Contemporanul, iulie-decembrie 1965 (Anul 19, nr. 27-53)

1965-10-15 / nr. 42

De vineri pină vineri TEATRU - SCAUNELE. Pe scena experimen­tală a Teatrului „Nottara“ (Studio) o piesă de Eugen Ionescu (scrisă în 1953) despre tragismul , condiţiei umane ajunsă în imposibilitatea de a comunica. 17 şi 18 oct., ora 20.­­ MEDEEA şi ANTIGONA în viziu­nea modernă a lui Jean Anouilh. Două dintre lucrările sale drama­tice, remarcabile. Regia : Mircea Marosin. Scenografia : Lidia Radian. Teatrul „Nottara“ 20 oct., ora 19:30.­­ FIZICIENII de Friederich Dürren­matt. Sub aparenţa unei piese po­liţiste, o comedie tragică despre răs­punderea contemporană a omului de ştiinţă. Teatrul de Comedie, 15, 21 şi 22 oct., ora 20.­­ JOCUL IELELOR. La aproape 50 de ani de la data la care a fost creată — premiera bucureşteană a dramei lui Camil Petrescu. Regia : Crin Teodorescu. Scenografia : Todi Con­­stantinescu. Teatrul Mic, 17, 19, 21 şi 22 oct., ora 20. DE REVĂZUT ■ TROILUS ŞI CRESIDA Teatrul de Comedie 16 şi 18 oct., ora 20, 18 oct., ora 13,30 ; RINOCERII, Teatrul de Comedie, 17 oct., ora 10,30, 19 şi 20 oct., ora 20 ; CLIPE DE VIAŢĂ, Tea­trul „Bulandra“ 15, 20 şi 22 oct., ora 19,30 ; OPERA DE TREI PARALE, Teatrul „Bulandra“, 16,30 şi 22 oct., ora 20 . CINCI SCHIŢE şi CÎNTA­­REAŢA CHEALĂ, Teatrul Mic, 16 oct., ora 30. CINEMA ■ CARTIERUL VESELIEI. Un episod din lupta uteciştilor în ambianţa periferiei româneşti antebelice. Sce­narişti : I. Grigorescu şi Manole Marcus. Regizor : Manole Marcus — premiu pentru regie la „Mamaia“ 1965- Cinema Patria. ■ Ecranizări : DULCEA PASĂRE A TINEREŢII după Tennessee Wil­liams cu Paul Newman şi Geral­dine Page (Cinema Republica şi Festival) ; IDIOTUL după Dosto­­ievski de I. Pîriev, (Cinema Arta) ; DAMA CU CAMELII în interpreta­rea actriţelor Sarah Bernhardt şi Greta Garbo (în programul cinema­tecii pentru abonaţi). 1 Spionaj, contra spionaj, aventuri : CINE EŞTI DUMNEATA DOMNULE SORGE ? Un film de Ives Ciampi (în programul viitor la cinema Pa­tria) ; RUNDA 6-a (Cinema Tomis); ONORABILUL STANISLAS AGENT SECRET cu Jean Marais (Cinema Bucureşti şi Tomis) ; JUDEX. Re­gia : Georges Franju. (Cinema Ca­pitol şi Luceafărul). „Capă şi spadă“ : LALEAUA NEA­GRĂ cu Alain Dellon (Cinema Lu­mina şi Drumul Serii : LOCOTE­NENT CRISTINA (Cinema Central): FANFAN LA TULIPE cu Gerard Philipe şi Gina Lollobrigida (în ma­tiné de Cinematecii).­­ Oamenii şi problemele epocii noas­tre : APORT MUHTAR (Cinema Bu­­zeşti) ; UN CARTOF, DOI CARTOFI, (Cinema Moşilor şi Vitan) ; CINEVA ACOLO SUS MĂ IUBEŞTE (Cinema Popular şi Bucegi) ; CAMERA ÎN FORMĂ de „L“ (Cinema Melodia şi Mioriţa) ; BĂTĂLIA PENTRU APA GREA — documentar de lung me­traj, reconstituire a acţiunii de re­zistenţă menite să zădărnicească e­­fortul fascist pentru obţinerea bom­bei atomice (în programul viitor al matrneelor Cinematecii).­­ Pentru copii POPEYE şi COMOARA (S.U.A. — M. Fleischer), PISOIUL CURTEZAN (S.U.A. — H. Haimann), LUPUL ȘI MIELUL (Franţa — M. Breuil), ZGRIBULICI (România — St. Munteanu), AVENTURILE PRI­­MĂVĂR­ATICE ALE PITICULUI (Polonia — W. Giersz), IEDUL (U.R.S.S. — R. Davîdov) — în mati­nede pentru copii ale Cinematecii de duminică 24 oct. MUZICĂ - Violonista SUNA­KAN din Turcia interpretează în concertele Filarmo­nicii „George Enescu“ din 16 şi 17 octombrie (Ateneu) Concertul pen­tru vioară şi orchestră de Mendel­­ssohn-Bartholdy. Programul dirijat de dirijorul francez GEORGES TZI­­PINE mai cuprinde : Uvertura „Benvenuto Cellini“ de Berlioz, Sui­ta în fa de Albert Roussel, Vals şi Bolero de Ravel.­­ Concertul Orchestrei de studio a Radioteleviziunii din 14 oct., (Stu­dioul de concerte) dirijat de Carol Litvin cuprinde : Concerto Grosso op. 3 nr. 2 în Sol minor de A. Vi­valdi (solişti G. Hamza, Alf. Capita­­novici şi M. Brătăşanu), Concert pentru harpă şi orchestră de Paul Constantinescu (solistă Nicoleta Mas­­tero), Concert pentru orgă şi orches­tră op. 4 nr. 3 în sol minor de Haen­­del (solişti : H. Gehann, G. Hamza şi A. Capitanovici) şi Motetul de W. A. Mozart (solistă : Iolanda Măr­­culescu).­­ Violonistul ISAAC STERN prezintă recitalul său în Sala Palatului Re­publicii Socialiste România, joi 21 oct. ora 20. EXPOZIŢII ■ MARTIROS SARI­AN — U.R.S.S. — pictură, Galeriile de Artă din b-dul N. Bălcescu. ■ MIHAI RUSU — pictură, Galeriile de Artă din bd. Magheru. PAUL GHERASIM — pictură, Gale­riile de Artă din Calea Victoriei. GEORGE ŞTEFĂNESCU — pictură, în atelierul din str. Domniţa Anas­tasia 7 (Muzeul Tattarescu). • HEINZ NOVAC — desen, „Note de călătorie din R. P. Chineză“ Casa Arhitectului. • SPIRU SABIESCU — sculptură, Gră­dina Muzeului de Numismatică din Calea Victoriei. PERAHIM — ceramică, sala Dalles. 01 Ilustraţie de un BENEDICT GA­­NESCU pentru pli­cul discului cu pie­sa Gaiţele de Al. Kiriţescu. 2 ■ap HORIA LOVINESCU despre metaforă, concret istoric şi general uman, climat literar şi altele (Urmare din pag. 1-a) prelungite în infinit. Dar un cuier nu poate fi prelungit în infinit. Sunt ispitit de o litera­tură metaforică care să poată cu­prinde o problematică mai largă. Viaţa omului modern a fost atît de extinsă sub asaltul fenomenelor, incit constatarea simplă a fenome­nului duce la pierderea din vedere a semnificaţiilor. Nu pot desigur omite diferenţele foarte mari din­tre oamenii diferitelor societăţi contemporane. Dar cred că nicioda­tă n-au existat în umanitate atîtea probleme comune ca astăzi. Dacă nu ne-am referi decît la perspecti­vele create de­ ştiinţa moder­nă, de prosperitate şi progres, pe de o parte, de distrugere, pe de alta, şi tot ar fi suficient. Cred că literatura trebuie pusă nu sub semnul individului, ci al omului. Dacă literatura indivi­dului nu are nevoie de meta­foră, literatura omului — mă refer tot timpul la literatura dra­matică — necesită metafora. De­sigur, cînd vorbesc despre lite­ratura on­ului, nu am in vedere o noţiune abstractă. Mă refer la contemporanul nostru, căruia aşa zisele probleme general-umane, i se pun astăzi într-un ch­ip nou şi pe care le rezolvă altfel decît pre­decesorii săi. Fără a discuta va­loarea ideologică a teatrului de a­­vangardă de astăzi, trebuie să recunoaştem că meritul lui princi­pal este tocmai acela de a fi scos drama din limitele foarte strimte ale unui timp, spaţiu şi indivi­dualităţi anume. Astăzi, scena,feri­cit ar fi de mică, poate fi prelun­gită la infinit, este scena lumii. Eroul poate să se bîlbîie, să poar­te mustăţi şi să se cheme Popescu, cu alte cuvinte să pară că este o individualitate , de fapt e omul. Timpul poate fi marcat printr-o anumită zi de calendar ; totuşi, el este timpul epocii postbelice. Scau­nele lui Eugen Ionescu îşi desfă­şoară numai aparent acţiunea în­tr-un spaţiu limitat (într-o încă­pere, în Paris) într-un timp limi­tat, dar avem de-a face cu o meta­foră... — Consideraţi metafora o ca­racteristică generală a literaturii dramatice moderne ? — Da. In Caligula lui Camus nimeni nu crede în intenţia au­torului de a reconstitui viaţa îm­păratului roman. După cum Cercul de cretă caucazian nu e o „po­veste“ din Caucaz. Nu ştiu dacă sunt clar... — Cred că da. Dar metafora, vehiculînd o idee umană univer­sală, nu va purta o amprentă na­ţională ? — Cred că în primul rînd ar trebui să înlăturăm anumite feti­­şisme atunci cînd vorbim de na­ţional. Cînd o muzică îmi aduce aminte de o sîrbă, sau eroii unei piese poartă haine ţărăneşti, sau o pictură reproduce un lăicer, asta nu înseamnă naţional. După cum faimosul stil românesc în arhitectură, după întîiul război mondial, e tot ce putea fi mai a­­naţional. Faptul că arta lui Brân­­cuşi a trebuit să aştepte atî­­ţia ani pînă să i se descifreze sensul ei profund naţional, ar trebui să ne facă mai pru­denţi cu mînuirea acestei eti­chete. Naţional înseamnă o ati­tudine proprie nu numai faţă de evenimentele contemporane şi de concretul imediat, ci faţă de pro­blemele dintotdeauna ale omu­lui. Trebuie să ne ferim de o lite­ratură falsă, de o literatură de poncire. Să discutăm concret, poate o să fie mai limpede. Acum 15 ani selecţionam din realitate elemen­te în stare pură. Dar în realitate lucrurile nu se prezintă în această stare de puritate chimică şi n-ar mai trebui să ne fie frică de jocul atît de dialectic al con­trariilor. — Pledaţi, deci, pentru o de­plină sinceritate a scriitorului faţă de el însuşi, faţă de reali­tatea căreia îi aparţine. — Sinceritatea e indispensa­bilă. Marea operă de artă pe care o aşteptăm, n-o s-o recunoaştem după atribute exterioare, ci după structura ei intimă, drept socialistă şi a noastră. Orice creaţie de înaltă valoare şi care poate intra în circuitul universal, chiar dacă n-are atri­butele exterioare ale socialismu­lui, trebuie să fie considerată ca mai profund a noastră şi mai socialistă decît aceea a unei li­teraturi cu atribute convenţional socialiste, pentru că structura ei intimă reflectă inevitabil societa­tea noastră. Orice talent care poate crea o operă unanim recunoscută este implicit al nostru, pentru că scriitorul sau artistul timpurilor noastre nu poate fi decit îmbi­bat de realitatea sa. Nu se poate altfel. Eu personal n-am o înţelegere prea mare pentru muzica con­cretă, dar dacă azi apare un mare compozitor român, cu o piesă compusă cu mijloacele proprii acestei muzici, respirînd simţă­mintele specifice ale societăţii noastre o să fiu mîndru şi o să spun că el este al nostru, al cul­turii noastre socialiste. — Consideraţi că mijloacele de expresie artistică se bucură de o relativă autonomie faţă de con­ţinut, faţă de timp ? — Nu ştiu. Orice generalizare riscă să se transforme în principiu şi teză. Şi apoi, n-am încă sufi­ciente date pentru a face aseme­nea generalizări. Desigur, noi fo­losim şi trebuie să folosim toate mijloacele de expresie artistică create de cultura universală, cele care convin propriei noastre per­sonalităţi artistice.­­— Nu credeţi că şi în ceea ce priveşte temele în literatura noas­tră se resimte o anumită îngusta­re, o limitare în munca de pros­­pecţie a scriitorului ? — Anumite teme noi le ocolim în mod deliberat, ca şi cum n-ar exista. Mă refeream mai înainte la antinomia bine-rău, dar nu nu­mai în societatea socialistă, ci în întreaga lume se petrece un feno­men care o să caracterizeze timpul nostru, privit retrospectiv peste mii de ani, ca o epocă de mare zguduire a omului: dispa­riţia lui dumnezeu. Civilizaţii în­tregi au fost construite pe acest pivot. Existenţa oamenilor gra­vita în jurul acestei credinţe. E un fapt incontestabil că ideea de dumnezeu este pe cale de dis­pariţie. Deşi astăzi această dis­pariţie nu dă naştere la drame de tip dostoievskian, deşi pare că se petrece imperceptibil, că oamenii n-o sesizează, chiar în virtutea unor legi elementare fi­zice ar trebui să înţelegem că o fractură presupune dureri, o dis­pariţie presupune vid, şi natura nu suportă vidul. Noi descriem o societate în care noţiunea de dumnezeu a dispărut, pentru că aceasta este societatea noastră. Dar implicaţiile complexe şi sub­tile ale fenomenului n-au fost abordate niciodată. Plecînd de la constatarea că societatea noastră este o socie­tate fundamentată pe un opti­mism istoric, se trage conclu­zia că şi literatura şi arta tre­buie să oglindească acest opti­mism. Ceea ce în esenţă este just. Dar optimismul istoric transfor­mat în surîsul fotogenic al eroi­lor nu mai are nimic comun cu acesta. Pe de altă parte, uneori se face abstracţie, şi e foarte grav, de personalitatea artistului. în­tr-o orchestră, violoncelul nu e numai legitim, dar şi necesar cel puţin cît trombonul. De ce tem­peramente artistice congenital predispuse spre meditaţie sau chiar spre melancolie le provoa­că unora semne de întrebare ? Am auzit deseori obiecţii aduse unei lucrări artistice că ar fi tristă. Nu ştiam şi nu ştiu dacă tristeţea sau veselia pot fi criterii estetice... — Ştim însă destul de bine că unii critici plătesc încă un tribut destul de greu unor canoane ale trecutului. De aici nerăbdarea şi exclusivismul lor... — Evident. — Şi pentru că discutăm de tribut. V-aş propune să abordăm, în aceeaşi ordine de idei, şi rela­ţia folclor — literatură cultă. — Tocmai voiam s-o fac. Sun­tem­ unul din puţinele popoare europene la care folclorul se păstrează într-o formă vie. Dar în arta noastră, cu unele excep­ţii, n-am încercat să pătrundem dincolo de învelişul formal al acestui folclor, în miezul lui de erezii, dar şi de frumuseţi, spre o anumită mentalitate pe care o reprezintă. — Au făcut-o Sadoveanu, Enescu, Brâncuşi, Ţuculescu... — Sunt tocmai excepţiile. Dar nu întîmplător numele citate sunt cele mai reprezentative pe plan naţional şi cu cea mai grea pondere în circuitul universal. — Ultima întrebare : ce părere aveţi despre rolul pe care îl are un climat propice în pontenţarea creaţiei ? — După părerea mea, condi­ţiile materiale şi spirituale bune pentru creaţie se datoresc po­liticii partidului nostru. Clima­tul moral propriu creaţiei, care ar trebui să fie opera esenţială a Uniunii Scriitorilor, cred că e departe de a răspunde acestor condiţii. De la rîca personală pînă la ponciful umflat, de la o atmosferă de concurenţă şi nu de emulaţie, foarte multe trăsături ale vieţii noastre profesionale sunt ne­gative. In ceea ce priveşte stimula­rea creaţiei se simte necesita­tea creării unor premii de pres­tigiu, şi cît mai multe posibil, care să confirme şi să consacre operele valoroase atît moral cît şi material. Cred că tot sistemul de premieri ar trebui studiat, reexa­minat şi aşezat pe baze mai temei­nice, mai solide, ca laureatul să se poată mîndri toată viaţa sa cu ti­tlul cucerit pe merit. 10 • O muie, nu le teme de bezne ! Le poţi anula cu un chibrit inventat de fine în­suţi. 9 Sa nu credeţi că chiorii văd numai jumătate din ceea ce li se intimplă. 9 Amurgurile, duminica, mi­ros a luni dimineaţa. • Instrumentul muzical pre­ferat al autorului dramatic este gongul. 9 Prostul înţelege în rate. 9 Părerile unora sunt idei. Ideile altora — simple păreri. 9 Nu confundaţi reverenţa cu temeneaua. 9 Cel mai greu impondera­bil e sufletul. 9 Inteligenţa e pupila cre­ierului. 9 Cînd îşi sug unghiile, ur­şii cred că sunt tufe de smeură. Tudor Muşatescu CORESPONDENTA Surprize... normale Locuri şi lucruri uitate. De ce ? • M-AM ÎNTORS de curînd dintr-o călătorie prin Moldova. Am vizitat flumuleştii, Iaşul, Suceava, Bistriţa Şi Putna, ctitorii voevodale, monumente de interes istoric, literar sau cultural. Am rămas adine impresionat nu nu­mai de locurile în sine pe care le-am vizitat, ci şi de grija deosebită a statu­lui nostru, a organelor locale ale pu­terii de stat, pentru restaurarea, între­ţinerea şi popularizarea acestor locuri. Ghiduri, pliante, fotografii, tăbliţe in­dicatoare, atrag peste tot atenţia tu­ristului asupra locurilor unde merită să poposească măcar şi o jumătate de ceas numai, asupra locurilor care îi evocă pagini glorioase din trecutul poporului nostru. Rezultatele acestei griji, ale acestei activităţi de popularizare se văd : la Casa lui Creangă din Humuleşti sau la bojdeuca din Iaşi, la mormintele lui Topîrceanu, Kogălniceanu, Delavran­­cea etc. din cimitirul „Eternitatea“, poposesc zilnic sute şi sute de turişti — români şi străini —la casa lui Ca­­listrat Hogaş din Piatra Neamţ sau la Putna, acelaşi pelerinaj pios, instruc­tiv, care-ţi insuflă o neţărmurită mîn­­drie patriotică. M-am întors la Sibiu. La casa lui Gheorghe Lazăr din Avrig, sau la mor­­mîntul lui, aşezat în stînga şi în dreapta şoselei asfaltate, nu opreşte nici o maşină cu turişti, deşi trec cu sutele pe oră , în drum spre Păltiniş, nici o tăbliţă indicatoare nu te invi­tă să vizitezi casa natală a lui Octa­­vian Goga din Răşinari , la Sadu — trecînd spre hidrocentrala de la Citul Berbecului —■ nici o placă nu-ţi amin­teşte că aici s-a născut Ioan Piuariu a cărui comemorare s-a celebrat în toa­tă ţara, ea figurînd in acest an prin­tre comemorările recomandate de UNESCO (excepţie : satul natal, în care nu s-a ţinut nici măcar o confe­rinţă cu acest prilej !). Oare de ce ? N-ar putea organele locale — Sfatul popular al regiunii Braşov şi Sfatul popular raional Sibiu — să găsească mijloacele necesare pen­tru a organiza aceste case memoriale, pentru a invita Editura Meridiane să tipărească fotografiile lor, pentru a tipări pliante explicative, pentru a monta cîteva tăblițe indicatoare ? Mă întreb : — de ce căminul cultural din comu­na Alămor trebuie să se numească „Tudor Vladimirescu“ atunci cînd acest sat a dat culturii româneşti din Transilvania pe Ion Barac ? — de ce spre „movila lui Mihai“ de la Şelimbăr, unde marele domnitor îl infringe, în 1599, pe Andrei Batori şi în acest fel realizează prima unire a pămînturilor româneşti de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, nu duce nici un drum, nu indică nici o săgeată ? — de ce piatra funerară a lui Mih­­nea, fiul lui Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti între 1508—1510, ucis şi în­mormântat aici la Sibiu, trebuie să zacă undeva într-o magazie şi nu poa­te fi văzută în biserica evanghelică unde îi zac osemintele alături de cele ale unor comiţi saşi ? Mă întreb chiar de ce în mijlocul Braşovului nu şi-ar afla locul un mo­nument al lui Coresi, primul tipăritor de slovă românească, şi de ce la Si­biu, unde au trăit şi au creat vreme îndelungată un Slavici, un Coşbuc, un Goga, Lucian Blaga etc. nu s-ar putea organiza — cu materialele originale existente din plin la Biblioteca orăşe­nească — un cabinet sau un mic mu­zeu de istorie literară. Există în Transilvania atîtea şi atî­­tea locuri care ne amintesc de vechea noastră cultură şi istorie. Există şi în regiunea Braşov (inclusiv raionul Sibiu) nenumărate asemenea locuri. De ce nu le-am scoate din anonimatul în care zac, de ce le-am include — ca locuri de interes istoric, literar cultural — în circuitul turistic, aşa cum se întîmplă în toată ţara ? Cred că sînt cîteva întrebări la care organele locale ar trebui să dea răs­puns. MIRCEA AVRAM Sibiu Ceva despre distribuţii • NIMENI şi nimic nu-l împiedică pe regizorul de film să caute, să des­copere, să-şi aleagă interpreţii ori unde doreşte să-i afle. Dimpotrivă. In cine­matografie, posibilităţile sunt nelimi­tate şi mai ales în ceea ce priveşte alegerea unei distribuţii, regizorul de film este cel mai favorizat, important e să aleagă bine. Alcătuirea unei distribuţii de cali­tate este o problemă exclusiv de re­gie. Din nefericire, de multe ori se alege prost. Şi e de neînţeles. Avem în ţară aproximativ 3000 de artişti profesionişti, de toate genurile, de toate vîrstele şi categoriile, plus stu­denţii de la Institutul de teatru şi cinematografie. Şi nu ştiu dacă am avut pînă în prezent vreun film în care numărul rolurilor importante să treacă de zece. Dar avem, mai ales, actori verificaţi şi afirmaţi în cine­matografie şi, dacă ar fi să-i înşir aici, numărul lor ar acoperi cu prisosinţă toate distribuţiile celor 14—16 filme ci­ se produc anual în studiourile noastre Şi totuşi, nu ştiu de ce, atunci cînd îşi aleg distribuţiile, unii regizori se mai opresc cu perseverenţă pe culoa­rele facultăţilor de filologie, arhitec­tură sau medicină sau la „Arta mo­dei“, căutînd să descopere „vedeta“ viitorului lor film, deşi fiecare dintre ei au mai suferit sau au asistat la eşecuri de pe urma acestor dibuiri. Actriţe recunoscute ca valoare ca Silvia Popovici, Dana Comnea, Leo­poldina Bălănuţă sau Gina Patrichi (ca să dau numai cîteva exemple), ac­triţe care ar fi putut fi mîndria cine­matografiei noastre la ora actuală — tînjesc şi aşteaptă să fie „redescope­rite“ de regizorii de film, în timp ce roluri de maturitate artistică ca Nas­­tasia din Domnişoara Nastasia sau Nadina din Răscoala sunt distribuite unor diletante. Rezultatul cu Nastasia , Irina Ionescu, s-a văzut. Nu se poate pricepe de ce nu se aleg în asemenea roluri de răspundere ac­triţe complete, actriţe de valoare, că avem, slavă domnului ! Teama de „teatralizare“ a filmului e total nejus­tificată. Dacă sînt cîteva adevărate creaţii în cinematografia noastră, apoi ele sînt numai ale eminenţilor actori din teatre : G. Vraca în Tudor, G. Cal­­boreanu în Setea, Ştefan Ciubotăraşu în Setea şi Pădurea spînzuraţilor, Georgy Kovács în Runda 6-a şi Pădu­rea Spînzuraţilor, Colea Răutu în Se­tea şi Lupeni 29­. L. Ciulei în Pădurea Spînzuraţilor şi Valurile Dunării, Sil­via Popovici în Darclee, Dana Com­nea în Alarmă în munţi şi Merii săl­bateci,Olga Tudorache în Tudor, Ana Szeles în Pădurea Spînzuraţilor etc. Din nefericire, puţine sînt filmele noastre care au fost susţinute de dis­tribuţii valoroase ; urmarea e că în prezent nu avem decît foarte puţini actori de film care să se fi afirmat pe plan internaţional. De aceea nu e de mirare că atunci cînd se porneşte la o coproducţie problema cea mai difi­cilă a regizorului străin este alegerea actorilor români. Mă întreb totuşi ce-ar fi ajuns actori ca Silvia Popovici, Dana Comnea, Rodica Tăpălagă, Gina Patrichi sau Graţiela Albini sub ba­gheta lui Michelangelo Antonioni sau Fellini ? Fără îndoială că într-o ase­menea situaţie nu se mai punea pro­blema alegerii unei actriţe străine în­­tr-un rol principal feminin dintr-un film atît de românesc ca Baltagul. G. DUMBRĂVEANU Teatrul Giuleşti Şcoala şi cultivarea vorbirii • NOŢIUNEA de cultură generală trebuie să conţină implicit, între no­tele ei definitorii, şi exprimarea co­rectă. Fără aceasta, este exclusă co­respondenţa dialectică dintre fond şi formă, dintre cunoştinţele acumulate şi deprinderea conştientă de a le reda în conformitate cu normele limbii li­terare. Cum bazele culturii se pun în şcoa­la generală şi se completează în liceu, urmînd a se desăvîrşi, paralel cu spe­cializarea, în învăţămîntul superior, este firesc ca şcoala, pe diferitele ei trepte, să le formeze elevilor pricepe­rile şi deprinderile necesare pentru a fi în măsură să se exprime, în raport cu vîrsta şi cu gradul lor de pregătire, cît mai corect şi cît mai frumos. Deşi programele şcolare acordă mul­tă atenţie exprimării, cu prilejul di­feritelor forme de verificare a cuno­ştinţelor elevilor, mulţi dintre ei do­vedesc încă o insuficientă însuşire a normelor elementare ale limbii lite­rare. Supără mai ales sărăcia vocabu­larului, folosirea improprie a unor termeni sau înclinaţia spre întrebuin­ţarea arbitrară şi chiar abuzivă a neo­logismelor. Nu lipsesc nici unele gre­şeli de gramatică şi de pronunţie. E alarmantă în special persistenţa unor neglijenţe de acord, ca o influenţă destul de puternică a mediului încon­jurător, cu care şcoala are încă mult de luptat. Tot atît de îngrijorătoare este şi pronunţia regională care se semnalează uneori chiar în şcoli. Cu toată valoarea lor expresivă şi docu­mentară, anumite cuvinte şi expresii populare sau familiare nu-şi pot jus­tifica utilitatea în vorbirea elevilor şi cu atît mai puţin în a cadrelor didac­tice, indiferent de mediul în care pre­dau. Diferenţa de cultură dintre diver­se categorii de vorbitori poate justi­fica uneori ignorarea normelor limbii literare, şcoala Insă are îndatorirea de a contribui la ştergerea tuturor urme­lor lipsei de cultură şi, odată cu a­­ceasta, la generalizarea treptată a limbii literare. Ce se întîmplă însă în unele regi­uni ? înţelegînd greşit rolul şcolii în domeniul ridicării nivelului cultural al întregii populaţii, chiar unele ca­dre didactice răr­în prea conserva­toare şi exagerat devotate specificului regional, considerînd că prin aceasta nu aduc nici un prejudiciu răspândi­rii culturii, educaţiei şi instruirii ti­neretului. Nu demult am întîlnit pe un fost coleg de universitate, profe­sor într-un sat de munte. M-a sur­prins modul cum pronunţa unele cu­vinte, deşi, cu ani în urmă, nu obser­vasem la ei această particularitate. Mi-a explicat, cu oarecare jenă, că a fost nevoit să se acomodeze graiului localnicilor, considerînd aceasta ca un semn de ataşament faţă de ei — un fel de popularitate greşit înţeleasă. Şcoala trebuie să-şi dea toată oste­neala pentru a ridica nivelul cultural al maselor la cerinţele epocii pe care o trăim şi la exigenţele stadiului de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. Deşi nu este aici locul să se facă o analiză mai adîncă a cauzelor care duc la concesii în privinţa corectitudinii limbii, cred că nu mă înşel dacă afirm că la mijloc există un cerc vicios. E­­levii dau vina pe profesori şi pe fa­milie, familia pe şcoală, profesorii pe familie şi pe elevi, iar uneori chiar pe manualele şcolare. Cred că racila trebuie căutată în altă parte, în pro­cesul de educare şi instruire a tine­retului, rolul hotărîtor îl deţine pro­fesorul sau învăţătorul şi, deseori, chiar educatoarele de la grădiniţele de copii. Acestora le revine îndatori­rea nu numai să-i înveţe pe copii să scrie şi să citească, să execute cu u­­şurinţă cele patru operaţii aritmetice, să se îmbrace curat şi să vorbească cuviincios, ci să-i deprindă cu o ex­primare frumoasă şi îngrijită, să le dezvolte dragostea pentru limba fru­moasă a marilor poeţi şi prozatori, să-i ajute să-şi îmbogăţească vocabu­larul şi să deosebească ce este literar de ceea ce ţine de vorbirea familiară sau regională, să-i obişnuiască să se exprime ei înşişi cît mai corect şi mai îngrijit, căutînd să-i influenţeze­­şi pe cei din jurul lor. Pentru aceasta însă, profesorul, învăţătorul sau educatoarea trebuie să-şi controleze în orice mo­ment pronunţia şi exprimarea, stră­­duindu-se să folosească formele cele mai corecte şi cele mai alese. Exemplul profesorului este determi­nant în viaţa multor elevi. El nu poate ignora programele şcolare şi chiar in­dicaţiile elementare ale manualelor, pronunţînd cuvintele ca pe Criş sau ca pe Someş, ca pe Valea Siretului sau ca pe a Ialomiţei ? Există oare mai multe variante ale limbii literare ? Profesorii şi învăţătorii trebuie să considere ca o îndatorire profesională de primă însemnătate munca pentru cultivarea limbii literare. ION POPESCU Profesor, Bucureşi O sesizare a DE ANI de zile sînt abonat la re­vista Contemporanul şi la ziarul Scin­­teia. Scînteia o primesc aproape Re­gulat, dar Con­temporan­u­l îl primesc cu mari întîrzieri, mai ales anul a­­cesta. De cîte ori întreb la Ofeciul Poştal mi se răspunde că nu a sosit încă. Nu pot concepe ca o localitate ca Săvîrşinul, unde toate trenurile se opresc 6—8 minute, să nu fie deservit la timp. In speranţa că dv. veţi cer­ceta situaţia şi veţi cere sancţionarea celor vinovaţi, aştept o lămurire. CONSTANTIN NICULESCU Pensionar-Săvîrşin ■ NORA ROT­­TNER (7 ani) : Femeie neagră (Din Expoziţia interna­ţională de desene ale copiilor şi ti­neretului şcolar). M­It REPORTER belgian , s-a deplasat în Congo şi a trăit cîteva zile în mijlocul unui grup de „kod­okis“ care activează în oraşul Bukavu. „Kodokis“ — traduce gazetarul — înseamnă un fel de „echi­pe de şoc“. Grupul şi-a propus să or­ganizeze din cînd în cînd scurte in­cursiuni prin satele din împrejurimi şi să-i pună la punct pe răsculaţi, li­­chidîndu-i. Rapid. Plecarea dimineaţa, din piaţa oraşului, întoarcerea seara, probabil pe la 8—9, ca să nu scape masa. Văzînd, circulînd, anchetînd, reporterul l-a întrebat la un moment dat pe Fred (numele de familie lip­seşte din relatare), cel mai tînăr mem­bru şi, implicit, speranţa „kodokis“­­ilor. — Şi ce-ai simţit cînd, la 20 de ani, ai ucis un om ? —• Din păcate — a răspuns Fred — n-am simţit nimic. Răspunsul lui Fred exprimă, de fapt, FRED o stare de spirit destul de râspîndită în rîndurile tineretului occidental , desensibilizarea. Acest fenomen a pus pe gînduri opinia îngrijorată, sociolo­gii îi consacră studii de specialitate, iar psihiatrii, mai solicitaţi în apus decît dentiştii, se străduiesc întru le­cuirea maladiei. In plus, romanele aşa-zis cinice discută pe larg chestiu­nea, iar ideea de „incomunicabilitate“, care vrea să spună că astăzi oamenii sunt în fond izolaţi sufleteşte, neiz­butind a stabili legături trainice — a dobîndit o circulaţie largă. Nu ştiu nimic în legătură cu părin­ţii lui Fred, însă am oarecari motive să presupun că tînărul, ajuns la vîrsta critică (sau mai bine zis la una din vîrstele critice) a consultat un psihia­tru. — Plictisit ? — l-a întrebat acesta mulţumit pe dinlăuntru de această supraproducţie de plictis, care-i asi­gură lui şi familiei un viitor fericit. (Intr-adevăr, să-ţi plăteşti chiria pe trei luni dintr-o angoasă şi să trans­formi deprimarea într-un Mercedes- Benz, e o soluţie de viaţă­. — Plictisit. — Ai încercat să bei ? Puţin whisky ...stimulează. — Beau de la 14 ani. La început m-am simţit bine. Pe urmă, însă, inutil. —­ Cu amorul cum stai ? — M-am îndrăgostit la 17 ani. La început a fost ceva. Pe urmă însă — inutil. — Păcat, murmură doctorul ca pen­tru sine. Cocaină ? N-ar trebui să-ți recomand, dar... — Fleacuri. De la 18 ani. La început am încercat oarecari senzații. Pe ur­mă, însă... — O mașină de curse. Viteza... — Banal. Are toată lumea. — Skiul nautic. Sport de domnișoare. — Avionul. — în 1965 ? Glumești. Doctore, nimic nu-mi spune nimic. — Povestește-mi visurile dumitale. — N-am. — Sau coșmarele. — Nu mai am. — Imposibil ! — Poftim ? făcu Fred rece. — Iartă-mă. Tinere, am uitat să te întreb... ce meserie ai ?... Știi... mun­ca... uneori... — Stupid. Eu nu vreau să muncesc, eu vreau să trăiesc. Şi plecă trîntind uşa. A doua zi se urcă în primul Boeing şi coborî la Bukavu, unde, după spu­sele amicilor, ar exista posibilităţi de trăire intensă. A treia zi, se încadra în „Rodokis*1 şi, împreună cu tovarăşii săi de luptă, porni dis-de-dimineaţă la vînătoare de indigeni. Era de presupus că activitatea îl va trezi din amorţire, stîrnindu-i senza­ţiile dorite. Asasinatul poate să umple, la nevoie, un vid. Şi, oricum, un glonte­n creieri e mai excitant decît un gih-fiss. Şi totuşi... — Ce-ai simţit cînd, la 20 de ani, ai ucis un om ? — Din păcate, n-am simţit nimic. Ciudat. Să se fi devalorizat sîngele într-atîta ? Ar fi grav. Dacă nici moartea nu te mai ajută să trăieşti... AS. Mirodan SPORT D­E BINE, de rău, în etapa de miercuri s-au marcat multe goluri. Dacă nu mă-nşel, a fost etapa în care s-au înscris cele mai multe puncte , cînd spectatorul vede goluri, multe iartă... Cite nu iartă omul pentru un gol înscris dintr-un unghi dificil... Dar să ntt­­fim prea exigenţi, să zicem mersi şi pentru asta... Această etapă a fost numită de unii „etapa surprize­lor“, dar personal nici ult rezultat nu m-a şocat, toate sur­prizele au­ fost mai mult decît normale. înfrîngerea la scris a Farului era aşteptată de toată lu­mea, chiar şi de entuziaştii constănţeni. Echipă stîngaci cîr­­pită, Farul e pricind o victimă ideală. Remarc cu acest prilej revenirea în formă, după o lungă perioadă de sălbatic ano­nimat, a lui Pavlovici. Impetuos, cu simţul golului, ambiţios, Pavlovici trebuie să facă parte din lotul naţional. Surpriză nu poate fi numită nici înfrîngerea la scor a lui Dinamo Bucureşti. Cu toate declaraţiile optimiste ale antre­norilor, declinul de formă al echipei este indiscutabil. Cînd o echipă se află în declin, nu-i nimic alarmant în asta, se în­­tîmplă şi la case mai mari... Antrenorii însă ar trebui să tacă chitic, nu să arunce în dreapta şi-n stînga asigurări de rapidă redresare. Nu prin declaraţii optimiste o să iasă Dinamo din impasul în care a intrat. Se pare că, printr-o lege nescrisă, afirmaţiile prea optimi­ste şi lipsa de discreţie se plătesc cu vîrf şi îndesat. Intr-o declaraţie făcută unui săptămînal, excelentul antrenor Botescu se arăta foar­te liniştit în ceea ce priveşte evoluţia echipei sale C.S.M.S.. Ca un făcut, după aceste asigurări, C.S.M.S. a pierdut cu 41-0 şi incă la Dinamo-Piteşti. încă o dată, lipsa de discreţie a fost pedepsită. Cu desăvîrşire normală şi în firea lucrurilor înfîngerea Ştiinţei­, Timişoara, Ştiinţa­ Tim­işoara, care debutase atît de frumos, începe să dea semne de oboseală. Am impresia că această echipă s-a întins la începutul campionatului mai mult decît ni­e plapuma şi acuma îşi caută un loc mai modest, pe măsura exactă a posibilităţilor ei. E limpede că Ştiinţa­ Timi­­şoara nu şi-a distribuit cu înţelepciune forţele şi încetul cu încetul se retrage speriată de ce-a văzut cu ochii... Dar cine-şi caută cu tot dinadinsul un loc exact pe măsura lui, nu-l gă­seşte. Tot căutînd un locşor cît mai exact te pomeneşti pe un loc mult mai jos decît posibilităţile tale. Fără ambiţia de la începutul campionatului, Ştiinţa­ Timişoara poate să ajungă mai jos decit o merită... ...A fost o etapă cu desăvîrşire normală, în care, în toate împrejurările, cu firave excepţii, logica şi bunul simţ au triumfat. Normală comportarea Rapidului la Cluj, normală şi victoria Petrolului. N-are nici un rost să căutăm Surprize atunci cînd ele nu există. Dacă nu sînt, nu­ sunt... Dar goluri s-au marcat şi să ne mulţumim cu asta... Teodor Mazilu

Next