Contemporanul, iulie-decembrie 1967 (Anul 21, nr. 27-52)

1967-07-07 / nr. 27

1O • Cînd te-ai hotârtt sa minți chiar și posteritatea, apucâ-te să-fi scrii memoriile. • In zilele de arșițâ, trotua­rele parcă nu sint spălate pe ochi. — N-am iubit pe nimeni nici­odată. — Minfi. Te-ai iubit pe tine întotdeauna. • Iepuroaiceie sint atît de prolifice fiindcă li se împușcă bărbafii legitimi. • Îmi spunea un ateu con­vins : — Ţine minte vorba mea, maestre, Dumnezeu nu există. In schimb, fiecare om pe lume are o fatalitate şi-un declin. Iar restul e numai soartă. • Cel mai apucător individ din lume e cleştele. • Du-te iubito ! Singurătatea în doi o pot împărţi şi singur. • Un leu şi-a mîncat dreso­rul. Şi, de-atunci, a rămas muri­tor de foame. • Cînd lumina electrică este „în pană" chibriturile se dau peste cap de bucurie. • Bănuiala e serviciul de spionaj al oamenilor neinarmafi pentru viață. Tudor Muţatescu ­ O FINALĂ FARA FINALĂ ^CURTIA a fost sărbătoarea Rapidului. Cincizeci de ani a aşteptat Rapidul să ciştige campionatul şi au fost de ajuns cîteva zile pentru ca peste această performanţă mult visată să se aştearnă ridicolul şi uitarea. O campioană care a fost învinsă de o echipă de divizia C nu se prea poate spune că e cu adevărat campioană. După ce ai fost întrecut de Foresta-Fălticeni, învinsa cu 1—8 a temutei Textila-Buhuși, nimic nu mai are nici un haz. Chiar și sărbătoarea triumfului capătă ceva jalnic. In mod cu totul inutil, antrenorul Valentin Stănescu a vărsat lacrimi de bucurie... Tot e bine însă că entuziaştii nu s-au grăbit să-i ridice o statuie lui Dumitriu II, acum ar fi trebuit dărîmată, altă bătaie de cap. Problema devine ceva mai gravă cînd ne gîndim că Rapidul, Rapiduleţul, cum gingaş­ii numesc unii, ne va reprezenta în cupa campionilor europeni. Cum însă nici celelalte echipe n-au avut viaţă lungă în această dură competiţie, o să ne consolăm cum ne-am mai consolat şi altădată. Acel 1o7 cu Elveţia are meritul că ne face apţi de a privi cu linişte orice dezastru. Ceva mai rău decit asta nu cred că se mai poate intîmpla. In orice caz, atît acel 1—7 cu Elveţia cit şi prezenţa unei echipe de categoria C in finala cupei, ne dau o măsură exactă a situaţiei fotbalului. De fapt, a fost o finală fără finală. Că nu se poate numi finală de cupă odihnitorul meci de antrenament dintre Steaua şi Foresta-Fălticeni. Foresta- Fălticeni s-a prezentat ca o victimă sigură, şi oricît am fi ispitiţi să credem în surprize şi răsturnări, era clar că de data aceasta bunul simţ va avea ciştig de cauză. Cu toate păcatele ei, Steaua e o echipă mai puţin capricioasă decit Rapidul, capabilă să-şi impună superioritatea... Am văzut la lucru echipa din Fălticeni şi n-am înţeles cum de-a reuşit să-ntreacă atîtea echipe din categoria A. Foresta-Fălticeni s-a prezentat ca o echipă tipică de categoria C, cu mijloace tehnice rudimentare, dezorientată şi înfricoşată deşi nu i se poate pune la îndoială ambiţia şi dorinţa de a ieşi basma curată din aventura din care, cu voia sau fără voia ei, a intrat. De fapt, Foresta-Fălticeni n-are nici o vină c-a ajuns in finală, de vină sunt echipele de categoria A care au tratat această competiţie cu dezinteres sau şi-au privit adversarii cu nejustificată şi ridiculă trufie. Oricum, prezenţa Forestei-Fălticeni în finală rămîne, dincolo de pitorescul întîmplării, o performanţă de care se va mai vorbi­se poate spune c-am avut finala pe care am meritat-o. La un asemenea fotbal, asemenea finală. Să felicităm Steaua fiindcă a învins atît de categoric o echipă din divizia C ? Eu știu ce să spun ? Hai s-o felicităm... Teodor Mazilu tfjjpu .■.........ji* ps IliiiilSiMS. : ■ ■“ Un mare nume al literaturii austriace postbelice: Konrad Bayer M­ ­OARTEA tragică şi neaşteptată a lui Konrad Bayer, la 11 octombrie 1964, ne-a pricinuit un neobişnuit simţămînt de revoltă împotriva soar­­tei oarbe, un simţămînt de­ tristeţe pentru posibilităţile pierdute ale vie­ţii şi forţei creatoare a poetului. Un talent promiţător, în plină dezvolta­re, trecea pragul nefiinţei, lăsînd în urmă doar un fragment din opera vieţii sale : un document al tinerei literaturi austriace după al doilea război mondial, literatură în plină dezvoltare. Născut la 17 decembrie 1932 la Viena. Konrad Bayer a devenit, la dorinţa părinţilor săi, funcţionar de bancă, deşi, terminînd gimnaziul, dorea să Intre la Academia de arte plastice spre a studia pictura. In iar­na anului 1951—1952, în localul abia deschis al Clubului de artă din Viena (al cărui preşedinte era Albert Paris von Gütersloh), el se alătură­ așa-nu­­mitului „Cufăr de paie“, împreună cu grupul din jurul lui H. C. Art­mann­­(v. Contemporanul din 28 oc­tombrie 1966), grup cu o influentă hotărîtoare în viata artistică si lite­rară a Vienei anilor '50. Anii de după 1950 marchează o deosebită ac­tivitate a grupurilor de avangardă, în aprilie 1953 Artmann publică Proclamaţia actului poetic ; în au­gust are loc o procesiune cu carac­ter de manifestaţie. Sediul clubului rămîne, după peregrinări diverse cafeneaua Glory (astăzi peste drual de Universitate). Aici s-au născut, în iunie 1954, primele poezii în dia­lect, si tot aici s-a format Grupul poeţilor vienezi. In atelierul sculpto­rului constructivist Mark Adrian. Inventionismul metodic elaborat de acesta a fost aplicat încercărilor li­rice ale grupului (la început în baza seriei aritmetice a „Tiparului de aur“). In 1956, Bayer si Artmann reali­zează, din iniţiativa lui Bayer, pri­mul montaj. Bayer era un admira­tor al lui Max Ernst si al lui Ray­mond Russel şi dorea să introducă in literatură tehnica colajului folo­sită de aceştia. Nu ştia încă nimic pe atunci despre încercările revo­luţionare ale lui Hans Arp sau ale lui John Dos Passos, dar folosind această tehnică a creat schite ge­niale. Din 1957 pină în 1959 s-au or­ganizat, în repetate rînduri, lecturi si serii literare de o calitate nemai­cunoscută de atunci la Viena in anii ce au urmat, situaţia literaturii mo­derne în cercurile vieneze nu era dintre cele mai bune. După plecarea lui Oswald Wiener, Grupul poeţilor vienezi se dizolvă şi ecoul manifes­tărilor artistice devine din ce în ce mai slab, iar posibilităţi de publi­care existau pentru ei aproape nu­mai în străinătate. Izolarea vieţii li­terare a capitalei era tot mai mare. Cind si cînd­ se mai compuneau texte în comun, în 1962, apărea Starker Tabak de Bayer şi Wiener, la Paris in Dead Language Press. Artmann plecase din Austria. In acelaşi an Bayer se afla în Elveţia pentru fil­mările celui de al treilea film al său. Incepea acolo un nou roman Der Sechste Simnt 2). (Al şaselea simt). c?rf„ *­.a Preocupat pină la sfîrsitu! vietii. In 1963 pleacă însoţit de Ger­hard Rühm la Berlin, unde intră în legătură cu diferiţi editori. încheie aici un contract cu Editura Rohwolt, iar Editura Walter preia spre pu­blicare romanul Der Kopf des Vitus Bering'), în timp ce editura Wolfgang Fietkau îi tipărea în colecţia Schrit­te tratatul Der Stein der Weissen (Piatra înţelepţilor). în aprilie 1964, grupul, care nu mai avea o existenţă formală, se mai întruni de două ori în localul de noapte de curînd des­chis „Chattanooga“, interpretînd cî­teva cîntece şi prezentînd Opera Co­piilor. In ultimele săptămîni ale vie­ţii, Bayer s-a retras la castelul Ha­­genberg din Austria de jos, pentru a-şi termina romanul. N-a mai ajuns însă s-o facă. Spre deosebire de Artmann, Bayer a fost un căutător grav, niciodată comediant sau autor de farse care nu se ia nici pe sine în serios. Seve­ritatea și consecvența îi caracteri­zează scrisul, în care aproape nu rămîne loc pentru simple jocuri poe­tice ; ele fac poate plăcere, dar nu urmăresc un fel concret. Serio­zitatea cu care Bayer sondează con­ştiinţa omului, căutînd să o înţe­leagă, să o depăşească, nu era fana­tism şi nici o obsesie unilateral ori­entată. Criticii săi n-au înţeles acest lucru atunci cînd, puţin timp înainte de moarte, i-au atacat violent scrie­rile apărute în revista Wort in der Zeit (2/64). Lucrările apărute în timpul vieţii, în publicaţii de avangardă, sunt azi greu accesibile şi, în parte, de ne­găsit. Scriitorul şi muzicianul Ger­hard Rühm, prieten şi colaborator a­­propiat al lui Bayer încă din 1951 s-a dedicat cu pietate şi cu minuţio­zitate editării operelor poetului. Vo­lumul, publicat în frumoase şi sobre condiţii grafice de editura Rowohlt, cuprinde o foarte interesantă prefaţă semnată de Rühm, completată de nu­meroase observaţii de detaliu. In vo­lum nu a fost inclus textul Capul lui Vitus Bering şi nici producţiile co­­lective la care a participat Bayer; ele vor apare tot în editura Ro­wohlt, într-un volum aparte, dedicat Grupului poeţilor vienezi. Prima parte a volumului include încercările dramatice. Dintre ele sin­gură Bräutigall und Anonymphe a fost reprezentată în 1963, la Teatrul Keller, din Viena. Merită a fi repre­zentată piesa într-un act (ră­masă neterminată), Kasperl am elek­trischen Stuhl (Kasperl pe scaunul electric). Accentele de proză populară pe care le­ are piesa vin din respec­tul vechilor tradiţii vieneze (Hans- Wurst-Theater) şi din satira subţire la adresa autorităţilor (în cazul de faţă, birocraţia unui stat poliţist) („N-ai făcut cerere să ţi se aprobe asasinatul !“), întrepătrunderea unor planuri diferite, inversarea adevăru­lui teatral, înstrăinează, distanţează, distrug iluzia şi obligă spectatorul să se uite „drept în gura actorilor“. Naturaleţea cu care aceştia îşi vor­besc, fără să se privească, este sur­prinzătoare. Bayer nu a crezut nici­odată că s-ar putea exprima pe de­plin cu ajutorul limbii. El „nu avea încredere în limbă”, cum spunea poe­tul Ernst Jandl, cu 6 ani­­mai in vîrstă decit el. A încercat întotdea­una să meargă pină la extrema li­mită a relativităţii tuturor noţiuni­lor. Aceasta explică şi importanţa experienţelor efectuate de el cu ma­terialul lingvistic. Esenţial este fap­tul că scriitorul considera aceste ex­perienţe ca produse secundare ale muncii creatoare, ale cărei rezultate nu mai aveau caracter experimental. In tonul agresiv al celor două lu­crări intitulate Idiotul şi 17 ianuarie 1962, Bayer se situează — după măr­turia lui Rühm — pe o poziţie defen­sivă împotriva atacurilor inutile ale colegilor săi conservatori. Lucrările citate reprezintă reacţia poetului faţă de izolarea crescîndă a artistului con­temporan în Viena acelei perioade încă din Şcoală, unde era membru al Clubului artistic „Genie und Ir­rsinn“ (Geniu si nebunie), Bayer scrisese numeroase poezii. După ba­calaureat, după întîlnirea cu Art­mann, scrie de asemenea poezii. Din­tre toate, ne-au rămas însă numai cîteva. O oarecare nepăsare fată de soarta propriilor texte nu era numai o particularitate a geniului lui Art­mann, ci, în acea vreme, un fenomen foarte răspîndit care vorbeşte des­pre starea artiştilor din acea vreme, despre lipsa lor de speranţă că scrierile le vor putea fi citite de public. Din 1954 datează patru poezii, importante, pentru că Bayer însuşi le-a caracterizat, cu prilejul unei seri literare, drept simple experimente, cu „funcţie pur formală şi sonoră, prelucrate după un principiu mate­matic“. Este vorba de permutările materialului de cuvinte şi silabe în sensul invenţionismului metodic. Pe un principiu asemănător (împrumu­tat de data aceasta după o idee a viitorului critic de teatru al grupu­lui, Oswald Wiener) se bazează Der Vogel singt — Eine­ Dichtungsmas­chine in 571 Bestandteilen (Pasărea cîntă — O masina din 571 de piese).­ Lirica şi proza se întrepătrund aci, aşezarea rîndurilor nu mai are im­portanţă. Cele 171 de unităţi distri­buite în text în baza unor serii aritmetice şi geometrice, in care se face de fiecare dată o afirmaţie des­pre categoriile spaţiu, timp, mod, cauză, expresie, măsură etc. formea­ză un schelet în care rămîn libe­re spre completare, după inven­ţia proprie, 400 de locuri variabile. Formulări poetice neobișnuite, clare, fac valoarea intrinsecă a textului. Romanul, în cea mai mare parte autobiografic. Al șaselea simț (a­­proape terminat) este conceput ca un montaj de pasaje diferite din e­­poci diferite. Este destul de­ greu să dăm o apreciere concludentă asupra acestui text enigmatic fără a cunoaşte îndeaproape situaţia grupărilor so­ciale pe care se bazează textul. Locuri comune împletite într-o at­mosferă de vis, evenimente stranii,­­ abundente de reacţii interumane a­­leatorii, descrieri concrete ale unor stări abstracte sau, dacă vreţi, poe­tice, devieri formale de la normele de limbă ca elemente de diversiune sunt doar caracteristici exterioare. Dispunerea neobişnuită a elemente­lor acţiunii lasă să se întrevadă o dinamică interioară care captivează pe cititor. Lucrarea este un fenomen neobișnuit al literaturii contempora­ne. Volumul mai cuprinde o serie de‘schiţe și povestiri, interesante în parte sub aspectul structurii sonore, precum și trei poezii vizuale. Una dintre ele a fost înregistrată de au­tor pe un cilindru, în forma unei spirale continui și trimisă la o ex­poziţie ber­neză. Capodopera lui Bayer rămîne însă fără îndoială Capul lui Vitus Bering. Textil este un montaj din literatura eroică, din literatura despre şama­nism, despre dansul morţii (Chorea minor), despre antropofagie şi mito­logie. Pasajele neutilizate au fost in­cluse în anexa volumulu­i. Principiile constructive sunt insă aici de minoră importantă faţă de fondul adine şi cuprinzător al Intenţiilor autorului. El a reuşit în mod strălucit ca din­­tr-o simplă înşiruire de citate să dea naştere unei opere de artă uni­tare şi independente. Caracterul a­­cestei opere nu este narativ. Fabula­ţia, relatarea istorică nu interesează prea mult pe autor. Părţile compo­nente ale textului, legate între ele prin titlu sau motto-uri, nu au o ordine logică sau cauzală. Textul „vorbeşte despre capul lui Vitus Bering, sediul conştiinţei“, aşa cura explică Jürgen Becker în postfaţa lu­crării. Ca întotdeauna şi aci pe Bayer, interesat de problemele-li­­mită ale ştiinţei, îl preocupă flexi­unea şi reflexiunea planurilor de conştiinţă. Este vorba, de fapt des­pre limitele conştiinţei şi, poate, des­pre limitele poeziei, pe care a încer­cat să le descifreze aci Bayer. Max Demeter Peyfuss Viena, iunie 1967. 1. Konrad Bayer. Al şaselea simţ. Texte. Reinbeck bei Hamburg (Ro­wohlt) 1966. 313 pag. 2. Konrad Bayer. Capul lui Vitus Bering. Un portret în proză. Olten şi Freiburg (Walter) 1965, 64 pag. 2 ~ V '• U ' Λ.s­ / •4. * i f »v-^-s I. POSTA LITERARA ... F . , ' * ' . : ‘ . ■ ' ' ' ui ÜU1 1IH«h ■■«mm *?■ -I. • 3 * i I I HI f MARGA ALBESCU: De sus pare să fie pagina cea mai înfiripată. In general, un plus de uscăciune și de întuneric. (Noua semnătură, mai ştearsă și ea, anodină). Mult mai bune „După sărut“, „Lacrimi“ şi, mai ales, „Lege". Rămînem cu nişte semne de întrebare. GABRIELA I.: Idei interesante !n rtoate, dar poezie mai ales în Stator­nicie şi Din adine, afectate şi ele în­tr-o măsură de o anumită crispare in­­telectualistă, pierdere de freamăt. Am mai spus şi altădată — în ce priveşte publicarea sau nepublicarea unui text, noi nu putem decide decit în limi­tele acestei rubrici. D. DANCOS : Merge bine, înn gene­ral, cu inegalităţi provenind mai ales din varietatea (binevenită !) a încercă­rilor. Ne-au plăcut mai mult: Sfinta, Plecarea din urmă, Polen, Exil, Izbîn­­dă, Să ! Zădărnicie. Continuaţi, con­form planurilor (frumoase şi lucide) pe care ni le împărtăşiţi — şi ţineţi-ne la curent. TEODOR DAN : Ne aflăm încă în faţa unor notaţii amatoare, în general firave, pe ici-pe colo, înfiorate un pic (Jertfă, Gînduri, Ceasornicul), neadu­­cînd elemente noi, concludente, faţă de veştile anterioare. Mulţumiri pen­tru bunele vorbe şi intenţii (lăudabile, în ansamblu, şi oportune). Să vedem ce mai urmează. C. PRUT : încercări de înnoire, în care însă rămîn neasimilate, străine, mimetice, numeroase elemente din ultima modă, atît de discutată şi de atîtea ori discutabilă. Mai aproape de organic, de autentic, Vînătorul, Satul acela, Dor de părinţi, Nesomn. Să vedem ce va mai fi. VASILE IISTELATU: Vă aflaţi cu sabia lui Arghezi deasupra capului (desigur, o ştiţi), dar manuscrisele dv. fierb frumos şi promiţător, chiar dacă de multe ori traiectoria gîndului nu-şi găseşte continuitatea firească (la mo­dul logic sau la modul artistic) şi lasă loc unor suspensii în care func­ţionează „ocaua mică“ sau cunoscu­­­­tul principiu al căciulii „auto-furate“. Iată un mic poem care ilustrează şi „darurile“, dar şi neputinţele (şi „ecourile“ străine) . Nicovala : Boarta din categorie A intrat în fierărie Kantiană, după ştil, Sigură de chilipir. Cînd a vrut din jur să-nghită De-un baros a fost lovită Şi-a rămas tin­tind la foc Cu ochi mari, de nenoroc, Jumătate-n fierărie, Jumătate în stihie. Sînt multe pagini de acest gen şi nivel (unele, şi mai bune), toate ră­sucite în aceeaşi spirală neregulată de cochilie şi terminate într-o proemi­nenţă mai mult sau mai puţin ascu­ţită, toate umblînd, (adesea, cu ochii închişi) prin malurile şi răgăliile cu­vintelor după nişte peşti nemaipome­niţi sau cîteodată poate numai taci. O să spuneţi, eventual, că „v-aţi jucat", cum zicea odată scatiul către prepe-, liţă (neştiind că, de fapt, cîntase), dar v-aţi jucat frumos şi ne permitem să vă atragem respectuos atenţia că, după cit se pare, aveţi talent şi că, ehe !, cite lucruri nu se nasc din joacă ! Contracreaţie, Galop, Oi fi cîntat, Abia mă încălţasem, Instelare.’N-auzi bărbate, Căprioara, Omul - iată pa­ginile cele mai interesante, asupra cărora merită să mai zăboviţi cu un surplus de încruntare la adresa „gîn­­dacului grafic" şi a altor gărgăuni ai cabotineriei „cuvintiliste“,­eputativ­­truculente. Recomandarea e oportună şi în pri­vinţa scrisorii dv., un mic eseu, inte­ligent, pătrunzător, subţire, asupra armelor poeziei, pe care ar merita să-l reproducem în întregime, dacă n-ar avea 7 pagini şi dacă, mai ales, n-ar fi, prea adesea, lucrat „cu mîna dreaptă la urechea stingă“ Vom da, totuşi, cu alt prilej, cîteva pasaje mai clare (în aşteptarea unei eventuale „traduceri“ integrale într-un limbaj mai practicabil). Reveniţi (poate şi cu „buletinul de identitate“): Ion Amaria („Drum“), Liviu Ion Stoiciu, P. L. Ileana Trestiana, Bu­­şoiu G. (mai citeţ!), Mircea Şulea, Adrian Barbu („Patefon“, „Biblio­tecă“), Al. Gagiu, C. Leonard , G. Pîrnescu, Pop Maria, Adrian Rareş, Minodora Ilieş, Băsescu Ştefan, Dio­­nis Moldovan, Mihai P. Constantine­­scu, Tiberiu L. Reţu, Doru, Luigi Radu, L. Negură (manuscrise aproape indescifrabile!), Vasile Luca, Retel­­gense, Ion Dragomir („Copacii“, „Ră­dăcini“), Dumitrescu Tom­a , semne, mai mult sau mai puţin clare, mai mult sau mai puţin promiţătoare, care justifică încercări şi stăruinţe viitoa­re. Reveniţi aşadar, după noi eforturi, fără grabă, cu cele mai bune 5—10 pa­gini obţinute (nu mult mai multe, dar nici mai puţine !). Lia Cristi, Romulus Teodorescu, Nic­a, Chivu I. Iulian, R. Paştinaru, I. Ş. (B), M. Ursu, T. Pragul, Degia P., Corneliu Georgescu, Şt. Mihai Alexan­­drescu, Roberta, P. I. Liliana, V. V., D. Nadir, Marin Dumitru, F. Burlan, Paula Teodor, Mioara Costache, Doi­na Poiana, Popa D. Marin, T. Manda­­gi, Mihai Negură, I. Galavan, D. M., Popescu Mircea, M. Fotache, R. Nadă­­şan, Adrian Costache, Virgil I. Mazi­­lu, Orlando, A. E. Labiș. Lucruri pe linia ştiută, cu aceleaşi făgăduieli, dar fără indicii hotărîtoare de progres. Continuaţi cu sporite eforturi şi exi­genţe, şi ţineţi-ne la curent. (Trimi­teţi, de preferinţă, cite un grupaj se­lectiv, la intervale mai mari decit săptămînal, cite o pagină abia scăpată din condei). Geo Dumitrescu STRĂBUNUL meu De-aici, de lingă balustradă, A tras străbunul meu in fum­ Şi poarta care dă în stradă Trei răni mai duce, de securi. Acel străbun al meu din veac, De slujbă, popă fiind, Ia briu Purta mereu , pistol şi grîu Şi solzi de şarpe pentru leac. Iar hoţii care-au cutezat La pradă semn să dea, şi-acum Mai dorm sub fagul retezat Din colţul curţii, dinspre drum. Dan Mutaşcu PONTIFII (Urmare din pag. l­ a) care îndeplineşte o funcţiune socială dintre cele mai utile, un anume ne varietar, o aureolă, un nimb pe care nu suntem un ciştig dacă le destrămăm. Ai avut, bănuiesc, şi dumneata pro­fesori de o mare autoritate, plini de un sentiment al senioriei spirituale, integri, foarte demni, neprinşi în mici viitori, cu gestul măsurat, cu conştiin­ţa unui mare oficiu pontifical pe care-l săvirşeau predind lecţia. — E adevărat, făceau impresie mare, dar ulterior, cină am crescut, o parte din ei mi-au apărut destul de limitaţi şi pină la un punct derizorii. — N-are mare importanţă, limite avem cu toţii, şi cei pe care ii de­păşim ne-au ocazionat, într-un fel, creşterea. Dar ca să creştem peste ei a trebuit să ne supunem mai întii autorităţii lor pontificale, să-i luăm foarte în serios şi să se ia ei înşişi foarte in serios. Dacă am jumuli de la început pe un profesor de tot ce face mincirna şi aplombul pontificatu­lui său, i-am devasta şi autoritatea, şi rezultatele ar fi crunte : nici unul din învăţăcei n-ar mai crede un nimic. E uşor de balotat un prestigiu, de ri­diculizat; mai greu e să creezi auto­ritate. — Crezi că se poate „crea“ ? — Tocmai fiindcă nu cred că e o treabă de fabricitate îmi spun că pon­tifii, atunci cînd se ivesc intr-o cultu­ră, trebuie păziţi, înconjuraţi cu sti­mă, consolidaţi. La noi s-au mani­festat, cel puţin pentru cîţiva oameni de cultură mai vechi, unele tendinţe de a-i anula sau măcar de a-i mărunţi pină la inanimare, abo­­lindu-se odată cu ei valoarea funcţiei pontificale in aşa fel, incit cultura românească rămăsese la un moment dat amorfă şi cenuşie, fără vîrfuri, fără statui. Era aceeaşi tendinţă de „demitizare“ abuzivă pe care am mai denunţat-o o dată şi care, sub aparenţa criticii obiective, a e­­xersat de fapt o critică extinctivă, pustiind valorile reale. Datorăm poli­ticii partidului grija de a fi restabilit, in proporţii corecte, autoritatea celor ce au slujit drept pontifi ai dezvol­tării culturii noastre — de-a lungul a numeroase decenii. Odată cu asta se consolidează şi funcţiunea ponti­ficală propriu zisă pe care, mai recent, oameni ca E. Lovinescu, G. Călinescu, M. Ralea, T. Vianu au exersat-o cu strălucire. Aşa incit, stimabile, eu nu numai că nu mă bucur de dispariţia pontificatului cultural dar, dimpotrivă, mă întreb cu o uşoară îngrijorare dacă cultura noastră de astăzi se poate sprijini in­suficientă măsură pe pon­tifi, adică pe oameni de cultură cu o mare putere de direcţionare, cu o ne­tăgăduită aureolă. — Dar sînt atîtea nume notorii, de circulaţie largă ! — E adevărat, circulaţia de nume n-a fost niciodată mai intensă, aria de răspîndire niciodată mai largă, mijloacele de difuziune niciodată mai bogate. Dar inm­urirea efectivă pe care un mare om de cultură o poate avea asupra semenilor săi e greu de se­sizat. Aerul pontifical pe care-l lua cindva un Macedonsky, riscind chiar ridicolul, nu-l mai ia nimeni. O ba­rieră critică, o cenzură autocritică, fac să avem mulţi oameni măsuraţi, plini de talent, uneori uşor turbulenţi, cu simţ al culorii, cu haz, cu farmec, săritori ori reţinuţi, dar să trebuiască, pentru a găsi un veritabil pontif, să urcăm pină la maestrul Arghezi, pro­dusul a decenii de meditaţie, sirguinţă şi har. Titu Maiorescu, după cum ştii, m­iturea opinia publică de la 23 de ani. — Ca şi Labiş, de altfel. — Stimabile, eu nu vorbesc de ar­tişti, a căror ecloziune se poate pro­duce şi la 6 ani şi după 40. Eu vor­besc de acei oameni de acumulare continuă, de scinteiere permanentă, făuritori de idei, mari semănători in­telectuali de la virsta cînd conştiinţa li se înfiripă, dominind cu un punct de vedere lucid, avintat şi statornic curentele de opinie ale vremii lor, sculptind ca să zic aşa, profilul cultu­ral al epocii. Vorbesc de cei care cu statura lor uriaşă văd foarte departe in trecut, foarte departe in viitor, şi string intre braţele lor modelatoare magma plastică a prezentului, dos­pind-o cu sufletul lor, pină cînd ma­teria pe care se aplică devine soclul propriului lor bust. — Pentru asta e nevoie de o zbate­re de o viață întreagă. — De o zbatere cu folos, stimabile. Cu răsunet. Cu autoritate neștirbită. Cu credință intr-un scop înalt. Pon­tifii sînt instrumentele unor idealuri, gloria lor e de a le putea sluji ne­abătut. Să nu ne speriem atunci dacă se iau foarte in serios, dacă dau valorii conţinute de ei un accent mai amplu, o gravitate mai puţin diurnă, dacă uneori hirsesc mai puţin colţurile imediate ale realităţii. Să-i lăsăm să crească, să-i luăm in serios şi noi. Avem nevoie nu numai de lăstăriş, de dumbravă ori de alee ci şi, dominind întinderea, de puternicii copaci uriaşi, esenţe tari în peisajul culturii ro­mâneşti. SA VORBIM DESPRE... VORBĂREȚ !* LA NOI — cînd zic la noi mă re­fer la locul meu de muncă — unu căruia îi place să vorbească. Nu, la telefon, nu cu neastă-sa, ci in pu­blic. Mai precis, nu este adunare in care domnia-sa — are, n-are ceva de spus — să nu ia cuvîntul spre a vorbi cam așa, după note aproape steno­graf­ice . Activitatea noastră trebuie să se desfăşoare la cel mai înalt nivel in­­deplinindu-se astfel cu cinste sarcinile ce ne revin, activitate care este cu­noscută şi cred că nu este cazul să insist. Ea se desfăşoară pe baza unui plan bine întocmit la un înalt nivel ştiinţific. Menţionăm că deşi s-au în­registrat unele rezultate pozitive ceea ce reiese şi din referat sunt şi scăderi ce trebuie lichidate, deficienţe asupra cărora vor reveni. Astfel nu întotdeauna a existat su­ficientă preocupare faţă de lipsurile ce trebuie lichidate. De aceea pro­pun să fie traşi la răspundere nemij­locit cei ce au delăsări in muncă şi datorită neglijenţei sunt lipsiţi de preocupare pe această linie. Trebuie spus de asemenea că greşit mai per­sistă convingerea că numai unii poar­tă răspunderea. Nu ! Sunt probleme ale întregului colectiv precum şi pre­ocuparea continuă pentru îmbunătă­ţirea activităţii, trebuie să fie gene­rală. După asemenea importante puneri la punct, face o pauză, rămîne puţin descumpănit şi apoi continuă . Este de datoria noastră să adincim problema necesităţii, economicităţii şi oportunităţii tuturor acţiunilor pe care le întreprindem. Pentru că activi­tatea desfăşurată este nemijlocit che­mată să fie cit mai eficientă. Con­trolul in muncă constituie un mijloc temeinic de întărire şi îndrumare a tuturor sectoarelor dar mai ales a ce­lor operative care au un volum mare şi diverse operaţiuni ce antrenează tot felul de obligaţiuni. Aş­ putea da multe exemple in care lipsa de ana­liză şi de judecare atentă a fiecărei activităţi în parte nu a dus şi nu poate duce la ceva bun Ceea ce deter­mină o bună organizare şi vădeşte o grijă deosebită care trebuie să veghe­ze la îndeplinirea tuturor sarcinilor la parametrii cei mai buni. Aborda­rea acestor probleme importante, ne pune in situaţia... etc. etc. etc. etc. Aceleaşi vorbe, propoziţiuni şi fraze le zice şi la şedinţa sindicală, şi la adunarea deschisă de partid, şi la şe­dinţa de producţie, şi la reuniunea de lucru a colectivului şi la tot felul de alte şedinţe. Mereu aceleaşi vorbe, propoziţiuni şi fraze. De întrerupt, spre a nu călca disciplina, nu-l între­rupe nimeni. Cu atît mai puţin cel ce prezidează, deplin apărător al liber­tăţii cuvîntului. Tot auzindu-l, intr-o pauză, un „zmecher de Bucureşti“ îi spunea că „plimbă limba-n gură“ ceea ce i-a prilejuit vorbăreţului mai mult decit dect să ne lămurească ce se cheamă a fi combativ. Iar noi ceştilălţi, tre­buia să-l tot ascultăm, să-l tot ascul­tăm, să-l tot ascultăm, şi ieri, şi azi şi miine... Mihai Popescu

Next