Contemporanul, iulie-decembrie 1965 (Anul 19, nr. 27-53)

1965-10-15 / nr. 42

■ NUMĂRUL 7-8 al revistei Secolul 20 este variat şi operativ, fiind vizibil nu numai efortul redacţiei de a iniţia publicul larg în opera unor scriitori de notorietate, vin disputaţi încă, dar şi acela de a consemna fenomene marcante din actualitatea literară de peste hotare. Exemplară ni se pare publicarea, pe lingă nuvela Paiaţa a lui Thomas Mann, a, unor pagini din corespondenţa autorului din anii 1048-1955, care urmează să apară în acest an în volum la editura S. Fischer din Frankfurt pe Main ; de asemenea, publicarea integrală, în frumoasa tălmăcire românească a lui Vasile Nicolescu, a poemului Cascada focului de Evgheni Evtuşenko. Publicînd piesa de zile frumoase, însoţită de trei articole introductive, Secolul 20 face un bun început în direcţia prezentării lui Samuel Beckett. Semnalăm nuvela Fum de William Faulkner, calitatea schiţelor şi comediilor semnate de M. Zoscenko, Iii şi Petrov, Peter Karvas, Pierre Damnos şi Efraim Kishon, publicate la rubrica „Pagini de umor“ (masiv ilustrate de Benedict Gănescu), precum şi interesul pe care-l prezintă cîteva pagini inedite din jurnalul de lectură al lui Pompiliu Constantinescu, pagini deschise de un cald cuvînt al maestrului Tudor Arghezi. Cronica literară, la zi , Ion Biberi recenzează Hamlet în traducerea lui Vladimir Streinu, iar Andrei Ionescu vorbește despre recentele traduceri din Rafael Alberti. ■ LA 28 NOIEMBRIE se vor împlini 25 de ani de la moartea lui Nicolae Iorga, istoric, critic şi îndrumător literar, scriitor, orator, om politic, publicist. Pe lîngă alte manifestări, comemorarea va fi marcată şi prin apariţii editoriale. Poziţia antihitleristă a lui Nicolae Iorga este titlul unei lucrări elaborate de Titus Georgescu ; ea va apărea în Editura ştiinţifică. Două volume de Pagini literare, ediţie îngrijită de Radu Albala şi Cornelia Botez, cu un studiu Introductiv de M. Berza, pregăteşte Editura pentru literatură. Vor cuprinde eseuri, memorii, portrete, studii, articole, fragmente din diverse lucrări ale savantului român, mărturii ale multiplelor preocupări ale acestuia în domeniul literaturii şi al culturii. Activităţii de istorie a lui N. Iorga îi va fi consacrat nr. 6 al revistei de istorie Studii, publicaţie a Editurii Academiei. „ CENTRUL francez P.E.N. de limba ce organizează la Avignon, între 13—16 octombrie a. c., un colocviu international cu tema »,Dante si Proventa". Din problemele care vor fi discutate : „Prezenta trubadurilor francezi Sn opera Iul Dante" ; „Influentele dantesti In opera lui Frédéric.. Mistral" ; „Dante, exemplu de folosire a limbii populare" ; „Actualitatea lui Dante", temă in cadrul căreia se va discuta despre „Dante ca prim exemplu de scriitor angajat" și despre „Destinul unei opere , ceea ce rămîne, ceea ce piere". CĂRȚI NOI: K. SIMONOV: Nimeni nu «• naşte «oldat (voi. I). In romineşte de Eugen Barbu şi Vladimir Cogan. Editura pentru literatură universali. HEINRICH BOLL : Casa văduvelor. Traducere de S. Damian. Prelată fl tabel cronologic de Mariana Şora. Editura pentru literatură, colecţia ,.Biblioteca pentru toți" nr. 304. ■ Ultimul număr al Secolului 20 (7—8) publică o serie de sculpturi de FR. WOTRUBA, printre care și acest bronz intitulat In mers. vitrina ------------------------ FIORUL revoluţionar care străbătuse Europa după anul ALEJO-----------------Incendiar 1789 clati-CARPEN- nă din temelii pînă TIER ■ şi lumea patriarhală a Americii Latine. „Secolul In etenţia romanceluminilor“ rului cubanez contemporan Alejo Car----------- pentier nu stă atlt (E.L.U.) desfăşurarea exactă, cronologică a eveni ________________mentelor, cit atmos tera, ritmul şi modalitatea proprie, ciudată şi haotici de a reacţiona a acestei lumi. Din perspectiva scriitorului, existenţa individului nu poate fi Înţeleasă in afara fluxului Istoriei. Totuşi, mişcarea narativă cu pauze in salturi şi Întreruperi e o dovadă că romancierul respectă ineditul şi complexitatea fenomenelor reale. Imprevizibile, discontinue, caracterele îşi modifică substanţa şi se autoneagă chiar fundamental. Destinul primului revoluţionar din America, Victor Hugnes — figură certificată de istorie — exprimă simbolic procesul de degenerare a idealului militant. Temperament de mare mobilitate, el parcurge un număr impresionant de experienţe : dintr-un negustor anonim ajunge un iacobin înflăcărat, apoi un ofiţer distins şi un guvernator dictatorial care sfîrşeşte falimentar, temindu-se de moarte, ca un laş. La antipod se află exaltata Sofia. Revoluţia o trezeşte la viaţi şi-i alungă tihna vieţii de familie. Din dorinţa de a trăi in „lumea celor vii ce cred In ceva",părăseşte casa părintească şi, In viitorul luptelor, pe stradă, Îşi găseşte moartea In Madridul care se zbătea sub ocupaţia franceză. Structura eterogenă şi stufoasă a romanului, bizară la prima vedere, rezultă din faptul că romancierul nu-şi refuză dese alunecări în ample descrieri de locuri şi de oameni, largi tablouri de natură, arborescente divagaţii eseistice pe teme de artă şi de istorie, sau simplul jurnal de călătorie care, uneori, nu fuzionează perfect cu firul principal al naraţiunii. Trebuie subliniat efortul traducătorilor (Ovidiu Constantinescu şi Maria Ioanovici) de a tălmăci cu fidelitate un text care excelează prin expresivitatea limbajului, prin abundenţa cuvintului rar şi colorat. Cuvintul introductiv al lui Romul Munteanu oferă o caracterizare documentată şi pătrunzătoare a scriitorului Alejo Carpentier, cu care cititorul român a făcut cunoştinţă în 1963, odată cu traducerea romanului împărăţia lumii acesteia. Claudia Samoilă UN ROMAN ŞI O EXPERIENŢA EDUCŢIA literară a Radiodifuziunii mi-a pus întrebări cu privire la romanul meu Risipitorii: cum a fost scris şi de ce la a doua ediţie l-am reluat şi l-am rescris în întregime. După cum am mai declarat şi cu alt prilej, romanul acesta a fost cartea pe care am scris-o cel mai greu şi o a doua asemănătoare, care să-mi ia un timp atît de lung şi să-mi ceară un efort atît de mare, nu cred că o să mai scriu curînd. Afirmaţia aceasta necesită o explicaţie. Nu e vorba de faptul că mă voi feri în viitor de astfel de eforturi, ci de faptul că multă vreme de-aici înainte voi avea de fructificat experienţa la care m-a supus acest roman şi pe care o consider pentru mine atît de mare, incit pentru o fază destul de lungă nu cred deocamdată să mai fie posibilă o alta atît de dificilă. Importanţa experienţei unui scriitor se măsoară în lucrările sale ulterioare şi adesea ea rămîne un secret pentru cititor. Nu vom şti de pildă niciodată secretul datorită Căruia Mihail Sadoveanu a putut scrie mereu cărţi cu aceeaşi temă, folosind acelaşi stil al său caracteristic, scriind totuşi din ce în ce mai bine iar forţa lui creatoare manifestîndu-se progresiv şi nu regresiv, cum s-a întîmplat, de pildă, cu Liviu Rebreanu. După prima ediţie a Risipitorilor am scris o poveste intitulată Friguri, cu un subiect dintr-o ţară străină. Scrierea acestei povestiri n-ar fi fost posibilă înaintea acestui roman. In prezent lucrez la un nou roman despre ţărani. Pot acum să declar că acest roman a fost început acum zece ani, după Moromeţii, şi părăsit din lipsa unei experienţe literare care să-mi permită abordarea unei teme cum era cea pe care mi-o propuneam atunci, diferită şi cu totul nouă faţă de Moromeţii, marcînd nu numai trecerea a cincisprezece ani de la evenimentele descrise în Moromeţii, ci şi schimbarea problematicii ţărăneşti în condiţiile în care se puneau ţărănimii probleme cu totul noi şi dramatice de rezolvat în ceea ce priveşte destinul ei ca clasă. In prezent, după Risipitorii, abordarea acestei teme mă găseşte deodată pregătit, şi vechiul roman e reluat, iar scrierea lui nu-mi mai cere nici timpul nemăsurat de lung cu care a fost scris Risipitorii şi nici cazna infructuoasă de acum zece ani depusă la romanul întrerupt la care mă refer. Acum merge din plin şi am motive să sper că în cîteva luni va fi gata. Pînă atunci, recentul roman apărut e cartea destinată să răspundă aceloraşi întrebări, legate însă de astă dată de viaţa unor categorii sociale ca intelectualii şi mediul lor ambiant, cu viaţa şi preocupările lor specifice, aflaţi şi ei în aceeaşi fază în care societatea noastră avea de soluţionat probleme capitale. Scriitorul, el însuşi intelectual, avea deci de exprimat o lume în care era, într-o măsură esenţială, implicat atît prin înrudirea profesională, cit şi prin modul mai mult sau mai puţin asemănător în care se punea problema destinului intelectualului în faza de trecere de la o societate la alta. Fireşte, dacă stăm să ne gîndim bine, asta nu e o temă pentru un singur roman, ci pentru o întreagă literatură. E ceea ce explică munca enormă de delimitare la care am fost supus, apariţia necesităţii unei noi versiuni care să reia, să adîncească şi să fixeze cit mai exact sarcina pe care mi-o luam în cadrul acestei mari teme, delimitîndu-mă de generalităţi, de ilustrativism, didacticism şi de alţi duşmani mortali care pîndesc creaţia unui scriitor. Din acest punct de vedere, fireşte că mă simt eliberat de orice obsesie. Fireşte, nu e o sarcină generoasă să învingi asemenea obstacole cum sunt cele numite mai sus, şi istoria literară cam uită să le mai pomenească în explicarea unei perioade din viaţa unei literaturi. Cum, de pildă, marele talent al lui Rebreanu a avut de luptat pe de-o parte cu rămăşiţele concepţiei naturaliste pe care o moştenea de prin 1900 — căreia pînă şi geniul lui Caragiale i-a plătit un tribut oarecare —■ şi pe de alta, cu lirismul semănătorist şi apoi cu proustianismul postbelic, piaţa literară fiind, de pildă, invadată şi cucerită de lirismul idilic al lui Ionel Teodoreanu şi de cel revărsat al lui Cezar Petrescu. Astăzi cititorul a uitat aceste condiţii şi nici critica literară nu-şi dă o osteneală unitară să ne prezinte un scriitor şi o epocă, şi nu un scriitor izolat de contemporaneitatea lui, evoluînd parcă în vid sau, în cel mai fericit caz, intr-un univers înţesat de date şi dominante sociologice, de cele mai dese ori cu totul străine specificului literar şi preocupărilor ideologice ale scriitorului însuşi, adică studii sterpe, din care adesea nu ţîşneşte nimic, nu se simte pulsaţia vie a epocii şi frămîntările proprii unui creator. E drept, mi s-ar putea răspunde că pentru asta e necesar un talent mare cum a fost cel al lui G. Călinescu, dar cine dintre criticii şi monografii noştri literari ar putea să afirme că nu sunt talentaţi ? Revenind la sarcina cu totul iigrată a unui scriitor care are de luptat cu obstacole pe care apoi istoria literaturii uită să le mai explice, am avut prilejul să verific această afirmaţie într-o conversaţie cu un tînăr debutant, care mi-a declarat că noi (adică ei, tinerii debutanţi), nu recunosc ce s-a făcut înaintea lor şi că ei vor scrie altfel. Pentru o tînără generaţie, ăsta e un secret care nu se dezvăluie decit în cărţi, sau nu se dezvăluie deloc, şi singura semnificaţie a unei astfel de declaraţii rămîne tot aceasta la care mă refeream : nimeni nu va felicita cu entuziasm un scriitor pentru obstacolele învinse de el, ci numai pentru reuşitele lui, pentru că un enorm obstacol învins nu înseamnă implicit un succes spectaculos pe planul creaţiei. Debutantul care crede că singura lui grijă va fi cum să se aşeze la masă şi să scrie cărţi fără să învingă nici un obstacol, e o victimă naivă a obstacolelor celor mai curente care însoţesc de totdeauna profesiunea noastră. In epoci cind generaţiilor li se impun sarcini literare comune, cum e cea a noastră, cine întoarce spatele acestor sarcini nu înseamnă că a rezolvat problema. Reuşita unei bune povestiri din zilele noastre are în vedere un erou sau o situaţie în care explicarea lumii şi a condiţiei actuale a omului devine obligatorie, adică plasarea individului în centrul lumii şi la intersecţia tuturor marilor întrebări pe care o epocă febrilă de schimbări i le pune cu privire la viitorul ei şi al lui. Problema e vastă, şi necesită un cadru mai larg decit cel oferit de o simplă întrebare adresată unui scriitor şi destinată să ofere cititorului cîteva idei sumare în ceea ce priveşte intenţiile sale iniţiale, cind a scris şi apoi a rescris un roman al său recent apărut. Marin Preda CRONICA LITERARĂ ION PILLAT: „ NIMIC nu lasa să se întrevadă în formaţia lui Ion Pillat îndreptarea spre poezie— nici structura sufletească, nici natura studiilor. Poetul însuşi recunoaşte în nişte Mărturisiri (Revista Fundaţiilor nr. 2, 1942) citate de toată lumea, că interesul pentru poezie s-a deşteptat mai mult ca o reacţie la mentalitatea burgheză a familiei. S-a întîmplat însă cu el lucrul, nu tocmai aşa de neobişnuit la mulţi intelectuali cu o cultură subtilă, de confuzie a facultăţilor spirituale. Lectura deşteaptă în noi, dacă e sistematică şi devine obişnuinţă, plăcerea imitaţiei. La început exerciţiu, imitaţia se poate transforma într-o necesitate sufletească foarte înrudită cu adevărata vocaţie. Parnasienii, rafinaţii versului, sunt adesea astfel de poeţi „nesinceri", înlocuind sentimentul cu plăcerea de a trăi prin alţii. De altfel, chestiunea sincerităţii în lirică e cu mult mai complicată şi, fără a o examina acum, să spunem doar că poetul nu e sincer în sensul că transmite sentimentele reale psihologic ; el e mai curînd un afectat superior. Debutul precoce al lui Pillat („Am început să scriu versuri abia la 15 ani, la Paris"), graba de a se vedea tipărit în volum, uimitoarea pricepere tehnică, sînt nu o dovadă de talent puternic, ci tocmai de mimetism. Un poet din instinct începe prin a imita pe alţii, căutîndu-se de fapt pe sine . Pillat imită din plăcerea de a trăi prin alţii. Cam toată producţia lui lirică de pînă la Pe Argeş în sus, 1923, dezvăluie o adevărată fervoare a imitaţiei. In aceste dinţii poezii nu trebuie căutat un conţinut sufletesc personal, ci numai capacitatea intr-adevăr surprinzătoare de a mînui tot felul de instrumente muzicale, voluptăţile de acordor. Ceea ce s-a numit „tradiţionalismul" lui Pillat apare constituit insă cu mult înainte de 1923. Poetul deschide ediţia de la Fundaţii din 1944 (pe care Aurel Rău o urmează) cu cîteva poezii altă dată nepublicate, pretinzîndu-le anterioare celor din volumul de debut, Visări păgînei din 1912. Mai ales ultimul ciclu (Casa amintirii) e pillation avant-lalettre, conţinînd în germene tradiţionalismul din Pe Argeş în sus. E o varietate de poezie idilică, sentimentală, plină de dulceaţa vremurilor vechi. Cîmpul, via, umbrarele de nuci, sturzii hrăpăreţi, peisajul tomnatec dulce şi melancolic, interiorul demodat cu odăi liniştite şi divane sunt evocate, toate, cu aerul uşor elegiac al unui Duiliu Zamfirescu, dar în versul monoton şi boieresc al lui Alecsandri : „E casa amintirii o casă cu privdor, / Cu bîrne şi chilimuri pe încăperi zidite, / In drumul către dînsa ţin strajă dreaptă plopii, / Şi în pereţi icoane de morţi bătrîni veghează...". Mai tîrziu, poetul nu va face decit să reia aceste motive. Pe Argeş în sus este una din cele mai frumoase cărţi de poezie din toată literatura română. Pillat nu e întîiul poet tradiţionalist, dar el e creatorul de fapt la noi al poeziei tradiţionaliste, absorbind totul într-o sinteză nouă. S-au spus, în general, în legătură cu această poezie, toate banalităţile şcolare, alimentate de Pillat însuşi, care credea că „valoarea" poeziei lui e dată de „viziunea pămintului care rămîne acelaşi şi de presimţirea timpului care fuge mereu". In definitiv, dificultatea e de a nu găsi la prima vedere decît puţină complexitate lirică (e şi cazul lui Alecsandri) şi o mare monotonie de motive şi de mijloace. Părerea cea mai răspindită e că Pillat devine vibrant cind îşi evocă priveliştile copilăriei şi renunţă la inspiraţia livrescă din primele volume. Tudor Vianu semnala succesiunea „intuiţiilor experienţei şi ale culturii" în opera poetului, combinarea şi înlocuirea lor. Observaţia mi se pare doar parţial adevărată, pentru că nu e vorba la Pillat nici de un paralelism, nici de două feluri de experienţe, ci, mai degrabă, de o complicare a celei dinţii prin cea de a doua. Toată opera lui e fundamental livrescă. Există adică o „perversiune" intelectuală care constă în asimilarea naturii unor elemente de cultură. Nu ne place natura, ci ceea ce spiritul nostru proiectează în ea. Pillat e întîi un om de cultură şi pe urmă un poet, şi lirica lui nu poate fi pricepută dacă avem superstiţia că poetul exprimă neapărat emoţii din rîndul celor biografice. In fond, în două chipuri poate fi înţeleasă poezia de către înşişi poeţii : ca o experienţă, să spunem aşa, de viaţă, sau ca una curat artistica. Intîia atitudine da naştere exaltaţilor, fanaticilor, misticilor, moraliştilor, lui Baudelaire, Rimbaud, Eminescu, Blaga. Aceştia îşi trăiesc poezia, intenţia lor fiind de a comunica evenimente, în ordine interioară, fundamentale, înainte de a se fi dezgustat de poezie, Rimbaud a pus în ea o mare ardoare. Şi parnasienii transmit ceva : plăcerea de a compune versuri, satisfacţia creaţiei devenită scop în sine. Fără să fie parnasian, Pillat intrăcu, dintre români, Alecsandri, Odobescu din Pseudokineghetikos, D. Zamfirescu, D. Anghel etc.) în această categorie. Poetul nu e în fond interesat a comunica ceva, ci de a scrie versuri. De aceea lirismul lui e aşa de puţin complex şi se învîrteşte numai pe cîteva motive. El e un iubitor de cărţi, de care se înconjoară, un călător rafinat, mai cu seamă prin peisaje clasice (a merge în Grecia echivalînd tot cu o lectură). Altfel spus, Pillat e un om fără biografie, respirînd aerul bibliotecii şi, cind scrie versuri, nu vrea să facă din aceasta o chestiune de viaţă ; dimpotrivă, şi-a făcut din viaţă o chestiune de artă. El e un voluptuos al versului. Putem spune acum că lirismul nu vine, în Pe Argeş în sus ca şi aiurea, din evocarea peisajelor copilăriei, ci din emoţia reconstituirii lor în carte. Poetul îşi priveşte peisajele familiale (de altfel, sub influenţa lui Francis Jammes) ca pe un Orthez posibil. Chiar în Ctitorii, cu care se deschide volumul, conţinutul in sine e indiferent (judecată din acest punct de vedere, poezia ar fi un banal program pentru lirica tradiţionalistă), valoarea fiind în plăcerea spunerii, în rafinamentul imaginilor, în vibraţia unor nume proprii. Toată poezia e un spaţiu de cuvinte : „Acolo unde-n Argeş se varsă Rîul Doamnei / Şi murmură pe ape copilăria mea...". Nici Cămara cu fructe nu e o simplă natură moartă în felul lui Samain : „Deschid cu teamă uşa cămării de-aîtădată / Cu cheia ruginită a raiului oprit, / Trezind în taina mare a poamelor, smerit, / Mireasma şi răcoarea şi umbra lor uitată. Mă prinde amintirea in vânătul ci fum Prin care cresc pe poliţi şi rafturi ca pe ruguri / Arzînd in umbra, piersici de jar şi-albaştri struguri Şi pere de-aur roşu cu flăcări de parfum". Emoţia declarată a poetului e de a putea reînvia in cuvinte mireasma cămării vechi, cunoscîndu-i „taina". în general, aceste poezii care au aerul unor descripţii, sint operă de rafinament. Poetul cultivă imaginea rară, cuvîntul evocator şi efectul la lectură e de artificiu : „Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul iia. " Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar. O ghionoaie toacă intr-un agud, şi rar / Calin ecou al toamnei răspunde tocăiia...". Aci sosi pe vremuri..., nu mai trebuie dovedit din nou, e, cum zice Călinescu, capodopera lui Pillat, cu subtilităţi muzicale inanalizabile, delicată ca o clepsidră : „In drumul lor spre zare îmbătrîniră plopii Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi. // Nerăbdător, bunicul pindise de la scară Berlina legănată prin lanuri de secară. // Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină / Sări, subţire-o fată în largă crinolină. / Privind cu ea sub lună cîmpia ca un lac, Bunicul meu desigur i-a recitat pe lac // Iar cind deasupra casei ca umbre berza cad, / Ii spuse Sburătorul de-un tînăr Eliad. // Ea-l asculta tăcută cu ochi de peruzea... / Şi totul ce romantic ca-n basme se urzea. ,/ Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat, / De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat". Trecînd peste insipida „monografie lirică" din Satul meu, 1923, nu e greu de explicat imboldul secret care l-a determinat pe Pillat sa scrie Biserica de altădată, 1926, unde poetul încearcă, pe urmele lui Rilke, desigur, dar fără misticism, o localizare a Poveştii Maicii Domnului. E vorba de căutarea unui „stil". Pentru poeţii de rafinament, nu de emoţie, ca Pillat, tema e un pretext de a desfăşura o manieră. Maniera devine conţinutul acestei lirici. In poemă s-a lăudat valoarea iconografică, s-au descoperit „efecte pictorice remarcabile". Insă eroarea de gust e evidentă. In volumele următoare (Limpezimi, 1927, Caietul verde, 1932) interesantă este, întîi, o poezie intimistă, uneori cam rece, tot în felul lui D. Zamfirescu. Pillat rămîne totuşi printre primii care cîntă la noi acvariul, oglinda, bibelourile, tablourile, cărţile din raft, „les petites âmes des choses* ale lui Francis Jammes. De mare delicateţe e oglinda fermecată : „Intr-un conac de ţară părăsit Şi unde nu venisem niciodată, / In toamnă şi-n tăcere ţi-am găsit / Ovalul pur ca un obraz de faţă. // Oglindă, tu, purtînd argint pe tîmple Şi-n ochii limpezi un trecut întreg..." In ciclul Calendarul viei refacerea lui Alecsandri e mai evidentă ca oriunde. Aici se observă foarte bine şi înrudirea lor sufletească. Şi Pillat e un „egoist", plăcîndu-i viaţa tihnită la moşie, confortul rustic, plimbările spre seară prin pădure sau prin vie, lectura la umbra nucului. Ca Alecsandri Odobescu, D. Zamfirescu, el e un boier congenital (nu în sensul social, dar psihologic), suflet delicat, impresionabil, cu un subtil sentiment al naturii. Un contemplativ, cu alte cuvinte, fermecat de priveliştea cîmpenească, plin de voiebună şi de sănătos optimism. Pe căldură mare se retrage în casa răcoroasă şi citeşte Robinson Crusoe : „In casa răcoroasă şi cu obloane trase...“ El are spaimă de Ghenar, ca si Alecsandri, invocat intr-un rînd : „Perdelele-s lăsate si lămpile amprinse / Frumosul vis anume îl chemi acum în minte". Cititorului de poezie care e Pillat îi vine cam tot acum (1935—1936) ideea unor Poeme într-un vers, observind ca sint versuri ce se izolează parcă de la sine în poezie. El dă chiar o definiţie. G. Călinescu a obiectat că „ideea versului unic este greşită, întrucît versificaţia începe de la distih, de la prima simetrie". Versificaţia, nu şi poezia ! Un vers poate fi un mic poem, o structură autonomă. Greşită e numai ideea poemului într-un vers care ilustrează un titlu (ca cele mai multe din exemplele alese de Călinescu), a poemului-definiţie. Dar un vers avîndu-şi un sens interior e perfect valabil liric şi se înţelege fără titlu. Cine nu va recunoaşte aici sugestia casei vechi în care mai pluteşte parfumul copilăriei . Mireasma de gutuie într-un iatac bătrin sau, dincoace, un tablou de Grigorescu . Am întîlnit azi toamna venind în car cu boi, o excursie cinegetică precum în Odobescu . Prin pulberea de aur cu toamna prin zăvoaie şi aşa mai departe ? % Dintru ultimele volume, Seusul Minervei, 1935, şi împlinire, 1940, cuprinzînd sonete, sînt de o ariditate exasperantă. Poetul cultivă acum o poezie pretins „clasică", în fond rece, uscată. Mai clasic era în definitiv versul elegiac şi alb din Caietul verde : „Stă vîntul deodată pe iazuri, şi stelele toamnei. / Vişinul din aripe bătrîne ca ziua şi noaptea, / „stol se îndiră de ducă sub zodii, dar nimeni / Nu ştie să răstălmăcească azi semnele firii". Răceala se simte şi în Ţărm pierdut, 1937, culegere de impresii din călătoria în Grecia. Sunt tot nişte privelişti, dar în locul cîmpurilor cu cirezi, al viei, al nucilor, găsim idilicul clasic cu capre printre măslini şi eucalipţi. Poetul face eroarea de a nu „zugrăvi", complicînd totul în atitudini morale şi priveliştile în loc să fie emoţionante tocmai prin albeaţa sclipitoare de var, prin lipsa de vegetaţie, prin aspectul de rocă poroasă, sunt prea abstracte. Abia cu Umbra timpului, 1942, poezia lui Pillat dă semne de schimbare cu adevărat. Ea se umple de tristeţe ca de o ceaţă.Accente elegiace erau şi în Caietul verde, poetul plingindu-şi într-o poemă, ca un alt Ovidiu, singurătatea cosmică). Sunt evocate cimpurile, cu drumuri nesfîrşite şi care de boi ce fac tristeţea peisajelor lui Grigorescu, iatacul străbun „cu divan şi cu scrin", toamna. Sint în general motivele din perioada tradiţionalistă, dar aici este alt „conţinut" liric, o tristeţe fumurie, o dezolare abia ascunsă. Ediţia de faţă, prima după aceea din Fundaţii, mi s-a părut excelentă. Prefaţa poetului Aurel Rău constituie o bună introducere în opera lui Pillat. Nicolae Manolescu • Cu ocazia apariţiei volumului Îngrijit de Aurel Râu, Editura pentru literatură, 1965. I I *) pe 7 11 Cu numele tău... Cu pielea hydrei din Lerna pe şold am să vin, tărind peste noapte şi zi, peste vîrfuri de munţi, de umbra pămintului prins ca de-o întunecată cometă prin spaţii, desfigurat de lună, biciuit de zăpezile ei, acoperind genunea cu numele tău. Vasile Nicolescu Nu mai vreau să aştept Mi s-a spus : aşteaptă anul două mii, aşa cum străbunilor mei sclavi din Roma cu profeţi gîngavi li s-a promis : va veni anul unu ! Dar m-am săturat să aştept şi să cred că prezentul meu e viitorul. Vreau să ţin timpul în mîna mea şi singur să-i desfăşor mosorul. Am auzit strigîndu-se : nu vede nebunul că nu se poate? Dar m-am dus să vorbesc cu plopii Oltului şi cu gorunul, in străfundul pâmîntului la Petroşeni, la Ruschiţa şi la Ocnele Mari, cu brazii munţilor la Dorna, cu ienuperii dirzi şi rari, cu Mureşul şi Derna, cu apele Dunării şi ale mării, cu ţapinarii munţilor Apuseni, cu toate ogoarele ţării, cu oţelarii din Reşiţa mea, cu sondele de petrol din Moroni cu căprioarele alergînd în nea, cu minerii uraniului încins, şi întrebînd cu tulnicul munţii şi văile toate, mi s-a răspuns ca un tunet: se poate ! Victor Torynopol -----------------------IN 1958, cind apă rea romanul 11 Gattopardo de Giuseppe FEDERICO------------Tomassi di Lampe- DE ROBERTO dusa, prefaţatorul cărţii, Giorgio Bassani, făcea apropieri „Viceregii" cu un alt roman cu subiect asemănător, Viceregii, apărut că---------- tre sfîrşitul veacu(E.L.U.) lui trecut, capodopera sicilianului Fede- _______________frico de Roberto. Ca romancier, de Roberto aparţine, alături de Verga, curentului numit în Italia verism, adaptare a naturalismului francez. Fără a avea forţa lui Verga, de Roberto a îndreptat verismul spre ampla evocare istorică. Viceregii e „istoria naturală şi socială“ a unei familii aristocrate siciliene, romancierul zugrăvind apusul clasei feudale condamnate la pieire în noile condiţii sociale, paralel cu redresarea acestei familii prin ultimul dintre „viceregi“ — Gonzalvo Uzeda. Romanul, deşi nu fără lungimi inutile care îngreuiază lectura, impresionează prin amploarea construcţiei, prin mulţimea şi veridicitatea eroilor — foarte mulţi memorabili (prinţul Giacomo, Raimondo Conte de Lumera, ducele Gaspare Uzeda, Gonzalvo Uzeda) — prin prezentarea realistă şi viguroasă a epocii de „redeşteptare naţională". Traducerea semnată de Ştefan Crudu este remarcabilă. G. Gheorghiţă 3 ST. O. IOSIF I ST. O. IOSIF e un mic romantic întîrziat, cu o conformaţie armonică însă. Il găsim în umbra înaintaşilor şi a urmaşilor , mereu eclectic şi mereu original. Ii recunoaştem ca o coordonată fundamentală melancolia, care este la Iosif efectul invers al seninătăţii şi al transparenţei, „înstrăinat de-atîta veselie / Am căutat singurătatea-n cetini / Atunci te-am cunoscut melancolie / Şi vezi de-atunci rămas-am buni prieteni“. De aici vine şi contemplaţia, care se substituie mereu atitudinii reflexive, iar uneori capătă expresia inerţiei şi tonalitatea legănată a versului, cu sonuri îngînate, pierdute în trepte. Dispoziţia intimă şi nu teza semănătoristă i-a impus ■ scriitorului să idilizeze trecutul şi ruralul. In urmă te-ntorci totdeauna cu nostalgie, cu tristeţe fără crispare. Regretă o lume iluzorie, un miraj născut din nişte imagini estompate în infinit, desfigurate. Trecutul este patriarhal şi... evident neverosimil. (Boierii, E mult de-atunci, Cronicarii). Tot cu exacerbările paseistului plasticizează figura cobzarului, a lăutarului. Elementul monografic echilibrează pe cel pitoresc: „Şi cîntă legănîndu-se / Cobzarul, mîndru cerşetor / Iar după datina străbună / Cind îi întinzi paharul plin / El nu bea pînă ce închină / Şi varsă jos un strop de vin“. In monografia satului (care nu se localizează precis) poetul nu uzează de notaţia luxuriantă a lui Coşbuc. Gestica şi cadrul sunt miniaturizate de duioşie sau transfigurate în sensul feeriei, în Artişti. Domnul profesor, elementul descriptiv e însoţit de o prezenţă afectivă covîrşitoare. O compătimire discretă ca o fluturare de mină, un surîs sugerează intimitatea poetului cu obiectul pînă la identitate. Universul infantil este biografic ; evident, nu avem de-a face cu o naraţiune derivată. Mai ales în această direcţie Şt. O. Iosif micşorează evenimentele, le cotidianizează, dînd impresia intimismului, a absenţei generalizărilor. De aceea lumea copilului are căldura albă, concretă a caselor de păpuşi şi verosimilul basmelor. „Ce ridici mînuţa albă . Fulgii albi de nea se scutur Peste cap îţi zboar-un flutur / Dormi copile, dormi“. Dincolo de nostalgii, durerea poetului nu este cristalică, ci difuză. Nu cunoaşte filozofia luptei şi a înfrîngerii, are un soi de voluptate dizolvantă a renunţării. Pe fundalul seninătăţii, al împăcării cu destinul, durerea pare inertă ca o plutire, iar uneori mimată (Adio, Pribeagul, Învins); durerea înstrăinării nu este tezistă, doctrinară, dar nici nu creşte pînă la simbol. Iubirea — roman dramatic — este cîntată cronologic ; fericirea dureroasă îl încovoaie, extazul îl fringe, despărţirea îl sfîşie. Tonul este autentic trist, dar nu elegiac ; poetul nu are forţa impunătoarelor tăceri ; este salvat însă de puritate, de sinceritate — — grafic cursive (Şi dacă vii, Mi-e dor de-un vis. Cind mă gîndesc). Tablourile de natură stau încremenite, urmărite de-o privire-n farmiente (Nucul, Nopţi de vară, Cîmpie). Ne întîlnim cu o natură familiară poetului, ca un decor de interior : „Doar şoarecii ţin soborul / Ungherelor uitate / Păianjeni ţes covorul / Uitării-ntunecate / Şi-aceeaşi armonie / De greieri trist răsună In casa cea pustie / Sub farmecul de lună“. Are tentaţia microfilmului: pastel rulant, decolorat. Uneori, o surprinzătoare dinamică interioară se traduce-n ritmuri de salt (Icoane din Carpaţi). Aici fragmentele de timp (zorii, seara) şi fragmentele de spaţiu (munţi, vale, sat, stînă) nu sunt „icoane“ nemişcate, ci-s prinse-n goană panoramică. Un binoclu le micşorează pentru a mări perspectiva peliculei. Şt. O. Iosif n-are sentimentul speciei literare sau noţiunea ei geometrică. Epicul şi liricul interferează-n „cîntec“. Năframa, ciclul Novăceştilor (din Epice) nu-s de fapt naraţiuni, ci comentarii lirice ale unor motive. Balada e doar finalul prelungit al unei drame vag sugerate. „Prin crîngul luminat de lună, / De primăvară înflorit, / Pribeagă cîntă o nebună, / Ea poartă părul despletit. / In păr i-atîrnă o cunună / De mirt şi mirtu-i veştejit“. Doina se traduce epic, devine schiţă , plasticizează o clipă : trei haiduci prind proporţii urieşeşti pentru sugestii şi simbol : „Plutind în şa / Ca trei stafii Dar cind ajung / La cotituri / Un chiot lung / Din mii de guri / Cărimă stînci / Haiducii mei / Doinesc toţi trei. / Şi clocotesc / Şi hohotesc Păduri adinei“. Poetul este definit şi de traducător (afinităţile sale cu Burger, Lenau, Southey, Goethe, Schiller). La Heine a intuit ironia romantică, care potenţează lirismul. Iosif e un „poet al lucrurilor mici“, al unui univers înregistrat de antene laterale, ce-i drept, dar hiper-sensibile. Zamfira Popescu 90 de ani de la naştere