Contemporanul, ianuarie-iunie 1964 (Anul 18, nr. 2-26)

1964-01-10 / nr. 2

ANUL LITERAR 19­6­3 C­RITICA C­­ONFIRMATA de un nu­măr impunător de studii şi volume apărute, ca şi de conţi­nutul planurilor editoriale de per­spectivă, tendinţa spre cercetarea monografică, de proporţii, consti­tuie principala particularitate a dezvoltării criticii şi istoriei noa­stre literare în 1963, tărîmul celor mai durabile succese ale acestora şi, implicit, premisa favorabilă a marilor studii pe care le vor pri­lejui în anul ce vine aniversarea Eliberării şi a lui Eminescu. Trebuie să observăm că în anul 1963 dezvoltarea cercetărilor isto­­riografice a dobîndit mai mult re­lief decît a celor de critică litera­ră, atît pe planul activităţii edito­riale, cît şi în reviste. împrejura­rea aceasta nu poate constitui însă nici un motiv de îngrijorare, ra­portată la evoluţia viitoare a ce­lor două discipline îngemănate. Numărul mare de contribuţii exce­lente sau notabile dovedeşte că procesul de făurire a uneltelor ne­cesare istoriografului marxist-leni­­nist s-a încheiat la noi, în linii mari, iar acest cîştig esenţial nu va întîrzia să se răsfrîngă şi asupra cercetărilor consacrate literaturii contemporane, unde sintezele nu-s posibile în absenţa perspectivei şi a mijloacelor de investigaţie pro­prii istoriei literare. De cel­­ mai bun augur, în această privinţă, este şi împrejurarea semnificativă că o bună parte a studiilor monogra­fice cu caracter istorico-literar a­­parţin unor autori din generaţiile formate în anii socialismului, de­daţi în prealabil cu exerciţiul cri­ticii propriu-zise ; extinderea acti­vităţii acestora şi în domeniul isto­riografie nu e decît un indiciu al maturităţii lor, care se va resimţi pozitiv şi în critică, asigurîndu-i un spor de rigoare ştiinţifică, aşa cum în disciplina învecinată pă­trunderea criticilor mai noi a in­tensificat circulaţia aerului proas­păt al contemporaneităţii. Dintre scrierile de natură isto­­riografică ale anului 1963, o însem­nătate deosebită prezintă ediţia a II-a a Studiilor de literatură uni­versală şi comparată de Tudor Vi­­anu, îmbogăţită cu un mare nu­măr de contribuţii recente, care îi conferă o fizionomie aproape inedită în raport cu prima ediţie, cartea aceasta constituie cel mai însemnat moment în contextul cercetărilor romîneşti actuale de literatură universală şi compara­tă. Alături de studii efectuate pe multiple planuri în legătură cu ti­tani ai literaturii universale ca Shakespeare, Cervantes, Rabelais, Goethe, Schiller, Balzac, Dosto­ievsky Gorki ş. a., cele intitulate Madách şi Eminescu, Imaginea Greciei antice în „Memento mori“ de Eminescu, Caragiale în litera­tura lumii, Tudor Arghezi şi în­noirea lirismului european repre­zintă o contribuţie prestigioasă la dezvoltarea pe baze materialist-­­dialectice şi istorice a investiga­ţiilor contemporane de literatură comparată. Un succes al istoriografiei noa­stre literare l-au constituit, în 1963, monografiile consacrate unor scriitori ai trecutului de către Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Ion Crean­gă), Silvian Iosifescu (Momentul Caragiale), Mihai Gafiţa (Cezar Petrescu), Savin Bratu (M. Sado­­veanu — O biografie a operei), B. Ervin (Camil Petrescu). Monografi­ile acestea pot prezenta anumite inadvertenţe de ordin metodologic sau, respectiv, parţiale inegalităţi şi lacune ale investigaţiei, — după cum au observat diferiţi cronicari literari, însă important e că, be­neficiind de o bună perspectivă ideologică şi de o documentare te­meinică, autorii răspund în cea mai mare parte problemelor ce şi-au pus, dovedind fineţe analiti­că şi, în genere, ţinută tehnică, în sensul bun al cuvîntului. Pentru toate aceste motive, monografiile în discuţie reprezintă o contribu­ţie de neignorat la alcătuirea unei istorii ştiinţifice a literaturii româ­ne. In cadrul aceloraşi preocupări se înscriu, cu merite de ordin do­cumentar, studiile monografice ale lui N. Gheran (Gh. Brăescu) şi T. Virgolici (începuturile romanului romînesc), precum şi evocarea de pioasă elevaţie a vieţii lui Liviu Rebreanu (Cu soţul meu), realiza­tă de Fanny Liviu Rebreanu, sau biografia Antim Ivireanul şi vre­mea lui de Radu Albala, apărută în colecţia „Oameni de seamă“. In sensul studierii concen­trice a unei chestiuni speciale de istorie literară, ca şi pe planul propriu-zis documentar, un eveni­ment al anului 1963 l-a constituit apariţia volumului VI (Literatura populară) din monumentala ediţie critică a lui Perpessicius consacra­tă operelor lui M. Eminescu, în­zestrat cu un studiu introductiv plin de sugestii (Eminescu şi fol­clorul), precum şi cu un aparat critic care aduce precizări bogate despre viaţa şi activitatea mare­lui poet, noul tom din seria Ope­relor încheie editarea creaţiei poe­tice eminesciene în aceleaşi bine­cunoscute condiţii de exigenţă şi acurateţe. Realizări preţioase, în privinţa îmbogăţirii cunoştinţelor documentare despre marii clasici, au înscris în 1963 Şerban Ciocu­­lescu, prin ediţia de Scrisori şi acte ale lui I. L. Caragiale, şi A. Z. N. Pop (Contribuţii docu­mentare la biografia lui Mihail Eminescu), dînd expresie unor iniţiative editoriale ce se cer per­manentizate, înmulţirea cercetărilor închina­te unor probleme de istorie a lite­raturii universale clasice şi con­temporane s-a oglindit, în 1963, prin apariţia a două culegeri de studii şi eseuri. In volumul intitu­lat Moraliştii francezi, Elena Via­­nu include un număr de documen­tate şi pertinente studii consacra­te unora dintre exponenţii princi­pali ai moralismului francez, pe distanţa de la Montaigne la Jhu­­bert, văzîndu-i în ipostaza de spi­rite iscoditoare care pot contribui la educaţia omului contemporan. Iar A. E. Baconsky, realizîndu-şi un mai vechi gînd al său, evocă cu căldură în culegerea Poeţi şi poezie o galerie de personalităţi reprezentative pentru eforturile de a înnoi lirismul, de a face din el expresia celor mai nobile ela­nuri ale veacului nostru. Biogra­fiile Rabelais de O. Drimba şi Lermontov de Tamara Gane, pu­blicate în colecţia „Oameni de seamă“ a Editurii Tineretului, răspund cu bune mijloace docu­mentare aceluiaşi deziderat de îmbogăţire a imaginii despre lite­ratura universală. Intr-o imagine globală despre progresele înregistrate în 1963 pe plan istoriografic nu poate fi omis aportul revistelor literare şi al di­feritelor periodice cu preocupări de specialitate, deoarece acest a­­port a fost cu totul deosebit, iar în profuziunea de contribuţii mai în­tinse sau mai restrînse sînt de vă­zut nu rareori nucleele unor vii­toare monografii. Studii și articole ca La o dezbatere (în legătură cu macheta volumului I al tratatului de Istoria literaturii române, la care ar trebui adăugate toate con­tribuţiile cu caracter istoriografic din cadrul Cronicii optimistului) de G. Călinescu, Umanismul cro­nicarilor de Al. Piru, Particulari­tăţi ale iluminismului romînesc de Romul Munteanu, Titu Maio­­rescu şi paşoptismul de Paul Cor­nea, începuturile simbolismului romînesc de Dumitru Micu, Preli­minarii la un studiu despre Eugen Lovinescu de Ileana Vrancea, Ion Barbu de Ov. S. Crohmălniceanu, Lucian Blaga de N. Tertulian, Ion Minulescu, poetul de Matei Căli­nescu, Gib I. Mihăescu de Nico­­lae Manolescu, Liviu Rebreanu şi arta romanului de Lucian Raicu,— le cităm într-o selecţie şi o ordine de natură să demonstreze că pre­ocupările istoriografice au vizat în 1963 întreaga arie a istoriei noas­tre literare. Deosebit de active s-au dovedit, în acest sens, reviste­le Viaţa romînească, cu numărul 617 destinat special cercetărilor istoriografice şi cu iniţierea utilei discuţii despre Titu Maiorescu, precum şi Gazeta literară, cu pa­gina ei de istorie literară susţinu­tă aproape periodic. Este instructiv de observat, apoi, că iminenţa unui nou moment eminescian al cerce­tărilor de istorie literară — după atîtea altele din trecut — îşi înve­derează caracterul organic prin în­mulţirea simptomatică, în 1962— 1963, a punctelor de vedere şi prin atragerea în făgaşul investigaţiei a celor mai diferiţi autori şi re­viste. Dezvoltarea criticii noastre lite­rare a fost ilustrată pe plan edito­rial, în 1963, de un număr mai re­­strîns de scrieri, ca urmare a fap­tului că editurile continuă să res­pecte principiul salutar de a nu a­­duna mecanic în volume, fără se­lecţie, tot ce ţine de manifestările cotidiene ale oficiului critic. Ca a­­tare, interesul editorial a fost re­ţinut în 1963 îndeosebi de lucrările care se ordonau în jurul unei idei directoare, urmărind-o în cadrul unei investigaţii de proporţii, păs­­trînd o cumpănă firească între analiza literară pe viu şi genera­lizările ample. Intre scrierile apărute, preţioasă cu deosebire prin experienţa cul­turală şi artistică pe care o con­densează în paginile sale, implicit prin caracterul său de profesiune de credinţă, este culegerea de Stu­dii şi portrete literare a lui Al. Philippide. Imagine fidelă a uma­nismului şi erudiţiei generoase, ca­racteristice poetului Philippide, cartea este în întregul ei consacra­tă dezbaterii unor probleme fun­damentale ale creaţiei, modurilor acesteia de a se bizui întotdeauna pe lecţiile vieţii şi de a le conver­ti în substanţă artistică trainică. In urmărirea ideilor sale, poetul îşi caută argumentele în prezent dar şi în trecut, în literatura noast­ă realist-socialis­tă, ca şi în literatur­a universală, ajungînd de-a lungul expunerii la numeroase cristalizări ale unor atitudini de principiu, precum şi la conturarea unor su­gestive Profiluri de tineri poeţi ai noştri sau a portretelor cîtorva personalităţi celebre ale literaturii universale, înrudite prin structura expune­rii, determinată de urmărirea pe spaţii literare întinse a unor pro­bleme de mare generalitate, sînt studiile monografice Romanul mo­numental şi secolul XX de I. Ia­­noşi şi Curentele literare şi evoca­rea istorică de Vera Călin. Con­ţinînd in substanţa lor importante implicaţii de ordin estetic şi isto­riografie, studiile acestea îşi tră­dează însă apartenenţa la planul teoretic al criticii noastre literare propriu-zise, prin sublinierea re­zonanţei actuale a problemelor tra­tate, precum şi prin adoptarea unui unghi de investigaţie cores­punzător. S-a relevat, pe bună dreptate, că un merit esenţial al cărţii lui Ianoşi este de a lumina înţelesurile noţiunii de monumen­talitate în literatură nu prin diso­cieri de natură abstractă, ci în prezenţa unui bogat material li­terar, extras din romanele de pro­porţii ale ultimelor două veacuri; că, de asemenea, materialul acesta se încarcă el însuşi de semnificaţii inedite, prin raportarea la un gen proxim care-i învederează mai bine legile de structurare. Era dru­mul cel mai dificil, dar şi cel mai rodnic, mai funciar ostil soluţiilor de minimă rezistenţă. Căci dacă analiza pe viu a trebuit să aducă cu necesitate prea multe fapte im­previzibile, anevoie de încadrat în­­tr-o formulă, care dinamitau me­reu simetriile subînţelese ale no­ţiunii estetice de monumentalitate, este de o mie de ori mai de prefe­rat problematizarea noţiunilor de­cît maniera pioasă de a le trata ca pe nişt­e moaşte. Dobîndim astfel veritabila premisă a redefinirii lor mai suple, mai cuprinzătoare, mai apte de a ne lumina drumul prin hăţişul fenomenelor. Incit dacă unele impreciziuni pe planul re­construirii conceptului estetic de monumentalitate au rămas, după complexa lui confruntare cu fap­tele, studiul Romanul monumental şi secolul XX nu rămîne mai pu­ţin valoros, ci dimpotrivă, prin postularea unei căi nesuperficiale spre sintezele cu care critica noas­tră rămîne încă mult îndatorată. Aceeaşi concluzie se degajă şi din studiul Curentele literare şi evo­carea istorică al Verei Călin, de solidă osatură ideologică şi bine susţinut documentar, pe planul analizelor consacrate unor mo­mente deosebite ale înfloririi genu­lui istoric în literatura universală (teatrul satiric al lui Shakespeare, spre exemplu), studiul rămîne de­ficitar doar prin insuficienta con­siderare a realităţilor literare ro­mîneşti, pe distanţa de la Emi­nescu la Sadoveanu. Circumscrise strict la fenomenul literar contemporan din ţara noas­tră sunt volumele Profiluri lirice contemporane de M. Petroveanu şi Direcţii şi tendinţe în proza nouă de S. Damian. Accentuat a­­nalitice, însă fără să evite dezvol­tarea funcţională a implicaţiilor generalizatoare, cele două vo­lume aduc puncte de vedere per­sonale, argumentate, în legătu­ră cu evoluţia unora dintre po­eţii şi prozatorii noştri. Perso­nală este şi metoda de investiga­ţie folosită de fiecare dintre cei doi critici. M. Petroveanu îşi în­drumă analizele înspre configu­rarea unor profiluri globale, indi­vidualizate prin evidenţierea spe­cificului artistic al autorilor stu­diaţi. S. Damian, în schimb, fără să facă abstracţie de însuşirile propriu-zis artistice, foloseşte în­deosebi argumentele criticii psi­hologice şi o tehnică adecvată ; e o formulă de investigaţie fecundă, cu condiţia de a nu se autonomiza — cum s-a observat — prin igno­rarea unui termen major de refe­rinţă cu acela al realităţilor oglin­dite de prozatorii respectivi. Nu mai puţin evident rămîne faptul că o sferă principală de afir­mare a criticii a constituit-o în 1963 cronica şi articolul consa­crate devenirii imediate a fenome­nului literar. In cadrul acestor specii prin definiţie dinamice, — după cum s-a observat şi la re­centa plenară lărgită a Comitetu­lui Uniunii Scriitorilor, — a cres­cut operativitatea, prevalenţa cri­teriilor ştiinţifice de investigaţie, obiectivitatea judecăţilor de va­loare, iar subiectivismul şi impro­vizaţia, mediocritatea gîndirii şi a expresiei tind să devină fenomene periferice ale exerciţiului critic cu­rent. Este tot atît de adevărat că temelia ideologică fermă, perspec­tiva filozofică profund anticipatoa­re, proprie dintotdeauna criticilor militanţi pentru o mare literatură, se cuvin mereu mai bine marcate în critica noastră, — într-o epocă de continuu avînt literar şi creş­tere a complexităţii creaţiei. E o preocupare care a diferenţiat ori­­cînd critica de anvergură, genera­toare de sugestii fecunde, în ra­port cu tendinţele de a acorda a­­tenţie doar ţinutei tehnice, şi pre­zenţa ei defineşte realizările te­meinice ale criticii noastre în 1963. George Munteanu LUCIAN BLAGA (postume) Măgăruşu Văzui cîndva prin munţi iberici, ca de lună, aridă curte, stînci ţi-o dogorită vatră, o aşezare unde om şi floare, piatră, îşi potriveau frumuseţea aprigă-mpreună. In cerc îngust, din care visul nu mai scapă, un măgăruş se învirtea-nhămat, subt soare, găteţi să urce în fîntină, să coboare, cu truda lui scotea un l­ricei de apă. Şi jghiabul picura, la capăt să se-aleagă verdeaţa firavă a unui strat de humă. Aci pămîntul n-a fost niciodată mumă. Măgarul orb, In învirtire, rar curmată, subt arşiţi adăpa,­ cu sete, vara-ntreagă, agave, nalbă, oleandri şi muşcată. Columna lui Mem­non Columna, rănită cu spada de-un rege, un dar dobîndise, ce piatra nu-l are , atinsă de-ntîiele raze solare să cînte cîntare-n afară de lege. Şi veacuri de-a rîndul, din sacra ei strună sunînd în auroră, prelung, năzdrăvană, sfărmarea secretă, lăuntrica rană columna mereu trebuia să și-o spună. Ca-n veci să s-aprindă, la ora ei certă, eritarea, alt rege-ndreptă stricăciunea. In clipa aceea se stinse minunea. Căci are un suflet și piatra inertă cât timp ne-mplinire lăuntrică poartă. Dar, fără de-o rană, făptura e moartă. rară dIN REDACŢIA lui Mihai Gafi­­ţa şi V. András János, la E.P.L. a apărut volumul III al Antologiei literaturii române în limba maghiară cuprinzînd cele mai importante creaţii ale scriitorilor din primele decenii ale secolului nostru. Volu­mul cuprinde fragmente din proza lui Calistrat Hogaş şi Gala Galac­­tion, din poezia lui Octavian Goga şi publicistica N. D. Cocea, studii de critică literară semnate de G. Ibrăileanu. Sunt prezenţi, de ase­menea, în această antologie, Ale­xandru Davila, Al. Brătescu-Voi­­neşti, I. Al. Bassarabescu, Gh. Bră­escu, Dimitrie Anghel, Ştefan O. Iosif (şi cîteva din operele comune ale acestora din urmă, semnate cu pseudonimul A. Mirea), D. D. Pă­­trăşcanu, Jean Bart, Mihai Codrea­­nu, Emil Gîrbeanu, Panait Cerna, Ion Minulescu, Ion Agîrbiceanu, Mihail Sorbul şi Emil Isac. Printre traducători găsim nume des întâlnite şi în volumele anteri­oare, poeţi şi prozatori renumiţi, precum şi reprezentanţi ai tinerei generaţii. Alcătuită cu discernămînt, cresto­maţia aceasta este însoţită de un tablou cronologic al principalelor evenimente literare ale epocii, pre­cum şi de un studiu concis şi bine documentat despre realismul critic, despre curentele poporanist, semă­­nătorist şi simbolist.­­ IN SERIA „Liliput“ va apărea î■în acest an o ediţie bilingvă din versurile lui Puşkin, Lermontov, Esenin şi Maiakovski. „Biblioteca pentru toți" se va îmbogăţi cu noi volume de literatură universală : Teatru de Euripide, Moș Goriot de H. Balzac, Ulenspiegel de De Cos­ter, Robinson Crusoe de Daniel de Foe, Scrisori din moara mea de Alphonse Daudet, Tess d’Urberville de Th. Hardy, Sanatoriul Arktur de K. Fedin, Nuvele de Heming­way, Nuvele de Thomas Mann, Versuri de Shelley, Eneida lui Vir­­giliu, Richard III de Shakespeare, Mizantropul de Moliere, Casa fără paznic de H. BOLl ș.a. M IN COLECŢIA „Patria noastră" vom citi, anul acesta, volume de reportaje semnate de : Geo Bogza (Suceava), Paul Anghel (Valea Si­retului), Ilie Purcaru (Marele pres­tigiu), Mihu Dragomir (Brăila), Petre Vintilă (Oraşe fără arhive), Ştefan Bănulescu (Un cîntec se auzea dintre stele), Victor Bîrlă­­deanu (Valea Trotuşului), Eugen Teodoru (Port dunărean), Romeo Popescu (Zile şi nopţi pe şantier) etc. BIBLIOGRAFIE AL. DONICI. Fabule. Ediţie în­grijită, note şi prefaţă de Cor­­neliu Mosora. Buc., Editura Ti­­neretului, 1963, 160 p. (Bibliote­ca şcolarului). Lei 4,25. ANDREI MUREŞANU. Poezie.. Ediţie îngrijită şi prefaţată de D. Păcuraru. Buc., Editura pen­tru literatură, 1963, 238 p. Lei 7,25. G. TOPIRCEANU. Balade vesele şi triste. Ediţie îngrijită de Al. Săndulescu, prefaţă de C. Ciopraga. Buc., Editura tine­­ret­ului, 1963. 280 p. (Biblioteca şcolarului). Lei 4,25. GEO DUMITRESCU. Aventuri lirice. Versuri. Buc., Editura pentru literatură, 1963. 195 p. Lei 10,50. GH. BULGĂR. Eminescu despre problemele limbii române lite­­rare. Buc., Editura ştiinţifică, 1963. 116 p. Lei 3,25. TATIANA NICOLESCU. Tolstoi şi literatura română. Buc., Edi­­tura pentru literatură, 1963. 324­ p. Lei 8,50. ■I GHEORGHE ILIES­­­­CU: Ţărancă din Muscel. (Din expoziţia de pic­tură şi sculptură a ora­şului Bucureşti). EUGEN POPA: Borzeşti — - fragment. (Din­ Expoziţia de pictură şi sculptură a oraşului Bucureşti) CRONICA LITERARA EUGEN JEBELEANU: „Cîntece împotriva morţii" UIU UC Cl­n Uli J.ULCI-cum să definim specificul liricii lui Eugen Jebelea­­nu, ne rezumam a vorbi doar despre predilecţia sa pentru o poezie gravă, de o solemnitate impunătoa­re, pentru o poezie a ma­rilor tăceri, pentru o poezie eroică a nestăvili­telor elanuri, a actelor cutezătoare, a mişcării mulţimilor , despre prefe­rinţele sale pentru mo­mentele de tumult sufle­tesc şi cadru grandios. Fără a fi eronate, formu­lele acestea nu epuizau însă personalitatea puter­nică a unuia ■ dintre cei mai marcanţi poeţi­ ai noştri. Mai întâi, fiindcă î însuşirile respective puteau fi, pînă la un punct cel puţin, atri­i­buite şi altora, iar încercarea de a stabili diferenţa specifică în­­­tre poeţii practicînd un atare lirism, nu s-a­ făcut; apoi, fiindcă­­ nu vizau esenţa însăşi a poeziei lui Jebeleanu, nu ne dezvăluiau­­ sensibilitatea şi viziunea proprie acestui poet. O astfel de în­­­treprindere este astăzi mult facilitată, deoarece noul său volum, " Cîntece împotriva morţii, continuînd pe un alt plan, mai înalt,­­ şi încununînd într-un fel o operă unitară, rotundă, evidenţiază = mai clar dominantele liricii lui Jebeleanu.­­ E vorba, în primul rînd, de o foarte ascuţită sensibilitate la . suferinţa liriiană generată de exploatareă^^ care: poetul vede $j î tot­ atîtea f dru­te de degradare, de abrutizare, de distru­.-... : gere a fiinţei umane. Eugen Jebeleanu arexcultatea­ de a tricui şi a ne face să trăim fizic, aş zice, foamea şi frigul, plînsul unui­­ copil şi suferinţele unui tată în imposibilitate să-şi crească­­ odraslele, durerea provocată de o jignire ca şi tragedia resem­­­nării, coşmarurile unui muribund dar și marile dezastre istorice , cărora le cad victime imense colectiv^^^^^^^atrimei, = frecvent îrr poezia sa, atestă această s^u®liih$aie, la^qdrere și, = totodată, solidarizarea activă, totală cu cei condamnaţi să le su­porte. Suferinţele de orice fel îi provoacă o repulsie aproape­­ fizică poetului, care nu se sfieşte să enumere printre marile­­ virtuţi ucise de zarafi, alături de demnitate, de omenie, de în­­­credere, „profilul de lacrimă al milei“. El nu le ocoleşte însă,­­ ci, dimpotrivă, le caută ardent, trăieşte satisfacţia de - a­­ le descoperi pe toate şi de a li se abandona cu întreaga sa­­ fiinţă. Le caută în trecutul nostru apropiat (Ceea ce nu se uită, unele dintre cele mai bune pagini ale poemului în satul lui­­ Sahia, dar şi Confesiune şi Strada Gării din ultima culegere, în­­ care sunt reluate teme, motive din primul său poem publicat­­ după Eliberare) sau mai îndepărtat (Bălcescu), pe toate meri­dianele unde s-au consumat, în timpul celui de al doilea război mondial, înfiorătoare crime împotriva umanităţii (Lidice, Su­­risul K­iroshimei, Ca să pot apăra şi Morţii aceştia, ultimele două figurînd în noul volum), acolo unde se atentează împo­triva libertăţii popoarelor (mai vechea b'tntîna din Coreea, dar şi recentele Trei cîntece pentru un luptător Cuban), în lumea capitalistă de azi, unde omul e înstrăinat de esenţa lui, trans­format într-un obiect oarecare, într-o unealtă sau marfă (Rue Pierreuse, Civilizaţie, Atîta vreme), natura însăşi batjocorită (Insula Santa Maria). înclinaţia aceasta de a depista suferinţa se explică,prin hotă­­rîrea de a i se împotrivi. Căci poetul crede că suferinţa trebuie înfrîntă şi că poate fi înfrîntă. De aceea o denunţă cu un glas care să răscolească toate conştiinţele, care să le mobilizeze în luptă împotriva condiţiilor sociale generînd mizeria fizică şi mo­rală, exploatarea, tirania şi războiul, meschinăria şi invidia, şi lăcomia, aliaţii de nădejde ai morţii, văzută de poet nu sub înfăţişarea tradiţională a unui schelet cu coasa în mînă, ci ca „... o prismă / cu mii de­ oglinzi, cu mii de patinoare, / cu trape şi cu ochi adînci de mlaştini, / cu arbori telepatici care as­cund / în ramuri ştreanguri, împletite din / făgăduieli magne­­tice-orbitoare, / din vipere electrice­ împletite / cu fire lungi de lună...“ Vocea lui n-ar putea dobîndi o rezonanţă profundă, flăcările revoltei sale n-ar putea incendia sufletele, dacă el însuşi nu şi-ar însuşi ca ale lui şi n-ar purta în carnea şi în sufletul său întipărite adînc urmele — sfinte lui — ale tuturor suferinţelor la care e supus omul vieţuind în capitalism. Ca să poată lupta, eroul liric al lui Jebeleanu simte nevoia să le trăiască, sa le păstreze amintirea Ca pe cel mai de preţ tezaur. Memoria, me­moria afectivă, nu e de aceea în poezia lui Jebeleanu un simplu motiv. Concepută de poet nu ca o arhivă, ci ca un teribil tribunal al popoarelor, ea devine obiectul unui foarte frumos şi mereu repetat elogiu, fiind, în acelaşi timp sursa însăşi şi principalul erou al ei. E armura în care se îmbracă oşteanul pentru a deveni invulnerabil şi, totodată, principala sa armă de atac. în poemul, semnificativ intitulat Ceea ce nu se uită, poetul se lăuda cu memoria sa „de optsprezece carate", în care vedea ,,singurul meu bun“, chema amintirile „din tenebre“ pentru a le transforma într-o „pădure-n mers răzbunătoare“. Superiorita­tea noului său poem Ca să pot apăra, în care tema e oarecum reluată, ţine nu numai de faptul că el doreşte ca acest bun să devină al tuturor, ci şi de împrejurarea că reuşeşte din plin să i se transmită înfrigurarea şi responsabilitatea cu care răscoleşte în cămările amintirilor ; de asemenea, sentimentul de nesatis­­facţie iscat de aparenta lor sărăcie. In ceea ce nu se uită Jebeleanu desfăşura cu o ştiinţă a gra­daţiei fără greş o suită de tablouri tipice pentru suferinţele ge­nerate în ţara noastră de exploatare, de tiranie şi război. In fiecare tablou însă, accentul cădea pe reliefarea unei domi­nante. De astă dată însă, generalul nu-l mai satisface ; el vrea să prindă pe pînză fiecare nuanţă, iar efectul artistic ţine de capacitatea de a ne lăsa să întrezărim dificultăţile enorme de care se izbeşte, neputinţa aparentă de a descoperi şi comunica nuanţele : „Nu-mi daţi un uragan / de glasuri devenind / un ocean suprauman, / ci ajutaţi-mi / să fac să se audă şoapta fie­cărui copil, din milioanele de prunci ucişi, / şoapta / atît de asemănătoare şi de alta / decît a celorlalţi copii“. In ceea ce nu se uită, dramele se succedau cu repeziciune, fără nici o pauză şi într-un ameţitor crescendo. Şi în Ca­să pot apăra amintirile sînt reînviate în crescendo, dar cum fiecare dintre ele reprezintă o tragedie sfîşietoare, poetul caută şi descoperă de fiecare dată un mijloc de a crea o clipă de relaxare. Evocînd Auschwitzul, el aminteşte de mingile de cîrpă încredinţate de copii spre păstrare paznicilor; zugrăvind asasina­rea bătrînilor, desenează figurile dansului grotesc execu­tat sub impulsul fricii; descriind moartea fetelor, înalţă o foarte frumoasă laudă pletelor „ca rîurile cînd se-nvolbură sau ca / secara, sau / stacojii ca toamna, / sau ca un cîntec ondulat / de flaut negru“. Dar toate aceste elemente, subliniind candoa­rea, sau slăbiciunea, sau frumuseţea victimelor, deşi produc o pauză, psihologic foarte necesară, nu diminuează, ci, dimpotrivă, sporesc prin contrast simţămîntul tragic, potenţează revolta împotriva abominabilelor crime comise de fascişti, şi, de aceea, cînd vizionăm ultimul tablou, prezentînd „chipurile vii­­ ale asasinilor“, simţim noi Înşine, odată cu poetul, nevoia imperi­oasă de a le „preface în neant“. In Ceea ce nu se uită, poetul­­ se mîndrea cu memoria sa „de optsprezece carate“. Acum, în acel halucinant tablou intitulat Morţii aceştia, el deplînge, dar cu o discreţie uimitoare, puţinătatea amintirilor lui, lipsa unei mai bogate experienţe în materie de suferinţe, şi îşi reproşează, dar fără nici un retorism, pasivitatea,­­detenţionată fie şi de , neştiinţă, în faţa criptelor, săvîrgţţe dp.fascism. Imaginea mor­­­­ţilor care-i resping cu „dinţii lor strînşi", cu frigul­­ care-i păzeşte ca o nevăzută sabie“ e superbă. Constituind o zgudui­toare chemare la responsabilitate. Suferinţa umană fiind indivizibilă, Jebeleanu a devenit un poet pentru care nu mai există distanţe, care vede globul pă­­mîntesc ca un lot miţel,ca un­ imens cîtţip de lu­ptă, un poet care aspiră să simtă, să gîndească şi să acţioneze pentru şi în numele întregii omeniri. Această trăsătură definitorie explică multe dintre caracteristicile liricii sale : de la limbajul ei poetic, epurat de un vocabular care să-şi poată afla cu greu corespon­denţe în alte limbi şi deschis neologismelor, abstracţiunilor şi chiar unor termeni într-un anume sens tehnic , de la modul cum îşi construieşte imaginea (cuvintele şi le vrea cu „coifuri de fier“) şi gravitatea solemnă cu care-şi rosteşte discursul poetic, pînă la gesticulaţia grandioasă cu care-l însoţeşte, (vezi în acest sens poezia Ceea ce ucid zarafii, care e concentra­at într-un unic dar sublim gest). Explici însă mai ales viziunea largă, capacitatea sa de a oferi o imagine globală, de o­­ pregnantă, a contradicţiilor esenţiale ale secolului nostru, a d­­recţiei lor de dezvoltare şi a modului în care umanitatea do­reşte să le depăşească {XX). De asemenea, de a înălţa un vibrant elogiu solidarităţii umane în poeme atît de dife­rite prin factura lor, ca acel îndreptar al adevăratei fericiri care e sentenţiosul Să fii, sau pateticul Viaţa, sau acea grasă invitaţie la­­ depăşirea fericirii individuale, atît de simplu in­titulată Dragă. Fantezia bogată a poetului e determinată, într-o mare mă­sură, de viziunea largă pe care și-a făurit-o. In Surisul Hiros­­himei (vezi Demonul din a XX-a Vale, vezi tabloul Călăii) descopeream pentru întîia oară la Jebeleanu capacitatea de a da viaţă unor eroi malefici de proporţii mitice, de a crea o at­mosferă de groază, de cataclism. Virtuţile acestea sunt şi mai evidente în noul volum. In Eldorado, bunăoară, el pictează un portret colectiv al marilor capitalişti de azi, demn de penelul halucinant al unui Goya- contemporan. Personajul e un mons­tru modern, asupra căruia e aţintită ....întreagă / ura pămîntu­lui“, un exemplar cu totul inedit al unei noi şi înspăimîntătoare mitologii. Poetul îşi imaginează fantastica făptură torturată fan­­talic de o forţă căreia nu poate măcar încerca să i se opună, zbătîndu-se în spasmuri agonice. Aurul — instrumentul şi tot­odată expresia însăşi a forţei sale — s-a transformat, printr-o ciudată alchimie, într-o putere colosală ce acţionează împo­­trivă-i cu toată tăria. Imprumutînd „o gălbenare stranie“, ca­daverică obrazului său, o metalică strălucire ca a disperaţilor şi demenţilor, ochilor săi, apăsîndu-i întreaga fiinţă cu greutatea lui enormă, aurul a răpit personajului orice atribut uman, îl împiedică să îndeplinească cele mai simple gesturi, cele mai elementare acţiuni menite să întreţină organismul uman : „Ei au o greutate : cînd bat cu pumnu-n masă, / Cînd calcă şi / cînd se aşează să mănînce / şi mai ales cînd dorm. / Căci fiecare vis al lor e-un vis apăsător ca aurul“. Dezumanizarea eroului e totală, căci acest rece şi galben mineral care stri­veşte, îngheaţă şi înăbuşă viaţa, a înlocuit în fiinţa lui orice element viu. Omenească i-a rămas numai sensibilitatea la du­rerea fizică atroce pe care i-o provoacă duşmanul său înver­şunat. Pentru a comunica proporţiile uluitoare ale dezastrului, rezultînd din înstrăinarea, prin aur, a omului de esenţa sa, pentru a comunica suferinţele îndurate de această victimă a propriei sale forţe, poetul utilizează şi limbajul direct şi cel metaforic şi recurge cu multă inteligenţă artistică la stridente senzaţii de ordin auditiv ce ne sugerează un infern zgomotos, de neimaginat parcă. Un coşmar asemănător trăieşte şi eroul excelentului poem Visul, un capitalist care, după ce se crezuse biruitor asupra comunarzilor, e cuprins de o neţărmurită spaimă cînd vede că din fiecare glonte pe care-l îndreaptă spre pieptul luptătorilor revoluţionari rămaşi pe baricade — se naşte în tus patru părţile, „norod de steaguri“ roşii, şi căreia îi eşuează lamentabil orice măsură defensivă: „Şi am privit şi umbra, s-o văd şi mă vedea : / Spre ochii din inele înspăimîntat pri­vea / şi-n ochii din inele se aprinseră stindarde / şi-n orice steag văzut-am că e un foc, şi-o arde // Şi vru să stingă focul şi-şi afundă în mare / păroasele şi-ncinse, enormele ei gheare, / şi sfîrîiră valuri, de focul ce-o ardea / şi marea se încinse, de mari pojaruri grea. // Şi se făcu şi marea un steag de vîlvătaie,/ şi ea gemu c-o strînge orice inel şi-o taie, / şi ochii din inele-o priveau văzînd cum arde / şi-aprinsele stindarde năşteau mii de stindarde...“ Acestor personaje mitice malefice, dar neputincioase, Jebelea­nu le opune altele pozitive, creatoare (Flămindul care-mparte Piine, închinată lui József Attila . Fiii focului, eroul cuban slă­vit în cele trei cîntece, care, mort, e purtat „pe sub un arc de triumf / necunoscut de vreun rege , unite inimi / ale po­porului" şi care, mort, rămîne pururi viu, fiindcă transformă inimile în flăcări şi genele „în săgeţi îndreptate spre asasini“, fiindcă transformă lacrimile de doliu în „strălucitoare stele-tra­­soare“ care, „se­ adună, răzbunătoare / în cartuşiera de azur / a Revoluţiei“). De altfel, înclinaţia fundamentală a acestui poet care şi-a asumat sarcina grea de a ne face să nu uităm nici o clipă marile victorii ale morţii, încercările ei de a-şi extinde imperiul, e aceea de a elogia lumina, de a cînta bucuriile dimineţii, de a slăvi efortul creator, viaţa. O atestă valoroasele piese ale volumului Cocorii oraşului. Ziua cu trandafiri, Fiii soarelui, Brăţara, Soarele Griciţei, şi nu în mai mică măsură, ciclul de poezii erotice al culegerii. Şi chiar acea fabulă de o factură deosebită, în care animalele nu sunt puse în situaţia de a întruchipa deformaţiile sufleteşti, viciile oamenilor, ci pre­zentate aşa cum sunt ele, pentru a ne servi în diverse împre­jurări, ca model de conduită. Oh, animalele este, în fond, o laudă a vieţii, a naturii, atît de diversă în frumuseţea ei şi atît de generoasă. Culegerea aceasta marchează, e cert, o dată in evoluţia poeziei lui Eugen Jebeleanu. Eugen Luca Cariatide Cariatide lingă marş şi­ arată prin veşmînt Juneţea. Ca de ivoriu bătrîneţea prin luciul marmorei apare. Cariatide din vechime, în adăstare înţeleaptă, privirea, mersul îşi îndreaptă spre chiparoşi şi ţintirime. Spre răsărit, spre soare-apune chemate sînt să dea exemplul. Şi truda lor e rugăciune. E legea lor să fie treze, să poarte-n veci pe creştet templul, dar niciodat'să-ngenunchieze. .

Next