Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)

1972-01-14 / nr. 3

Proletari cin toata ţSrîte, initi-ui ! Vineri 14 ianuarie 1972 Nr. 3 (1314), IO pag. — 1 leu Săptâmînal POLITIC —SOCIAL —CULTURAL editat de Consiliu! Culturii şi Educaţiei Socialiste EROUL CONTEMPORAN ISTORIA creării societăţii socialiste pe teritoriul patriei noastre, atît de proaspătă, atît de contemporană nouă, a fost şi este scrisă cu eforturi mari, cu sacrificii uriaşe, cu un eroism popular conştient în care destinul individului s-a împletit mai mult ca oricînd cu destinul colectivităţii. Pentru făurirea unei noi orinduiri sociale, din care să fie excluse exploatarea şi nedreptatea socială, Partidul Comunist Român a călăuzit poporul român pe căi nebătătorite, de pe care au trebuit şi trebuie înlăturate dificultăţile, înfruntate piedicile de tot felul, învinse lipsurile, călite conştiinţele. Drumul construirii socialismului nu este o şosea asfaltată, iar pentru ca România socialistă să ajungă la stadiul în care se situează astăzi a fost nevoie de o muncă, de o activitate creatoare titanică a milioanelor de cetăţeni ai ţării. România este astăzi, din punct de vedere al economiei, de 18 ori mai puternică decit în 1938 — anul de vîrf al producţiei noastre din perioada antebelică; în ţara noastră—care în trecut avea circa 35 la sută din populaţie analfabetă—se generalizează învăţămîntul obligatoriu de 10 ani, ceea ce, în fond, înseamnă săvîrşirea unei adinei revoluţii in cultură; ştiinţa şi cultura românească au căpătat în zilele noastre puternice confirmări de valoare nu numai în ţară, ci şi dincolo de hotarele ei. Cine sînt cei ce au determinat toate aceste profunde mutaţii în viaţa, în destinele ţării, dacă nu oamenii ei —muncitorii, ţăranii, intelectualii—cei care, însufleţiţi de ţelurile inarte puse în faţa lor de partidul comuniştilor, au muncit cu modestie, cu dirzenie şi splendid eroism spre a ridica România la asemenea cote de civilizaţie şi progres? Oamenii aceştia — care constituie imensa majoritate a poporului, luminile lui — sînt pe deplin îndreptăţiţi să dorească să-şi vadă chipul şi să-şi întîlnească năzuinţele, aspiraţiile, preocupările în oglinda fermecată — generatoare de nobile impulsuri şi elanuri — a literaturii şi artei. Fireşte, ghidîndu-se după adevăr, după adevărul poporului care luptă pentru socialism, partidul nostru se pronunţă împotriva oricărui fel de poleire a realităţilor, oricăror încercări de a ocoli complicaţiile vieţii in literatură şi artă. Oglindind năzuinţele poporului, interesele societăţii noastre socialiste, literatura şi arta noastră au menirea să înfăţişeze viaţa, in dezvoltarea ei revoluţionară, cu veridicitate, fără compromisuri şi, in aest fel, să nu răsfeţe, ci să călească oamenii. Viaţa prezintă — alături de lumini — şi umbre; există situaţii şi oameni, plini de contradicţii, intr-un număr destul de mare şi ar fi simplist a se recomanda creatorilor de artă să-i ocolească. Justificată este însă cerinţa ca literatura şi arta, care se reclamă de la principiile umanismului socialist, să-şi precizeze poziţia faţă de oamenii zugrăviţi, faţă de drumul spre care se îndreaptă, să evite rugina pesimismului, să fie pătrunsă de optimismul lucid al forţelor creatoare, constructoare, care se afirmă în mod real, şi pe toate planurile, în societatea noastră socialistă. Realitatea include, fireşte, şi fenomene negative în faţa cărora socialismul nu are nici un interes să închidă ochii, pentru că depăşirea lor deschide drum progresului. In lupta împotriva inerţiei, a indiferenţei, a egoismului, de multe ori în conştiinţa aceloraşi oameni îşi fac drum, biruind, eroismul, elanurile creatoare, dragostea faţă de oameni. In numele adevărului auster, neînfrumuseţat, nu se poate trece cu vederea frumuseţea reală a vieţii, a omului de pe aceste meleaguri, a oamenilor care ştiu să înfrunte obstacole de tot felul cu însufleţire şi pasiune. „Nu negarea goală, nu negarea inutilă, nu negarea sceptică, şovăiala, îndoiala, sunt elementul caracteristic, esenţial, în dialectică , care, fără îndoială conţine elementul negaţiei şi încă drept un element dintre cele mai importante — ci negaţia ca moment al legăturii, al dezvoltării concomitent cu menţinerea a ceea ce e pozitiv, adică fără nici un fel de şovăială, fără nici un fel de eclectism" — scria Lenin în conspectul cărţii lui Hegel „Ştiinţa logicii“. Negaţia pentru negaţie nu-l caracterizează pe creatorul autentic, în numele realismului, al vieţii socialiste înconjurătoare, el desprinde în mod esenţial patosul afirmării, patosul adevărului care învinge, patosul libertăţii şi bucuriei de a construi orinduirea cea mai dreaptă pe care a cunoscut-o omenirea. Al afirmării eroului contemporan, afirmare care n-are nimic comun cu fuga de complexitate, de conflicte, cu schemele uscate, cu rigiditatea, cu eroii avînd aripi de îngeraşi. Spre această osmoză între creaţia literară, artistică şi, năzuinţele poporului a chemat recent, prin vibrantul său apel, conducătorul partidului şi statului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cînd, în faţa secretarilor de partid şi a preşedinţilor consiliilor populare comunale, a întrebat: „De ce în arta noastră nu apar şi acei oameni care duc pe umerii lor greul construcţiei din România socialistă, cei care reprezintă aproape totalitatea poporului român ?“, întrebare invitind la meditaţie, la meditaţie creatoare, urmată de fapte. Adică, de opere literare şi artistice, care să răsplătească din plin aşteptările oamenilor muncii din România, exprimate de reprezentantul lor cel mai autentic — secretarul general al Partidului Comunist Român. OCTAV BANCILA : Muncitor (1927) ŢARA* Cînd, ori nu găsim una, ori pierdem pe cealaltă, cind risipim averea ori stăm un nenoroc, cînd timpul nu ne vede iar moartea nu ne iartă, cind pe o vale verde dorm oştile la foc. Să ne-amintim că sinul de piatră şi lumină, din care viaţa noastră puterile şi-a supt e Patria cu viii, e Patria deplină, e Patria cu morţii curaţi de dedesubt. Nici muma nu e mumă, cind de departe latri o slută-ngrijorare pentru destinul ei ; cazi în genunchi, copile, dacă ai ochii grei, pe dealul plin de lacrimi şi foc al mumei-patrii. Ascultă viaţa iernii, ascultă darul ploii şi de la Vatra Dornii la Porţile de Fier ia seama , creşte iarba egal pe toţi eroii ciţi au ţinut pe umeri intregul ţării cer. Norocul nostru-i ţara. Ea-ncepe, ea descheie pamintul - ochi, de-albastru, cerul cu bolovani, că nici nu mai ştim bine, e brazdă sau tranşee ce lasă plugu-n urmă de două mii de ani. Adrian Păunescu Artistul militant « COPUL suprem al artei picturale — afirma Octav Băncilă, într-un interviu acordat ziarului „Acţiunea“, în 1916 — nu este să dea flori sau vederi frumoase pentru desfătarea, ochilor celor bogaţi, pentru podoaba saloanelor». Cuvintele acestea ni se par a defini foarte exact arta de pînă atunci a pictorului, capitolul cel mai valoros, fără îndoială, din creaţia sa. Descifrăm, aici, un protest împotriva orientării semănătoriste şi, totodată, înţelegerea artei şi literaturii ca elemente active în viaţa socială. Pictorul îşi demonstrase convingerile printr-o operă intens comentată în epocă. Tablourile sale — între care cunoscutul ciclu închinat răscoalei din 1907 — îşi fac un merit din descrierea suferinţelor şi luptei«.' ţărănimii. Aburul idilic, edulcorat, de eden vegetal, în care unii epigoni grigorescieni învăluiau satul românesc, este străin de pînzele create pînă la acea dată de Octav Băncilă. Angajarea în acest proces de demistificare a satului formează substanţa artistică şi socială a operei sale ce nu poate fi înţeleasă în afara determinantelor istorice. Există în biografia lui Octav Băncilă cîteva date ce trebuie evocate pentru semnificaţiile lor în destinul său de artist. Pictorul se naşte într-un sat din apropierea Botoşanilor şi îşi petrece copilăria şi adolescenţa la Iaşi, în casa surorii, sale Sofia Nădejde şi a lui Ion Nădejde, cunoscînd cercul revistei „Contemporanul“. Constantin Prut (Continuare în pag. 9) O disciplină raţională. [ In adevăr dintre '—* cele mai răspîndite este acela care consfinţeşte fiecărei epoci cite un „stil“. Prin această noţiune se înţelege un fel de a fi, deosebit de cel precedent, precum şi de acela care va avea să-l urmeze. Astfel, epoca numită a clasicismului presupune în toate formele creaţiei artistice existenţa unui mănunchi de reguli, de percepte, cu tendinţa codificării lor, spre a fi cit mai bine cunoscute şi urmate, în vederea realizării unui înalt ideal de artă, şi înainte de orice, a perfecţiunii. Creatorii acestui stil au fost pătrunşi de importanţa unor principii călăuzitoare, pe care le-au formulat autorii de gramatici şi de retorice, în mod sentenţios şi mnemotehnic. Printr-o disciplină liber consimţită, scriitorii, pictorii, sculptorii, compozitorii au respectat cu sfinţenie „canoanele“ artei lor şi au dat opere de un incomparabil echilibru interior, de o desăvîrşită armonie. A trebuit să treacă multă vreme ca acest ideal de artă, dominat de raţiune, să stîrnească spiritul de revoltă împotriva constrîngerii legilor, care prin vechimea lor îşi slăbiseră, de altfel, rigoarea şi se transformaseră treptat în convenţii. Ceea ce s-a numit revoluţia romantică a fost de fapt afirmarea unei noi sensibilităţi estetice în care domină afectele, pasiunile, tumultul tinereţii, avidă de neţărmurită libertate, doritoare de a rupe cu trecutul, de a-şi constitui singură un alt ideal de artă. Consecinţa imediată a acestei reacţiuni împotriva oricăror reguli a fost mobilitatea mereu mai simţită, de la generaţie la generaţie, a gustului şi a modalităţilor frumosului. Paralel cu aceste fenomene de evoluţie a sensibilităţii artistice a fost ivirea criticii literare, care s-a constituit, ca să spunem aşa, în gen, pe vremea romantismului, sub forma foiletonismului săptămînal sau al cronicii mensuale. Cum era şi firesc, a existat o critică de susţinere a noului, într-un spirit partizan, precum şi una de combatere a lui fie din perspectiva trecutului, fie din aceea a căutării unui echilibru, a temperării aventurosului, deoarece mereu îşi făcea mai larg loc spiritul temerar de a- a ventură, atît în concepţia de viaţă, cit şi în aceea de artă, a creatorilor. In faţa unei asemenea literaturi, s-a ridicat aşadar, alături de critica de sprijin a cite unei grupări sau cite unui cenaclu, o critică independentă, pătrunsă de o înaltă conştiinţă profesională, care şi-a asumat răspunderea unor judecăţi de valoare, menite să orienteze publicul cititor în lecturile lui. De aci începe antagonismul dintre critică și scriitori, a căror largă majoritate nu o admite decit ca o formă deghizată a reclamei, într-un stil de tămîiere. Tot de Șerban Cioculescu (Continuare în pag. 1) CRITICA SUCCESUL IN legătura cu marele, cu enormul succes care, prin proporţiile lui, a surprins pe toată lumea şi toata lumea îi caută explicaţia, îmi îngădui să povestesc o întîmplare. Pe la ora cinci după amiaza, pe cînd cofetăria era plină de clienţii obişnuiţi, de ambele sexe şi de toate vîrstele, mari consumatori de cataif şi torturi de ciocolată, şi-a făcut apariţia pe uşa un bărbat ale cărui mustăţi îl reaminteau în mod izbitor pe Salvador Dali - teoreticienii de mai tîrziu au văzut în asta un semn evident ca avea geniul succesului — şi s-a aşezat la o masă, punînd pe scaunul de alături un geamantan cu totul obişnuit, pe care n-a întîrziat să-l deschidă. După cîteva minute, în întreaga cofetărie s-a râspîndit un puternic miros de cartofi copţi. Noutatea acestei senzaţii a pus pe toţi consumatorii, de ambele sexe şi de toate vîrstele, într-o stare de ecvaţie intelectuala. La provocarea şi la întreţinerea ei o contribuţie însemnată o avea inscripţia — limpede şi totuşi criptică — de pe capacul deschis al geamantanului „Serveşte-te de cartof !" Martorii oculari spun că atunci s-a petrecut o adevărată nebunie, ceva ce a dat mult de lucru celor ce şi-au luat sarcina subtilă de a descoperi legile pe care se întemeiază sociologia succesului. Lăsîndu-şi torturile tradiţionalele torturi de ciocolată de la ora cinci — în farfurii, clienţii cofetăriei s-au îndreptat unul după altul spre locul de unde venea un atît de simplu şi neaşteptat miros. Curînd s-a format o adevărată coadă în faţa omului cu geamantanul, care îşi vindea liniştit cartofii : trei lei bucata. Uneori omul cu geamantanul poate fî un scriitor, iar atunci întîmplarea se cheamă — în limbi de circulaţie universala — poveste de dragoste. Geo Bogza VALORI ŞI PERSPECTIVĂ NE pare că în ştiinţă, ca şi în economie, valoarea se poate mult mai exact determina şi măsura. Am citit recent cartea lui Derek J. de Sofia Price, Ştiinţă mică, ştiinţă mare (Little Science, Big Science) — Ed. Ştiinţifică 1971 — şi unele consideraţii, de mult cunoscute specialiştilor, m-au pus pe gînduri. Statistica nu iartă, orice-am face faptele şi cifrele sînt mai încăpăţînate decit voinţa sau cuvintele noastre. Dintr-un tabel schematic publicat la pag. 71 rezultă că , dintr-un total de 100 oameni de ştiinţă, 10 inşi produc mai mult de 50 la sută din totalul lucră- rilor ; doi din aceşti 10 produc un sfert din toate lucrările, restul produce restul, ceea ce înseamnă că 90 la sută din oamenii de ştiinţă produc mai puţin de 50 la sută din ceea ce reprezintă cunoaşterea. Fantastic, nu ? Cine sunt cei 10 dintr-o sută ? Oamenii de mare valoare, oamenii de ştiinţă eminenţi. Un englez din secolul trecut, Francis Galton (1822—1911) a avut curiozitatea să-i numere. Nu ne-a spus o noutate. Procentul de geniu la ansamblul unei populaţii e foarte redus. Pudic sau sceptic din fire, Galton a numit geniul eminenţă, iar după calculele lui ar rezulta că, scriptic, eminenţa se distribuie cam 1/210.000, ceea ce la o populaţie ca a ţării noastre ar însemna cam 200 de inşi. Cercetătorii moderni consideră că procentul Galton e exagerat, e o sumă nu de valori, de eminenţe autentice, ci de titluri sau certificate. Deci Galton e un generos, în realitate situaţia e cu mult mai tristă : în ceea ce ne priveşte, n-avem 200 de oameni în viaţă care îmbogăţesc cunoaşterea mondială, ci cu mult mai puţin. Aceasta discutînd în cifre ideale, în plan matematic, cum s-ar spune. Dar în realitate ? în realitate trebuie să ştii ce să faci cu cei 200 pe care îi avem sau pe care eventual i-am avea. Cum ne purtăm cu ei ? Cum îi punem în condiţia de a îmbogăţi cunoaşterea, adică progresul omenirii?... Statistic, 10 la sută din ei produc 50 la sută din totalul lucrărilor ştiinţifice, iar doi din ei produc un sfert din aceste lucrări. Echitabil ar fi ca ceea ce produc ei, adică munca şi numele lor, să se vadă, să nu se piardă în marea anonimatului, deci distanţa între ei şi ceilalţi ar trebui să fie exactă, pe toate planurile. Dar aceasta n-ar aliena oare distribuţia, acel principiu de echitate despre care atîta discutăm ? Oameni sînt şi unii şi alţii, nu se poate să fii pentru unii mumă pentru alţii ciumă. Moral este să fii modest, să nu te vadă nimeni. Cînd eşti Einstein sau Fermi sau Fleming trebuie să-ţi bagi capul în nisip, ca struţul, şi să treci drept un Vasilescu oarecare. Noi ne bizuim, mi-ar putea spune cineva, pe cei 90 la sută, care produc mai puţin de 50 la sută dintre aceleaşi lucrări de care se face atîta caz. Aceştia sînt cei modeşti, cei care nu se văd, dar care sînt baza, temelia, pâmintul ferm şi teafăr. Dacă celor 10 la sută nu le convine, să treacă în rîndul celor 50 la sută şi să producă la fel ca şi ei : cite o lucrare la 10 ani, cite o lucrare pe 5—10—15 capete de autor, ceea ce înseamnă în aceleaşi procente cite 1/5, 1/10, 1/15 oameni de ştiinţă. Geniul devine o curbă care descreşte gradual, dar foarte sigur, pînă la zero. Derek Price a examinat chestiunea pe toate feţele, pornind chiar de la punctul zero. Şi chestiunea e foarte complicată în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice de azi. Valoarea sau eminenţa e scumpă, cel mai scump lucru din lume, iar cine n-o preţuieşte plăteşte mai apoi cumplit de scump. Şi noi ştiam cîndva asta, atunci cînd spuneam : scumpul mai mult păgubeşte. N-ai valori, n-ai oameni eminenţi care să producă cunoaştere, atunci cumperi , cumperi idei, cumperi licenţe, cumperi scheme tehnologice, iar acestea se vînd greu şi cu bani mulţi, fiindcă încorporează enorm de multă materie cenuşie. Să fie la un asemenea preţ, în lume, materia cenuşie ? Dar slavă domnului, capete berechet ! Ar fi de ajuns să le numărăm, pornind de la zero sau de la 1. Respectînd procentul lui Galton, ar urma că oricare populaţie are virtual disponibilitatea eminenţei pe care oricînd ar putea-o fructifica. Pe ce cale ? Ca să produci cunoaştere trebuie mai întâi să cunoşti. Deci şcoli, cit mai multe şi cit mai bune. Deci investiţii la scară naţională. Ca să cercetezi trebuie să ai mijloace de cercetare şi cadre, deci institute de cercetări, cit mai multe şi cit mai bune şi cadre de înaltă calificare, preţuite în mod corespunzător. Deci iar investiţii — la scară naţională. Ca să poţi face investiţii trebuie să ai bani, deci un venit naţional ridicat. Ştiinţa ca lux suprem nu e compatibilă nici cu ignoranţa, nici cu sărăcia. Dar cum să fii bogat ? Iată deci o altă problemă, care ne aduce cu mult mai aproape de noi, de ziua aceasta. Ca să fii bogat trebuie să sporeşti venitul naţional brut, iar ca să-l sporeşti trebuie să munceştişi să faci sacrificii. Mai trebuie să aloci din venitul naţional brut un procent important ca să faci ştiinţă. Nu aloci, n-ai ştiinţă de nivel mondial. Noi alocăm. Nu fit alte ţări dezvoltate, dar Paul Anghel (Continuare în pag. 8) Columna ION Miclea, artistul fotograf al generaţiei mele, mi-a aşezat pe masă, în această săptămină cu ninsori de mărgăritar. Cartea Columnei lui Traianus Augustus — şi-n sufletul meu, cind degetele au prins să întoarcă foile cărţii, au înflorit, însîngerate, drapelele dacilor, a deschis ochi curaţi Zamolxis, zeul fulgerelor, cerul adine al Italiei s-a ridicat pe piloni de mătase şi am curs ca un butuc de vie, cu corzile grele de struguri, către pâmintul ţării ca să ascult galopul norilor de cai trecind spre inima Sarmizegetusei şi spre Roma nemuritoare în ceasul sfînt al naşterii noastre. Infringere şi Triumf. Suferinţă şi bucurie. Cea mai tulburătoare poveste care s-a scris vreodată în marmură de-a lungul istoriei. Arcul pe sub care un popor a intrat in lume pentru eternitate. Ceas sfînt. De aproape două mii de ani noi ne naştem numai în ceasul cind capul lui Decebal, retezat cu sabia, iese din apele Tibrului şi urcă să se aşeze pe trupul lui de piatră din partea cea mai răscolită de lupte a Columnei ca să-şi bea cupa de otravă şi, îngemănat în istorie cu fiul divinului Nerva, să bea şi laptele lupoaicei capitoline. Ion Miclea a îngenuncheat cu inima sub aceste pagini colorate cu soare dinsingele nostru şi, în visul tăcut al nopţilor din Cetatea Eternă, — nopţi de dafin, nopţi de brinduşă, nopţi împărăteşti — ascultind gemetele celor înfrinţi din dumnezeiasca lor cădere, şi ascultind cum creşte iarbă de aur sub paşii învingătorilor, a transcris pentru noi, cu fir de lumină dintr-o amiază cu portocali, şi poate şi c-un bob de lacrimă, nobila poveste a fiinţei noastre. Cartea lui Miclea e un incendiu lunar pe rafturile oricărei biblioteci. Fănuş Neagu POEZIA in LIBRARII NU sunt o fanatică a propriilor mele cărţi. Nu ştiu niciodată dacă ultimul volum e „superior“ sau „inferior" celui care l-a precedat şi am, în general, dificultăţi cu ierarhizarea şi calificarea de orice fel a poeziilor mele. De aceea, le împart în stingă şi în dreapta unor oameni de foarte diverse meserii şi receptivităţi ; de aceea, mă bucură să aud o opinie — oricare ar fi ea — din partea oricui, pentru posibile confruntări ; de aceea, pe lingă puţinele exemplare, drepturi de autor, mai cumpără exemplare pentru a putea oferi unul din ele, oricînd, la întîmplare sau nu. Dar nu. Nu pot face asta. Nu-mi găsesc cărţile în librării. Nici pe ale mele, nici pe ale unor poeţi pe care-i stimez. De ce oare? Mi-ar plăcea să cred că versurile mele şi ale altora se vînd ca pîinea caldă. Că 50°ii din populaţia ţării renunţă la aprovizionarea de iarnă Nina Cassian (Continuare în pag. 8)