Contemporanul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 21, nr. 1-26)

1967-01-06 / nr. 1

2 (Con. Poezia generaţiei „beat" E­XISTA destui critici occiden­tali care consideră că singura miş­care poetică interesantă după 1945 ar fi aceea a generaţiei ame­ricane, beat, reprezentată de William Bourrougs (născut în 1914), Lawrence Ferlinghetti (n. 1919) Jack Kerouac (n. 1922), Bob Kaufman (n. 1925), Allen Ginsberg (n. 1926), George Andrews (n. 1926), Gregory Corso (n. 1930) ş.a. In sprijinul acestei aprecieri, care — după părerea noastră — este exagerată, ar pleda trei ar­gumente : violenţa revoltei împo­triva „modului de viaţă american" şi faptul că ea porneşte din inte­riorul societăţii americane, explo­rarea — cu ajutorul drogurilor — a unei zone-limită , aceea a me­canismelor psihice subconştiente, precum şi formula poetică origi­nală a beatricilor. De fapt, aceşti poeţi manifestă o deosebită preocupare pentru so­cial, iar protestul lor ia forme extrem de vehemente. Andrews visează „un cosmos în care viaţa n-are nevoie să ucidă pentru a putea să trăiască"; Bourrougs denunţă pericolele unei civilizaţii hiperindustrializate; Corso — obsedat de moarte — scrie poeme despre închisorile americane şi descrie apocalipsul bombei ato­mice . Ferlinghetti vorbeşte de „ducele prinţ Kennedy doborît de gloanţe“ şi de „doctorul Teller lup al stepelor", îşi imaginează dezas­trul ce ar fi urmat după reuşita aventurii de la Playa Giron sau ironizează sarcastic o societate „cu Marca Depusă / cu oamenii ei dis­tinşi / şi oamenii ei care ucid / cu preoţii ei ' şi patrulele ei ' cu dife­ritele ei segregaţii / anchete sena­toriale / şi alte constipaţii... — o întreagă lume în care, cînd te simţi mai bine, „soseşte surîzind cioclul". Ginsberg atacă toate in­stituţiile de stat, iar în celebrul său poem Howl (Strigăt) întocmeş­te o impresionantă listă a tuturor victimelor capitalismului, un cu­tremurător inventar al­­ alienării, în care figurează desigur şi poeţii: „cu inima absolută a poemului vie­ţii masacrată, smulsă din propriile corpuri aruncate ca hrană pentru o mie de ani", și invectivează pe Moloch „a cărui gîndire e meca­nică pură", „ale cărui degete sînt zece armate", „al cărui piept e un dinam canibal". Kaufman se în­treabă : „Intr-un univers de celule, cine nu se află la închisoare?" și răspunde : „Paznicii“ . Kerouac, în fine, ajunge la o formulă preg­nantă : „Fiecare din noi la Circul Roman / sacrificii, fiecare din noi / se-ntoarce ca să-și primească pla­ta / la Ospiciul de Nebuni Ameri­can". Dar o asemenea revoltă nu este­ nouă în peisajul literaturii ameri­cane. De la „expatriatul Henry Miller“ care, „elaborînd o doctrină manicheiană după care America e izvorul Răului, lumea Latină iz­vorul Binelui" — cum precizează criticul J. Brown — defineşte Sta­tele Unite ca „un coşmar cu aer condiţionat“ (The Air Conditio­ned Nightmare), de la John Dos Passos care transmite­­ sentimentul dezagregării unei­ întregi lumi în­ acea „comedie inumană“ care e trilogia S.U.A.; la proza eşecului social a lui­­James Farrel (Studs Lonigan); la cronica luptei ra­siale a scriitorului de culoare Richard Wright; la descrierea foamei şi a obsesiei erotice din romanele lui E. Caldwell ; la con­flictul individ-societate din opera lui Thomas Wolfe ; la tabloul de­clasării sociale din scrierile cî­­torva „duri“ ca Horace Mc­Coy, James M., Cain, John O’Hara; la simbolismul incomunicabilităţii interumane a unei scriitoare cum e Carson Mc­Cullers ; la intensita­tea apocaliptică a lui Nelson Algren (Jungla de neon, Chicago, oraşul ariviştilor) ; la neliniştea şi sentimentul de culpabilitate ale eroilor lui Saul Below ; la violenţa şi cruzimea denunţării războiului de către Norman Mailer (Ţărmul barbariei) şi pînă la faimosul re­portaj despre bombardarea Hiro­­shimei semnat de John Hersey în 1946 în New Yorker — cititorul a­­merican a fost tot timpul averti­zat că în realitatea contemporană a Americii vibrează o fibră tra­gică. E drept că protestul beatri­cilor se rosteşte cu o rară violenţă care situează expresia directă dea­supra preocupării pentru literatură. Dar oare patosul­­ exprimării nu întrece, la un Thomas Wolfe, orice interes pentru stil ? Iar barocul lui H. Miller nu depăşeşte, prin forţa sa, revărsarea tumultuoasă a versetelor lui Corso şi Ferlinghetti? Incit singurul element cu adevă­rat nou al acestei revolte e inserţia ei în actualitatea imediată: su­medenia de evenimente şi perso­naje ale vieţii americane din ul­timii ani. In ce priveşte noua zonă pe care generaţia beat a deschis-o pentru poezie, aceasta e, pe de o parte, cunoscută (în • Europa,s­um­ Antonin Artaud, un Henri Michaux, un Jacques Prévert au experimentat drogul, consemnînd rezultatele a­­cestei dereglări ,pentru , actul poe­tic) ; pe de altă parte, ea este ex­trem de precară, tocmai datorită faptului că e o zonă-limită, că marchează o situație-limită : la graniţa unde conştiinţa individuală se pulverizează total , ceea ce în­seamnă că poetul beat, în loc să ni se prezinte ca un nou tip de umanitate, ni se înfăţişează ca un nou caz clinic. Consecinţele se a­­rată grave, deopotrivă pentru re­volta beatnicilor, ca act­ social, şi pentru poezia, lor, ca act estetic. In­tr-adevăr, protestul lor împotriva societăţii nu se face în numele u­­nei noi ordini sociale, superioare moralmente, oricît de vag între­zărite , ci în numele unui indivi­dualism care nu poate duce decit la anarhism. Căci drogul, dizol­­vînd în poet conştiinţa morală, îl lipseşte de un sistem de valori absolut necesar actului său, face din el un iresponsabil moral. Desigur, beatnicii sunt nişte vic­time ale societăţii, nişte alienaţi; ei reprezintă cazul tipic al rapor­tului artistic-societate în lumea capitalistă. Acestui fapt se dato­rează, de altfel, uriaşa audienţă de care s-au bucurat în mase : pe plan cultural şi cetăţenesc, lecturile lor poetice au contribuit la demistifi­­carea fetişurilor care dominau viaţa publică americană. Ambiţia beatricilor de a sur­prinde — sub imperiul halucino­genelor : mescalină, peyete, mariju­ana, acid lisergic etc. — „mesajul automat“ al unui subconştient bi­ciuit în mod artificial, se înru­deşte cu programul suprarealist , un program care vădeşte o cum­plită dilemă : ori conştiinţa e lu­cidă, şi­ atunci ea nu poate înregis­tra pur şi simplu, ci — în mod fatal — şi prelucrează fluxul in­conştient ; ori ea e complet abolită, şi atunci nu mai poate înregistra de loc. Această contradicţie lăun­trică a poeticei suprarealiste a fost ilustrată de G. Călinescu în felul următor : E ca şi cum l-ai întreba pe cineva : Dormi ? — iar el ţi-ar răspunde : Da... De aceea, admi­ratorii tinerilor americani ţin să precizeze că aceştia, spre deosebire de suprarealişti, nu selectează „me­sajul automat“ : pentru ei nu mai există contradicţia bine-rău, totul e bun, totul e rău. Dar, în felul acesta, apărîndu-i de inconsecvenţă susţinătorii lor îi abandonează unei condamnări fără apel, căci nu există artă care să se sustragă total unei anumite conştiinţe ar­tistice, unui principiu ordonator. Un strigăt, oricît de puternic şi de sincer, nu se converteşte în fapt artistic decit depăşind graniţele ex­presiei imediate, transfigurîndu-se. La fel, o experienţă psihică, oricît s-ar consuma „pe marginea abisu­lui“, nu-şi impune autenticitatea decit organizîndu-se într-o expre­sie coerentă, comunicabilă. „Nu ascundeţi demenţa", recomandă Ginsberg într-o poezie (Despre opera lui Bourrougs). Dar e clar pentru oricine că o nebunie pro­gramatică e un nonsens : ea rămine o simplă poză, o nebunie Simulată Ce credit putem acorda pretinsei ei „autenticităţi" ? Referindu-se la experienţa beat, Alain Jouffroy scrie: „Poezia în­toarce spatele literaturii şi devine un act existenţial“. Foarte bine! Dar rămîne problema — ce înţele­gem prin cuvîntul literatură ? Dacă literatură înseamnă artă, în general rezultă că versurile beatricilor se refuză judecăţii estetice, fiind doar documente asupra aventurii spiri­tului la o graniţă a sa, şi intere­sează exclusiv psihiatria ; dacă prin literatură înţelegem ceea ce înţelegea Croce, rezultă că poe­zia beat este .Poezia însăşi. Din fericire, adevărul se află, ca de obicei, la mijloc, simpla lectură a textelor fiind edificatoare. Există un mare balast non-es­­tetic în producţiile beatrice: pe de o parte, materialul netrans­figurat al expresiei imediate (elemente de ordin filozofic, so­cial, politic, afectiv etc.) ; pe de altă parte bolboroseala incoerentă a „mesajului automat“, stîrnit de ingurgitarea drogului, care — atunci cînd se refuză oricărei in­tervenţii conştiente — ne intere­sează doar ca o foaie de observaţie clinică. Dar există şi o poezie au­tentică, ale cărei rădăcini cultu­rale pot fi identificate. E, mai întîi, vasta albie a versului liber whit­­manian, utilizat aici pe un material fulgurant şi fluent, în forme lexi­cale îndrăzneţe care merg de la jargonul scientist pînă la argou şi trivialitate. In această albie, Andrews ciită atomizarea fiinţei proprii, identificarea prodigioasă cu cosmosul: Sint viu inlăuntrul unui zeu viu... / sint un germen in măruntaiele unei fiinţe mai mari / sint mai bătrin decit Creaţia / mai bătrin ea toate fiinţele / stelele îşi efectuează prin mine revoluţia lor/ călătoresc prin spaţiul dinăuntru printre atomii mei / iau o astro­navă ca să mă duc in diverse părţi ale corpului meu... (Nimicitoarea iluminaţie). Hohotind grandiloc­vent, Corso îşi compune un delir antirăzboinic: „O Bombă tu eşti un pean / an apogeu al ţipătului pălăria lirică a Domnului Tunet / Oh fă să răsune genunchii tăi BUM BUM BUM... / BUM sorii / BUM lunile şi stelele BUM zgo­mote de BUM / bucurii de BUM etc... (Bombă). Făcînd portretul prietenului său Ginsberg, Ferlin­ghetti halucinează despre moarte: Şi el e ochiul nebun al celei de a patra persoană a singularului / de care nimeni nu vorbeşte... / Căci el e un cap cu o viziune de cap / şi el e privirea şopîrlei / şi viziu­nea lui descheiată e la uşă / unde el stă drept aşteptînd şi ascul­­tînd / mina care loveşte şi aplaudă aplaudă şi loveşte / MOARTEA sa MOARTE... / Căci el a sosit la sfîrşitul lumii / el e carnea nebună făcută lume / şi spune cuvîntul auzit in carnea sa / şi cuvîntul e / MOARTE. (El). Mai aproape de noi, beatnicii se reclamă de la William Carlos Williams, el în­suşi whitmanian, de la delirul lui Ezra Pound, de la obscuritatea lui E. E. Cummings. împrejurarea că poezia americană a secolului XX n-a cunoscut experienţa suprarea­listă a Europei poate explica furia cu care beatnicii se în voia delirului imag imprevizibilul asociaţi tale , solidităţi de pog­rilor, aurore de grăd verde cimitir, beţie ( de­asupra acoperişuri, Ie de vitrine de t), fumători de haşiş­­, maşini desfundate nu ,­şii trăgînd cu ochiu , soarelui şi lună şi ar­gitoare amurguri de Brooklin, blesteme di n oaie şi plăcută suvn a spiritului..., scrie Gj­ j intea acestor versur­i­merican a fost şoca­t cut-up (fraza demonici­zătoare „conştiinţei îi- o caracteriza acelaşle lui Bourrougs, din rorbi]( nnd , de fapt, o rel­­ deelor lui Joyce. ( Răsunătorul ecou puis beat l-a­ avut, acum .­ în conştiinţa publitfi­c se explică şi prin­­ e o poezie destination recitată, nu citită, "pe a fost întotdeauna im­pică de jazz, în ea Sat „tonul Africei, exalen rădăcinare şi de capa­­berg susţine că un utilizat conştient ţine aşa cum nu contrin­d­ măsura“ . Kerouac ţii fața la Mexico Cityrr­e să fiu considerat *­t Prin asemenea pro- . beat tindea spre se j al unei întregi mii Ci ieste încă în mariet f americane. Din peter care se întîlneau /ib.' ria lui Ferlinghetti^,,, cisco n-au format île solubil; treptat, lime| blice s-au rărit, plet'/! destinul fiecăruia din a fi solidar, este , pentru individualis ma Ștefan Arop A % TEATRU — Dramaturgia naţională: VLAICU VODĂ — duminică 8, ora 10, la sala Comedia a Tea­trului Naţional „I. L. Cara­­giale“; PATIMA ROŞIE — vi­neri 6, joi 12, ora 19.30, la sala Studio a Teatrului Naţional „I. I­ .Caragiale“; DINU PĂTURI­CĂ — sîmbătă 7, ora 20, marţi 10, ora 19.30, la sala Studio a Teatrului Naţional­ „I. L. Cara­­gia­le"; D-ALE CARNAVALULUI — sîmbătă 7, ora­ 19.30, duminică 8, ora 10, la sala din bd. Schitu Migureanu a Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra"; O NO APT® FURTUNOASĂ — duminică 6, miercuri 11,­ ora 19.30, la Tea­trul „C. I. Nottara“; SUN — du­minică 8, ora 10.30, la Teatrul Mic. CINEMA — Literatura pe ecran: CUM­­BITE. Cinema Griviţa. CARTEA DE LA SAN MICHELE. Cinema Republica, Festival, Modern. — Din trecutul de luptă al poporului nostru: GOLGOTA. Cinema Floreasca, Gloria. — Poezia pe ecran: BALADA DIN HEWSURSK. Cinema Vic­toria, Aurora. — Comedii, comedii : CALA­­BUCH. Cinema Union (pînă la 11 ian.) GIUSEPPE LA VARŞO­VIA. Cinema Rahova. Volga. RIDEM CU STAN ŞI BRAN. Cinema Mioriţa. NEVESTE PE­RICULOASE. Cinema Tomis . ACEI OAMENI MINUNAŢI IN MAŞINILE LOR ZBURĂTOA­RE. Cinema Bucegi. — Pentru copii : MOŞ GE­­RILĂ, Cinema Doina, Dacia, Munca. MUZICA — Concert al laureaţilor con­cursurilor muzicale internaţio­nale. Pianistul RADU LUPU, sopranele ILEANA COTRUBAŞ şi MARINA KRILOVICI, ba­­riterul LUDOVIC KONYA şi basul IONEL PANTEA, acom­paniaţi de Orchestra simfonică a Cinematografiei dirijată de Const. Bugeanu, interpretează lucrări de Haendel, Mozart, Beethoven, Giordano, Verdi şi Massenet (marţi 10, ora 20, la Sala Palatului). — Dirijorul elveţian CHAR­LES DUTOIT la pupitrul Filar­monicii prezintă Simfonia nr. Vnl^Haydn, ftffl^rtul„ nr.J, Mendelsohn-Bartholdy, Simfo­nia în trei mişcări de Stravin­­skî şi ,,Ransodia spaniolă“ de Ravel (sîmbătă 7, ora 20 dumi­nică 8, ora 11, la Studioul de concerte al Radioteleviziunii). EXPOZIŢII — EXPOZIŢIA REPUBLICA­NĂ BIENALĂ DE PICTURĂ ŞI SCULPTURĂ 1966 — sala Da­lles. — FLORILE IN OPERA LUI LUCHIAN — sălile Muzeului de artă. Revista noastră mulţumeşte pe această cale tuturor cititorilor care, în pragul noului an, ne-au trimis, din toate colţurile ţării, urările lor. C3 |­3 /k LITERARA G. JIŢESCU : Lucruri interesante pe linia meditaţiei, pe cale de cris­talizare, intr-un sens şi un ton mai per­onal. Dar r mijloacele sunt oarecum sărace, greoaie, monotone, expresia n-a ajuns la un nivel de mlădiere şi nuanţare pe măsura problematicii şi motivelor pe care vrea să le slu­jească. E însă un drum bun, pe care, cu eforturi sporite, veţi putea obţine rezultatele aşteptate. Eforturi In sensuri multiple, — despre unele a fost vorba, data trecută. Despre altele, vom pomeni acum. Mai întîi o precizare în legătură cu ceea ce numiţi „asemănarea cu Unicul“ — Eminescu. Nu. Nu poate fi vorba de asemănare (dacă e unic, fireşte că n-are asemănare !), e vorba doar de ecourile şi urmele lui. Dv. de­curgeţi din el — e foarte important­­ să înţelegeţi clar şi precis acest lucru, pentru evoluţia dv. viitoare. După cum e foarte bine, cum zi­ceam, că, talentul dv. real a luat curioştinţă de sine , întiia oară în umbra fecundă, plină de conse­cinţe fericite, a Unicului. Dar nu puteţi rămine­ acolo, — se pare că aţi şi înţeles acest lucru. Nu puteţi rămine însă nici în umbra­ acestui sentiment amar „de cîine bătut“, în pragul maniei persecuţiei, în care vă scăldaţi în prezent (nu fără unele foloase, deocamdată, pentru expe­rienţa lirică şi gîndirea dv.), şi fiu puteţi rămîne mai mult de cîteva clipe nici la adăpostul (precar şi fatal) al formulei „cîteva de liceu". La 22 ani, toate porţile lumii pot­ fi deschise sau sparte ! Dacă vă opriţi între aceste condiţii limitative pe care le-am enumerat, vă veţi asasi­na, de bună voie şi nesilit de nimeni, talentul, închizîndu-i, refuzîndu-i toate drumurile lumii, cele multe pe care n-a umblat, nu le-a văzut, nu le ştie şi n-are cum să le ştie, acum şi pururea. Paginile dv., dincolo de semnele fericite ale talentului, arată un început de inaniţie, de stătut, de închircire. Procesul, băgaţi de seamă, e ireversibil ! Desfăşuraţi-vă toate puterile şi ieşiţi la larg ; nu există piedică şi dificultate destul de mare care să vă poată opri. Sperăm să înţelegeţi just această nelinişte şi dădăceală prietenească şi să ne daţi cît de curînd veştile cele mai bune. Vom face cele de cuviinţă. DAN R. : Drumul cu statui, mai ales (cîteva altele, parţial) confirmă unele promisiuni. Aţi trecut prea re­pede la profesionism, deşi universul manuscriselor e încă modest, restrîns şi semne de progres nu se văd nici măcar cît cele de grabă. Trebuie să mai aşteptăm, să mai vedem. FRED POPOVICI : După părerea noastră, sînt indicii clare de talent. Confruntaţi-vă însă cu un specialist. EM. BALTIANU : Sînt unele ele­mente parodistice reuşite, dar în general şarja e cam groasă, naivă, simplistă. Să mai vedem. M. ALBESCU : Lucruri frumoase, în mare progres, cu adinei rezonanţe (Tăcerea, Prea tînăr, învingătorul, Ceas de amiază, Faţete). Uneori, vorbele şovăite, insuficient de pro­prii, de îngrijit alăturate, lăsînd su­gestii laterale, îndoielnice, desigur involuntare (învingătorului, Prea tînăr). Aşadar, atenţie la expresie, la cuvînt, nu-l lăsaţi să vă înşele in­tenţiile. Rămîneţi la această semnă­tură ? V. CONSTANTINESCU : Nu pu­tem trage o concluzie atit de clară cum ne cereţi. Sînt pagini în care vă lăsaţi în voia unei confecţii mi­metice, fără înţeles şi fără vibraţie. Cînd nu se-ntîmplă aşa, strofele pun în mişcare nişte ecouri eseniene (mai ales Caii) sau nişte semnificaţii cam uzate în haine modeste. Căutaţi-vă cu seriozitate şi ambiţie uneltele proprii, înainte de a risca un prema­tur randament cantitativ. Reveniţi. FL. VRANCEA : Merge bine. Co­pilăreşte. Poartă. Câteodată sunt lu­cruri pline de sugestie, sincere, pă­trunzătoare. Uneori, expresia cam şovăie , trebuie să-i daţi mai multă atenţie ca să ajungeţi cu adevărat la lucru de artă. N-am înţeles Mo­tivare, e cam vagă. Aştept veşti din ce în ce mai bune. GABRIELA I. : Greu de discutat aici pe larg un manuscris atit de mare (poate vom reveni intr-un refe­rat, la editură). Cert e că sunt destule pagini împlinite care să justifice pa­sul dv. Mai ales în piesele mai dense, mai bine cristalizate (de genul Rugă, Leul, Crez, Renunţări, Doar urme, Intîlnire etc.) şi mai puţin în cele despletite discursiv (şi uneori cam uscat), ori în altele de efort exterior, mai mult grafic. Aşadar, curaj şi succes ! N. PASCU : Sînt şi unele lucruri interesante mai mult ca motiv sau imagine (Pămîntul acesta, Atitudine, Prea v-am iubit, Apel, Sfînta mare minciună, Descătuşare) şi mai puţin ca expresie poetică proprie. Abundă însă compunerile modeste, conven­ţionale, în marginea unor ecouri uzat şi minor tradiţionaliste, hăulitoare, mergînd pînă la uimitoare suporturi ideologice retrograde (ca în Păsto­rească). Ciclurile erotice se rezolvă mai ales în durităţi formale, exte­rioare, fără tensiuni lăuntrice de aceeaşi măsură, trecînd prea des spre cronica rimată umoristică, în ansam­blu, par să fie rezultatele, încă puţi­ne calitativ, ale unui anumit talent, neîngrijit şi necultivat la vreme. Dar cine poate şti ce va mai fi ? Mai scrieţi-ne din cînd în cînd. F. BURTAN : Semne bune în A­­erisirea casei, Linişte, Bazar. Con­tinuaţi şi faceţi cum am vorbit. LUŞ : Poezia e interesantă, deşi mijloacele sunt încă nesigure, dile­tante. Se pare că prietenii vă sfă­tuiesc de bine. Stăruiţi. Fireşte, vă puteţi bizui pe ajutorul nostru, atit cit ne stă în putinţă. P. CHIRIAC : Scrisoarea dv. e la fel de neconcludentă ca şi experienţa anterioară ei. Se pot scrie versuri slabe şi în limba germană. Se pot traduce şi versuri bune la un nivel mediocru etc. Ca să nu mai vorbim de eternul „de gustibus"... Nu tre­buie să vă supăraţi că nu v-am răspuns la domiciliu. Primim peste o sută de plicuri pe săptămînă, — dacă ar fi să le răspundem tuturor acasă (aşa cum ni se cere de obicei), n-am mai avea timp nici să ne ascuţim creioanele (şi aşa, uneori, ele lasă urmă cam groasă !). Pe lingă faptul că ar trebui să desfiinţăm această ru­brică, ceea ce ar fi păcat (nu ?). Poa­te că celelalte 7 oracole ale dv. sînt mai puţin solicitate (v-aţi gîndit oare ?), neavînd obligaţia unui a­­semenea ghişeu poştal. S-auzim de bine. GH. ELEFTERIE : E un lucru interesant, de ce nu-l trimiteţi unde trebuie ? Succes ! IOLANDA M. : Cine, Scrisoare, Quasimodo, Actorul, Alb. Ca o po­veste, cuprind semnele clare ale unui talent, de la care sínt de aşteptat lucruri din ce în ce mai bune. Tri­­miteţî-ne o mică prezentare şi even­tuale noutăţi. Ad. B. : însemnările de vacanţă (Plăcinta) sínt foarte frumoase, dar versurile sínt în pierdere de lirism, uscate, livreşti, iar pagina „despre vorbele bune“ e convenţională, plată şi opacă (dacă nu cumva ipocrită), parcă sub influenţa filozofiei lui Madam Chirilă. (E o tristeţe fireşte.) Felicitări pentru succesele şcolare etc. Aşteaptăm pagini frumoase, ca altădată. Geo Dumitrescu .... .7 ' ' : : * 7: : - I . Vyar 8 .-ti. I, , , ,‘t! ' S­PORT La sfîrşitul ospăţului ^ -A. OLU5JIT, . , * dansat../ Inevitabil, sărbătorirea Anului­­’ iu aduce un întreg cor­tegiu de glume, parodii, unele reuşite, altele nu, aspiraţii, proiecte şi aşa mai departe... Totul e înconjurat de o feerică bunăvoinţă, emoţia trecerii timpului, brazii, cozonacii, toate astea ne fac să privim evenimentele cu o oarecare blîndeţe şi omenească înţelegere. Cînd te gindeşti că a mai trecut încă un an, îi ierţi lui Cge Dan unul din faimoasele sate autogoluri... Pe lingă sentimentul ireversibilităţii timpului ce mai înseamnă un gol în minus său in plus? Am auzit,cu toţii multe glume, inevitabilele glume de Anul Nou, cînd emoţia sărbătorilor ne anulează discernămîntul... Se propunea parcă la un mo­ment dat ca fotbaliştii să se ocupe şi ei de literatură , adică de ce scriitorii să se amestece în treburile lor şi ei nu... ? ! Urma, în această ordine de idei, să ascultăm părerile lui Pîrcălab despre „teatrul absurdului“... Odată cu trecerea sărbătorilor, toate aceste glume, parcă nu mai au haz. Poate că n-au avut niciodată haz şi numai ambianţa festivă ne autosugestiona. Ospățul s-a sfirşit însă... Am rîs de glume trase de păr, am ascultat tot felul de mărturisiri, am băut, am dansat, ajunge! E timpul să trecem la treabă... Ne așteaptă între­■f J "V* ---«r--1."I**W* și feeria sărbătorilor jucătorii noştri de handbal, care se pregătesc pentru campionatul mondial. Obligaţi să-şi eco­nomisească forţele, ei şi-au programat un revelion temperat, o cupă de şampanie şi apoi la culcare... Sînt convins că s-au ţinut de cuvînt... Ei şi-au amînat fastul şi petrecerea după campionat, sperînd să-l cîştige şi să bea şampanie din Cupa triumfului... Cu gîndul la lupta încordată care-i aşteaptă în Suedia, ei s-au gîndit, sînt convins, mult mai puţin, la sen­timentul ireversibilităţii timpului... Ca să te gindeşti la tre­cerea timpului trebuie să ai timp pentru asta. Dacă n-ai timp la indemină, mergi liniştit mai departe... Dorim jucă­torilor noştri de handbal să bea şampanie din cupa victoriei. Ospăţul s-a sfirşit. Am rîs, am glumit, am dansat — ajunge! N-are rost să prelungim ospăţul peste limita lui firească... N-are rost să ne mai pierdem în speculaţii ab­stracte pe tema, atît de vastă, a trecerii timpului.. Acum, la treabă... Teodor Hazliu Substantivul din­păturică (Urmare din pag. l-a) altuia strîngînd-o apoi „fierbinte“, a trimite „mici atenţii“ şefilor (cu cartea de vizită modest înfiptă în coşul cu vin şi plăcinte, oferit „cu respect“), a rosti numele şefului cu insinuări familiare în faţa subal­ternilor, a surîde, a calcula, a tăcea... Suflet oficial, dim­păturică are privilegii, efect al unei strate­gii fără scrupule şi fără greş. Avid de progres (personal) practică, suav şi cu voluptate în acelaşi timp, a­­buzul de graţii, bunul plac, arbitra­­riul, abuzul de spirit fiind singura sa abstinenţă. Substantivul dinupăturică fu­mează , tămi­at sau tămîind e în­văluit veşnic în fum. Toxina îi domoleşte nerăbdarea de a ajunge, îi dozează propriile-i veninuri, ţinteşte prea sus ca să cheltuiască totul odată. Ambiţiile lui dinupăturică (geni­tiv) sînt mult prea concrete pentru a mai face loc îndatoririlor, obliga­ţiilor obşteşti. Părerile sale, refe­ratele, listele (toate substantivele ce-i definesc extraordinara activi­tate) se transformă miraculos în a­­vantaje, generează ambiţii. Lui din­păturică (dativ) i se cu­vin toate privilegiile speciei sale de arivist în modul cel mai firesc (ar cuteza cineva să se îndoiască?), deşi, o lege meschină, sîcîitoare, îi pre­tinde şi lui anumite îndatoriri şi o­­bligaţii faţă de obşte. Dar această fiinţă­ substantiv e imună la astfel de provocări. Conştiinţa, mai exact conştiinţele (aici stă secretul ca­rierei sale, căci dinu păturică e pre­văzut cu două conştiinţe, una pu­blică şi alta privată), au de fapt o funcţie decorativă, îl îmbracă după ultima modă pe şef şi pe om. Lus­­trinul, această stofă de tinichea, poleindu-i in funcţie de ori pe dinăuntr­­e dinu.­ laudă şi îl sî ţinuţi de e nu atît de există per, un factor o sparge — publică. Da mite o opri o impune şi e călcîiul lu scîlciat ar­­ un încercat cu ce va ma în fata şeful tea ajunge e. publică stă c cîiele lui. DINULEPAI să te dăm pe v­lustri­n şi de le-ai agonisit, piele veninul ș buşă, gi odată c o fiinţă recupei Desen de BEN O­ lo • Cînd gheata umblă decoltată la piept, se no. • Florile nu mor... Se exfoliată. • Och­i* « primit lu căldură deși îngheaţă , copiilor la care vine. • Cînd ninge îmi vine sa scriu versuri albe. • De ce s-o fi spunind numai „la poştele cailor“ și odată — la crăciunul lor ? • Inactivitatea e un compromis comod între lene şi • Fii şiret, dar nu de ghete. • Tragedia bătrinefii se aseamănă cu a bradului a fost pom de crăciun. • Cînd dorul se mută din ea, inima rămîne cu bilet de b­at la fereastră. • Vă daţi seama cîte sănii îşi sună zurgălăii, în ar unui bătrin, într-o noapte de iarnă şi de insomnie ? Tudor Muşates

Next