Contemporanul, iulie-decembrie 1965 (Anul 19, nr. 27-53)
1965-10-15 / nr. 42
De vineri pină vineri TEATRU - SCAUNELE. Pe scena experimentală a Teatrului „Nottara“ (Studio) o piesă de Eugen Ionescu (scrisă în 1953) despre tragismul , condiţiei umane ajunsă în imposibilitatea de a comunica. 17 şi 18 oct., ora 20. MEDEEA şi ANTIGONA în viziunea modernă a lui Jean Anouilh. Două dintre lucrările sale dramatice, remarcabile. Regia : Mircea Marosin. Scenografia : Lidia Radian. Teatrul „Nottara“ 20 oct., ora 19:30. FIZICIENII de Friederich Dürrenmatt. Sub aparenţa unei piese poliţiste, o comedie tragică despre răspunderea contemporană a omului de ştiinţă. Teatrul de Comedie, 15, 21 şi 22 oct., ora 20. JOCUL IELELOR. La aproape 50 de ani de la data la care a fost creată — premiera bucureşteană a dramei lui Camil Petrescu. Regia : Crin Teodorescu. Scenografia : Todi Constantinescu. Teatrul Mic, 17, 19, 21 şi 22 oct., ora 20. DE REVĂZUT ■ TROILUS ŞI CRESIDA Teatrul de Comedie 16 şi 18 oct., ora 20, 18 oct., ora 13,30 ; RINOCERII, Teatrul de Comedie, 17 oct., ora 10,30, 19 şi 20 oct., ora 20 ; CLIPE DE VIAŢĂ, Teatrul „Bulandra“ 15, 20 şi 22 oct., ora 19,30 ; OPERA DE TREI PARALE, Teatrul „Bulandra“, 16,30 şi 22 oct., ora 20 . CINCI SCHIŢE şi CÎNTAREAŢA CHEALĂ, Teatrul Mic, 16 oct., ora 30. CINEMA ■ CARTIERUL VESELIEI. Un episod din lupta uteciştilor în ambianţa periferiei româneşti antebelice. Scenarişti : I. Grigorescu şi Manole Marcus. Regizor : Manole Marcus — premiu pentru regie la „Mamaia“ 1965- Cinema Patria. ■ Ecranizări : DULCEA PASĂRE A TINEREŢII după Tennessee Williams cu Paul Newman şi Geraldine Page (Cinema Republica şi Festival) ; IDIOTUL după Dostoievski de I. Pîriev, (Cinema Arta) ; DAMA CU CAMELII în interpretarea actriţelor Sarah Bernhardt şi Greta Garbo (în programul cinematecii pentru abonaţi). 1 Spionaj, contra spionaj, aventuri : CINE EŞTI DUMNEATA DOMNULE SORGE ? Un film de Ives Ciampi (în programul viitor la cinema Patria) ; RUNDA 6-a (Cinema Tomis); ONORABILUL STANISLAS AGENT SECRET cu Jean Marais (Cinema Bucureşti şi Tomis) ; JUDEX. Regia : Georges Franju. (Cinema Capitol şi Luceafărul). „Capă şi spadă“ : LALEAUA NEAGRĂ cu Alain Dellon (Cinema Lumina şi Drumul Serii : LOCOTENENT CRISTINA (Cinema Central): FANFAN LA TULIPE cu Gerard Philipe şi Gina Lollobrigida (în matiné de Cinematecii). Oamenii şi problemele epocii noastre : APORT MUHTAR (Cinema Buzeşti) ; UN CARTOF, DOI CARTOFI, (Cinema Moşilor şi Vitan) ; CINEVA ACOLO SUS MĂ IUBEŞTE (Cinema Popular şi Bucegi) ; CAMERA ÎN FORMĂ de „L“ (Cinema Melodia şi Mioriţa) ; BĂTĂLIA PENTRU APA GREA — documentar de lung metraj, reconstituire a acţiunii de rezistenţă menite să zădărnicească efortul fascist pentru obţinerea bombei atomice (în programul viitor al matrneelor Cinematecii). Pentru copii POPEYE şi COMOARA (S.U.A. — M. Fleischer), PISOIUL CURTEZAN (S.U.A. — H. Haimann), LUPUL ȘI MIELUL (Franţa — M. Breuil), ZGRIBULICI (România — St. Munteanu), AVENTURILE PRIMĂVĂRATICE ALE PITICULUI (Polonia — W. Giersz), IEDUL (U.R.S.S. — R. Davîdov) — în matinede pentru copii ale Cinematecii de duminică 24 oct. MUZICĂ - Violonista SUNAKAN din Turcia interpretează în concertele Filarmonicii „George Enescu“ din 16 şi 17 octombrie (Ateneu) Concertul pentru vioară şi orchestră de Mendelssohn-Bartholdy. Programul dirijat de dirijorul francez GEORGES TZIPINE mai cuprinde : Uvertura „Benvenuto Cellini“ de Berlioz, Suita în fa de Albert Roussel, Vals şi Bolero de Ravel. Concertul Orchestrei de studio a Radioteleviziunii din 14 oct., (Studioul de concerte) dirijat de Carol Litvin cuprinde : Concerto Grosso op. 3 nr. 2 în Sol minor de A. Vivaldi (solişti G. Hamza, Alf. Capitanovici şi M. Brătăşanu), Concert pentru harpă şi orchestră de Paul Constantinescu (solistă Nicoleta Mastero), Concert pentru orgă şi orchestră op. 4 nr. 3 în sol minor de Haendel (solişti : H. Gehann, G. Hamza şi A. Capitanovici) şi Motetul de W. A. Mozart (solistă : Iolanda Mărculescu). Violonistul ISAAC STERN prezintă recitalul său în Sala Palatului Republicii Socialiste România, joi 21 oct. ora 20. EXPOZIŢII ■ MARTIROS SARIAN — U.R.S.S. — pictură, Galeriile de Artă din b-dul N. Bălcescu. ■ MIHAI RUSU — pictură, Galeriile de Artă din bd. Magheru. PAUL GHERASIM — pictură, Galeriile de Artă din Calea Victoriei. GEORGE ŞTEFĂNESCU — pictură, în atelierul din str. Domniţa Anastasia 7 (Muzeul Tattarescu). • HEINZ NOVAC — desen, „Note de călătorie din R. P. Chineză“ Casa Arhitectului. • SPIRU SABIESCU — sculptură, Grădina Muzeului de Numismatică din Calea Victoriei. PERAHIM — ceramică, sala Dalles. 01 Ilustraţie de un BENEDICT GANESCU pentru plicul discului cu piesa Gaiţele de Al. Kiriţescu. 2 ■ap HORIA LOVINESCU despre metaforă, concret istoric şi general uman, climat literar şi altele (Urmare din pag. 1-a) prelungite în infinit. Dar un cuier nu poate fi prelungit în infinit. Sunt ispitit de o literatură metaforică care să poată cuprinde o problematică mai largă. Viaţa omului modern a fost atît de extinsă sub asaltul fenomenelor, incit constatarea simplă a fenomenului duce la pierderea din vedere a semnificaţiilor. Nu pot desigur omite diferenţele foarte mari dintre oamenii diferitelor societăţi contemporane. Dar cred că niciodată n-au existat în umanitate atîtea probleme comune ca astăzi. Dacă nu ne-am referi decît la perspectivele create de ştiinţa modernă, de prosperitate şi progres, pe de o parte, de distrugere, pe de alta, şi tot ar fi suficient. Cred că literatura trebuie pusă nu sub semnul individului, ci al omului. Dacă literatura individului nu are nevoie de metaforă, literatura omului — mă refer tot timpul la literatura dramatică — necesită metafora. Desigur, cînd vorbesc despre literatura onului, nu am in vedere o noţiune abstractă. Mă refer la contemporanul nostru, căruia aşa zisele probleme general-umane, i se pun astăzi într-un chip nou şi pe care le rezolvă altfel decît predecesorii săi. Fără a discuta valoarea ideologică a teatrului de avangardă de astăzi, trebuie să recunoaştem că meritul lui principal este tocmai acela de a fi scos drama din limitele foarte strimte ale unui timp, spaţiu şi individualităţi anume. Astăzi, scena,fericit ar fi de mică, poate fi prelungită la infinit, este scena lumii. Eroul poate să se bîlbîie, să poarte mustăţi şi să se cheme Popescu, cu alte cuvinte să pară că este o individualitate , de fapt e omul. Timpul poate fi marcat printr-o anumită zi de calendar ; totuşi, el este timpul epocii postbelice. Scaunele lui Eugen Ionescu îşi desfăşoară numai aparent acţiunea într-un spaţiu limitat (într-o încăpere, în Paris) într-un timp limitat, dar avem de-a face cu o metaforă... — Consideraţi metafora o caracteristică generală a literaturii dramatice moderne ? — Da. In Caligula lui Camus nimeni nu crede în intenţia autorului de a reconstitui viaţa împăratului roman. După cum Cercul de cretă caucazian nu e o „poveste“ din Caucaz. Nu ştiu dacă sunt clar... — Cred că da. Dar metafora, vehiculînd o idee umană universală, nu va purta o amprentă naţională ? — Cred că în primul rînd ar trebui să înlăturăm anumite fetişisme atunci cînd vorbim de naţional. Cînd o muzică îmi aduce aminte de o sîrbă, sau eroii unei piese poartă haine ţărăneşti, sau o pictură reproduce un lăicer, asta nu înseamnă naţional. După cum faimosul stil românesc în arhitectură, după întîiul război mondial, e tot ce putea fi mai anaţional. Faptul că arta lui Brâncuşi a trebuit să aştepte atîţia ani pînă să i se descifreze sensul ei profund naţional, ar trebui să ne facă mai prudenţi cu mînuirea acestei etichete. Naţional înseamnă o atitudine proprie nu numai faţă de evenimentele contemporane şi de concretul imediat, ci faţă de problemele dintotdeauna ale omului. Trebuie să ne ferim de o literatură falsă, de o literatură de poncire. Să discutăm concret, poate o să fie mai limpede. Acum 15 ani selecţionam din realitate elemente în stare pură. Dar în realitate lucrurile nu se prezintă în această stare de puritate chimică şi n-ar mai trebui să ne fie frică de jocul atît de dialectic al contrariilor. — Pledaţi, deci, pentru o deplină sinceritate a scriitorului faţă de el însuşi, faţă de realitatea căreia îi aparţine. — Sinceritatea e indispensabilă. Marea operă de artă pe care o aşteptăm, n-o s-o recunoaştem după atribute exterioare, ci după structura ei intimă, drept socialistă şi a noastră. Orice creaţie de înaltă valoare şi care poate intra în circuitul universal, chiar dacă n-are atributele exterioare ale socialismului, trebuie să fie considerată ca mai profund a noastră şi mai socialistă decît aceea a unei literaturi cu atribute convenţional socialiste, pentru că structura ei intimă reflectă inevitabil societatea noastră. Orice talent care poate crea o operă unanim recunoscută este implicit al nostru, pentru că scriitorul sau artistul timpurilor noastre nu poate fi decit îmbibat de realitatea sa. Nu se poate altfel. Eu personal n-am o înţelegere prea mare pentru muzica concretă, dar dacă azi apare un mare compozitor român, cu o piesă compusă cu mijloacele proprii acestei muzici, respirînd simţămintele specifice ale societăţii noastre o să fiu mîndru şi o să spun că el este al nostru, al culturii noastre socialiste. — Consideraţi că mijloacele de expresie artistică se bucură de o relativă autonomie faţă de conţinut, faţă de timp ? — Nu ştiu. Orice generalizare riscă să se transforme în principiu şi teză. Şi apoi, n-am încă suficiente date pentru a face asemenea generalizări. Desigur, noi folosim şi trebuie să folosim toate mijloacele de expresie artistică create de cultura universală, cele care convin propriei noastre personalităţi artistice.— Nu credeţi că şi în ceea ce priveşte temele în literatura noastră se resimte o anumită îngustare, o limitare în munca de prospecţie a scriitorului ? — Anumite teme noi le ocolim în mod deliberat, ca şi cum n-ar exista. Mă refeream mai înainte la antinomia bine-rău, dar nu numai în societatea socialistă, ci în întreaga lume se petrece un fenomen care o să caracterizeze timpul nostru, privit retrospectiv peste mii de ani, ca o epocă de mare zguduire a omului: dispariţia lui dumnezeu. Civilizaţii întregi au fost construite pe acest pivot. Existenţa oamenilor gravita în jurul acestei credinţe. E un fapt incontestabil că ideea de dumnezeu este pe cale de dispariţie. Deşi astăzi această dispariţie nu dă naştere la drame de tip dostoievskian, deşi pare că se petrece imperceptibil, că oamenii n-o sesizează, chiar în virtutea unor legi elementare fizice ar trebui să înţelegem că o fractură presupune dureri, o dispariţie presupune vid, şi natura nu suportă vidul. Noi descriem o societate în care noţiunea de dumnezeu a dispărut, pentru că aceasta este societatea noastră. Dar implicaţiile complexe şi subtile ale fenomenului n-au fost abordate niciodată. Plecînd de la constatarea că societatea noastră este o societate fundamentată pe un optimism istoric, se trage concluzia că şi literatura şi arta trebuie să oglindească acest optimism. Ceea ce în esenţă este just. Dar optimismul istoric transformat în surîsul fotogenic al eroilor nu mai are nimic comun cu acesta. Pe de altă parte, uneori se face abstracţie, şi e foarte grav, de personalitatea artistului. într-o orchestră, violoncelul nu e numai legitim, dar şi necesar cel puţin cît trombonul. De ce temperamente artistice congenital predispuse spre meditaţie sau chiar spre melancolie le provoacă unora semne de întrebare ? Am auzit deseori obiecţii aduse unei lucrări artistice că ar fi tristă. Nu ştiam şi nu ştiu dacă tristeţea sau veselia pot fi criterii estetice... — Ştim însă destul de bine că unii critici plătesc încă un tribut destul de greu unor canoane ale trecutului. De aici nerăbdarea şi exclusivismul lor... — Evident. — Şi pentru că discutăm de tribut. V-aş propune să abordăm, în aceeaşi ordine de idei, şi relaţia folclor — literatură cultă. — Tocmai voiam s-o fac. Suntem unul din puţinele popoare europene la care folclorul se păstrează într-o formă vie. Dar în arta noastră, cu unele excepţii, n-am încercat să pătrundem dincolo de învelişul formal al acestui folclor, în miezul lui de erezii, dar şi de frumuseţi, spre o anumită mentalitate pe care o reprezintă. — Au făcut-o Sadoveanu, Enescu, Brâncuşi, Ţuculescu... — Sunt tocmai excepţiile. Dar nu întîmplător numele citate sunt cele mai reprezentative pe plan naţional şi cu cea mai grea pondere în circuitul universal. — Ultima întrebare : ce părere aveţi despre rolul pe care îl are un climat propice în pontenţarea creaţiei ? — După părerea mea, condiţiile materiale şi spirituale bune pentru creaţie se datoresc politicii partidului nostru. Climatul moral propriu creaţiei, care ar trebui să fie opera esenţială a Uniunii Scriitorilor, cred că e departe de a răspunde acestor condiţii. De la rîca personală pînă la ponciful umflat, de la o atmosferă de concurenţă şi nu de emulaţie, foarte multe trăsături ale vieţii noastre profesionale sunt negative. In ceea ce priveşte stimularea creaţiei se simte necesitatea creării unor premii de prestigiu, şi cît mai multe posibil, care să confirme şi să consacre operele valoroase atît moral cît şi material. Cred că tot sistemul de premieri ar trebui studiat, reexaminat şi aşezat pe baze mai temeinice, mai solide, ca laureatul să se poată mîndri toată viaţa sa cu titlul cucerit pe merit. 10 • O muie, nu le teme de bezne ! Le poţi anula cu un chibrit inventat de fine însuţi. 9 Sa nu credeţi că chiorii văd numai jumătate din ceea ce li se intimplă. 9 Amurgurile, duminica, miros a luni dimineaţa. • Instrumentul muzical preferat al autorului dramatic este gongul. 9 Prostul înţelege în rate. 9 Părerile unora sunt idei. Ideile altora — simple păreri. 9 Nu confundaţi reverenţa cu temeneaua. 9 Cel mai greu imponderabil e sufletul. 9 Inteligenţa e pupila creierului. 9 Cînd îşi sug unghiile, urşii cred că sunt tufe de smeură. Tudor Muşatescu CORESPONDENTA Surprize... normale Locuri şi lucruri uitate. De ce ? • M-AM ÎNTORS de curînd dintr-o călătorie prin Moldova. Am vizitat flumuleştii, Iaşul, Suceava, Bistriţa Şi Putna, ctitorii voevodale, monumente de interes istoric, literar sau cultural. Am rămas adine impresionat nu numai de locurile în sine pe care le-am vizitat, ci şi de grija deosebită a statului nostru, a organelor locale ale puterii de stat, pentru restaurarea, întreţinerea şi popularizarea acestor locuri. Ghiduri, pliante, fotografii, tăbliţe indicatoare, atrag peste tot atenţia turistului asupra locurilor unde merită să poposească măcar şi o jumătate de ceas numai, asupra locurilor care îi evocă pagini glorioase din trecutul poporului nostru. Rezultatele acestei griji, ale acestei activităţi de popularizare se văd : la Casa lui Creangă din Humuleşti sau la bojdeuca din Iaşi, la mormintele lui Topîrceanu, Kogălniceanu, Delavrancea etc. din cimitirul „Eternitatea“, poposesc zilnic sute şi sute de turişti — români şi străini —la casa lui Calistrat Hogaş din Piatra Neamţ sau la Putna, acelaşi pelerinaj pios, instructiv, care-ţi insuflă o neţărmurită mîndrie patriotică. M-am întors la Sibiu. La casa lui Gheorghe Lazăr din Avrig, sau la mormîntul lui, aşezat în stînga şi în dreapta şoselei asfaltate, nu opreşte nici o maşină cu turişti, deşi trec cu sutele pe oră , în drum spre Păltiniş, nici o tăbliţă indicatoare nu te invită să vizitezi casa natală a lui Octavian Goga din Răşinari , la Sadu — trecînd spre hidrocentrala de la Citul Berbecului —■ nici o placă nu-ţi aminteşte că aici s-a născut Ioan Piuariu a cărui comemorare s-a celebrat în toată ţara, ea figurînd in acest an printre comemorările recomandate de UNESCO (excepţie : satul natal, în care nu s-a ţinut nici măcar o conferinţă cu acest prilej !). Oare de ce ? N-ar putea organele locale — Sfatul popular al regiunii Braşov şi Sfatul popular raional Sibiu — să găsească mijloacele necesare pentru a organiza aceste case memoriale, pentru a invita Editura Meridiane să tipărească fotografiile lor, pentru a tipări pliante explicative, pentru a monta cîteva tăblițe indicatoare ? Mă întreb : — de ce căminul cultural din comuna Alămor trebuie să se numească „Tudor Vladimirescu“ atunci cînd acest sat a dat culturii româneşti din Transilvania pe Ion Barac ? — de ce spre „movila lui Mihai“ de la Şelimbăr, unde marele domnitor îl infringe, în 1599, pe Andrei Batori şi în acest fel realizează prima unire a pămînturilor româneşti de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, nu duce nici un drum, nu indică nici o săgeată ? — de ce piatra funerară a lui Mihnea, fiul lui Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti între 1508—1510, ucis şi înmormântat aici la Sibiu, trebuie să zacă undeva într-o magazie şi nu poate fi văzută în biserica evanghelică unde îi zac osemintele alături de cele ale unor comiţi saşi ? Mă întreb chiar de ce în mijlocul Braşovului nu şi-ar afla locul un monument al lui Coresi, primul tipăritor de slovă românească, şi de ce la Sibiu, unde au trăit şi au creat vreme îndelungată un Slavici, un Coşbuc, un Goga, Lucian Blaga etc. nu s-ar putea organiza — cu materialele originale existente din plin la Biblioteca orăşenească — un cabinet sau un mic muzeu de istorie literară. Există în Transilvania atîtea şi atîtea locuri care ne amintesc de vechea noastră cultură şi istorie. Există şi în regiunea Braşov (inclusiv raionul Sibiu) nenumărate asemenea locuri. De ce nu le-am scoate din anonimatul în care zac, de ce le-am include — ca locuri de interes istoric, literar cultural — în circuitul turistic, aşa cum se întîmplă în toată ţara ? Cred că sînt cîteva întrebări la care organele locale ar trebui să dea răspuns. MIRCEA AVRAM Sibiu Ceva despre distribuţii • NIMENI şi nimic nu-l împiedică pe regizorul de film să caute, să descopere, să-şi aleagă interpreţii ori unde doreşte să-i afle. Dimpotrivă. In cinematografie, posibilităţile sunt nelimitate şi mai ales în ceea ce priveşte alegerea unei distribuţii, regizorul de film este cel mai favorizat, important e să aleagă bine. Alcătuirea unei distribuţii de calitate este o problemă exclusiv de regie. Din nefericire, de multe ori se alege prost. Şi e de neînţeles. Avem în ţară aproximativ 3000 de artişti profesionişti, de toate genurile, de toate vîrstele şi categoriile, plus studenţii de la Institutul de teatru şi cinematografie. Şi nu ştiu dacă am avut pînă în prezent vreun film în care numărul rolurilor importante să treacă de zece. Dar avem, mai ales, actori verificaţi şi afirmaţi în cinematografie şi, dacă ar fi să-i înşir aici, numărul lor ar acoperi cu prisosinţă toate distribuţiile celor 14—16 filme ci se produc anual în studiourile noastre Şi totuşi, nu ştiu de ce, atunci cînd îşi aleg distribuţiile, unii regizori se mai opresc cu perseverenţă pe culoarele facultăţilor de filologie, arhitectură sau medicină sau la „Arta modei“, căutînd să descopere „vedeta“ viitorului lor film, deşi fiecare dintre ei au mai suferit sau au asistat la eşecuri de pe urma acestor dibuiri. Actriţe recunoscute ca valoare ca Silvia Popovici, Dana Comnea, Leopoldina Bălănuţă sau Gina Patrichi (ca să dau numai cîteva exemple), actriţe care ar fi putut fi mîndria cinematografiei noastre la ora actuală — tînjesc şi aşteaptă să fie „redescoperite“ de regizorii de film, în timp ce roluri de maturitate artistică ca Nastasia din Domnişoara Nastasia sau Nadina din Răscoala sunt distribuite unor diletante. Rezultatul cu Nastasia , Irina Ionescu, s-a văzut. Nu se poate pricepe de ce nu se aleg în asemenea roluri de răspundere actriţe complete, actriţe de valoare, că avem, slavă domnului ! Teama de „teatralizare“ a filmului e total nejustificată. Dacă sînt cîteva adevărate creaţii în cinematografia noastră, apoi ele sînt numai ale eminenţilor actori din teatre : G. Vraca în Tudor, G. Calboreanu în Setea, Ştefan Ciubotăraşu în Setea şi Pădurea spînzuraţilor, Georgy Kovács în Runda 6-a şi Pădurea Spînzuraţilor, Colea Răutu în Setea şi Lupeni 29. L. Ciulei în Pădurea Spînzuraţilor şi Valurile Dunării, Silvia Popovici în Darclee, Dana Comnea în Alarmă în munţi şi Merii sălbateci,Olga Tudorache în Tudor, Ana Szeles în Pădurea Spînzuraţilor etc. Din nefericire, puţine sînt filmele noastre care au fost susţinute de distribuţii valoroase ; urmarea e că în prezent nu avem decît foarte puţini actori de film care să se fi afirmat pe plan internaţional. De aceea nu e de mirare că atunci cînd se porneşte la o coproducţie problema cea mai dificilă a regizorului străin este alegerea actorilor români. Mă întreb totuşi ce-ar fi ajuns actori ca Silvia Popovici, Dana Comnea, Rodica Tăpălagă, Gina Patrichi sau Graţiela Albini sub bagheta lui Michelangelo Antonioni sau Fellini ? Fără îndoială că într-o asemenea situaţie nu se mai punea problema alegerii unei actriţe străine într-un rol principal feminin dintr-un film atît de românesc ca Baltagul. G. DUMBRĂVEANU Teatrul Giuleşti Şcoala şi cultivarea vorbirii • NOŢIUNEA de cultură generală trebuie să conţină implicit, între notele ei definitorii, şi exprimarea corectă. Fără aceasta, este exclusă corespondenţa dialectică dintre fond şi formă, dintre cunoştinţele acumulate şi deprinderea conştientă de a le reda în conformitate cu normele limbii literare. Cum bazele culturii se pun în şcoala generală şi se completează în liceu, urmînd a se desăvîrşi, paralel cu specializarea, în învăţămîntul superior, este firesc ca şcoala, pe diferitele ei trepte, să le formeze elevilor priceperile şi deprinderile necesare pentru a fi în măsură să se exprime, în raport cu vîrsta şi cu gradul lor de pregătire, cît mai corect şi cît mai frumos. Deşi programele şcolare acordă multă atenţie exprimării, cu prilejul diferitelor forme de verificare a cunoştinţelor elevilor, mulţi dintre ei dovedesc încă o insuficientă însuşire a normelor elementare ale limbii literare. Supără mai ales sărăcia vocabularului, folosirea improprie a unor termeni sau înclinaţia spre întrebuinţarea arbitrară şi chiar abuzivă a neologismelor. Nu lipsesc nici unele greşeli de gramatică şi de pronunţie. E alarmantă în special persistenţa unor neglijenţe de acord, ca o influenţă destul de puternică a mediului înconjurător, cu care şcoala are încă mult de luptat. Tot atît de îngrijorătoare este şi pronunţia regională care se semnalează uneori chiar în şcoli. Cu toată valoarea lor expresivă şi documentară, anumite cuvinte şi expresii populare sau familiare nu-şi pot justifica utilitatea în vorbirea elevilor şi cu atît mai puţin în a cadrelor didactice, indiferent de mediul în care predau. Diferenţa de cultură dintre diverse categorii de vorbitori poate justifica uneori ignorarea normelor limbii literare, şcoala Insă are îndatorirea de a contribui la ştergerea tuturor urmelor lipsei de cultură şi, odată cu aceasta, la generalizarea treptată a limbii literare. Ce se întîmplă însă în unele regiuni ? înţelegînd greşit rolul şcolii în domeniul ridicării nivelului cultural al întregii populaţii, chiar unele cadre didactice rărîn prea conservatoare şi exagerat devotate specificului regional, considerînd că prin aceasta nu aduc nici un prejudiciu răspândirii culturii, educaţiei şi instruirii tineretului. Nu demult am întîlnit pe un fost coleg de universitate, profesor într-un sat de munte. M-a surprins modul cum pronunţa unele cuvinte, deşi, cu ani în urmă, nu observasem la ei această particularitate. Mi-a explicat, cu oarecare jenă, că a fost nevoit să se acomodeze graiului localnicilor, considerînd aceasta ca un semn de ataşament faţă de ei — un fel de popularitate greşit înţeleasă. Şcoala trebuie să-şi dea toată osteneala pentru a ridica nivelul cultural al maselor la cerinţele epocii pe care o trăim şi la exigenţele stadiului de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. Deşi nu este aici locul să se facă o analiză mai adîncă a cauzelor care duc la concesii în privinţa corectitudinii limbii, cred că nu mă înşel dacă afirm că la mijloc există un cerc vicios. Elevii dau vina pe profesori şi pe familie, familia pe şcoală, profesorii pe familie şi pe elevi, iar uneori chiar pe manualele şcolare. Cred că racila trebuie căutată în altă parte, în procesul de educare şi instruire a tineretului, rolul hotărîtor îl deţine profesorul sau învăţătorul şi, deseori, chiar educatoarele de la grădiniţele de copii. Acestora le revine îndatorirea nu numai să-i înveţe pe copii să scrie şi să citească, să execute cu uşurinţă cele patru operaţii aritmetice, să se îmbrace curat şi să vorbească cuviincios, ci să-i deprindă cu o exprimare frumoasă şi îngrijită, să le dezvolte dragostea pentru limba frumoasă a marilor poeţi şi prozatori, să-i ajute să-şi îmbogăţească vocabularul şi să deosebească ce este literar de ceea ce ţine de vorbirea familiară sau regională, să-i obişnuiască să se exprime ei înşişi cît mai corect şi mai îngrijit, căutînd să-i influenţezeşi pe cei din jurul lor. Pentru aceasta însă, profesorul, învăţătorul sau educatoarea trebuie să-şi controleze în orice moment pronunţia şi exprimarea, străduindu-se să folosească formele cele mai corecte şi cele mai alese. Exemplul profesorului este determinant în viaţa multor elevi. El nu poate ignora programele şcolare şi chiar indicaţiile elementare ale manualelor, pronunţînd cuvintele ca pe Criş sau ca pe Someş, ca pe Valea Siretului sau ca pe a Ialomiţei ? Există oare mai multe variante ale limbii literare ? Profesorii şi învăţătorii trebuie să considere ca o îndatorire profesională de primă însemnătate munca pentru cultivarea limbii literare. ION POPESCU Profesor, Bucureşi O sesizare a DE ANI de zile sînt abonat la revista Contemporanul şi la ziarul Scinteia. Scînteia o primesc aproape Regulat, dar Contemporanul îl primesc cu mari întîrzieri, mai ales anul acesta. De cîte ori întreb la Ofeciul Poştal mi se răspunde că nu a sosit încă. Nu pot concepe ca o localitate ca Săvîrşinul, unde toate trenurile se opresc 6—8 minute, să nu fie deservit la timp. In speranţa că dv. veţi cerceta situaţia şi veţi cere sancţionarea celor vinovaţi, aştept o lămurire. CONSTANTIN NICULESCU Pensionar-Săvîrşin ■ NORA ROTTNER (7 ani) : Femeie neagră (Din Expoziţia internaţională de desene ale copiilor şi tineretului şcolar). MIt REPORTER belgian , s-a deplasat în Congo şi a trăit cîteva zile în mijlocul unui grup de „kodokis“ care activează în oraşul Bukavu. „Kodokis“ — traduce gazetarul — înseamnă un fel de „echipe de şoc“. Grupul şi-a propus să organizeze din cînd în cînd scurte incursiuni prin satele din împrejurimi şi să-i pună la punct pe răsculaţi, lichidîndu-i. Rapid. Plecarea dimineaţa, din piaţa oraşului, întoarcerea seara, probabil pe la 8—9, ca să nu scape masa. Văzînd, circulînd, anchetînd, reporterul l-a întrebat la un moment dat pe Fred (numele de familie lipseşte din relatare), cel mai tînăr membru şi, implicit, speranţa „kodokis“ilor. — Şi ce-ai simţit cînd, la 20 de ani, ai ucis un om ? —• Din păcate — a răspuns Fred — n-am simţit nimic. Răspunsul lui Fred exprimă, de fapt, FRED o stare de spirit destul de râspîndită în rîndurile tineretului occidental , desensibilizarea. Acest fenomen a pus pe gînduri opinia îngrijorată, sociologii îi consacră studii de specialitate, iar psihiatrii, mai solicitaţi în apus decît dentiştii, se străduiesc întru lecuirea maladiei. In plus, romanele aşa-zis cinice discută pe larg chestiunea, iar ideea de „incomunicabilitate“, care vrea să spună că astăzi oamenii sunt în fond izolaţi sufleteşte, neizbutind a stabili legături trainice — a dobîndit o circulaţie largă. Nu ştiu nimic în legătură cu părinţii lui Fred, însă am oarecari motive să presupun că tînărul, ajuns la vîrsta critică (sau mai bine zis la una din vîrstele critice) a consultat un psihiatru. — Plictisit ? — l-a întrebat acesta mulţumit pe dinlăuntru de această supraproducţie de plictis, care-i asigură lui şi familiei un viitor fericit. (Intr-adevăr, să-ţi plăteşti chiria pe trei luni dintr-o angoasă şi să transformi deprimarea într-un Mercedes- Benz, e o soluţie de viaţă. — Plictisit. — Ai încercat să bei ? Puţin whisky ...stimulează. — Beau de la 14 ani. La început m-am simţit bine. Pe urmă, însă, inutil. — Cu amorul cum stai ? — M-am îndrăgostit la 17 ani. La început a fost ceva. Pe urmă însă — inutil. — Păcat, murmură doctorul ca pentru sine. Cocaină ? N-ar trebui să-ți recomand, dar... — Fleacuri. De la 18 ani. La început am încercat oarecari senzații. Pe urmă, însă... — O mașină de curse. Viteza... — Banal. Are toată lumea. — Skiul nautic. Sport de domnișoare. — Avionul. — în 1965 ? Glumești. Doctore, nimic nu-mi spune nimic. — Povestește-mi visurile dumitale. — N-am. — Sau coșmarele. — Nu mai am. — Imposibil ! — Poftim ? făcu Fred rece. — Iartă-mă. Tinere, am uitat să te întreb... ce meserie ai ?... Știi... munca... uneori... — Stupid. Eu nu vreau să muncesc, eu vreau să trăiesc. Şi plecă trîntind uşa. A doua zi se urcă în primul Boeing şi coborî la Bukavu, unde, după spusele amicilor, ar exista posibilităţi de trăire intensă. A treia zi, se încadra în „Rodokis*1 şi, împreună cu tovarăşii săi de luptă, porni dis-de-dimineaţă la vînătoare de indigeni. Era de presupus că activitatea îl va trezi din amorţire, stîrnindu-i senzaţiile dorite. Asasinatul poate să umple, la nevoie, un vid. Şi, oricum, un glonten creieri e mai excitant decît un gih-fiss. Şi totuşi... — Ce-ai simţit cînd, la 20 de ani, ai ucis un om ? — Din păcate, n-am simţit nimic. Ciudat. Să se fi devalorizat sîngele într-atîta ? Ar fi grav. Dacă nici moartea nu te mai ajută să trăieşti... AS. Mirodan SPORT DE BINE, de rău, în etapa de miercuri s-au marcat multe goluri. Dacă nu mă-nşel, a fost etapa în care s-au înscris cele mai multe puncte , cînd spectatorul vede goluri, multe iartă... Cite nu iartă omul pentru un gol înscris dintr-un unghi dificil... Dar să nttfim prea exigenţi, să zicem mersi şi pentru asta... Această etapă a fost numită de unii „etapa surprizelor“, dar personal nici ult rezultat nu m-a şocat, toate surprizele au fost mai mult decît normale. înfrîngerea la scris a Farului era aşteptată de toată lumea, chiar şi de entuziaştii constănţeni. Echipă stîngaci cîrpită, Farul e pricind o victimă ideală. Remarc cu acest prilej revenirea în formă, după o lungă perioadă de sălbatic anonimat, a lui Pavlovici. Impetuos, cu simţul golului, ambiţios, Pavlovici trebuie să facă parte din lotul naţional. Surpriză nu poate fi numită nici înfrîngerea la scor a lui Dinamo Bucureşti. Cu toate declaraţiile optimiste ale antrenorilor, declinul de formă al echipei este indiscutabil. Cînd o echipă se află în declin, nu-i nimic alarmant în asta, se întîmplă şi la case mai mari... Antrenorii însă ar trebui să tacă chitic, nu să arunce în dreapta şi-n stînga asigurări de rapidă redresare. Nu prin declaraţii optimiste o să iasă Dinamo din impasul în care a intrat. Se pare că, printr-o lege nescrisă, afirmaţiile prea optimiste şi lipsa de discreţie se plătesc cu vîrf şi îndesat. Intr-o declaraţie făcută unui săptămînal, excelentul antrenor Botescu se arăta foarte liniştit în ceea ce priveşte evoluţia echipei sale C.S.M.S.. Ca un făcut, după aceste asigurări, C.S.M.S. a pierdut cu 41-0 şi incă la Dinamo-Piteşti. încă o dată, lipsa de discreţie a fost pedepsită. Cu desăvîrşire normală şi în firea lucrurilor înfîngerea Ştiinţei, Timişoara, Ştiinţa Timişoara, care debutase atît de frumos, începe să dea semne de oboseală. Am impresia că această echipă s-a întins la începutul campionatului mai mult decît nie plapuma şi acuma îşi caută un loc mai modest, pe măsura exactă a posibilităţilor ei. E limpede că Ştiinţa Timişoara nu şi-a distribuit cu înţelepciune forţele şi încetul cu încetul se retrage speriată de ce-a văzut cu ochii... Dar cine-şi caută cu tot dinadinsul un loc exact pe măsura lui, nu-l găseşte. Tot căutînd un locşor cît mai exact te pomeneşti pe un loc mult mai jos decît posibilităţile tale. Fără ambiţia de la începutul campionatului, Ştiinţa Timişoara poate să ajungă mai jos decit o merită... ...A fost o etapă cu desăvîrşire normală, în care, în toate împrejurările, cu firave excepţii, logica şi bunul simţ au triumfat. Normală comportarea Rapidului la Cluj, normală şi victoria Petrolului. N-are nici un rost să căutăm Surprize atunci cînd ele nu există. Dacă nu sînt, nu sunt... Dar goluri s-au marcat şi să ne mulţumim cu asta... Teodor Mazilu