pozitiv şi în critică, asigurîndu-i un spor de rigoare ştiinţifică, aşa cum în disciplina învecinată pătrunderea criticilor mai noi a intensificat circulaţia aerului proaspăt al contemporaneităţii. Dintre scrierile de natură istoriografică ale anului 1963, o însemnătate deosebită prezintă ediţia a II-a a Studiilor de literatură universală şi comparată de Tudor Vianu, îmbogăţită cu un mare număr de contribuţii recente, care îi conferă o fizionomie aproape inedită în raport cu prima ediţie, cartea aceasta constituie cel mai însemnat moment în contextul cercetărilor romîneşti actuale de literatură universală şi comparată. Alături de studii efectuate pe multiple planuri în legătură cu titani ai literaturii universale ca Shakespeare, Cervantes, Rabelais, Goethe, Schiller, Balzac, Dostoievsky Gorki ş. a., cele intitulate Madách şi Eminescu, Imaginea Greciei antice în „Memento mori“ de Eminescu, Caragiale în literatura lumii, Tudor Arghezi şi înnoirea lirismului european reprezintă o contribuţie prestigioasă la dezvoltarea pe baze materialist-dialectice şi istorice a investigaţiilor contemporane de literatură comparată. Un succes al istoriografiei noastre literare l-au constituit, în 1963, monografiile consacrate unor scriitori ai trecutului de către Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Ion Creangă), Silvian Iosifescu (Momentul Caragiale), Mihai Gafiţa (Cezar Petrescu), Savin Bratu (M. Sadoveanu — O biografie a operei), B. Ervin (Camil Petrescu). Monografiile acestea pot prezenta anumite inadvertenţe de ordin metodologic sau, respectiv, parţiale inegalităţi şi lacune ale investigaţiei, — după cum au observat diferiţi cronicari literari, însă important e că, beneficiind de o bună perspectivă ideologică şi de o documentare temeinică, autorii răspund în cea mai mare parte problemelor ce şi-au pus, dovedind fineţe analitică şi, în genere, ţinută tehnică, în sensul bun al cuvîntului. Pentru toate aceste motive, monografiile în discuţie reprezintă o contribuţie de neignorat la alcătuirea unei istorii ştiinţifice a literaturii române. In cadrul aceloraşi preocupări se înscriu, cu merite de ordin documentar, studiile monografice ale lui N. Gheran (Gh. Brăescu) şi T. Virgolici (începuturile romanului romînesc), precum şi evocarea de pioasă elevaţie a vieţii lui Liviu Rebreanu (Cu soţul meu), realizată de Fanny Liviu Rebreanu, sau biografia Antim Ivireanul şi vremea lui de Radu Albala, apărută în colecţia „Oameni de seamă“. In sensul studierii concentrice a unei chestiuni speciale de istorie literară, ca şi pe planul propriu-zis documentar, un eveniment al anului 1963 l-a constituit apariţia volumului VI (Literatura populară) din monumentala ediţie critică a lui Perpessicius consacrată operelor lui M. Eminescu, înzestrat cu un studiu introductiv plin de sugestii (Eminescu şi folclorul), precum şi cu un aparat critic care aduce precizări bogate despre viaţa şi activitatea marelui poet, noul tom din seria Operelor încheie editarea creaţiei poetice eminesciene în aceleaşi binecunoscute condiţii de exigenţă şi acurateţe. Realizări preţioase, în privinţa îmbogăţirii cunoştinţelor documentare despre marii clasici, au înscris în 1963 Şerban Cioculescu, prin ediţia de Scrisori şi acte ale lui I. L. Caragiale, şi A. Z. N. Pop (Contribuţii documentare la biografia lui Mihail Eminescu), dînd expresie unor iniţiative editoriale ce se cer permanentizate, înmulţirea cercetărilor închinate unor probleme de istorie a literaturii universale clasice şi contemporane s-a oglindit, în 1963, prin apariţia a două culegeri de studii şi eseuri. In volumul intitulat Moraliştii francezi, Elena Vianu include un număr de documentate şi pertinente studii consacrate unora dintre exponenţii principali ai moralismului francez, pe distanţa de la Montaigne la Jhubert, văzîndu-i în ipostaza de spirite iscoditoare care pot contribui la educaţia omului contemporan. Iar A. E. Baconsky, realizîndu-şi un mai vechi gînd al său, evocă cu căldură în culegerea Poeţi şi poezie o galerie de personalităţi reprezentative pentru eforturile de a înnoi lirismul, de a face din el expresia celor mai nobile elanuri ale veacului nostru. Biografiile Rabelais de O. Drimba şi Lermontov de Tamara Gane, publicate în colecţia „Oameni de seamă“ a Editurii Tineretului, răspund cu bune mijloace documentare aceluiaşi deziderat de îmbogăţire a imaginii despre literatura universală. Intr-o imagine globală despre progresele înregistrate în 1963 pe plan istoriografic nu poate fi omis aportul revistelor literare şi al diferitelor periodice cu preocupări de specialitate, deoarece acest aport a fost cu totul deosebit, iar în profuziunea de contribuţii mai întinse sau mai restrînse sînt de văzut nu rareori nucleele unor viitoare monografii. Studii și articole ca La o dezbatere (în legătură cu macheta volumului I al tratatului de Istoria literaturii române, la care ar trebui adăugate toate contribuţiile cu caracter istoriografic din cadrul Cronicii optimistului) de G. Călinescu, Umanismul cronicarilor de Al. Piru, Particularităţi ale iluminismului romînesc de Romul Munteanu, Titu Maiorescu şi paşoptismul de Paul Cornea, începuturile simbolismului romînesc de Dumitru Micu, Preliminarii la un studiu despre Eugen Lovinescu de Ileana Vrancea, Ion Barbu de Ov. S. Crohmălniceanu, Lucian Blaga de N. Tertulian, Ion Minulescu, poetul de Matei Călinescu, Gib I. Mihăescu de Nicolae Manolescu, Liviu Rebreanu şi arta romanului de Lucian Raicu,— le cităm într-o selecţie şi o ordine de natură să demonstreze că preocupările istoriografice au vizat în 1963 întreaga arie a istoriei noastre literare. Deosebit de active s-au dovedit, în acest sens, revistele Viaţa romînească, cu numărul 617 destinat special cercetărilor istoriografice şi cu iniţierea utilei discuţii despre Titu Maiorescu, precum şi Gazeta literară, cu pagina ei de istorie literară susţinută aproape periodic. Este instructiv de observat, apoi, că iminenţa unui nou moment eminescian al cercetărilor de istorie literară — după atîtea altele din trecut — îşi învederează caracterul organic prin înmulţirea simptomatică, în 1962— 1963, a punctelor de vedere şi prin atragerea în făgaşul investigaţiei a celor mai diferiţi autori şi reviste. Dezvoltarea criticii noastre literare a fost ilustrată pe plan editorial, în 1963, de un număr mai restrîns de scrieri, ca urmare a faptului că editurile continuă să respecte principiul salutar de a nu aduna mecanic în volume, fără selecţie, tot ce ţine de manifestările cotidiene ale oficiului critic. Ca atare, interesul editorial a fost reţinut în 1963 îndeosebi de lucrările care se ordonau în jurul unei idei directoare, urmărind-o în cadrul unei investigaţii de proporţii, păstrînd o cumpănă firească între analiza literară pe viu şi generalizările ample. Intre scrierile apărute, preţioasă cu deosebire prin experienţa culturală şi artistică pe care o condensează în paginile sale, implicit prin caracterul său de profesiune de credinţă, este culegerea de Studii şi portrete literare a lui Al. Philippide. Imagine fidelă a umanismului şi erudiţiei generoase, caracteristice poetului Philippide, cartea este în întregul ei consacrată dezbaterii unor probleme fundamentale ale creaţiei, modurilor acesteia de a se bizui întotdeauna pe lecţiile vieţii şi de a le converti în substanţă artistică trainică. In urmărirea ideilor sale, poetul îşi caută argumentele în prezent dar şi în trecut, în literatura noastă realist-socialistă, ca şi în literatura universală, ajungînd de-a lungul expunerii la numeroase cristalizări ale unor atitudini de principiu, precum şi la conturarea unor sugestive Profiluri de tineri poeţi ai noştri sau a portretelor cîtorva personalităţi celebre ale literaturii universale, înrudite prin structura expunerii, determinată de urmărirea pe spaţii literare întinse a unor probleme de mare generalitate, sînt studiile monografice Romanul monumental şi secolul XX de I. Ianoşi şi Curentele literare şi evocarea istorică de Vera Călin. Conţinînd in substanţa lor importante implicaţii de ordin estetic şi istoriografie, studiile acestea îşi trădează însă apartenenţa la planul teoretic al criticii noastre literare propriu-zise, prin sublinierea rezonanţei actuale a problemelor tratate, precum şi prin adoptarea unui unghi de investigaţie corespunzător. S-a relevat, pe bună dreptate, că un merit esenţial al cărţii lui Ianoşi este de a lumina înţelesurile noţiunii de monumentalitate în literatură nu prin disocieri de natură abstractă, ci în prezenţa unui bogat material literar, extras din romanele de proporţii ale ultimelor două veacuri; că, de asemenea, materialul acesta se încarcă el însuşi de semnificaţii inedite, prin raportarea la un gen proxim care-i învederează mai bine legile de structurare. Era drumul cel mai dificil, dar şi cel mai rodnic, mai funciar ostil soluţiilor de minimă rezistenţă. Căci dacă analiza pe viu a trebuit să aducă cu necesitate prea multe fapte imprevizibile, anevoie de încadrat într-o formulă, care dinamitau mereu simetriile subînţelese ale noţiunii estetice de monumentalitate, este de o mie de ori mai de preferat problematizarea noţiunilor decît maniera pioasă de a le trata ca pe nişte moaşte. Dobîndim astfel veritabila premisă a redefinirii lor mai suple, mai cuprinzătoare, mai apte de a ne lumina drumul prin hăţişul fenomenelor. Incit dacă unele impreciziuni pe planul reconstruirii conceptului estetic de monumentalitate au rămas, după complexa lui confruntare cu faptele, studiul Romanul monumental şi secolul XX nu rămîne mai puţin valoros, ci dimpotrivă, prin postularea unei căi nesuperficiale spre sintezele cu care critica noastră rămîne încă mult îndatorată. Aceeaşi concluzie se degajă şi din studiul Curentele literare şi evocarea istorică al Verei Călin, de solidă osatură ideologică şi bine susţinut documentar, pe planul analizelor consacrate unor momente deosebite ale înfloririi genului istoric în literatura universală (teatrul satiric al lui Shakespeare, spre exemplu), studiul rămîne deficitar doar prin insuficienta considerare a realităţilor literare romîneşti, pe distanţa de la Eminescu la Sadoveanu. Circumscrise strict la fenomenul literar contemporan din ţara noastră sunt volumele Profiluri lirice contemporane de M. Petroveanu şi Direcţii şi tendinţe în proza nouă de S. Damian. Accentuat analitice, însă fără să evite dezvoltarea funcţională a implicaţiilor generalizatoare, cele două volume aduc puncte de vedere personale, argumentate, în legătură cu evoluţia unora dintre poeţii şi prozatorii noştri. Personală este şi metoda de investigaţie folosită de fiecare dintre cei doi critici. M. Petroveanu îşi îndrumă analizele înspre configurarea unor profiluri globale, individualizate prin evidenţierea specificului artistic al autorilor studiaţi. S. Damian, în schimb, fără să facă abstracţie de însuşirile propriu-zis artistice, foloseşte îndeosebi argumentele criticii psihologice şi o tehnică adecvată ; e o formulă de investigaţie fecundă, cu condiţia de a nu se autonomiza — cum s-a observat — prin ignorarea unui termen major de referinţă cu acela al realităţilor oglindite de prozatorii respectivi. Nu mai puţin evident rămîne faptul că o sferă principală de afirmare a criticii a constituit-o în 1963 cronica şi articolul consacrate devenirii imediate a fenomenului literar. In cadrul acestor specii prin definiţie dinamice, — după cum s-a observat şi la recenta plenară lărgită a Comitetului Uniunii Scriitorilor, — a crescut operativitatea, prevalenţa criteriilor ştiinţifice de investigaţie, obiectivitatea judecăţilor de valoare, iar subiectivismul şi improvizaţia, mediocritatea gîndirii şi a expresiei tind să devină fenomene periferice ale exerciţiului critic curent. Este tot atît de adevărat că temelia ideologică fermă, perspectiva filozofică profund anticipatoare, proprie dintotdeauna criticilor militanţi pentru o mare literatură, se cuvin mereu mai bine marcate în critica noastră, — într-o epocă de continuu avînt literar şi creştere a complexităţii creaţiei. E o preocupare care a diferenţiat oricînd critica de anvergură, generatoare de sugestii fecunde, în raport cu tendinţele de a acorda atenţie doar ţinutei tehnice, şi prezenţa ei defineşte realizările temeinice ale criticii noastre în 1963. George Munteanu LUCIAN BLAGA (postume) Măgăruşu Văzui cîndva prin munţi iberici, ca de lună, aridă curte, stînci ţi-o dogorită vatră, o aşezare unde om şi floare, piatră, îşi potriveau frumuseţea aprigă-mpreună. In cerc îngust, din care visul nu mai scapă, un măgăruş se învirtea-nhămat, subt soare, găteţi să urce în fîntină, să coboare, cu truda lui scotea un lricei de apă. Şi jghiabul picura, la capăt să se-aleagă verdeaţa firavă a unui strat de humă. Aci pămîntul n-a fost niciodată mumă. Măgarul orb, In învirtire, rar curmată, subt arşiţi adăpa, cu sete, vara-ntreagă, agave, nalbă, oleandri şi muşcată. Columna lui Memnon Columna, rănită cu spada de-un rege, un dar dobîndise, ce piatra nu-l are , atinsă de-ntîiele raze solare să cînte cîntare-n afară de lege. Şi veacuri de-a rîndul, din sacra ei strună sunînd în auroră, prelung, năzdrăvană, sfărmarea secretă, lăuntrica rană columna mereu trebuia să și-o spună. Ca-n veci să s-aprindă, la ora ei certă, eritarea, alt rege-ndreptă stricăciunea. In clipa aceea se stinse minunea. Căci are un suflet și piatra inertă cât timp ne-mplinire lăuntrică poartă. Dar, fără de-o rană, făptura e moartă. rară dIN REDACŢIA lui Mihai Gafiţa şi V. András János, la E.P.L. a apărut volumul III al Antologiei literaturii române în limba maghiară cuprinzînd cele mai importante creaţii ale scriitorilor din primele decenii ale secolului nostru. Volumul cuprinde fragmente din proza lui Calistrat Hogaş şi Gala Galaction, din poezia lui Octavian Goga şi publicistica N. D. Cocea, studii de critică literară semnate de G. Ibrăileanu. Sunt prezenţi, de asemenea, în această antologie, Alexandru Davila, Al. Brătescu-Voineşti, I. Al. Bassarabescu, Gh. Brăescu, Dimitrie Anghel, Ştefan O. Iosif (şi cîteva din operele comune ale acestora din urmă, semnate cu pseudonimul A. Mirea), D. D. Pătrăşcanu, Jean Bart, Mihai Codreanu, Emil Gîrbeanu, Panait Cerna, Ion Minulescu, Ion Agîrbiceanu, Mihail Sorbul şi Emil Isac. Printre traducători găsim nume des întâlnite şi în volumele anterioare, poeţi şi prozatori renumiţi, precum şi reprezentanţi ai tinerei generaţii. Alcătuită cu discernămînt, crestomaţia aceasta este însoţită de un tablou cronologic al principalelor evenimente literare ale epocii, precum şi de un studiu concis şi bine documentat despre realismul critic, despre curentele poporanist, semănătorist şi simbolist. IN SERIA „Liliput“ va apărea î■în acest an o ediţie bilingvă din versurile lui Puşkin, Lermontov, Esenin şi Maiakovski. „Biblioteca pentru toți" se va îmbogăţi cu noi volume de literatură universală : Teatru de Euripide, Moș Goriot de H. Balzac, Ulenspiegel de De Coster, Robinson Crusoe de Daniel de Foe, Scrisori din moara mea de Alphonse Daudet, Tess d’Urberville de Th. Hardy, Sanatoriul Arktur de K. Fedin, Nuvele de Hemingway, Nuvele de Thomas Mann, Versuri de Shelley, Eneida lui Virgiliu, Richard III de Shakespeare, Mizantropul de Moliere, Casa fără paznic de H. BOLl ș.a. M IN COLECŢIA „Patria noastră" vom citi, anul acesta, volume de reportaje semnate de : Geo Bogza (Suceava), Paul Anghel (Valea Siretului), Ilie Purcaru (Marele prestigiu), Mihu Dragomir (Brăila), Petre Vintilă (Oraşe fără arhive), Ştefan Bănulescu (Un cîntec se auzea dintre stele), Victor Bîrlădeanu (Valea Trotuşului), Eugen Teodoru (Port dunărean), Romeo Popescu (Zile şi nopţi pe şantier) etc. BIBLIOGRAFIE AL. DONICI. Fabule. Ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Corneliu Mosora. Buc., Editura Tineretului, 1963, 160 p. (Biblioteca şcolarului). Lei 4,25. ANDREI MUREŞANU. Poezie.. Ediţie îngrijită şi prefaţată de D. Păcuraru. Buc., Editura pentru literatură, 1963, 238 p. Lei 7,25. G. TOPIRCEANU. Balade vesele şi triste. Ediţie îngrijită de Al. Săndulescu, prefaţă de C. Ciopraga. Buc., Editura tineretului, 1963. 280 p. (Biblioteca şcolarului). Lei 4,25. GEO DUMITRESCU. Aventuri lirice. Versuri. Buc., Editura pentru literatură, 1963. 195 p. Lei 10,50. GH. BULGĂR. Eminescu despre problemele limbii române literare. Buc., Editura ştiinţifică, 1963. 116 p. Lei 3,25. TATIANA NICOLESCU. Tolstoi şi literatura română. Buc., Editura pentru literatură, 1963. 324 p. Lei 8,50. ■I GHEORGHE ILIESCU: Ţărancă din Muscel. (Din expoziţia de pictură şi sculptură a oraşului Bucureşti). EUGEN POPA: Borzeşti — - fragment. (Din Expoziţia de pictură şi sculptură a oraşului Bucureşti) CRONICA LITERARA EUGEN JEBELEANU: „Cîntece împotriva morţii" UIU UC Cln Uli J.ULCI-cum să definim specificul liricii lui Eugen Jebeleanu, ne rezumam a vorbi doar despre predilecţia sa pentru o poezie gravă, de o solemnitate impunătoare, pentru o poezie a marilor tăceri, pentru o poezie eroică a nestăvilitelor elanuri, a actelor cutezătoare, a mişcării mulţimilor , despre preferinţele sale pentru momentele de tumult sufletesc şi cadru grandios. Fără a fi eronate, formulele acestea nu epuizau însă personalitatea puternică a unuia ■ dintre cei mai marcanţi poeţi ai noştri. Mai întâi, fiindcă î însuşirile respective puteau fi, pînă la un punct cel puţin, atriibuite şi altora, iar încercarea de a stabili diferenţa specifică între poeţii practicînd un atare lirism, nu s-a făcut; apoi, fiindcă nu vizau esenţa însăşi a poeziei lui Jebeleanu, nu ne dezvăluiau sensibilitatea şi viziunea proprie acestui poet. O astfel de întreprindere este astăzi mult facilitată, deoarece noul său volum, " Cîntece împotriva morţii, continuînd pe un alt plan, mai înalt, şi încununînd într-un fel o operă unitară, rotundă, evidenţiază = mai clar dominantele liricii lui Jebeleanu. E vorba, în primul rînd, de o foarte ascuţită sensibilitate la . suferinţa liriiană generată de exploatareă^^ care: poetul vede $j î tot atîtea f drute de degradare, de abrutizare, de distru.-... : gere a fiinţei umane. Eugen Jebeleanu arexcultatea de a tricui şi a ne face să trăim fizic, aş zice, foamea şi frigul, plînsul unui copil şi suferinţele unui tată în imposibilitate să-şi crească odraslele, durerea provocată de o jignire ca şi tragedia resemnării, coşmarurile unui muribund dar și marile dezastre istorice , cărora le cad victime imense colectiv^^^^^^^atrimei, = frecvent îrr poezia sa, atestă această s^u®liih$aie, la^qdrere și, = totodată, solidarizarea activă, totală cu cei condamnaţi să le suporte. Suferinţele de orice fel îi provoacă o repulsie aproape fizică poetului, care nu se sfieşte să enumere printre marile virtuţi ucise de zarafi, alături de demnitate, de omenie, de încredere, „profilul de lacrimă al milei“. El nu le ocoleşte însă, ci, dimpotrivă, le caută ardent, trăieşte satisfacţia de - a le descoperi pe toate şi de a li se abandona cu întreaga sa fiinţă. Le caută în trecutul nostru apropiat (Ceea ce nu se uită, unele dintre cele mai bune pagini ale poemului în satul lui Sahia, dar şi Confesiune şi Strada Gării din ultima culegere, în care sunt reluate teme, motive din primul său poem publicat după Eliberare) sau mai îndepărtat (Bălcescu), pe toate meridianele unde s-au consumat, în timpul celui de al doilea război mondial, înfiorătoare crime împotriva umanităţii (Lidice, Surisul Kiroshimei, Ca să pot apăra şi Morţii aceştia, ultimele două figurînd în noul volum), acolo unde se atentează împotriva libertăţii popoarelor (mai vechea b'tntîna din Coreea, dar şi recentele Trei cîntece pentru un luptător Cuban), în lumea capitalistă de azi, unde omul e înstrăinat de esenţa lui, transformat într-un obiect oarecare, într-o unealtă sau marfă (Rue Pierreuse, Civilizaţie, Atîta vreme), natura însăşi batjocorită (Insula Santa Maria). înclinaţia aceasta de a depista suferinţa se explică,prin hotărîrea de a i se împotrivi. Căci poetul crede că suferinţa trebuie înfrîntă şi că poate fi înfrîntă. De aceea o denunţă cu un glas care să răscolească toate conştiinţele, care să le mobilizeze în luptă împotriva condiţiilor sociale generînd mizeria fizică şi morală, exploatarea, tirania şi războiul, meschinăria şi invidia, şi lăcomia, aliaţii de nădejde ai morţii, văzută de poet nu sub înfăţişarea tradiţională a unui schelet cu coasa în mînă, ci ca „... o prismă / cu mii de oglinzi, cu mii de patinoare, / cu trape şi cu ochi adînci de mlaştini, / cu arbori telepatici care ascund / în ramuri ştreanguri, împletite din / făgăduieli magnetice-orbitoare, / din vipere electrice împletite / cu fire lungi de lună...“ Vocea lui n-ar putea dobîndi o rezonanţă profundă, flăcările revoltei sale n-ar putea incendia sufletele, dacă el însuşi nu şi-ar însuşi ca ale lui şi n-ar purta în carnea şi în sufletul său întipărite adînc urmele — sfinte lui — ale tuturor suferinţelor la care e supus omul vieţuind în capitalism. Ca să poată lupta, eroul liric al lui Jebeleanu simte nevoia să le trăiască, sa le păstreze amintirea Ca pe cel mai de preţ tezaur. Memoria, memoria afectivă, nu e de aceea în poezia lui Jebeleanu un simplu motiv. Concepută de poet nu ca o arhivă, ci ca un teribil tribunal al popoarelor, ea devine obiectul unui foarte frumos şi mereu repetat elogiu, fiind, în acelaşi timp sursa însăşi şi principalul erou al ei. E armura în care se îmbracă oşteanul pentru a deveni invulnerabil şi, totodată, principala sa armă de atac. în poemul, semnificativ intitulat Ceea ce nu se uită, poetul se lăuda cu memoria sa „de optsprezece carate", în care vedea ,,singurul meu bun“, chema amintirile „din tenebre“ pentru a le transforma într-o „pădure-n mers răzbunătoare“. Superioritatea noului său poem Ca să pot apăra, în care tema e oarecum reluată, ţine nu numai de faptul că el doreşte ca acest bun să devină al tuturor, ci şi de împrejurarea că reuşeşte din plin să i se transmită înfrigurarea şi responsabilitatea cu care răscoleşte în cămările amintirilor ; de asemenea, sentimentul de nesatisfacţie iscat de aparenta lor sărăcie. In ceea ce nu se uită Jebeleanu desfăşura cu o ştiinţă a gradaţiei fără greş o suită de tablouri tipice pentru suferinţele generate în ţara noastră de exploatare, de tiranie şi război. In fiecare tablou însă, accentul cădea pe reliefarea unei dominante. De astă dată însă, generalul nu-l mai satisface ; el vrea să prindă pe pînză fiecare nuanţă, iar efectul artistic ţine de capacitatea de a ne lăsa să întrezărim dificultăţile enorme de care se izbeşte, neputinţa aparentă de a descoperi şi comunica nuanţele : „Nu-mi daţi un uragan / de glasuri devenind / un ocean suprauman, / ci ajutaţi-mi / să fac să se audă şoapta fiecărui copil, din milioanele de prunci ucişi, / şoapta / atît de asemănătoare şi de alta / decît a celorlalţi copii“. In ceea ce nu se uită, dramele se succedau cu repeziciune, fără nici o pauză şi într-un ameţitor crescendo. Şi în Casă pot apăra amintirile sînt reînviate în crescendo, dar cum fiecare dintre ele reprezintă o tragedie sfîşietoare, poetul caută şi descoperă de fiecare dată un mijloc de a crea o clipă de relaxare. Evocînd Auschwitzul, el aminteşte de mingile de cîrpă încredinţate de copii spre păstrare paznicilor; zugrăvind asasinarea bătrînilor, desenează figurile dansului grotesc executat sub impulsul fricii; descriind moartea fetelor, înalţă o foarte frumoasă laudă pletelor „ca rîurile cînd se-nvolbură sau ca / secara, sau / stacojii ca toamna, / sau ca un cîntec ondulat / de flaut negru“. Dar toate aceste elemente, subliniind candoarea, sau slăbiciunea, sau frumuseţea victimelor, deşi produc o pauză, psihologic foarte necesară, nu diminuează, ci, dimpotrivă, sporesc prin contrast simţămîntul tragic, potenţează revolta împotriva abominabilelor crime comise de fascişti, şi, de aceea, cînd vizionăm ultimul tablou, prezentînd „chipurile vii ale asasinilor“, simţim noi Înşine, odată cu poetul, nevoia imperioasă de a le „preface în neant“. In Ceea ce nu se uită, poetul se mîndrea cu memoria sa „de optsprezece carate“. Acum, în acel halucinant tablou intitulat Morţii aceştia, el deplînge, dar cu o discreţie uimitoare, puţinătatea amintirilor lui, lipsa unei mai bogate experienţe în materie de suferinţe, şi îşi reproşează, dar fără nici un retorism, pasivitatea,detenţionată fie şi de , neştiinţă, în faţa criptelor, săvîrgţţe dp.fascism. Imaginea morţilor care-i resping cu „dinţii lor strînşi", cu frigul care-i păzeşte ca o nevăzută sabie“ e superbă. Constituind o zguduitoare chemare la responsabilitate. Suferinţa umană fiind indivizibilă, Jebeleanu a devenit un poet pentru care nu mai există distanţe, care vede globul pămîntesc ca un lot miţel,ca un imens cîtţip de luptă, un poet care aspiră să simtă, să gîndească şi să acţioneze pentru şi în numele întregii omeniri. Această trăsătură definitorie explică multe dintre caracteristicile liricii sale : de la limbajul ei poetic, epurat de un vocabular care să-şi poată afla cu greu corespondenţe în alte limbi şi deschis neologismelor, abstracţiunilor şi chiar unor termeni într-un anume sens tehnic , de la modul cum îşi construieşte imaginea (cuvintele şi le vrea cu „coifuri de fier“) şi gravitatea solemnă cu care-şi rosteşte discursul poetic, pînă la gesticulaţia grandioasă cu care-l însoţeşte, (vezi în acest sens poezia Ceea ce ucid zarafii, care e concentraat într-un unic dar sublim gest). Explici însă mai ales viziunea largă, capacitatea sa de a oferi o imagine globală, de o pregnantă, a contradicţiilor esenţiale ale secolului nostru, a drecţiei lor de dezvoltare şi a modului în care umanitatea doreşte să le depăşească {XX). De asemenea, de a înălţa un vibrant elogiu solidarităţii umane în poeme atît de diferite prin factura lor, ca acel îndreptar al adevăratei fericiri care e sentenţiosul Să fii, sau pateticul Viaţa, sau acea grasă invitaţie la depăşirea fericirii individuale, atît de simplu intitulată Dragă. Fantezia bogată a poetului e determinată, într-o mare măsură, de viziunea largă pe care și-a făurit-o. In Surisul Hiroshimei (vezi Demonul din a XX-a Vale, vezi tabloul Călăii) descopeream pentru întîia oară la Jebeleanu capacitatea de a da viaţă unor eroi malefici de proporţii mitice, de a crea o atmosferă de groază, de cataclism. Virtuţile acestea sunt şi mai evidente în noul volum. In Eldorado, bunăoară, el pictează un portret colectiv al marilor capitalişti de azi, demn de penelul halucinant al unui Goya- contemporan. Personajul e un monstru modern, asupra căruia e aţintită ....întreagă / ura pămîntului“, un exemplar cu totul inedit al unei noi şi înspăimîntătoare mitologii. Poetul îşi imaginează fantastica făptură torturată fantalic de o forţă căreia nu poate măcar încerca să i se opună, zbătîndu-se în spasmuri agonice. Aurul — instrumentul şi totodată expresia însăşi a forţei sale — s-a transformat, printr-o ciudată alchimie, într-o putere colosală ce acţionează împotrivă-i cu toată tăria. Imprumutînd „o gălbenare stranie“, cadaverică obrazului său, o metalică strălucire ca a disperaţilor şi demenţilor, ochilor săi, apăsîndu-i întreaga fiinţă cu greutatea lui enormă, aurul a răpit personajului orice atribut uman, îl împiedică să îndeplinească cele mai simple gesturi, cele mai elementare acţiuni menite să întreţină organismul uman : „Ei au o greutate : cînd bat cu pumnu-n masă, / Cînd calcă şi / cînd se aşează să mănînce / şi mai ales cînd dorm. / Căci fiecare vis al lor e-un vis apăsător ca aurul“. Dezumanizarea eroului e totală, căci acest rece şi galben mineral care striveşte, îngheaţă şi înăbuşă viaţa, a înlocuit în fiinţa lui orice element viu. Omenească i-a rămas numai sensibilitatea la durerea fizică atroce pe care i-o provoacă duşmanul său înverşunat. Pentru a comunica proporţiile uluitoare ale dezastrului, rezultînd din înstrăinarea, prin aur, a omului de esenţa sa, pentru a comunica suferinţele îndurate de această victimă a propriei sale forţe, poetul utilizează şi limbajul direct şi cel metaforic şi recurge cu multă inteligenţă artistică la stridente senzaţii de ordin auditiv ce ne sugerează un infern zgomotos, de neimaginat parcă. Un coşmar asemănător trăieşte şi eroul excelentului poem Visul, un capitalist care, după ce se crezuse biruitor asupra comunarzilor, e cuprins de o neţărmurită spaimă cînd vede că din fiecare glonte pe care-l îndreaptă spre pieptul luptătorilor revoluţionari rămaşi pe baricade — se naşte în tus patru părţile, „norod de steaguri“ roşii, şi căreia îi eşuează lamentabil orice măsură defensivă: „Şi am privit şi umbra, s-o văd şi mă vedea : / Spre ochii din inele înspăimîntat privea / şi-n ochii din inele se aprinseră stindarde / şi-n orice steag văzut-am că e un foc, şi-o arde // Şi vru să stingă focul şi-şi afundă în mare / păroasele şi-ncinse, enormele ei gheare, / şi sfîrîiră valuri, de focul ce-o ardea / şi marea se încinse, de mari pojaruri grea. // Şi se făcu şi marea un steag de vîlvătaie,/ şi ea gemu c-o strînge orice inel şi-o taie, / şi ochii din inele-o priveau văzînd cum arde / şi-aprinsele stindarde năşteau mii de stindarde...“ Acestor personaje mitice malefice, dar neputincioase, Jebeleanu le opune altele pozitive, creatoare (Flămindul care-mparte Piine, închinată lui József Attila . Fiii focului, eroul cuban slăvit în cele trei cîntece, care, mort, e purtat „pe sub un arc de triumf / necunoscut de vreun rege , unite inimi / ale poporului" şi care, mort, rămîne pururi viu, fiindcă transformă inimile în flăcări şi genele „în săgeţi îndreptate spre asasini“, fiindcă transformă lacrimile de doliu în „strălucitoare stele-trasoare“ care, „se adună, răzbunătoare / în cartuşiera de azur / a Revoluţiei“). De altfel, înclinaţia fundamentală a acestui poet care şi-a asumat sarcina grea de a ne face să nu uităm nici o clipă marile victorii ale morţii, încercările ei de a-şi extinde imperiul, e aceea de a elogia lumina, de a cînta bucuriile dimineţii, de a slăvi efortul creator, viaţa. O atestă valoroasele piese ale volumului Cocorii oraşului. Ziua cu trandafiri, Fiii soarelui, Brăţara, Soarele Griciţei, şi nu în mai mică măsură, ciclul de poezii erotice al culegerii. Şi chiar acea fabulă de o factură deosebită, în care animalele nu sunt puse în situaţia de a întruchipa deformaţiile sufleteşti, viciile oamenilor, ci prezentate aşa cum sunt ele, pentru a ne servi în diverse împrejurări, ca model de conduită. Oh, animalele este, în fond, o laudă a vieţii, a naturii, atît de diversă în frumuseţea ei şi atît de generoasă. Culegerea aceasta marchează, e cert, o dată in evoluţia poeziei lui Eugen Jebeleanu. Eugen Luca Cariatide Cariatide lingă marş şi arată prin veşmînt Juneţea. Ca de ivoriu bătrîneţea prin luciul marmorei apare. Cariatide din vechime, în adăstare înţeleaptă, privirea, mersul îşi îndreaptă spre chiparoşi şi ţintirime. Spre răsărit, spre soare-apune chemate sînt să dea exemplul. Şi truda lor e rugăciune. E legea lor să fie treze, să poarte-n veci pe creştet templul, dar niciodat'să-ngenunchieze. .