Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)

1972-01-14 / nr. 3

—7^'/ £ Martha Kessler: despre... muzică • MARTHA Kessler are un program extrem de încărcat. Cînd, în sfîrșit, dispune de cinci minute pentru un inter­viu, subiectul îl consti­tuie, automat, viitoarele concerte : — ... care acum se vor desfășura la Marburg şi Hersfeld şi vor avea ca obiect oratoriul Messia. Apoi, voi cînta la Dres­­da, în compania cele­brului „Kreuzchor* di­rijat de Fleming, Re­quiem­ul de Dvorak. — Şi în ţară ? — Un program la fel de aglomerat. Două re­citaluri — la Cluj şi Bucureşti — cu acom­paniamentul pianistului Ferdinand Weiss, iar a­­poi două concerta în re­ compania Filarmonicii ploieştene. — Repertoriul ? — O cîntăreaţă care s-a dedicat genului de muzică pe care îl prac­tic nu se poate cantona într-o singură manieră sau epocă muzicală. Deci, în recital, Mus­sorgsky De Falia, Vie­­ru şi Richard Strauss, iar în concert, Rapso­dia pentru alto şi or­chestră de Brahms, pe care aş dori s-o cînt şi la Bucureşti. Radu Rupea a Al ll-lea Salon naţional al cărţii­­ • SĂPTĂMÎNĂ vii­toare, joi 20 ianuarie, o­­rele 13, se va deschide la sala Dalles al H-lea Salon naţional al căr­ţii, inaugurînd seria manifestărilor româ­neşti din cadrul Anului Internaţional al cărţii. •Publicul va lua cunoş­tinţă de cele mai re­prezentative titluri din producţia pe anul trecut a celor 22 edituri (1 800 titluri in limba română şi limbile naţionalităţi­lor conlocuitoare din to­talul de 3 464 apărute in cca. 60 milioane exemplare) şi va avea totodată posibilitatea să-şi exprime opiniile despre întreaga activi­­tate editorială, prin în­­tîln­irile-discuţii ce vor avea loc în incinta Sa­lonului între editori şi cititori ca şi prin cele trei dezbateri ample — despre cartea social-po­­litică, literară şi teh­nică — organizate îm­preună cu Universitatea Populară Bucureşti de către editurile : Politică. Academiei. Ştiinţifică. Eminescu. Cartea Ro­mânească Kriterion şi Tehnică In ziua închiderii Sa­lonului (29 ianuarie) vor fi decernate premiile şi distincţiile concursului „Cele mai frumoase cărţi ale anului 1971“. A fri­genda ■- ‘, , ■ f. ■■ , js '"­,y V ÎN SĂPTĂMÎNĂ CE VINE... , , ' - ’ r' S . .. : ", fi ! A ', : ' Emil Simon, dirijează în Canada • AEROPORTUL O­topeni. — încotro, Emil Si­mon ? — America... — Un al doilea popas în S.U.A. ? — Nu. De astă dată am fost invitat să diri­jez în Canada, la Cal­gary. — In program ? — Rapsodia I-a de Enescu, un concert pen­tru pian de Mozart, Șeherazada lui Rimski Korsakov. — Care a fost ulti­mul concert dirijat pes­te hotare ? — Recent, la Lenin­grad. Am fost onorat că mi s-a acordat pupitrul lui Mravinski pentru a dirija într-o săptămînă larodaia Nigrim. Dramă, comedie, poezie • — SEARA jucaţi la „Giuleşti“ comedie (ro­lul principal feminin. Aurica, din Comedie cu oltenii, dimineaţa repetaţi într-un rol de dramă.. — E ceea ce face frumuseţea profesiunii noastre : diversitatea. Ea ne atrage continuu, dar ne şi ridică proble­me dintre cele mai grele... — Acum, de pildă ? — Rolul de dramă la care vă refereaţi, Lisa din Vassa Jeleznova de Maxim Gorki, pe care-l pregătesc acum, mă pune deseori în dificul­tate. — Ce mai pregătiţi ? — La premiera de duminică a teatrului lucrări de Beethoven şi Wagner. Ce veţi oferi clu­jenilor la întoarcere ? — Cîteva lucrări noi. Un Festival Strawinski. Anotimpurile lui Haydn, Images de Debussy, lu­crări de Mihai Moldo­van. — Pe cînd prima vi­zită la București ? — Peste două luni, cînd Orchestra Simfo­nică a Radioteleviziunii m-a invitat pentru două concerte. I. Sava nostru cu spectacolul de Cîntece și poezie voi recita, între altele, o poezie proprie : Dă­ruire. — Ştim că versurile sunt o pasiune mai ve­che a dv... — Pasiunea am moş­tenit-o de la tata, scrii­torul Nigrim. Dar în ultimul timp mă dedic cu şi mai multă însu­fleţire, şi ca artistă şi ca autoare, poeziei... Şi fac parte din cercul e­­pigramiştilor „Cincinal Pavelescu“. N. Sandu Doina Badea, la Berlin şi la Moscova •— SAPTAMINA vii­toare plecaţi la Berlin. Cu ce prilej ? — Am fost Invitată pentru un micro-recital în cadrul concertului „Berolina“. După care, împreună cu Dan Spăta­­ru, voi face un turneu de lungă durată — trei luni — în U.R.S.S. Cvi­­tăm în „Concertul prie­teniei“, în care-şi vor trimite reprezentanţi toate ţările dunărene. — Şi între cele două turnee ? — Prezint un „show“ la televiziune, realizat de Tudor Vornicu şi Paul Urmuzescu. — După turnee ? — Sper să pot realiza, în vara acestui an, un nou „recital Doina Ba­dea“. Voi prezenta, pen­tru prima oară, două compoziţii proprii (text şi muzică). Emoţiile mele sunt — deci — cu atit mai mari. Ion Golea • Arta de a vorbi frumos N-AM înţeles niciodată pentru ce numai Institutele de teatru să se o­­cupe de arta vorbirii frumoase, ca şi cînd în afară de actori, celorlalte ca­tegorii de oameni nu le-ar sta bine să-şi îmbrace ceea ce au de spus în­tr-o formă plăcută, atrăgătoare..­.) Se ştie că, la romani, una dintre cele mai frumoase îndeletniciri ale o­­mului era şi aceea de a-şi însuşi arta vorbirii. Cea mai veche Universitate din Europa, aceea de la Bologna, a­­vea cu şase sute de ani în urmă, printre puţinele sale catedre, şi una de retorică, vădind prin aceasta pre­ocuparea de a învăţa pe oameni să vorbească cit mai frumos. Nicolae Iorga, cunoscutul nostru savant, a ajuns o figură de legen­dă încă din timpul vieţii sale, nu nu­mai pentru că te uimea prin vastele sale cunoştinţe, ci şi prin faptul că transmitea aceste bogăţii spirituale cu un mare meşteşug, fiind conside­rat în vremea aceea ca unul dintre cei mai mari oratori ai neamului nostru. Academicianul Grigore Moi­sil spunea nu de mult intr-un articol publicat în revista „Contemporanul“ că, deşi era student la matematici, se ducea deseori să audieze cursurile de istorie ale marelui tribun Nicolae Ior­ga, fiindcă acesta îl vrăjea cu­ arta vorbirii sale. Acelaşi lucru se poate spune des­pre Mihail Sadoveanu, care te fasci­na cu meşteşugul vorbirii sale. In 1927, am avut marele noroc să-l au­­diez pe Nicolae Iorga în cadrul cursurilor Universităţii de vară de la Vălenii de Munte, unde obişnuia să vorbească de la tribuna acestei cele­bre şcoli, care a funcţionat acolo în­tre 1908—1940. Printre cele spuse mai sus, n-aş vrea să se înţeleagă că pledez pentru o şcoală care să scoată numai oratori. Se simte însă nevoia ca să mărim nu­mărul acelora care vorbesc frumos, prin introducerea în şcoli a unei dis­cipline care va trebui să se numeas­că „­Retorica“. Am observat în lunga mea carieră de slujitor al catedrei că elevii în­drăgesc pe profesorii şi învăţătorii care stăpînesc arta vorbirii frumoase. Acelaşi lucru se poate spune şi des­pre studenţi. Ne plac oamenii care vorbesc frumos şi le căutăm priete­nia. Este adevărat că în direcţia a­­ceasta, a unei vorbiri frumoase, s-au întreprins multe lucruri bune. Emi­­siurtea „Mult e dulce şi frumoasă“ de la Televiziune îşi aduce o preţioasă­­ contribuţie. Universităţile populare, casele de cultură, căminele culturale şi catedrele­ de limba română de la­ toate categoriile de­ şcoli , îşi aduc contribuţia lor.­­ Se simte însă nevoia să se înfi­inţeze catedre de retorică pe lingă cu­ mai multe şcoli. Ele s-ar ocupa numai de arta vorbirii frumoase. Zicala românească „vorba dulce * mult aduce* ţine de meşteşugul vor­birii frumoase. De ce să nu deprin­dem acest meşteşug ? Dacă înfiinţa­rea de catedre pentru retorică n-ar fi posibilă din motive pe care nu le bă­nuiesc, s-ar putea deschide cîte o şcoală în fiecare capitală de judeţ, în care s-ar preda arta vorbirii fru­moase. Sunt sigur că ele ar fi suprasolici­tate. Aceste şcoli ar avea ca princi­piu de bază : „Interesează ceea ce spunem, dar şi cum spunem“. Se cuvine ca retorica să fie aşeza­tă la un loc de unde să-şi poată da roadele. D. CONSTANTINIDE Predeal • O mină întinsă — MAI există încă pe meleaguri prahovene unul din acele ecouri ce răzbat secolele spre a aduce urmaşi­lor mărturii de glorie şi măreţie. Şi ca orice ecou, e sortit şi acesta a se stinge. Căci dacă sunt puţini acei lo­cuitori ai Văii Teleajenului care au auzit de existenţa Castrului roman de la Drajna de Sus, atunci, fără doar şi poate, aceia care l-au vizitat se pot număra pe degete. Este acolo un loc aproape uitat de oameni, dar din care oamenii nu uită că-şi pot procura oricînd piatră fără multă bătaie de cap. Fiecare brazdă întoarsă scoate la iveală alte cărămizi cu inscripţii ale legiunilor romane, alte fragmente de ceramică, monede, podoabe, obiecte de război sau de uz casnic. Ce-ar fi dacă Institutul de arheolo­gie, sau chiar Muzeul judeţean de is­torie Prahova, ar trimite un specia­list sub îndrumarea căruia noi, pro­fesorii şi elevii Liceului „N. Iorga“ din Vălenii de Munte am purcede la redescoperirea fostului castru roman prin muncă patriotică ? întindem, în aceste zile de eferves­cenţă creatoare în care un popor tînăr şi viguros păşeşte hotărît spre zări atit de luminoase, o mină de ajutor foruri­lor în drept. Este mîna patriotismului şi a entuziasmului nostru tineresc. Prof. Călin TURCU Vălenii de Munte • Curtea Veche — PERIMETRUL, cuprins între str. Lipscani, bd. 1848, Piaţa Unirii şi str. ■r Smîrdan Stih denumirea generică de „,i„­Curtea Veche, a fost şi este încă supus unei radicale renovări. De data a­­ceasta nu mai este vorba despre unul sau două imobile, ci de cîteva străzi, ba, am putea spune, de un mic car­tier. Deci o serie de clădiri de o ve­chime între 100—200 de ani, lăsate pradă ruinei, mucegaiului, împărăţiei guzganilor şi şoarecilor au fost şi vor fi redate Capitalei în toată frumuseţea lor originală. In imediata vecinătate a Hanului lui Manuc s-a restaurat o frumoasă cafe­nea în stil de epocă. Ce ar fi dacă această cafenea ar fi preluată fie de Asociaţia Arhitecţilor, a pictorilor sau a arheologilor ? Altfel se va transfor­ma cu timpul într-o cafenea ca oricare alta şi ar fi păcat. Devenind un local al unei asociaţii mai sus amintite, car­tierul ar fi în permanenţă în preocu­parea specialiştilor, completînd sau în­­dreptînd eventualele neglijenţe (asta nu înseamnă, iubite cititor, că d-ta, sau eu, care nu facem parte din nici una din aceste asociaţii, să nu putem — cînd am avea plăcerea — lua şi noi acolo o cafea). In unul din imobilele din acest pe­rimetru s-ar putea instala un atelier de mobilă-stil, adică de epocă, unde lucrători şi specialişti ar putea con­fecţiona mobilier pentru toată ţara, la­­comandă (teatre, case memoriale, muzee, particulari etc.). De asemenea, un colectiv de argintari ar putea con­fecţiona cuţite, furculiţe, linguriţe cu forme specifice de epocă. Iar cînd­ acest cartier va fi redat în toată splendoarea sa, s-ar putea orga­niza carnavaluri în costume de epocă şi am vedea trecînd pe aceste vechi străduţe tineri, în giubele şi dulmane, alături de „bonjurişti“ în fracuri al­bastre sau cafenii şi cu joben la braţ, cu tinere îmbrăcate în malacoave şi frumoase şaluri. Dar pînă atunci, iubite cititor, din oricare parte a ţării ar fi, du-te şi vezi ce s-a realizat şi ce se realizează­ în cartierul Curtea Veche. Dr. Valeriu BOERIU Bucureşti • Motive postcarteziene pentru un elogiu al me­todei — NE-AM deprins, treptat, să „consumăm“ în masă aplicaţiile mul­tiple ale ştiinţei moderne. Pentru a nu minimaliza,­ prin obiş­nuinţă, eforturile umane imense de­pozitate în produse devenite azi ba­nale cum sunt radioul sau televizorul, termometrul sau substanţele sinteti­ce, microscopul sau aparatul fotogra­fic etc., reflexia metodologică se im­pune, credem, nu numai ca o condi­­ţi­e sine-qua-non a progresului vii­tor, ci şi ca o datorie quasimorală faţă de trecutul ştiinţei. O extaziere de moment în faţa unor mari rezul­tate şi descoperiri, neînsoţită de a­­ceastă reflexie, prin care să se încer­ce refacerea draghului "pînă la ori­gini, ar fi doar o dovadă de superfi­cialitate. Şi, cum savantul specialist comen­tează în genere puţin rezultatul la care a ajuns, — nu numai din mo­destie ci şi ca urmare a exigenţei în­săşi a ştiinţei care îl cheamă irezisti­bil spre dezvăluirea unor noi taine — este sarcina filozofiei actuale de a cultiva ambianţa spirituală proprie e­­pocii noastre pornind tocmai de la re­zultatul ştiinţei. Astfel se va realiza acea unitate spirituală a epocii, a cărei valoare o sublinia Gramsci, atenuîn­­du-se distanţa dintre nivelul ştiinţi­fic al marii majorităţi şi statutul in­telectual înalt specializat al cercetă­torilor şi savanţilor de renume. Calea aceasta este una din cele mai impor­tante pentru realizarea vastului şi mobilizatorului program pe termen lung de ridicare a nivelului general al cunoaşterii şi de educaţie socialis­tă a maselor, elaborat de partid în recentele sale documente. Esenţiale în individualitatea ştiin­ţifică a unui popor sunt nu atit dife­ritele concursuri de împrejurări care i-au permis să realizeze primul o descoperire sau alta ci — aşa cum sublinia P. Boutroux — „metodele de lucru în folosinţă la acest popor, ha­bitudinile şi tendinţele inteligenţelor, puterea de a anticipa mai mult sau mai puţin dezvoltată­..“ In această ordine de idei reamintim că printre marile contribuţii ale lui Maiorescu, ce au catalizat dezvoltarea culturii noastre, se află — nu întîmplător — şi elaborarea unei „Logici“. Astăzi, mai mult ca în trecut, este nevoie să se întrunească cît mai mul­te mijloace şi căi de cultivare a stu­diului logicii şi metodologiei (ştiin­ţei), atît în interiorul diferitelor ştiinţe, cît şi ca discipline şi orientări distincte. Fără a ignora faptul că e­­xistă numeroase preocupări în aceas­tă direcţie, trebuie să remarcăm însă că în învăţămîntul nostru liceal s-au manifestat multe lacune. Numărul de ore acordat logicii a fost insufici­ent, iar preocupările de îmbunătăţire a manualelor existente, pentru a cu­prinde atît elemente de logică ma­tematică cît şi o parte de metodolo­gie şi logică aplicată, nu s-au con­cretizat, după cîte ştim, pînă acum. Şi în învăţămîntul superior ştiinţific şi tehnic se resimte lipsa unor acţi­uni sistematice în direcţia indicată mai sus. Există, desigur, şi alte căi ce pot contribui la realizarea cauzei pentru care pledăm. Printre ele am sugera o orientare mai adecvată a planurilor de apariţie la diferite edi­turi ; astfel, pe lingă contribuţiile ro­mâneşti s-ar impune traducerea unor lucrări — în număr mai mare decît pînă acum — privind metodologia şi logica ştiinţei, ale unor autori de cer­tă valoare ca : F- Gonseth, R. Carnap, C G. Hempel, A. Moles ş.a. Şi în ale­gerea temelor pentru teze de docto­rat, domeniul logicii, metodologiei şi filozofiei ştiinţei nu este poate sufi­cient abordat. Dar ni se pare că în special învăţămîntul — chiar dacă aici s-au manifestat multe rămîneri în urmă — constituie calea principa­lă de cultivare şi dezvoltare a ideilor carteziene despre metodă, ca o con­tribuţie amplă şi permanentă la rea-­­ lizarea acelei efervescenţe ştiinţifice, cerută de epoca noastră socialistă. A. DOBRE Asistent la Facultatea de filozofie Bucureşti ■ Ernst Jünger: „Pe falezele de marmură“ (Editura „Univers" — 1971) iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii • DACA „stilul de viaţă" al lui Ernst Jünger ar putea fi comparat in unele privinţe cu acela al lui Mairaux (un Malraux cu toate implicaţiile asumate ale germanităţii desigur), stilul roma­nelor lui — al celui de faţă în special — cheamă alte asocieri împreună cu Dino Buzzati (Deşertul tătarilor, Bar­­nabo, omul munţilor), Julien Gracq (Ţărmul Syrtelor), ori Malcolm Lowry (Sub vulcan). Ernst Jünger ilustrează un stil de proză alegorică modernă în care recunoaştem tiparele îndepărtate ale apologului şi ascendenţa kafkiană. După cum la Kafka absurdul se in­sinuează discret în banalul nedetermi­nat pentru a se ridica apoi la semnifi­caţii de un surprinzător realism, la fel aura de legendă neverosimilă ce în­văluie evocarea lui Jünger se destramă cu neaşteptate intermitenţe, lăsînd foc unor aluzii contemporane. Vagul spa­ţiului epic, resursele de atîtea ori ma­gice ale acţiunii, personajele generice, situaţiile tipice prelungite in absolutul moral, toate acestea reprezintă simptome stilizate ale unei istorii trăite. Ţara de nicăieri şi de nicicînd con­templată de „pe falezele de marmură" sa înfiripă nu numai din închipuire dar şi din amintire. Mai mult, o bună parte din povestea ei s-a dovedit a fi fost previziune confirmată la scurt interval istoric. S-a văzut cu îndreptăţire în acest ro­man (încheiat în 1939, „sub arme“), o alegorie şi o anticipare polemică a de­zastrului fascist al Germaniei Mi se pare că substanţa acestei cărţi, felul ei specific de a se articula, avînturile ei acoperite, susţin şi o altă interpretare. Sensurile simbolice se pot lărgi sau res­tringe la nevoie. Poate că autorul n-a avut în vedere o ţară întreagă sau o omenire întreagă în condiţii istorice date, ci, mai degrabă, o anume categorie umană în anume con­diţii istoric repetate. Se poate desluşi, cred, în „Pe falezele de marmură, o alegorie a vieţii şi a muncii intelectuale, cu deliciile, cu servituţile voite şi ne­voite, cu riscurile lor agravate în ase­menea perioade de restrişte. Tensiunea secretă a cărţii vine tocmai din aspiraţia mereu contrazisă către reculegerea studiului şi a creaţiei, din iluzia cu disperare întreţinută că for­ţele spiritului vor birui asupra „forţe­lor vitale, fierbinţi". Se simte mereu, chiar în clipele de desfătare ale eroilor, un fior nelămurit. Periclitatea dă mă­sura trăirii, sub impulsul ei „melodia vieţii atinge coardele ei cele mai sum­bre, mai profunde". Autorul însuşi teo­retiza „unitatea dintre frumos, sublim şi primejdie“. Peste tihna aprofundării intelectuale se aşterne, ameninţătoare, umbra Ma­relui Pădurar. E semnificativă această libertate sub teroare, cu calmul ei pro­vocator, calmul acelor vizitatori ai refu­giului Rauten, trecînd pe alee rezemaţi de privirea fixă a viperelor. Nimic mai explicit în acelaşi timp la Jünger decît refuzul practicilor intole­rante şi al ideilor „cu colţi şi gheare“, „învăţătura" tragică a cărţii lui este că în momentele de domnie a forţelor oar­be, a „strînsurii“ iraţionale, nu există nici o posibilitate de scăpare a savan­tului ori a artistului, nici un refugiu îngăduit pentru oricît de abstrasele lor îndeletniciri. Nu întîmplător, romanul începe sî se încheie cu nostalgia unui acoperiş paşnic. Mai mult decît atît, în conflictul cu forţa neiştiutoare şi brutală, ştiinţa ca şi arta se dovedesc vulnerabile şi pieri­­toare. Ce înţelepciune mai amară pen­tru un „autor“ decit aceasta : „nu în operele noastre sălăşluieşte viaţa nepie­ritoare din noi“ ? Şi în acelaşi timp ce resemnare mai reconfortantă, totuşi, în Omenescul ei, decît aceea că nici o speranţă nu e permisă, nici o salvare nu e promisă, în afara sufletului întărit prin sufe­rinţă . Sensul global al povestirii rămîne în continuar interpretabil, farmecul ei sti­listic e greu de analizat. Aş vorbi numai de acele momente de simetrie şi de clar­viziune pe care scriitorul ştie să le scoată din timp. In asemenea momente înain­tarea plană a relatării e oprită făcînd loc unei neaşteptate verticalităţi de-a lungul căreia lucrurile şi destinele se descoperă pînă la esenţă, pînă la ori­gine. Această clarviziune nu-i însă decît o uimire sporită, ciei privirea cade peste o taină mai nepătrunsă. În liniştea cobo­­rită se aud apele sufletului înnoin­­du-se, se văd de aproape fantomele şo­văitoare ale ţinutului ori ale Închipuirii, e resimţită dureros neputinţa cuvintelor ! „In aceea­şî clipă am simţit, aproape du­­reros, cum cuvîntul se desprinde de fe­nomene, aşa cum plesneşte coarda unui arc prea tare curbat. Văzusem o bucă­ţică din vălul zeiţei Iris ce se bolteşte de­asupra acestei lumi, iar din ceasul acela cuvintele nu mi-au mai adus ser­viciile obişnuite“. Aş mai dori să semnalez o înrudire­ pe care doar ample citaţii ar putea-o face mai convingătoare. Prin cuprinde­rea unui arc mare de timp în arbores­cenţa aceleiaşi fraze, prin pregnanta rară a generalizării, prin anume melancolice şi preţioase suavităţi, proza poetică a lui Jünger mi-l aminteşte pe Matei Ca­ragiale. Iată o singură mostră : „Exis­tau pentru noi chiar şi unele dimineţi în care păşeam şovăind prin schitul Rauten şi stăteam cu întristare pe gin­­duri în herbariu şi în bibliotecă Atunci obicşnuiam să închidem bine obloanele şi ci­team la lumina lămpii file şi scrisori îngălbenite, care ne însoţiseră cîndva în unele călătorii Ne mai uitam prin scri­sori vechi şi deschideam spre mîngîîere cărţi de căpătîi din care ne dăruiam căldură Inimii putrezite cu multe veacuri înainte. Tot astfel, arşiţa marilor veri ale pămîntului continua să trăiască în vinele negre ale cărbunilor*. Se poate imagina, cită trudă, cită pri­cepere cîtă fervoare chiar. I-au trebuit traducătorului, Ion Roman, pentru a atinge asemenea exacte sonorităţi. Mircea Martin ­ —MN­M MINI-FOTBALUL • DACA în materie de eleganţă feminină maxi-ul cucereşte serioase şi în­dreptăţite avansuri, în sport există o mică dar ambiţioasă infuzie de mini. Mini­campionate, mini-fotbal. Ai impresia că unii oameni s-au săturat de dimensiunea normală a lucrurilor şi tînjesc după reprezentarea lor miniaturală. Eu sunt în aceas­tă privinţă puţin conservator ; prefer ca în materie de regulamente sportive lucru­rile să rămînă neschimbate... O partidă de fotbal lipsită de iarba gazonului şi di­­mesiunea cerului este pentru mine de neînţeles... Dar eu nu sunt măsura tuturor lucrurilor. Dacă e pentru mine de neînţeles, pentru alţii e foarte de înţeles şi chiar le place... N-are rost să ne ridicăm gustul la rangul de principiu... Pesemne că şi acest mini-fotbal îşi are raţiunea şi hazul lui, în orice caz, partida de mini-fotbal dintre Dinamo şi Progresul a fost un succes, îmi convine, nu-mi convine, trebuie să consemnez evenimentul. Succes de public, succes de critică, putem să vorbim despre această partidă ca despre un spectacol care a trecut rampa. Acum am înţeles cit de cit de ce sunt totuşi destui amatori de mini-fotbal... în acest fel, la fotbal dispare lupta şi rămîne numai specta­colul. Fotbaliştii îşi pot demonstra talentele de jongleuri ai balonului, aşa cum a făcut Dumitrache duminica. Fiecare jucător are toate condiţiile să arate minunile de care este capabil. Obosit de atîtea lupte acerbe, de atîtea incrîncenări pentru două puncte, sau măcar unul, o parte din public se arată încintat de acest spectacol gratuit, in care, după o expresie mai mult decit cunoscută, se face „artă pentru artă“... Și apoi goluri... In sfîrșit, goluri... Goluri cite vrei. Nici n-ai stins ţigara... şi gata, golul... In care partidă de maxi-fotbal s-au marcat vreodată 28 de goluri . Am aşteptat şi 90 de minute să vină un nenorocit şi dietetic de gol, şi tot n-a venit, aşa că o partidă în care se marchează nu două goluri, nu şapte goluri, ci 28 de goluri — exercită o mare putere de seducţie. Aşa că amatorii de mini-fotbal ştiu ei ce ştiu... Teodor Mazilu 1947 • Enescu la New York • DUPĂ o serie de concerte susţinute, în decembrie 1946, in mai multe oraşe americane, George Enescu este sărbă­torit, într-un stil grandios, la New­ York, printr-un banchet oferit de către socie­tatea muzicală „The Bohemians“, la 14 ianuarie 1947 Participă la această ma­nifestare omagia­lă o mie de persoane. In cuvintarea sa, preşedintele asociaţiei, Olin Downes, spune, printre altele: Să mulţumim cerului că ne-a dat pe acest semizeu al muzicii, care este sărbătoritul nostru de azi — George E­­nescu. Să mulţumim României că ni l-a trimis ca să ne însenineze vieţile. în încheiere vorbeşte sărbătoritul. Adresîn­­du-se , în limba engleză, auditoriului, mulţumeşte pentru omagiile care i s-au adus, apoi — scuzindu-se că nu are talente de orator, — spre a da sărbăto­ririi o notă mai puţin solemnă, mai prietenească, reaminteşte anecdota cu ţiganul care n-a ştiut să spună preotu­lui rugăciunea Tatăl nostru, dar s-a oferit să i-o evite, dintr-o răsuflare, la vioară. Daţi-mi voie, deci, să vă spun şi eu ce am mai cald în inima mea, cu vioara. Şi marele Enescu a evitat, în faţa acelei adunări timp de o oră — un adevărat concert improvizat. 1957 • Televiziunea Română • ACUM treizeci şi cinci de ani tele­viziunea făcea primii săi paşi fermi în lume. Cercetătorii de pretutindeni lucrau, intr-o tacită întrecere, la perfecţionarea sistemelor adoptate. In România expe­rienţele se făceau în laboratoarele Fa­cultăţii de ştiinţe din Bucureşti, sub conducerea profesorului Musceleanu. Primul aparat realizat acolo era „destul de viguros ca să transmită glasul şi ima­ginea pe o rază de o sută de km* — ne spun ziarele timpului. Cu el s-a făcut cea dinţii demonstraţie publică, la A­­teneul Român, in ziua de 14 noimebrie 1937, în cadrul unei conferinţe ţinute de profesorul Musceleanu. Televiziunea per­­manentă are o dată de naştere mai re­centă : 31 decembrie 1956. Postul provi­zoriu instalat la Casa Scînteii a trans­mis atunci, de la studioul Floreasca, cele dinţii imagini recepţionate „la domici­liu“ , cuvintarea doctorului Petru Gro­za, preşedintele Prezidiului Marii A­­dunării Nationale, şi filmul O noapte furtunoasă. Postul avea 1517,5 kw şi e­­mitea pe o rază de 80—120 de km in jurul Capitalei. In luna ianuarie 1957 au început programele permanente. Ion Munteanu W.?§ f S? % - - î‚': ; ATM LA jSl' ~5$ l§ 11 i* IU ' r , ' s| f ” I ISto­w I 1­0* I t s­­.A ' i 1 ' , 'A' f · @ ' . ' ív î? 's,'... ' A ' - н ' y \ ■■ ' ' ' '• ' ‘a- \ \ v\, , , « . tjA/t v \ / ·' /» Să vorbim despre... Confort • PE colegul meu de şcoală de­venit mare specialist în seismică, îl văd cînd şi cînd. Eu ocupîndu­­mă de ale mele, el de ale lui, viaţa despărţindu-ne, spre regre­tul nostru, al amîndorura, ne în­­tîlnim din an în paşte. Aşa s-a făcut că n-am mai stat la taclale de la căsătoria lui. Şi nici atunci în seara respectivă, el fiind tras în dreapta şi în stingă. După aceea, ca tot omul, s-a apucat să-şi facă casă, de fiecare dată ameninţindu-mă , că o să văd eu, că el nu e păgîn, că o să mă cheme cînd o să se aranjeze. Ceea ce s-a întimplat de sărbă­tori. Invitat fiind mi-am pus, vorba lui Caragiale, hainele de vizită culoarea oului de raţă şi, spre a sta în faţă, am cutreierat floră­riile, unele din ele în localuri cît o catedrală, dar fără nici o floare. Pină la urmă, neavînd încotro, în mină cu un carton cu felurite bomboane am ajuns la noua lo­cuinţă a fostului meu coleg. îmi frec pantofii de preşul de la intrare. Sun. Mi se deschide. Intru. Zic la multi ani. Ii ofer doamnei pacheţelul şi instantaneu parcă mă simt anchilozat. Doamna nu se uita la mine, nici la cravata mea (ultimul strigăt, cu nodul cît un ou), nici la ţinuta mea de zile mari, ci la încălţăminte. Oarecum întors pe dos, cer îngăduinţa să ies pînă afară unde îndelung, îmi șterg bine, foarte bine, pantofii. Reintru in casă, doamna nu-şi ia ochii de la pantofi, din care cauză mai mult decît temător calc în vîrful picioarelor. Doamna conti­nuă să se uite la pantofi, mie mi se face rece pe şira spinării şi nu găsesc ceva mai bun de făcut de­cit să iau loc într-un fotoliu, gri­juliu, adunindu-mi picioarele. Amicul meu încearcă să lege o vorbă cu mine, eu nu sînt bun de nimic, pe undeva înţelegînd că ceva nu este în regulă, din care cauză mă scol şi mă îndrept spre bibliotecă. Nu m-am ridicat bine şi o văd pe doamnă luînd perna fotoliului spre a o umfla în pumn apoi, cu băgare de seamă, netezind spăta­rul, după care se apleacă spre a îndrepta franjurile covorului. Din ce în ce mai îngheţat, îi propun amicului, ca pe vremuri cînd era holtei, să ne retragem la bucă­tărie. Mai mult decît bucuros, el se apucă să facă o cafea. Doamna, cu migală, termină de aranjat fir cu fir franjurile covorului, după care vine după noi în bucătărie. Acolo, fără a spune un cuvînt, atentă, șterge o pată de pe aragaz, pune la locul lui borcanul cu ca­fea, reaşează pe masă şerveţelul croşetat, îm­it cafeaua îmi rămîne în gît şi nu ştiu ce să fac spre a pleca cît mai degrabă. Amicul meu înţelege că nu e cazul să mă reg şi reţină şi ajuns în stradă mă în­treb la ce bun locuinţă de toată frumuseţea, fotolii odihnitoare, englezeşti, covoare moi şi adinei, bucătăria ca un pahar cînd totul trebuie să stea ca într-o expozi­ţie, cind interzis este să te bucuri de ce ai în casă ? De unde se vede că şi noţiunea de confort este dialectică. Mihai Popescu STOP CADRU ION DOGAR MARINESCU

Next