Contemporanul, iulie-decembrie 1967 (Anul 21, nr. 27-52)
1967-07-07 / nr. 27
1O • Cînd te-ai hotârtt sa minți chiar și posteritatea, apucâ-te să-fi scrii memoriile. • In zilele de arșițâ, trotuarele parcă nu sint spălate pe ochi. — N-am iubit pe nimeni niciodată. — Minfi. Te-ai iubit pe tine întotdeauna. • Iepuroaiceie sint atît de prolifice fiindcă li se împușcă bărbafii legitimi. • Îmi spunea un ateu convins : — Ţine minte vorba mea, maestre, Dumnezeu nu există. In schimb, fiecare om pe lume are o fatalitate şi-un declin. Iar restul e numai soartă. • Cel mai apucător individ din lume e cleştele. • Du-te iubito ! Singurătatea în doi o pot împărţi şi singur. • Un leu şi-a mîncat dresorul. Şi, de-atunci, a rămas muritor de foame. • Cînd lumina electrică este „în pană" chibriturile se dau peste cap de bucurie. • Bănuiala e serviciul de spionaj al oamenilor neinarmafi pentru viață. Tudor Muţatescu O FINALĂ FARA FINALĂ ^CURTIA a fost sărbătoarea Rapidului. Cincizeci de ani a aşteptat Rapidul să ciştige campionatul şi au fost de ajuns cîteva zile pentru ca peste această performanţă mult visată să se aştearnă ridicolul şi uitarea. O campioană care a fost învinsă de o echipă de divizia C nu se prea poate spune că e cu adevărat campioană. După ce ai fost întrecut de Foresta-Fălticeni, învinsa cu 1—8 a temutei Textila-Buhuși, nimic nu mai are nici un haz. Chiar și sărbătoarea triumfului capătă ceva jalnic. In mod cu totul inutil, antrenorul Valentin Stănescu a vărsat lacrimi de bucurie... Tot e bine însă că entuziaştii nu s-au grăbit să-i ridice o statuie lui Dumitriu II, acum ar fi trebuit dărîmată, altă bătaie de cap. Problema devine ceva mai gravă cînd ne gîndim că Rapidul, Rapiduleţul, cum gingaşii numesc unii, ne va reprezenta în cupa campionilor europeni. Cum însă nici celelalte echipe n-au avut viaţă lungă în această dură competiţie, o să ne consolăm cum ne-am mai consolat şi altădată. Acel 1o7 cu Elveţia are meritul că ne face apţi de a privi cu linişte orice dezastru. Ceva mai rău decit asta nu cred că se mai poate intîmpla. In orice caz, atît acel 1—7 cu Elveţia cit şi prezenţa unei echipe de categoria C in finala cupei, ne dau o măsură exactă a situaţiei fotbalului. De fapt, a fost o finală fără finală. Că nu se poate numi finală de cupă odihnitorul meci de antrenament dintre Steaua şi Foresta-Fălticeni. Foresta- Fălticeni s-a prezentat ca o victimă sigură, şi oricît am fi ispitiţi să credem în surprize şi răsturnări, era clar că de data aceasta bunul simţ va avea ciştig de cauză. Cu toate păcatele ei, Steaua e o echipă mai puţin capricioasă decit Rapidul, capabilă să-şi impună superioritatea... Am văzut la lucru echipa din Fălticeni şi n-am înţeles cum de-a reuşit să-ntreacă atîtea echipe din categoria A. Foresta-Fălticeni s-a prezentat ca o echipă tipică de categoria C, cu mijloace tehnice rudimentare, dezorientată şi înfricoşată deşi nu i se poate pune la îndoială ambiţia şi dorinţa de a ieşi basma curată din aventura din care, cu voia sau fără voia ei, a intrat. De fapt, Foresta-Fălticeni n-are nici o vină c-a ajuns in finală, de vină sunt echipele de categoria A care au tratat această competiţie cu dezinteres sau şi-au privit adversarii cu nejustificată şi ridiculă trufie. Oricum, prezenţa Forestei-Fălticeni în finală rămîne, dincolo de pitorescul întîmplării, o performanţă de care se va mai vorbise poate spune c-am avut finala pe care am meritat-o. La un asemenea fotbal, asemenea finală. Să felicităm Steaua fiindcă a învins atît de categoric o echipă din divizia C ? Eu știu ce să spun ? Hai s-o felicităm... Teodor Mazilu tfjjpu .■.........ji* ps IliiiilSiMS. : ■ ■“ Un mare nume al literaturii austriace postbelice: Konrad Bayer M OARTEA tragică şi neaşteptată a lui Konrad Bayer, la 11 octombrie 1964, ne-a pricinuit un neobişnuit simţămînt de revoltă împotriva soartei oarbe, un simţămînt de tristeţe pentru posibilităţile pierdute ale vieţii şi forţei creatoare a poetului. Un talent promiţător, în plină dezvoltare, trecea pragul nefiinţei, lăsînd în urmă doar un fragment din opera vieţii sale : un document al tinerei literaturi austriace după al doilea război mondial, literatură în plină dezvoltare. Născut la 17 decembrie 1932 la Viena. Konrad Bayer a devenit, la dorinţa părinţilor săi, funcţionar de bancă, deşi, terminînd gimnaziul, dorea să Intre la Academia de arte plastice spre a studia pictura. In iarna anului 1951—1952, în localul abia deschis al Clubului de artă din Viena (al cărui preşedinte era Albert Paris von Gütersloh), el se alătură așa-numitului „Cufăr de paie“, împreună cu grupul din jurul lui H. C. Artmann(v. Contemporanul din 28 octombrie 1966), grup cu o influentă hotărîtoare în viata artistică si literară a Vienei anilor '50. Anii de după 1950 marchează o deosebită activitate a grupurilor de avangardă, în aprilie 1953 Artmann publică Proclamaţia actului poetic ; în august are loc o procesiune cu caracter de manifestaţie. Sediul clubului rămîne, după peregrinări diverse cafeneaua Glory (astăzi peste drual de Universitate). Aici s-au născut, în iunie 1954, primele poezii în dialect, si tot aici s-a format Grupul poeţilor vienezi. In atelierul sculptorului constructivist Mark Adrian. Inventionismul metodic elaborat de acesta a fost aplicat încercărilor lirice ale grupului (la început în baza seriei aritmetice a „Tiparului de aur“). In 1956, Bayer si Artmann realizează, din iniţiativa lui Bayer, primul montaj. Bayer era un admirator al lui Max Ernst si al lui Raymond Russel şi dorea să introducă in literatură tehnica colajului folosită de aceştia. Nu ştia încă nimic pe atunci despre încercările revoluţionare ale lui Hans Arp sau ale lui John Dos Passos, dar folosind această tehnică a creat schite geniale. Din 1957 pină în 1959 s-au organizat, în repetate rînduri, lecturi si serii literare de o calitate nemaicunoscută de atunci la Viena in anii ce au urmat, situaţia literaturii moderne în cercurile vieneze nu era dintre cele mai bune. După plecarea lui Oswald Wiener, Grupul poeţilor vienezi se dizolvă şi ecoul manifestărilor artistice devine din ce în ce mai slab, iar posibilităţi de publicare existau pentru ei aproape numai în străinătate. Izolarea vieţii literare a capitalei era tot mai mare. Cind si cînd se mai compuneau texte în comun, în 1962, apărea Starker Tabak de Bayer şi Wiener, la Paris in Dead Language Press. Artmann plecase din Austria. In acelaşi an Bayer se afla în Elveţia pentru filmările celui de al treilea film al său. Incepea acolo un nou roman Der Sechste Simnt 2). (Al şaselea simt). c?rf„ *.a Preocupat pină la sfîrsitu! vietii. In 1963 pleacă însoţit de Gerhard Rühm la Berlin, unde intră în legătură cu diferiţi editori. încheie aici un contract cu Editura Rohwolt, iar Editura Walter preia spre publicare romanul Der Kopf des Vitus Bering'), în timp ce editura Wolfgang Fietkau îi tipărea în colecţia Schritte tratatul Der Stein der Weissen (Piatra înţelepţilor). în aprilie 1964, grupul, care nu mai avea o existenţă formală, se mai întruni de două ori în localul de noapte de curînd deschis „Chattanooga“, interpretînd cîteva cîntece şi prezentînd Opera Copiilor. In ultimele săptămîni ale vieţii, Bayer s-a retras la castelul Hagenberg din Austria de jos, pentru a-şi termina romanul. N-a mai ajuns însă s-o facă. Spre deosebire de Artmann, Bayer a fost un căutător grav, niciodată comediant sau autor de farse care nu se ia nici pe sine în serios. Severitatea și consecvența îi caracterizează scrisul, în care aproape nu rămîne loc pentru simple jocuri poetice ; ele fac poate plăcere, dar nu urmăresc un fel concret. Seriozitatea cu care Bayer sondează conştiinţa omului, căutînd să o înţeleagă, să o depăşească, nu era fanatism şi nici o obsesie unilateral orientată. Criticii săi n-au înţeles acest lucru atunci cînd, puţin timp înainte de moarte, i-au atacat violent scrierile apărute în revista Wort in der Zeit (2/64). Lucrările apărute în timpul vieţii, în publicaţii de avangardă, sunt azi greu accesibile şi, în parte, de negăsit. Scriitorul şi muzicianul Gerhard Rühm, prieten şi colaborator apropiat al lui Bayer încă din 1951 s-a dedicat cu pietate şi cu minuţiozitate editării operelor poetului. Volumul, publicat în frumoase şi sobre condiţii grafice de editura Rowohlt, cuprinde o foarte interesantă prefaţă semnată de Rühm, completată de numeroase observaţii de detaliu. In volum nu a fost inclus textul Capul lui Vitus Bering şi nici producţiile colective la care a participat Bayer; ele vor apare tot în editura Rowohlt, într-un volum aparte, dedicat Grupului poeţilor vienezi. Prima parte a volumului include încercările dramatice. Dintre ele singură Bräutigall und Anonymphe a fost reprezentată în 1963, la Teatrul Keller, din Viena. Merită a fi reprezentată piesa într-un act (rămasă neterminată), Kasperl am elektrischen Stuhl (Kasperl pe scaunul electric). Accentele de proză populară pe care le are piesa vin din respectul vechilor tradiţii vieneze (Hans- Wurst-Theater) şi din satira subţire la adresa autorităţilor (în cazul de faţă, birocraţia unui stat poliţist) („N-ai făcut cerere să ţi se aprobe asasinatul !“), întrepătrunderea unor planuri diferite, inversarea adevărului teatral, înstrăinează, distanţează, distrug iluzia şi obligă spectatorul să se uite „drept în gura actorilor“. Naturaleţea cu care aceştia îşi vorbesc, fără să se privească, este surprinzătoare. Bayer nu a crezut niciodată că s-ar putea exprima pe deplin cu ajutorul limbii. El „nu avea încredere în limbă”, cum spunea poetul Ernst Jandl, cu 6 animai in vîrstă decit el. A încercat întotdeauna să meargă pină la extrema limită a relativităţii tuturor noţiunilor. Aceasta explică şi importanţa experienţelor efectuate de el cu materialul lingvistic. Esenţial este faptul că scriitorul considera aceste experienţe ca produse secundare ale muncii creatoare, ale cărei rezultate nu mai aveau caracter experimental. In tonul agresiv al celor două lucrări intitulate Idiotul şi 17 ianuarie 1962, Bayer se situează — după mărturia lui Rühm — pe o poziţie defensivă împotriva atacurilor inutile ale colegilor săi conservatori. Lucrările citate reprezintă reacţia poetului faţă de izolarea crescîndă a artistului contemporan în Viena acelei perioade încă din Şcoală, unde era membru al Clubului artistic „Genie und Irrsinn“ (Geniu si nebunie), Bayer scrisese numeroase poezii. După bacalaureat, după întîlnirea cu Artmann, scrie de asemenea poezii. Dintre toate, ne-au rămas însă numai cîteva. O oarecare nepăsare fată de soarta propriilor texte nu era numai o particularitate a geniului lui Artmann, ci, în acea vreme, un fenomen foarte răspîndit care vorbeşte despre starea artiştilor din acea vreme, despre lipsa lor de speranţă că scrierile le vor putea fi citite de public. Din 1954 datează patru poezii, importante, pentru că Bayer însuşi le-a caracterizat, cu prilejul unei seri literare, drept simple experimente, cu „funcţie pur formală şi sonoră, prelucrate după un principiu matematic“. Este vorba de permutările materialului de cuvinte şi silabe în sensul invenţionismului metodic. Pe un principiu asemănător (împrumutat de data aceasta după o idee a viitorului critic de teatru al grupului, Oswald Wiener) se bazează Der Vogel singt — Eine Dichtungsmaschine in 571 Bestandteilen (Pasărea cîntă — O masina din 571 de piese). Lirica şi proza se întrepătrund aci, aşezarea rîndurilor nu mai are importanţă. Cele 171 de unităţi distribuite în text în baza unor serii aritmetice şi geometrice, in care se face de fiecare dată o afirmaţie despre categoriile spaţiu, timp, mod, cauză, expresie, măsură etc. formează un schelet în care rămîn libere spre completare, după invenţia proprie, 400 de locuri variabile. Formulări poetice neobișnuite, clare, fac valoarea intrinsecă a textului. Romanul, în cea mai mare parte autobiografic. Al șaselea simț (aproape terminat) este conceput ca un montaj de pasaje diferite din epoci diferite. Este destul de greu să dăm o apreciere concludentă asupra acestui text enigmatic fără a cunoaşte îndeaproape situaţia grupărilor sociale pe care se bazează textul. Locuri comune împletite într-o atmosferă de vis, evenimente stranii, abundente de reacţii interumane aleatorii, descrieri concrete ale unor stări abstracte sau, dacă vreţi, poetice, devieri formale de la normele de limbă ca elemente de diversiune sunt doar caracteristici exterioare. Dispunerea neobişnuită a elementelor acţiunii lasă să se întrevadă o dinamică interioară care captivează pe cititor. Lucrarea este un fenomen neobișnuit al literaturii contemporane. Volumul mai cuprinde o serie de‘schiţe și povestiri, interesante în parte sub aspectul structurii sonore, precum și trei poezii vizuale. Una dintre ele a fost înregistrată de autor pe un cilindru, în forma unei spirale continui și trimisă la o expoziţie berneză. Capodopera lui Bayer rămîne însă fără îndoială Capul lui Vitus Bering. Textil este un montaj din literatura eroică, din literatura despre şamanism, despre dansul morţii (Chorea minor), despre antropofagie şi mitologie. Pasajele neutilizate au fost incluse în anexa volumului. Principiile constructive sunt insă aici de minoră importantă faţă de fondul adine şi cuprinzător al Intenţiilor autorului. El a reuşit în mod strălucit ca dintr-o simplă înşiruire de citate să dea naştere unei opere de artă unitare şi independente. Caracterul acestei opere nu este narativ. Fabulaţia, relatarea istorică nu interesează prea mult pe autor. Părţile componente ale textului, legate între ele prin titlu sau motto-uri, nu au o ordine logică sau cauzală. Textul „vorbeşte despre capul lui Vitus Bering, sediul conştiinţei“, aşa cura explică Jürgen Becker în postfaţa lucrării. Ca întotdeauna şi aci pe Bayer, interesat de problemele-limită ale ştiinţei, îl preocupă flexiunea şi reflexiunea planurilor de conştiinţă. Este vorba, de fapt despre limitele conştiinţei şi, poate, despre limitele poeziei, pe care a încercat să le descifreze aci Bayer. Max Demeter Peyfuss Viena, iunie 1967. 1. Konrad Bayer. Al şaselea simţ. Texte. Reinbeck bei Hamburg (Rowohlt) 1966. 313 pag. 2. Konrad Bayer. Capul lui Vitus Bering. Un portret în proză. Olten şi Freiburg (Walter) 1965, 64 pag. 2 ~ V '• U ' Λ.s / •4. * i f »v-^-s I. POSTA LITERARA ... F . , ' * ' . : ‘ . ■ ' ' ' ui ÜU1 1IH«h ■■«mm *?■ -I. • 3 * i I I HI f MARGA ALBESCU: De sus pare să fie pagina cea mai înfiripată. In general, un plus de uscăciune și de întuneric. (Noua semnătură, mai ştearsă și ea, anodină). Mult mai bune „După sărut“, „Lacrimi“ şi, mai ales, „Lege". Rămînem cu nişte semne de întrebare. GABRIELA I.: Idei interesante !n rtoate, dar poezie mai ales în Statornicie şi Din adine, afectate şi ele într-o măsură de o anumită crispare intelectualistă, pierdere de freamăt. Am mai spus şi altădată — în ce priveşte publicarea sau nepublicarea unui text, noi nu putem decide decit în limitele acestei rubrici. D. DANCOS : Merge bine, înn general, cu inegalităţi provenind mai ales din varietatea (binevenită !) a încercărilor. Ne-au plăcut mai mult: Sfinta, Plecarea din urmă, Polen, Exil, Izbîndă, Să ! Zădărnicie. Continuaţi, conform planurilor (frumoase şi lucide) pe care ni le împărtăşiţi — şi ţineţi-ne la curent. TEODOR DAN : Ne aflăm încă în faţa unor notaţii amatoare, în general firave, pe ici-pe colo, înfiorate un pic (Jertfă, Gînduri, Ceasornicul), neaducînd elemente noi, concludente, faţă de veştile anterioare. Mulţumiri pentru bunele vorbe şi intenţii (lăudabile, în ansamblu, şi oportune). Să vedem ce mai urmează. C. PRUT : încercări de înnoire, în care însă rămîn neasimilate, străine, mimetice, numeroase elemente din ultima modă, atît de discutată şi de atîtea ori discutabilă. Mai aproape de organic, de autentic, Vînătorul, Satul acela, Dor de părinţi, Nesomn. Să vedem ce va mai fi. VASILE IISTELATU: Vă aflaţi cu sabia lui Arghezi deasupra capului (desigur, o ştiţi), dar manuscrisele dv. fierb frumos şi promiţător, chiar dacă de multe ori traiectoria gîndului nu-şi găseşte continuitatea firească (la modul logic sau la modul artistic) şi lasă loc unor suspensii în care funcţionează „ocaua mică“ sau cunoscutul principiu al căciulii „auto-furate“. Iată un mic poem care ilustrează şi „darurile“, dar şi neputinţele (şi „ecourile“ străine) . Nicovala : Boarta din categorie A intrat în fierărie Kantiană, după ştil, Sigură de chilipir. Cînd a vrut din jur să-nghită De-un baros a fost lovită Şi-a rămas tintind la foc Cu ochi mari, de nenoroc, Jumătate-n fierărie, Jumătate în stihie. Sînt multe pagini de acest gen şi nivel (unele, şi mai bune), toate răsucite în aceeaşi spirală neregulată de cochilie şi terminate într-o proeminenţă mai mult sau mai puţin ascuţită, toate umblînd, (adesea, cu ochii închişi) prin malurile şi răgăliile cuvintelor după nişte peşti nemaipomeniţi sau cîteodată poate numai taci. O să spuneţi, eventual, că „v-aţi jucat", cum zicea odată scatiul către prepe-, liţă (neştiind că, de fapt, cîntase), dar v-aţi jucat frumos şi ne permitem să vă atragem respectuos atenţia că, după cit se pare, aveţi talent şi că, ehe !, cite lucruri nu se nasc din joacă ! Contracreaţie, Galop, Oi fi cîntat, Abia mă încălţasem, Instelare.’N-auzi bărbate, Căprioara, Omul - iată paginile cele mai interesante, asupra cărora merită să mai zăboviţi cu un surplus de încruntare la adresa „gîndacului grafic" şi a altor gărgăuni ai cabotineriei „cuvintiliste“,eputativtruculente. Recomandarea e oportună şi în privinţa scrisorii dv., un mic eseu, inteligent, pătrunzător, subţire, asupra armelor poeziei, pe care ar merita să-l reproducem în întregime, dacă n-ar avea 7 pagini şi dacă, mai ales, n-ar fi, prea adesea, lucrat „cu mîna dreaptă la urechea stingă“ Vom da, totuşi, cu alt prilej, cîteva pasaje mai clare (în aşteptarea unei eventuale „traduceri“ integrale într-un limbaj mai practicabil). Reveniţi (poate şi cu „buletinul de identitate“): Ion Amaria („Drum“), Liviu Ion Stoiciu, P. L. Ileana Trestiana, Buşoiu G. (mai citeţ!), Mircea Şulea, Adrian Barbu („Patefon“, „Bibliotecă“), Al. Gagiu, C. Leonard , G. Pîrnescu, Pop Maria, Adrian Rareş, Minodora Ilieş, Băsescu Ştefan, Dionis Moldovan, Mihai P. Constantinescu, Tiberiu L. Reţu, Doru, Luigi Radu, L. Negură (manuscrise aproape indescifrabile!), Vasile Luca, Retelgense, Ion Dragomir („Copacii“, „Rădăcini“), Dumitrescu Toma , semne, mai mult sau mai puţin clare, mai mult sau mai puţin promiţătoare, care justifică încercări şi stăruinţe viitoare. Reveniţi aşadar, după noi eforturi, fără grabă, cu cele mai bune 5—10 pagini obţinute (nu mult mai multe, dar nici mai puţine !). Lia Cristi, Romulus Teodorescu, Nica, Chivu I. Iulian, R. Paştinaru, I. Ş. (B), M. Ursu, T. Pragul, Degia P., Corneliu Georgescu, Şt. Mihai Alexandrescu, Roberta, P. I. Liliana, V. V., D. Nadir, Marin Dumitru, F. Burlan, Paula Teodor, Mioara Costache, Doina Poiana, Popa D. Marin, T. Mandagi, Mihai Negură, I. Galavan, D. M., Popescu Mircea, M. Fotache, R. Nadăşan, Adrian Costache, Virgil I. Mazilu, Orlando, A. E. Labiș. Lucruri pe linia ştiută, cu aceleaşi făgăduieli, dar fără indicii hotărîtoare de progres. Continuaţi cu sporite eforturi şi exigenţe, şi ţineţi-ne la curent. (Trimiteţi, de preferinţă, cite un grupaj selectiv, la intervale mai mari decit săptămînal, cite o pagină abia scăpată din condei). Geo Dumitrescu STRĂBUNUL meu De-aici, de lingă balustradă, A tras străbunul meu in fum Şi poarta care dă în stradă Trei răni mai duce, de securi. Acel străbun al meu din veac, De slujbă, popă fiind, Ia briu Purta mereu , pistol şi grîu Şi solzi de şarpe pentru leac. Iar hoţii care-au cutezat La pradă semn să dea, şi-acum Mai dorm sub fagul retezat Din colţul curţii, dinspre drum. Dan Mutaşcu PONTIFII (Urmare din pag. l a) care îndeplineşte o funcţiune socială dintre cele mai utile, un anume ne varietar, o aureolă, un nimb pe care nu suntem un ciştig dacă le destrămăm. Ai avut, bănuiesc, şi dumneata profesori de o mare autoritate, plini de un sentiment al senioriei spirituale, integri, foarte demni, neprinşi în mici viitori, cu gestul măsurat, cu conştiinţa unui mare oficiu pontifical pe care-l săvirşeau predind lecţia. — E adevărat, făceau impresie mare, dar ulterior, cină am crescut, o parte din ei mi-au apărut destul de limitaţi şi pină la un punct derizorii. — N-are mare importanţă, limite avem cu toţii, şi cei pe care ii depăşim ne-au ocazionat, într-un fel, creşterea. Dar ca să creştem peste ei a trebuit să ne supunem mai întii autorităţii lor pontificale, să-i luăm foarte în serios şi să se ia ei înşişi foarte in serios. Dacă am jumuli de la început pe un profesor de tot ce face mincirna şi aplombul pontificatului său, i-am devasta şi autoritatea, şi rezultatele ar fi crunte : nici unul din învăţăcei n-ar mai crede un nimic. E uşor de balotat un prestigiu, de ridiculizat; mai greu e să creezi autoritate. — Crezi că se poate „crea“ ? — Tocmai fiindcă nu cred că e o treabă de fabricitate îmi spun că pontifii, atunci cînd se ivesc intr-o cultură, trebuie păziţi, înconjuraţi cu stimă, consolidaţi. La noi s-au manifestat, cel puţin pentru cîţiva oameni de cultură mai vechi, unele tendinţe de a-i anula sau măcar de a-i mărunţi pină la inanimare, abolindu-se odată cu ei valoarea funcţiei pontificale in aşa fel, incit cultura românească rămăsese la un moment dat amorfă şi cenuşie, fără vîrfuri, fără statui. Era aceeaşi tendinţă de „demitizare“ abuzivă pe care am mai denunţat-o o dată şi care, sub aparenţa criticii obiective, a exersat de fapt o critică extinctivă, pustiind valorile reale. Datorăm politicii partidului grija de a fi restabilit, in proporţii corecte, autoritatea celor ce au slujit drept pontifi ai dezvoltării culturii noastre — de-a lungul a numeroase decenii. Odată cu asta se consolidează şi funcţiunea pontificală propriu zisă pe care, mai recent, oameni ca E. Lovinescu, G. Călinescu, M. Ralea, T. Vianu au exersat-o cu strălucire. Aşa incit, stimabile, eu nu numai că nu mă bucur de dispariţia pontificatului cultural dar, dimpotrivă, mă întreb cu o uşoară îngrijorare dacă cultura noastră de astăzi se poate sprijini insuficientă măsură pe pontifi, adică pe oameni de cultură cu o mare putere de direcţionare, cu o netăgăduită aureolă. — Dar sînt atîtea nume notorii, de circulaţie largă ! — E adevărat, circulaţia de nume n-a fost niciodată mai intensă, aria de răspîndire niciodată mai largă, mijloacele de difuziune niciodată mai bogate. Dar inmurirea efectivă pe care un mare om de cultură o poate avea asupra semenilor săi e greu de sesizat. Aerul pontifical pe care-l lua cindva un Macedonsky, riscind chiar ridicolul, nu-l mai ia nimeni. O barieră critică, o cenzură autocritică, fac să avem mulţi oameni măsuraţi, plini de talent, uneori uşor turbulenţi, cu simţ al culorii, cu haz, cu farmec, săritori ori reţinuţi, dar să trebuiască, pentru a găsi un veritabil pontif, să urcăm pină la maestrul Arghezi, produsul a decenii de meditaţie, sirguinţă şi har. Titu Maiorescu, după cum ştii, miturea opinia publică de la 23 de ani. — Ca şi Labiş, de altfel. — Stimabile, eu nu vorbesc de artişti, a căror ecloziune se poate produce şi la 6 ani şi după 40. Eu vorbesc de acei oameni de acumulare continuă, de scinteiere permanentă, făuritori de idei, mari semănători intelectuali de la virsta cînd conştiinţa li se înfiripă, dominind cu un punct de vedere lucid, avintat şi statornic curentele de opinie ale vremii lor, sculptind ca să zic aşa, profilul cultural al epocii. Vorbesc de cei care cu statura lor uriaşă văd foarte departe in trecut, foarte departe in viitor, şi string intre braţele lor modelatoare magma plastică a prezentului, dospind-o cu sufletul lor, pină cînd materia pe care se aplică devine soclul propriului lor bust. — Pentru asta e nevoie de o zbatere de o viață întreagă. — De o zbatere cu folos, stimabile. Cu răsunet. Cu autoritate neștirbită. Cu credință intr-un scop înalt. Pontifii sînt instrumentele unor idealuri, gloria lor e de a le putea sluji neabătut. Să nu ne speriem atunci dacă se iau foarte in serios, dacă dau valorii conţinute de ei un accent mai amplu, o gravitate mai puţin diurnă, dacă uneori hirsesc mai puţin colţurile imediate ale realităţii. Să-i lăsăm să crească, să-i luăm in serios şi noi. Avem nevoie nu numai de lăstăriş, de dumbravă ori de alee ci şi, dominind întinderea, de puternicii copaci uriaşi, esenţe tari în peisajul culturii româneşti. SA VORBIM DESPRE... VORBĂREȚ !* LA NOI — cînd zic la noi mă refer la locul meu de muncă — unu căruia îi place să vorbească. Nu, la telefon, nu cu neastă-sa, ci in public. Mai precis, nu este adunare in care domnia-sa — are, n-are ceva de spus — să nu ia cuvîntul spre a vorbi cam așa, după note aproape stenografice . Activitatea noastră trebuie să se desfăşoare la cel mai înalt nivel indeplinindu-se astfel cu cinste sarcinile ce ne revin, activitate care este cunoscută şi cred că nu este cazul să insist. Ea se desfăşoară pe baza unui plan bine întocmit la un înalt nivel ştiinţific. Menţionăm că deşi s-au înregistrat unele rezultate pozitive ceea ce reiese şi din referat sunt şi scăderi ce trebuie lichidate, deficienţe asupra cărora vor reveni. Astfel nu întotdeauna a existat suficientă preocupare faţă de lipsurile ce trebuie lichidate. De aceea propun să fie traşi la răspundere nemijlocit cei ce au delăsări in muncă şi datorită neglijenţei sunt lipsiţi de preocupare pe această linie. Trebuie spus de asemenea că greşit mai persistă convingerea că numai unii poartă răspunderea. Nu ! Sunt probleme ale întregului colectiv precum şi preocuparea continuă pentru îmbunătăţirea activităţii, trebuie să fie generală. După asemenea importante puneri la punct, face o pauză, rămîne puţin descumpănit şi apoi continuă . Este de datoria noastră să adincim problema necesităţii, economicităţii şi oportunităţii tuturor acţiunilor pe care le întreprindem. Pentru că activitatea desfăşurată este nemijlocit chemată să fie cit mai eficientă. Controlul in muncă constituie un mijloc temeinic de întărire şi îndrumare a tuturor sectoarelor dar mai ales a celor operative care au un volum mare şi diverse operaţiuni ce antrenează tot felul de obligaţiuni. Aş putea da multe exemple in care lipsa de analiză şi de judecare atentă a fiecărei activităţi în parte nu a dus şi nu poate duce la ceva bun Ceea ce determină o bună organizare şi vădeşte o grijă deosebită care trebuie să vegheze la îndeplinirea tuturor sarcinilor la parametrii cei mai buni. Abordarea acestor probleme importante, ne pune in situaţia... etc. etc. etc. etc. Aceleaşi vorbe, propoziţiuni şi fraze le zice şi la şedinţa sindicală, şi la adunarea deschisă de partid, şi la şedinţa de producţie, şi la reuniunea de lucru a colectivului şi la tot felul de alte şedinţe. Mereu aceleaşi vorbe, propoziţiuni şi fraze. De întrerupt, spre a nu călca disciplina, nu-l întrerupe nimeni. Cu atît mai puţin cel ce prezidează, deplin apărător al libertăţii cuvîntului. Tot auzindu-l, intr-o pauză, un „zmecher de Bucureşti“ îi spunea că „plimbă limba-n gură“ ceea ce i-a prilejuit vorbăreţului mai mult decit dect să ne lămurească ce se cheamă a fi combativ. Iar noi ceştilălţi, trebuia să-l tot ascultăm, să-l tot ascultăm, să-l tot ascultăm, şi ieri, şi azi şi miine... Mihai Popescu